Autor / VATRA

de VATRA

O problemă de ghilimele

Valeriu-A. CUC

res_a67d68c9ea9fc867f05b6cafb83466f1

Într-o recenzie entuziastă la traducerea lui Bogdan Ghiu a cărţii Mii de platouri a lui Deleuze şi Guattari (apărută anul trecut), Cezar Gheorghe face o constatare destul de francă (şi poate într-un mod puţin prea frust) despre cultura română: „De 20 de ani, ne vine foarte greu să scoatem capul din Fiinţă şi timp.1” Nu cred că s-a meditat îndeajuns asupra acestei idei pe care, desigur, o putem lua drept evidentă, urmând să-i oferim câteva nuanţe de bun simţ. Cert este că, după căderea comunismului, perioadă în care – cel puţin în ultimii 15 ani ai lui – cuvântul filozof a fost prin excelenţă reprezentat de Constantin Noica în imaginarul cultural, cei care au fost legitimaţi drept elita intelectuală a ţării au impus un anumit model. Desigur, acestei impuneri de modele (firească până la un punct) i-au venit în ajutor şi anumite strategii economice, politice şi universitare (spre exemplu, preluarea infrastructurii Editurii Politice de către Gabriel Liiceanu şi transformarea ei în cea mai prestigioasă editură românească, Humanitas, în perioada în care Andrei Pleşu era Ministru al Culturii). Putem spune că acest model a fost în mare, în cazul filozofiei, reprezentat de studiile fenomenologice şi studiile heideggeriene.

S-a discutat destul de mult pe marginea acestor probleme (de legitimare ca elită), însă ceea ce cred că e interesant este felul în care s-au succedat generaţiile trecând prin diferite „certuri cu filozofia”. Cei interesaţi de fenomenul Păltiniş (al cărui mit fondator îl reprezintă Jurnalul de la Păltiniş) ştiu despre planurile şi visele culturale cel puţin fanteziste ale lui Constantin Noica. Aşa cum se întâmplă deseori în istoria filozofiei, „paricidul” lui Gabriel Liiceanu a survenit în mod natural ca reacţie la aceste planuri ale maestrului său căruia Heidegger, cel de care Liiceanu s-a ocupat în mod extins, nu-i spunea mare lucru. În treacăt fie spus, putem specula că acest „paricid” a avut şi un alt efect, destul de curios: încă nu avem nicio ediţie completă sau critică la operele lui Noica, acestea reeditându-se sporadic, după cum dictează, probabil, cerinţele pieţei. Ulterior, Gabriel Liiceanu a devenit profesor universitar şi maestru la rândul lui, strângând în jurul lui o mână de tineri extraordinar de capabili şi prolifici în realizarea studiilor şi traducerilor din Heidegger şi Husserl. Ceea ce cred că este şi mai interesant în acest proces de succesiune generaţională este acest fapt: deşi în mod „obişnuit”, să zicem, depăşirea maestrului se face printr-o deplasare către un alt domeniu, în care se investeşte cel puţin la fel de multă „pasiune”, atât Gabriel Liiceanu cât şi o parte din studenţii săi au atins un punct în care au simţit că e necesară – din varii motive existenţiale, în principal – o despărţire de filozofie. Este vorba, desigur, de „Cearta cu filozofia academica, cearta cu sistemul, cu livrescul şi cultura de aparat”, ca să citez de pe coperta a 4-a a cărţii Cearta cu filozofia. O afirmaţie cel puţin paradoxală venind din partea „patronului” elitei culturale filozofice, profesorul Gabriel Liiceanu.

Din genul acesta de consideraţii am putea înţelege că, în fond, pe lângă diferitele nepotriviri existenţiale pe care ar putea să le sufere adepţii ei, problema filozofiei româneşti e problema educaţiei filozofice din România. Lucru corect, de altfel. Până în punctul în care înţelegem că filozofia nu prea există înafara sistemului educaţional şi universitar. Desigur, există câteva excepţii: Colegiul Noua Europă, care însă oferă burse de cercetare în domenii destul de variate, în niciun caz exclusiv filozofice sau Colegiul European (din Cluj) care se axează, în principal, pe studii filozofice îmbinate cu studii din domenii conexe precum psihanaliza şi care e legat, încă destul de mult, de mediul universitar clujean. Pe lângă acestea două, există şi Societatea Română de Fenomenologie, centru de cercetare în ambianţa căruia s-au format studenţii domnului Liiceanu menţionaţi mai sus. Unul dintre aceştia este Christian Ferencz-Flatz.

La doar 33 de ani, lista de publicaţii ale lui Ferencz-Flatz, pe care o găsim pe site-ul Institutului de Filozofie „Alexandru Dragomir” (creat sub auspiciile SRF), este impresionantă. Nu mai puţin de 7 cărţi de fenomenologie traduse (Husserl şi Heidegger), pe lângă cele 4 cărţi tot pe tematici fenomenologice publicate deja (sau în curs de apariţie). Avem de-a face, aşadar, cu un specialist, iar ultima sa carte, Retro. Amorse pentru o fenomenologie a trecutului, o meditaţie asupra fenomenologiei şi asupra trecutului din perspectivă fenomenologică, aşa cum ni se promite, apare într-un moment propice, deoarece ne aflăm în plin proces de redescoperire a teoriei critice, post-structuralismului şi deconstrucţiei, marxismului şi psihanalizei lacaniene.

E vorba de o colecţie de unsprezece studii a cărei coerenţă este mai degrabă internă. Ea porneşte de la două premise destul de simple şi, aşa cum am sugerat mai sus, deloc surprinzătoare: motivul existenţial – „Cartea de faţă este rodul unei anumite deziluzii pe care autorul său a încercat-o cu privire la fenomenologie.2” – şi motivul declinului filozofiei, aici în varianta declinului fenomenologiei. Ceea ce face un serviciu seriozităţii acestei colecţii este faptul că Ferencz-Flatz reuşeşte să vadă dincolo de nepotrivirile existenţiale ale cercetătorului (care, de altfel, nu sunt deloc tematizate) şi să sugereze că deziluzia provine din cel de-al doilea motiv, central studiilor. Totuşi, în spiritul propriu fenomenologiei, o anumită ceartă cu academismul este inevitabil prezentă.

În acest sens, primul capitol, care ar trebui să reprezinte punctul de început al firului roşu care traversează studiile, prezintă situaţia fenomenologiei astăzi într-o cheie deloc optimistă. În ciuda faptului că „«fenomenologia» cuprinde astăzi un ansamblu vast de întreprinderi”, ea nu se mai ocupă de cercetarea „lucrurilor însele”, conform dictonului husserlian, ci mai mult de exegeza textelor fenomenologice (ghilimelele vin să ne atenţioneze asupra unei diferenţe pe care autorul o face de la început între „fenomenologia academică” (dacă putem să-i spunem aşa, forţând nota) şi fenomenologia „autentică”. Motivul principal pentru care s-a ajuns la o asemenea situaţie pare să fie neînţelegerea şi diferenţele de perspective dintre concepţia husserliană asupra fenomenologiei şi a felului în care îşi desfăşoară analizele şi cea heideggeriană. Mai precis, odată cu Heidegger „lucrurile însele” nu mai pot fi interpretate ca atare, fiecare dintre ele fiind produse ale istoriei proprii, istorie care trebuie, în consecinţă, disecată. Acest lucru s-a numit „turnura hermeneutică” survenită odată cu Heidegger. Mai mult, exegeza fenomenologică de astăzi e criticată şi din perspectiva infidelităţii tocmai palierelor de interpretare propuse de Heidegger, în 3 puncte: neglijenţa exegezei în faţa tematizării sistematice a propriei cotidianităţi istorice, neglijenţa în faţa clarificării faptului „istoric fundamental că ea este exegeză3”şi lipsa problematizării propriilor concepte. În consecinţă, demersul „fenomenologiei” nu este nici istoric, nici sistematic.

După un asemenea început entuziasmant, trecem la al doilea studiu care se ocupă, în continuare, despre exegeză şi fenomenologie în care se discută diferite probleme, dintre care cea mai importantă pare să fie cea a „vestigiilor la Heidegger” pentru a relua ideea în final, introdusă de Heidegger în perioada Fiinţă şi timp, că obiectul nu are altă istoricitate specifică decât aceea pe care i-o conferă poziţia de „culisă în cadrul unei istorii eminamente a subiectului.4” Pe lângă analizele pertinente asupra conceptelor heideggeriene, Ferencz-Flatz alege, în treacăt, un exemplu din opera filozofului care, în felul în care este discutat, mi se pare că ilustrează perfect neajunsurile acestei colecţii – pe care le voi menţiona mai jos. La pagina 119, în mijlocul unei analize asupra obiectelor istorice aşa cum sunt ele concepute de Heidegger, găsim extrasul următor: „Cum anume stau lucrurile bunăoară cu elicea de avion şi cu turaţiile sale? Elicea poate să se învârtească zile întregi – şi cu toate acestea să nu survină (geschieht) nimic din punct de vedere istoric. Pe de altă parte, e limpede că, dacă avionul respectiv îl duce pe Führer de la München la Mussolini, la Veneţia, atunci, da, survine istoria.5” Pentru Ferencz-Flatz, aşa cum ne avertizează, singura problemă cu acest pasaj este că e „de un gust istoric destul de îndoielnic…6”

Pentru a nu face un rezumat inutil al acestor studii destul de stufoase şi alambicate (fapt care demonstrează că Ferencz-Flatz este un cititor abil şi tenace al operelor lui Husserl şi Heidegger), mă voi opri asupra unuia dintre ele. Nu din întâmplare am adus vorba de generaţii, deoarece studiul cel mai extins al colecţiei se intitulează chiar Ideea „generaţiilor” şi fenomenologia. În el, Ferencz-Flatz porneşte de la două tipuri de tematizări fenomenologice ale experienţei istorice, care se leagă de discuţia începută în primul capitol, conceptul generaţiei fiind util, conform autorului, în a înţelege diferenţa metodologică dintre Husserl – care tematizează experienţa istorică în mod constructiv – şi Heidegger – în mod deconstructiv. Pe lângă analizele aproape „miniaturiste” asupra conceptelor precum cel de generativitate al lui Husserl sau intersubiectivitate, autorul încearcă o schiţă de construcţie fenomenologică a conceptului istoric al generaţiei. Discursiv, el procedează asemeni decojirii cepei, dezvăluind trei paliere implicite acestui concept: vârsta, raportul de vârstă, solidaritatea şi rezonanţa. Ceea ce mi se pare că lipseşte în mod simptomatic acestei analize (una dintre puţinele care ar putea fi numite fenomenologice fără riscul ghilimelelor) este tematizarea limbajului care, chiar dacă nu face obiectul principal al schiţelor, este absentă în discuţia despre felul în care apar racordurile tacite în fenomenul intercorporalităţii.7 În continuare, sunt reluate disecţiile conceptuale asupra părţilor din operele heideggeriană şi husserliană în care Ferencz-Flatz găseşte problematica generaţiei, iar acest lucru îi oferă ocazia unei scurte critici a propriei noastre situaţii istorice care e „funciar lipsită de precedent şi nu se lasă sesizată prin analogie.8” Ceea ce dă caracterul de excepţionalitate situaţiei actuale nu este foarte clar explicat, rămânând la nivelul de sugestie: „această perspectivă exclude în egală măsură însăşi ideea unui canon al problemelor filozofice milenare, transmise de la o generaţie la alta.9” Studiul se încheie, la fel ca aproape toate celelalte, într-o deziluzie: până la urmă, concepţiile despre generaţie nu sunt asumate nici de Heidegger, nici de Husserl, iar întreg studiul a avut drept scop evidenţierea conceptului de generaţie luat ca o ipostază a inconştientului istoric, „aşadar o figură a istoriei înţeleasă ca «unghi mort» al discursului fenomenologic.10”Concept ale cărui fenomenologizări sunt „fără şansă”.

Citită cap-coadă şi asumând ideea că ar avea o logică internă (însă în mod necesar destul de vizibilă) această colecţie de studii este o mică dezamăgire. Christian Ferencz-Flatz pare să cadă în păcatul pe care tocmai el îl impută fenomenologiei contemporane, din cauza faptului că sunt mult prea puţine momente în care analizele sale nu sunt, ca să zicem aşa, „fenomenologice”. Mai mult, deşi autorul este abil şi tenace în desecarea operelor diferiţilor filozofi şi chiar dacă nu se rezumă doar la Husserl şi Heidegger (Benjamin este discutat în mod extensiv în ultimul text), luată ca întreg, cartea lasă impresia pe alocuri a unui exeget autist, chiar dacă net superior colegilor lui de generaţie. Pe de altă parte, se resimte foarte acut lipsa oricărei tematizări reale a situaţiei istorice actuale şi a celei în care conceptele analizate au fost gândite (de unde şi remarca mai degrabă estetică şi foarte stranie la faptul că Heidegger alege tocmai exemplul cu Führerul şi Mussolini). Totuşi, urmărind traiectoria încă de la început a lui Christian Ferencz-Flatz, putem să facem supoziţia unei schimbări benefice de paradigmă de cercetare – acum că a apărut Stradă cu sens unic a lui Walter Benjamin, în traducerea sa. În plus, autorul pare în mod evident să fie fascinat de mediul cinematografiei; pe lângă studiile care discută în mod explicit concepte ale fotografiei şi cinematografiei în sens filozofic, apar nu de puţine ori termeni din aceste domenii folosiţi pentru a clarifica alte concepte filozofice. Mai mult, un articol despre noul film al lui Corneliu Porumboiu din Dilema Veche (care începe cu discutarea conceptului situaţionist de deturnare!) cred că poate să ne sugereze ceea ce ne aşteaptă, în viitor, din partea acestui autor promiţător.

__________

* Christian Ferencz-Flatz, Retro. Amorse pentru o fenomenologie a trecutului, Humanitas, Bucureşti, 2014

  1. Cezar Gheorghe, „Ficţiunile” lumii culturale şi regenerarea gândirii critice în Observatorul cultural, nr. 702/2013.

  2. Christian Ferencz-Flatz, Retro. Amorse pentru o fenomenologie a trecutului, Humanitas, 2014, p. 9.

  3. Ibid., p. 41.

  4. Ibid., p.119.

  5. Martin Heidegger, GA 38, p. 83, citat de CF-F, p. 119.

  6. Christian Ferencz-Flatz, op. cit., p.119.

  7. Ibid., p. 148.

  8. Ibid., p. 164.

  9. Ibid.

  10. Ibid., p.192.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Mereu în căutarea libertăţii

Cristina TIMAR

res_44c1767b72472be0b9e5753b90f5f71d

Romancier de cursă lungă, nu neapărat prolific, cât temeinic, Radu Mareş, având la activ, din momentul debutului cu Anna sau pasărea paradisului (1972), urmat de excepţionalul roman Caii sălbatici (1981), până acum, cinci romane, două ante, celelalte trei postrevoluţionare, dintre care trebuie amintit Când ne vom întoarce (2010), revine în forţă în 2014 cu un volum de proze, Sindromul Robinson, ceea ce pare atipic pentru un prozator ce părea dedicat construcţiilor romaneşti. Probabil a existat şi la noi, în ultimii ani, o nevoie de revitalizare a prozei scurte, încurajate şi de Premiul Nobel atribuit anul trecut lui Alice Munro, prozatoarea canadiană specializată pe genul scurt, fără însă a se atinge la noi amploarea unui fenomen. Întrebat, într-un interviu recent, de ce nu a dezvoltat cel puţin două din cele patru nuvele care alcătuiesc Sindromul Robinson în roman, întrucât materialul epic îi permitea o asemenea extindere, Radu Mareş are propriile răspunsuri1.

Aşadar, condiţia prozei scurte e o mai veche preocupare a prozatorului, care a coincis, la un moment dat, cu o sensibilă creştere a receptivităţii faţă de genul scurt şi în spaţiul authton. Volumul cuprinde doar patru proze, de dimensiuni inegale deşi, potrivit mărturisirii scriitorului, numărul celor scrise ar fi mai mare. O parte dintre ele au fost publicate în ultimii ani în paginile Vetrei. Cele patru alese de prozator în corpul volumului de faţă au însă în comun, în ciuda conţinuturilor variate, preferinţa pentru o naraţiune subiectivă, mai pronunţat confesivă în cea de-a doua povestire, care dă şi titlul volumului, un veritabil jurnal de scriitor, întins pe durata a două-trei săptămâni. Convenţia personajului-narator şi a scriiturii subiective e tehnica abordată în primele trei povestiri (O bătaie în uşă, Sindromul Robinson şi Antimetafizica), plăcerea povestirii fiind dublată, în subsidiar, de tot atâtea meditaţii metatextuale, autoreflexive, care par să testeze limitele şi să lumineze faţetele convenţiei alese şi totodată, ale ficţiunii însăşi. În ultima proză (Linii şi cercuri), cea mai extinsă cantitativ (aproape jumătate din volum), de dimensiunile unui microroman, omogenitatea convenţiei narative din primele trei piese e, cel puţin aparent, abandonată. De această dată, se preferă ca pretext pentru autenticitatea scriiturii, varianta transpunerii scriptice a vieţii unei emigrante românce în Italia, la al cărei restaurant scriitorul poposeşte întâmplător. În ciuda schimbării opticii narative, de la una pronunţat subiectivă, la una obiectivă, conştiinţa auctorială e la fel de prezentă, dacă nu, paradoxal, chiar mai prezentă decât în cele trei povestiri anterioare. Un scurt prolog avertizează cititorul că cele ce urmează se inspiră din fapte reale, narează viaţa suficient de bogată existenţal a cuiva care îi speculează bogăţia, adică protagonista însăşi, arhitecta extrem de talentată Irina, devenită în Italia patroana unui restaurant, dar se declară incapabilă să o transpună pe hârtie, fapt pentru care apelează la serviciile unui scriitor profesionist, căruia, odată cu actul mărturisirii, îi acordă şi toată încrederea reuşitei demersului scriitoricesc: „- Sunt şi eu româncă, mă cheamă Irina, mi-a zis. Am tras cu urechea şi am înţeles că eşti scriitor. Povestea ei nu e dintre cele peste care să treci şi s-o uiţi.”(p.133)

Desigur, ar fi fost interesant şi un epilog, care să conţină un feed-back al eroinei povestirii dar, ca şi în cazul celorlalte povestiri, nu eroul sau eroina au ultimul cuvânt, ci scriitorul, care optează unanim pentru un final de tip opera aperta. Astfel, în cele patru povestiri, care nu testează doar limitele singurătăţii (după cum sugerează chiar titlul) şi ale libertăţii (după cum vom vedea), ci şi ale ficţiunii, sau, mai degrabă, ale continuum-ului realitate-ficţiune, conştiinţa auctorială e protagonista sau, mai precis, modul în care ea reflectă spectacolul, uneori grotesc, alteori misterios sau senzaţional al lumii, ei îi revine ultimul cuvânt deşi, în maniera scriiturii palimpsest, acest lucru se devoalează abia la o lectură secundă. Lectura aparent facilă a unor povestiri care surprind instantanee de viaţă nu mai e atât de light, dacă luăm în considerare paradoxul pe care sunt construite: evenimentul de ordin excepţional provoacă scrisul sau conştiinţa auctorială selectează şi ficţionalizează banalul cotidian, dându-i alte valori.

Există o atracţie pentru excepţionalitate în toate cele patru povestiri: una a singurătăţii voite, căutate, iar ce-a de-a doua a faptului de natură excepţională. În prima, în ciuda ambiguităţii identităţii tânărului care bate la uşa pensiunii situate pe o insulă grecească, căutând o gazdă pentru a petrece trei zile de vacanţă, pe care o şi găseşte în persoana misterioasei Eleni, bănuim un scriitor sau, în orice caz, un potenţial scriitor, căruia evenimentele intense trăite pe insulă îi declanşează apetitul pentru scris. Chipul auster al proprietarei, care-l întâmpină fără ocolişuri curtenitoare, întrebându-l „Eşti cumva terorist?”, jocul seducţiei dintre el şi adolescenta însărcinată, de un erotism irezistibil, Eleni, pe care o cucereşte povestindu-i în rezumat două opere celebre, sondarea ungherelor casei, al cărei mister devine şi mai intrigant pe măsură ce descoperă cu surprindere pe un raft două cărţi propagandistice – „cărticica roşie” a lui Mao şi „Problemele leninismului” a lui Stalin, toate dau un aer insolit escapadei. Dar vom reveni asupra primei povestiri, întrucât o considerăm reprezentativă pentru viziunea întregului volum.

În cea de-a doua, personajul-narator e un scriitor veritabil, retras pentru câteva luni în liniştea unei cabane din munţi pentru a scrie un roman. Sondarea imaginilor copilăriei scoate la iveală chipul mamei şi scena ce pare să-i fi marcat definitiv copilăria: momentul culminant al plânsului hohotit al mamei, împovărată de greutăţile vieţii. În contrast cu aceasta şi întrerupând brutal reveria scriitoricească, e apariţia ţigăncuşei, salvată de personajul-narator de la moarte prin asfixiere în propria maşină luxoasă. Luxul ostentativ afişat de ţingăncuşă şi apariţia, la fel de inopinată, a clanului de ţigani gălăgioşi, sosiţi s-o readucă în sânul comunităţii pe evadată, gestul ţiganului lider, care mototoleşte foile scriitorului şi le aruncă pe podea înainte de plecare, par uşor senzaţionale, dar nu fac decât să atragă atenţia asupra kitsch-ului, inculturii şi grosolăniei care ne găsesc oriunde ne-am afla, maculând chiar şi tihna şi rarefierea spirituală a unei cabane înzăpezite.

O brutalitate de o altă natură, care distruge relaţia filială de această dată, regăsim în cea de-a treia şi cea mai scurtă povestire. Cinismul epocii ultracivilizate pe care o traversăm se regăseşte pe chipul bătrânului de viţă nobilă, silit să-şi înstrăineze bunurile învestite cu cea mai înaltă valoare spirituală (cărţi, obiecte de artă) de către fiica plecată în străinătate, care le repudiază grosso modo. Goliciunea stranie e vechiului conac, văduvit de ceea ce-i dădea frumuseţea retro, e înspăimântătoare. Pentru bătrânul erudit aflat în pragul morţii, imobilizat într-un scaun cu rotile, înstrăinarea obiectelor la cererea fiicei, simboluri ale valorilor în care a crezut, echivalează cu o vidare de propria interioritate şi libertate şi, prin urmare, la nivel moral, cu un paricid. Nu întâmplător, discuţia cu amicul scriitor alunecă spre tema morţii asistate, a execuţiilor capitale, a sinuciderii.

Ultima povestire, având în centru o eroină, e liantul celor două epoci. Provenind dintr-o familie de nomenclaturişti, Irina e o răsfăţată a regimului, are parte de cea mai bună educaţie şi de o mulţime de alte privilegii, dar acest lucru nu o scuteşte de sentimentul de inadaptabilitate. Ajunsă arhitectă în capitală în preajma căderii regimului, ea se refugiază în apartamentul ultramodern, dar spaţiul acesta aparent securizant nu-i prieşte. Îndrăgostită de un misterios vecin, îl urmăreşte prin oraş într-o dimineaţă de iarnă, dar îi pierde urma în scurtă vreme. Ajutată de prietenul ei Doru, tot arhitect, dar gay, ea adoarme după ce ia câteva somnifere. Trezită de telefonul unui alt amic, alarmat de veştile care veneau dinspre capitală în provincie, Irina iese buimacă pe străzi, pentru a se descoperi în mijlocul revoluţionarilor. Urmează momente halucinante, când descoperă trupul decapitat şi capul aşezat pe o anvelopă, al bărbatului de care era îndrăgostită, având alături un carton cu inscripţia: terorist. Spaima o conduce spre o supradoză de somnifere şi ulterior, în stare de semiconştienţă, e scoasă afară din ţară cu o ambulanţă.

Întorcându-ne la prima povestire, se cuvine să notăm că e singura în care avem de-a face cu o revenire la locul faptei. Nostalgia iubirii din vara trecută îl readuce pe insulă şi oferă epilogul celor trei zile dilatate la maximum. Personajul-narator află cu stupoare, din relatarea unui ospătar, că atât casa de pe stâncă, cât şi Eleni pieriseră într-un atentat cu bombă. De existenţa tinerei seducătoare, barmanul nu părea să aibă ştiinţă, dar ea nici nu mai contează atât de mult, prezenţa ei fiind tot mai estompată chiar şi în amintire, dacă nu chiar fantasmatică. Celor doi nu le rămâne decât să speculeze pe marginea activităţilor subversive derulate în casa lui Eleni, cu acordul şi adeziunea ei totală. Deloc întâmplător, iubirea dispare din scenă în final, părând rodul imaginaţiei unui narator necreditabil, după cum au notat unii comentatori. Mai degrabă, ea e pur şi simplu zdrobită de mâna de fier a politicului, prezent mai estompat în prima parte – prin ştirile urmărite asiduu de Eleni la televizor, privind înăbuşirea revoltelor cetăţenilor de forţele de ordine – trimitere fără echivoc la mişcările şi ciocnirile violente din Atena din timpul recesiunii economice. Moartea tragică şi suspectă a femeii nu pare fără legătură cu revolta abia ţinută în frâu. În timp ce urmărea scenele dramatice din capitală, transmise live de posturile tv, mimica femeii, ce trăda emoţii intense, e notată lapidar de narator: „Furia, dacă nu ura, se citea cu atâta claritate, încât am încremenit.”(p.21) Iar dacă în anul anterior, prin fulguranţa iubirii, politicul mai putea fi ignorat, în finalul povestirii el îşi reclamă supremaţia absolută şi angoasantă. Chiar şi o insulă aparent izolată în frumuseţea ei paradisiacă, metaforă a evadării din cotidianul imediat, cade sub securea politicului şi a morţii. Neliniştea, spaima, suspiciunea faţă de semen, perceput ca o alteritate maximă, limbajul cenzurat, furia reapar în imaginea barmanului, dublul masculin al lui Eleni. Eşecul iubirii e dublat de un eşec al singurătăţii şi deci al libertăţii, pe care doar singurătatea i-o garantează. Căci, finalmente, ce e sindromul robinsonian dacă nu o naufragiere autoimpusă a unor indivizi siliţi să devină antisociali, pentru care claustrarea în locuri de un magnetism aparte (insule mediteraneene, munţi, propria casă) devine necesitate vitală şi singura formă de autoprotecţie, fragilă, ce-i drept, în faţa unui mediu politic şi economic tot mai invaziv şi nepăsător cu individualităţile.

Atitudinea antisistem, care îmbracă forma evaziunii, nu a revoltei directe, violente, nu-i este deloc străină lui Radu Mareş, e chiar o constantă a operei sale, pe care o regăsim şi în marele său roman, Caii sălbatici. Cele două cărţi întreţin un dialog fertil peste timp asupra posibilităţilor libertăţii interioare în cadre sociale tot mai procustiene: în totalitarism, respectiv în democraţie. Meditaţia asupra libertăţii capătă accente mai dramatice în volumul de faţă, cu atât mai mult cu cât, dacă totalitarismul îşi clama antipatia faţă de orice formă de libertate individuală, democraţia o postulează drept ideologie fondatoare. Dacă înainte individul cunoştea faţa hidoasă a adversarului, acum ea e mai ascunsă şi adversarul mai subtil, adăpostindu-se confortabil sub aparenţa binelui. Iar dacă, aşa cum constata Florin Corneliu Popovici la finalul studiului său dedicat Cailor sălbatici, toate formele de evadare ale personajului din universul sufocant al epocii comuniste se dovedesc a fi „forme iluzorii ale libertăţii”2, nu e alta concluzia privitoare la personajele volumului de proze. Perioada actuală nu este nici pe plan local, nici european mai îngăduitoare cu nevoia de libertate interioară a omului, violentând-o sistematic prin intruziunea politicului, economicului şi nonvalorii. Ea nu e garantată decât formal şi nicidecum pe termen lung. Fiecare individ trebuie s-o recucerească pentru sine, iar acest lucru se întâmplă în momente privilegiate. Pentru aceste oaze de libertate pledează fiecare dintre cele patru povestiri. Ne aflăm, în fapt, în faţa unui volum excepţional care sondează natura excepţională a adevăratei libertăţi.

_____

Note:

1 Acolo, între cuţite şi pahare, s-a dezbătut îndelung şi adesea polemic condiţia prozei scurte, în general, în lume, dar şi la noi, în special. Dacă proba talentului e sau nu proza scurtă, pentru că, se-nţelege, să scrie roman, text lăbărţat, destructurat, poate oricine. Dacă tendinţa (moda) imperialistă a romanului a fost impusă de editori care-şi ştiu doar propriile interese sau e un pas natural, misterios, dar natural al vieţii literaturii. Dacă n-ar fi interesant un demers cu forţe conjugate de resuscitare a prozei scurte, demers de asumat pe termen lung şi cu bună pregătire de artilerie. Dacă n-ar fi aici soluţia recâştigării cititorului de literatură, care azi nu are timp şi nici tragere de inimă pentru sute de pagini de text bătucit. Dacă o asemenea aventură contra curentului n-ar reoxigena apele cam mâloase ale stagnării. Etc. În acest climat dilematic, dinozauresc, nici nu ştiu cum, dar cu mari voluptăţi, am scris câteva (sunt mai multe!) proze de scurt si mediu metraj, fără să am în minte alternativa romanelor posibile ce puteau fi trase din acelaşi material epic.” (Suplimentul de cultură, 2 iunie 2014).

2 Florin Corneliu Popovici, Anotimpul regăsirii, în Cărţile supravieţuitoare, coordonator Virgil Podoabă, Editura Aula, Braşov, 2008, p. 316

_____

*Radu Mareş, Sindromul Robinson, Editura Polirom, 2014

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Rasism. Cu ștaif și fără

3680867795_1b483c8c77

Textul Adinei Popescu, „Vecinii mei țigani”, din Dilema veche a produs deja o controversă substanțială prin spațiul public săptămânile trecute – pe facebook, desigur, dar pe-unde altundeva mai circulă weltgeist-ul astăzi? Articolul a fost acuzat, pe de o parte, și pe bună dreptate, de rasism flagrant, chiar dacă dichisit după toate regulile finețului intelectual à la Dilema, după cum a fost apărat, trist și previzibil, pe de altă parte, ca simplă descriere obiectiv-afectivă, antropologie directă și mărturie autentică, imună la orice încadrare rigidă și isterie tipică a political correctness-ului oricum totalitar.

Commenturile au fost aruncate, unfriend-urile au fost date. Discuția și taberele par tranșate. De aceea, poate n-ar strica să încercăm să dinamizăm puțin scena, revenind asupra unui aspect ceva mai puțin remarcat din textul Adinei Popescu. Un aspect care, nu întâmplător, privește tocmai o anumită dinamică a textului, o anumită procesualitate a lui – mai exact, faptul că există două registre și, implicit, două specimene de rasism în acest text și că elementul cel mai relevant – chiar dacă aparent cel mai irelevant – este tocmai cel care declanșează trecerea de la un registru la altul. Or, tocmai această ambiguitate și alunecare a tonului explică atât de ce semnalele de alarmă au fost mai numeroase și mai vehemente în cazul acestui text – deși nu e prima dată când din paginile bonome, voioase și totodată sfătoase ale Dilemei transpar mesaje problematice dpdv politic și social – , cât și de ce apărătorii textului au putut, ca de obicei, să se ascundă sub pretextul mărturiei personale și a adevărului asumat, denunțând astfel noua campanie de prigoană din partea political correctness-ului desigur oricum totalitar.

În fond, în cea mai mare parte a reportajului controversat, nu avem de-a face cu mai nimic nou – să ne înțelegem: nu-i vorba că n-ar fi loc de acuze justificate de rasism, însă textul e atât de vizibil încărcat de lirism, observație atentă, sensibilitate și eleganță încât se încadrează în aceeași zonă ambiguă de înțelepciune și poem în proză, sociologie și memorialistică în care se încadrează de regulă direcția revistei:

„Ţigani bătrîni, plini de tatuaje vechi şi şterse, cu ochi urduroşi, fără dinţi, care molfăie eclere cu ciocolată la 2 lei. Ţigani tineri, agitaţi, care vin cu BMW-ul zece metri, se înfig în berea la PET şi iau alune şi seminţe vărsate, la pungă. Copiii trimişi cu un scop anume (de multe ori pentru multe pîini, cîte cinci-şase) îşi numără mărunţişul ca să vadă dacă le mai ajunge şi de-o bomboană. Ţigănci bătrîne, „matroane“, cu voci gîjîite de la ţigări, care niciodată nu stau la coadă, se bagă în faţă, „dă şi mie…“, ca şi cum doar simplul fapt că sînt în vîrstă le-ar da un anumit statut…

În principiu, nu fac nimic deranjant şi se retrag devreme prin casele lor. Fumează „ţigări la bucată“, cumpărate de la buticul din colţ (îi zic vînzătoarei: „Vreau şi eu două bombonele!“), beau Cola sau alte sucuri mai ieftine şi mai chimice, butonează şi vorbesc la telefoanele smart cu gagicile şi gagiii de pe străzile vecine. Venind noaptea tîrziu, am asistat fără voia mea la mai multe idile sub clar de lună. M-am lămurit: adolescenţii ţigani se pupă şi se îmbrăţişează la fel ca toţi ceilalţi…

E un obicei „local“ ca ţigăncile adulte, proaspăt îmbăiate şi parfumate, îmbrăcate în halate roz şi pufoase, cu cîte un prosop pe cap şi în şlapi, să iasă pînă la butic ca să-şi ia cîte o cafea la pahar, o ţigară, o bere la PET pentru soţ. Cred că face parte din ritualul lor de curăţire a corpului, de înfrumuseţare, care trebuie să fie şi el (ca multe altele) „la vedere“, ca nu cumva să zică vecinele despre ele că ar fi murdare…”

 Cu tonul acesta suntem obișnuiți. Cu tonul acesta, de înțelegere și distanță, atenție și superioritate, antropologie paternalistă și sfătoșenie clasistă ne-am mai întâlnit – doar că alteori, de obicei, era aplicat unor categorii mai neutre și mai puțin biologizante precum săracii, căpșunarii, clasa muncitoare, hipsterimea etc.

Ultimul paragraf schimbă însă tonul, subînțelesul rasist iese de sub masca zâmbetului bonom și ceea ce până în acel punct pretindea a fi un jurnal nevinovat de bună conviețuire cu vecinii noștri, țiganii, se transformă într-un mic tratat de ciocnirea civilizațiilor și asaltul omului alb:

„…lucrurile pînă la urmă sînt relative. Tăcînd, le-am recunoscut supremaţia. Strada e a lor. Românii nu vor scandal, nu vor bătăi de cap şi cedează. Aici se vede nivelul de civilizaţie dintre unii şi alţii. Aparent, acest articol e o pledoarie pentru integrare şi bună vecinătate. Pentru toleranţă. Însă toleranţa vine de obicei din partea noastră, nu a lor, nu este reciprocă. Şi, uneori, e suficientă doar o scînteie ca să apară un conflict pe care nu-l poţi rezolva explicînd, „vorbindu-le frumos“. După mai bine de un an de „vecinătate“, pot să trag şi o concluzie – au o lume curioasă, fascinantă chiar, dar nu sînt ca noi. Şi aici e o problemă de identitate. Cu cît un popor este mai civilizat, mai cult, iar nivelul lui de toleranţă creşte, cu atît el devine mai maleabil şi mai docil, iar identitatea lui începe să pălească. Cu cît un neam este mai unit în formele lui primitive, „tradiţionale“, de a-şi trăi şi a-şi organiza viaţa, cu atît identitatea e mai puternică, sufocantă, copleşitoare pentru cei din jur”.

Acum nu ne mai uităm amuzați pe geam la vecinii noștri cum încearcă să coboare din copac și să se adapteze, stângaci și nevinovați, la civilizația noastră superioară. Acum tragem serios un semnal de alarmă că dacă îi mai tolerăm mult – și din păcate tocmai civilizația noastră ne predispune fatal la această toleranță, la maleabilitate și docilitate – primitivii de-alături ne vor sufoca și copleși cu soliditatea și imperialismul subversiv al tradițiilor lor. Acest ton și acest mesaj sunt într-adevăr excesive chiar și pentru o revistă de clasă atât de înaltă precum Dilema.

Dar ce s-a întâmplat între timp, cum a deraiat în așa fel registrul discursului, de la un jurnal amuzat de călătorie la decretarea stării de asediu asupra cetății omului alb? S-a întâmplat un incident mărunt, ai zice, dar deloc neînsemnat: s-a întâmplat că autoarea a fost admonestată, într-o bună zi, de doi dintre vecinii ei, țiganii, pentru faptul că însoțitorul său, câinele, a binevoit să urineze în mijlocul drumului, tocmai în spațiul adiacent locuințelor persoanelor susnumite. Cam acesta a fost declicul care ne-a adus de la interbelicul românesc la intrabelicul nemțesc, de la o poveste pitorească despre rămășițele Bucureștiului de demult la un proiect de design pentru ghetourile de mâine.

De-aici avem două concluzii, una lungă și una scurtă.

Cea lungă insistă psihanalitic asupra punctului neglijat, obiectul a din mijlocul acestui tablou de clasă și rasă – câinele. Căci ce avem aici dacă nu un conflict asupra uzurilor eminamente politice, de clasă ale acestui dispozitiv însuflețit: ținut în curte de către vecinii preistorici, în scopuri pur utilitare, de câine de pază, sau plimbat la purtător ca supliment ready made de afecțiune și intimitate pentru însingurata clasă de mijloc; și o corespondentă ciocnire între două regimuri diferite de teritorialitate pe care aceste uzuri de clasă ale cățelului le presupun: cine se joacă în mijlocul drumului pentru că n-are altundeva vs. cine își face nevoile în mijlocul drumului pentru că înăuntru miroase. Așa privind lucrurile, pata de culoare din mijlocul pastelului nostru – cățelul, cea care declanșează alunecarea registrelor și dispariția zâmbetelor, se dovedește a fi o veritabilă anamorfoză lacaniană, un punct opac dar care distribuie și ține laolaltă de fapt perspectivele întregului tablou.

Ceea ce ne conduce la cealaltă concluzie, cea scurtă: de la un rasism la celălalt, de la poza de antropologie lejeră, exotizantă, la răbufnirea de white suprematism crema noastră culturală n-a trebuit decât să fie puțintel călcată pe coadă. Și nici măcar pe-a ei. Să încercăm atunci s-avem totuși ceva mai multe ștampile, formulare și funcționari la turul 2.

 (Alex Cistelecan)

de VATRA

Încercînd să ne căţărăm pe scara lui Ion Pop

Al. CISTELECAN

res_f694ce9d4bdfbdad680af9848227c432

Şi Ion Pop e pornit, mai nou, împotriva impresionismului. Nu foarte tare, dar tocmai!, cu cît pornirea contra e mai senină, cu atît pare – sau chiar e – mai întemeiată. Nu e Ion Pop primul (şi, fireşte, nu va fi nici ultimul) critic oarecum supărat pe impresionişti şi pe impresionismul lor. De la bun început au fost oameni – care se credeau deplin ne-impresionişti – cărora nu prea le-a căzut bine la inimă „succesul” impresionist şi care au încercat să-l relativizeze ca acţiune critică şi să-l împingă spre gratuitatea exegetică (zicînd, în esenţă, că-i simplu spectacol de narcisism). Un om cu doctrină cum era Mihail Dragomirescu a spus-o, probabil, cel mai răspicat, atunci cînd, în Directive­-le lui, opunea, foarte favorabil pentru propria poziţie, „critica impresionistă” celei „doctrinare”. „Critica impresionistă – zicea el – place, iar cea doctrinară impune. Una tinde către frumos, cealaltă către adevăr; una are graţia, cealaltă, autoritatea.” Aşa o fi, doar că în critică nu există autoritate fără graţie (şi nici adevăr fără pregnanţă expresivă). Critica, deşi făcută – cel puţin pînă-n ultima vreme – mai mult de bărbaţi, e, pe fond, activitate feminină, nefiind altceva decît analitica unei seducţii (uneori a unui eşec seductiv). Chiar dacă e făcută cu raţiuni trase din animus (fiind lucrare de inteligenţă în primul rînd, de nu şi-n ultimul), ea e, de fapt, cum bine a zis Susan, o erotică (oricum, ar trebui să fie şi cînd nu e), motivînd doar – şi traducînd în argumente – o fascinaţie (sau, cum ziceam, cred, destul de limpede, frustrarea de ea). Aşa stînd lucrurile, nu se poate dispensa de graţie, căci în erotici – indiferent de natura lor – nu se lucrează din topor, ci mai cu fineţe şi mai ”impresionabil”. Analiza unei seducţii – ori descrierea ei, totuna – pretinde şi ea retorică seductivă. Bieţi oameni seduşi, criticii sunt, la rîndul lor, nişte seducători. Ion Pop crede, probabil, că nu-i destul de seducător şi de aceea zice vorbe rele (în Argument-ul la Scara din bibliotecă, Editura Limes, Cluj, 2013; profit de paranteză pentru a sugera editurii prezenţa unui corector riguros; e păcat de o editură tot mai prezentă cu lucruri bune!) de ”purul impresionism” (dar există aşa ceva?!), care ar fi el ”agreabil, jucăuş” şi ”poate el jongla pînă la subtilităţi manieriste cu formulele ingenios descoperite ori inventate”, primind ”pe loc meritatele aplauze”, dar nu se poate compara cu ”lectura lentă”, un adevărat ”derivat senzual al palpării cuvintelor celuilalt” (ziceam de erotică, nu?; după Sontag, desigur, dar iată-l pe Ion Pop în flagrant programatic şi pragmatic de senzualitate directă!), singura ”lectură adevărată,” cea care ”vrea să se convingă şi să convingă”. (Poate aici e marea diferenţă: impresionistul e deja convins – nu mai ”vrea să se convingă” – şi doar îşi etalează seducţia, pe puncte şi conform unui desfăşurător argumentativ; nu cred că Ion Pop ar crede, la rîndul lui, că e doar o problemă de ”formule ingenios descoperite ori inventate”). Eu (cel puţin eu dintre toţi impresioniştii; dar cred că şi ceilalţi) sunt întru totul de partea lui Ion Pop cînd e vorba de ”lectura înceată,” mai cu seamă în cazul poeziei, unde lectura trebuie făcută nu doar pe litere, ci chiar şi pe paşii de dans corporal pre-literar/pre-verbal. Nu ne certăm, aşadar, cu Ion Pop şi nici n-o să-l dăm afară din tagma (am mandat), oricît de frivolă i s-ar părea, impresionistă; din contră, îl ţinem ca pe unul dintre impresioniştii de prim rang, cu acută vocaţie analitică şi cu voluptatea răsfăţului interpretativ în detalii.

Între cele ale lui Ion Pop, Scara din bibliotecă e dintre cărţile (puţine, faţă de cele cu arhitectură tematică şi ideatică riguroasă ori doar centrate pe un autor, pe o operă sau pe un fenomen) cu construcţie mai fluidă, fiind, cum zice singur, un ”mozaic eseistic”, împărţit în patru panouri inegale ca întindere, dar cu ”unitatea vederii” asigurată (deşi Ion Pop îşi face oarece griji). Lucruri de excelenţă, fie că e vorba de plimbarea cu opriri şi cotiri imprevizibile din prima secţiune (de-a lungul istoriei literare), fie că e vorba de sectorul de critică a criticii. Dar secţiunea care-mi pare cea mai incitantă e cea de Priviri spre mişcarea literaturii, un panou de actualităţi tratate ca-ntr-un fel de sinteze concentrate, abordînd chestiuni la ordinea zilei – şi toate destul de delicate. În prima dintre ele – Note despre ”subversiunea esteticului” şi limbajul ”esopic” neomodernist – Ion Pop (de pe o poziţie defensivă) apără generaţia ’60 de acuza de evazionism în metaforă şi ambiguitate, subliniind punctele cu atingere subversivă din acţiunea acesteia. Sunt argumente puse limpede în evidenţă şi cam greu de ignorat sau subestimat (deşi tocmai asta s-a făcut, de unde reacţia lui Ion Pop). Tabloul subversivităţii şaizeciste începe chiar cu „recîştigarea specificului limbajului poetic” (p. 318), a dreptului la conotativitate şi sugestivitate, la plurisemantism (împotriva semnificaţiei univoce pretinse de dogma proletcultistă). „Evazionismului” însuşi – care era/e marea acuză anti-şaizecistă – i se relevă faţa pozitivă (în sens oarecum şi civic, nu doar literar), măcar în măsura în care era o fugă ”de caietul cu teme date şi de codurile simpliste ale comunicării” (idem), recucerirea ”esteticului” fiind prin sine, la acea vreme, un act subversiv. E o contra-argumentaţie nuanţată, care nu trece cu vederea nici impactul unor gesturi ceva mai frontale (dar, fireşte, tot înlăuntrul esteticului), cum ar fi „scrisul pe dedesubt”, lirismul problematizant, parabolicul, ironicul – şi-n general toate valenţele de „tranzitivitate” ale unei poezii considerate cam prea repede strict „intranzitivă.” O apărare, aşadar, bine pusă la punct, nuanţată şi echilibrată, fără „eroisme” inventate, dar care, cu siguranţă, va părea tot fragilă impetuozităţii ”acuzative”.

Celelalte trei-patru intervenţii în actualitatea fenomenului poetic sunt, într-adevăr, priviri panoramice şi pot reprezenta, singure, o contrasă fenomenologie a poeziei din ultimele decenii. În Note despre poezia anilor ’90 problema abordată este cea a identităţii de grup a pretinsei ”generaţii ’90” (între timp, fireşte, chiar şi militanţii au lăsat-o baltă cu această pretenţie), pe care Ion Pop o vede (pe bun temei) doar ca pe o prelungire mai radicalizată a generaţiei ’80. Concluzia e trasă după ce sunt trecute în revistă toate punctele programatice (de la filonul existenţial la noua autenticitate şi la atitudinea ironică şi ludică) şi – nu mai puţin – traducerea lor în fapte creative. În trecere, şi tot pe bună dreptate, Ion Pop ironizează mentalitatea ”generaţională” potrivit căreia ”plaiul mioritic e născător de noi generaţii” de fiecare dată cînd ”bate orologiul cosmic” zece ani (sau şi mai puţin) şi cînd ”din cazarma lirică naţională trebuie să iasă în costume periate o trupă de şi mai fercheşi soldaţi” de lirism (p. 330). (Fie spus în treacăt că acest soi de ironie destul de tăioasă apare mereu de-a lungul cărţii, mai cu seamă aici, dar şi în prima parte, cu diverse prilejuri parentetice). Obiecţia cea mai gravă – poate chiar de o gravitate dramatică – pe care Ion Pop o aduce poeziei noului val – obiecţie ce va fi reluată şi mai accentuat cînd va vorbi despre valul următor, douămiist – e cea referitoare la rarefierea ”substanţei” şi la eludarea ”dimensiunii autentic interogative a spiritului” (p. 333). Recapitulări-le care urmează pun postmodernismul optzecist – şi întreg optzecismul, şi cel ne-postmodern – într-o grilă de istorie a atitudinilor poetice din care rezultă o bună componentă de continuitate (îndeosebi cu spiritul avangardist), marcînd cu ironia cuvenită şi traducerea certificatului de postmodern în ”calificativ al valorii” (p. 338). O cercetare atentă, de nu şi consistentă e În jurul ”generaţiei 2000”, cu concluzia că ”diferenţele” aduse de aceasta ar fi ”mai mult de accent şi de nuanţă” (p. 342) în raport cu optzecismul, fiind vorba, în esenţă, de continuarea aceluiaşi ”proiect autenticist” (p. 343). Minimalismul – de două nivele, zice Ion Pop, ”al trăirii şi al expresiei ei” – nu e prea pe placul lui Ion Pop, iar exhibiţionismul ”băieţilor de băieţi” (p. 347) (dar şi al ”fetelor de fete”, se-nţelege) cu atît mai puţin. Rezervele – spuse cu oarecare tristeţe şi îngrijorare – îmi par toate întemeiate, cu atît mai mult cu cît minimalismul sporeşte în clăi anuale parcă interminabile. O asumare mai gravă şi mai nuanţată, nu doar pur viscerală şi visceralizantă, a dimensiunii existenţiale (altminteri, punct programatic fix) e exigenţa pe care Ion Pop o pune de-a curmezişul minimalismului. Implicit – dar poate că Ion Pop ar fi trebuit să le-o spună şi explicit – s-ar impune şi reabilitarea imaginarului şi imaginaţiei, căci de atîta pornire antimetaforică s-a ajuns la un fel de imaginaţie plată, strict consemnativă (optzeciştii s-au pronunţat şi ei contra poeticii ”metaforei”, dar prin intermediul ei). În fine, poezia va merge pe unde vrea ea, dar nostalgiile şi îngrijorările lui Ion Pop au toată justificarea. Oare şi toată gratuitatea?!

 ______

*Ion Pop, Scara din bibliotecă, Editura Limes, Cluj, 2013

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Minirecenzii (3)

Jonathan Wilson, Inverting the Pyramid. The History of Football Tactics, new edition

Orion Books, London, 2014

 inverting-the-pyramid

Există mai multe feluri în care fotbalul e mai mult decât fotbal. Există, mai întâi, varianta Traian Ungureanu, în care fotbalul e mult mai mult decât un simplu sport ne(prea)fiind niciodată de fapt aşa ceva: aici, isprăvile individuale de pe teren sunt expresia imediată a unor mari destine naţional-culturale, reflecţia spontană a unor conjuncturi epocale şi evoluţii civilizaţionale. Viteza şi uşurinţa cu care pasele şi driblingurile sunt traduse în semne ale declinului occidental, mărturii ale triumfului barbariei sau indecşi ai spiritului protestant te fac să te-ntrebi de ce mai pierd vremea bieţii jucători alergând de colo-colo pe teren când ar putea face direct Cultură Mare. Cealaltă variantă, ilustrată excelent de Jonathan Wilson, e cea în care fotbalul e mult mai mult decât un simplu sport nefiind totuşi altceva decât fotbal: adică, un microsistem (două echipe de 11 jucători, confruntându-se după un anumit sistem de reguli) care generează o anumită dinamică şi îşi scrie o anumită istorie tocmai ca rezultat al inovaţiilor tactice pe care le permite şi provoacă acest microsistem. Pe scurt, o lectură structural-istorică, diametral opusă cifrului suprastructural-destinal în care se prezintă pentru TRU fenomenul fotbalistic. Dacă, în mâinile lui TRU, fotbalul se transformă într-un joc cu mingea la perete, în care golurile şi ratările ricoşează imediat în confirmări ale obsesiilor neoconservatoare ale autorului, la Jonathan Wilson relevanţa socială a fenomenului fotbalistic rezultă tocmai din insistenţa cu care autorul zăboveşte asupra fenomenului analizat, încercând să-i despacheteze istoria ca o serie de soluţii parţiale de articulare a tensiunilor care subîntind acest sistem (strategie vs. improvizaţie, tactică vs. talent, sistem vs. individ). Departe de a fi o istorie aridă a sistemelor şi contra-sistemelor tactice din fotbal, cartea lui Wilson ne arată, tocmai, că there’s plenty of drama in the structure şi că, într-un fel, tocmai prin asta, fotbalul ne spune ceva mai mult decât scorul.

* 

Giorgio Agamben, Pilato e Gesu

Nottetempo, Roma, 2013

 

pilato-e-gesu-d227

În tradiţia deja încetăţenită de mici eseuri care însoţesc şi dezvoltă marginal proiectul Homo sacer, ultimul volum al lui Giorgio Agamben se opreşte asupra întâlnirii dintre Isus şi Pilat, pe care o citeşte ca pe o confruntare – în cele din urmă ratată – dintre ordinea lumii, supusă ideii de justiţie, şi ordinea divină, întemeiată pe principiul salvării. Judecarea lui Isus de către Pilat şi caracterul său paradoxal – un proces care nu se soldează cu o judecată, ci doar cu o condamnare – devin astfel punctul în care cele două lumi se întâlnesc pentru o clipă, doar pentru a se separa pentru totdeauna. Ceea ce devine astfel imposibil e, în acelaşi timp, o teologie politică creştină şi o justificare teologică a puterii profane. Dar, într-o mişcare tipică pentru abordarea lui Agamben, ceea ce pare a fi o condiţie originară, anistorică sau chiar pur etimologică, este identificat cu însuşi specificul istoriei şi al modernităţii: aici, neîntâlnirea dintre ordinea profană a justiţiei şi ordinea divină a salvării traduce însăşi natura modernităţii, înţeleasă ca proces nesfârşit şi fără posibilitate de judecată finală, altfel spus, criză permanentă.

(Alex Cistelecan)

***

Mirel Bănică, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană

Polirom, Iaşi, 2014

 nevoia-de-miracol-fenomenul-pelerinajelor-in-romania-contemporana_1_fullsize

Romanul începe într-o gară, mai precis în Gara de Nord, iar zumzăiala matinală de babe evlavioase şi călugări somnoroşi acoperă primele însemnări ale autorului. Toate gările se aseamănă între ele. (…)

Se poate începe cronicheta best-seller-ului lui Mirel Bănică parafrazând primul alineat din Dacă într-o noapte de iarnă un călător… al lui Calvino. Atât doar că naraţiunea cercetătorului brăilean – locuieşte şi lucrează în Capitală, dar pomenirea frecventă a locului de baştină e o folositoare tehnică de acroşare a intervievaţilor – debutează pe 13 octombrie 2009, în trenul ce-i duce pe închinătorii sfintei Parascheva către Iaşi. Să spunem din capul locului că e o reuşită literară şi nu una întâmplătoare. Antropologul deghizat în pelerin sau, mai degrabă, pelerinul împăvăzat de studii antropologice socoate că scriitura poetică şi condeiul romancierului sunt singurele căi de pătrundere a pietăţii populare. Rămân în urma lecturii o mulţime de scene memorabile: perechea de gangsteri ce-şi fac loc către moaştele aducătoare de bunăstare prin cruzimea din priviri şi forţa unui BMW 4X4 cu care vor să treacă peste masa de credincioşi; jandarmul cultivat ce recunoaşte în cercetător un confrate în ale credinţei şi-i propune să-l strecoare fără aşteptare lângă racla sfinţită; ori poliţia în civil care-l „umflă” pe bietul specialist în sociologia religiei, văzând în carnetul de notiţe şi aparatul de fotografiat însemnele unei autorităţi concurente. Notele de teren ce ocupă trei sferturi din lucrare alcătuiesc totodată un tulburător roman social, prin vizitarea peste ani a aceloraşi locuri. Vedem în prima sa descindere la Suceava mândria unui vânzător de cute, ce-l ia peste picior pe curiosul orăşean care chipurile ar avea nevoie de o sculă de ascuţit coasa. Un an mai târziu, din ţăranul sfătos, criza economică, vârsta biologică şi răspândirea motocositoarelor mai lăsaseră doar un om necăjit.

Volumul ne reaminteşte că unealta principală a antropologului e trupul său şi că, spre deosebire de cerşetorul ce-şi expune rândurilor de pelerini mutilările spectaculoase, el trebuie să-şi folosească instrumentul cu discreţie, prin epuizarea în drumuri grele, pe trenuri de noapte şi în lungi aşteptări printre confraţii săi întru rugă. În cazul de faţă, un instrument la fel de important al analizei este conştiinţa scindată, dacă nu de-a dreptul nefericită, a „pelerinului între pelerini”, obligat să se dedubleze în cercetător obiectiv al fenomenului la care ia parte. Mirel Bănică e un scriitor al organicităţii maselor de oameni, al regrupărilor spontane şi aglutinărilor forţate, al schimburilor de pomeni şi păreri la ceas de seară, al mirosurilor aşteptării miilor de drumeţi adunaţi de relicvele binecuvântate. E în acelaşi timp un critic al privirii mass media care ratează ansamblul în căutarea detaliului răvăşitor, copleşitor, moralizator şi batjocoritor. Printre rânduri, sunt trimise câteva săgeţi şi către o intelectualitate ortodoxizantă, incapabilă de o apropiere de trăirile sincere ale conaţionalilor lor.

Nici titlul cărţii, nici cuvântul înainte nu avertizează că „România contemporană” invocată de autor e una mărginită la universul ortodox. Singura alteritate religioasă e prezenţa restrânsă a greco-catolicilor la locurile sfinte pravoslavnice. Ratează astfel marile pelerinaje catolice, cel bucovinean de la Cacica sau cel secuiesc de la Şumuleu (în treacăt fie spus, cel mai mare din ţară). Varietatea etnico-confesională a istoriei pelerinajelor din România e indicată în postfaţa lui Sorin Antohi, cu precizarea că recunoaşterea ei e o piatră de hotar pentru inimile pelerine. Dar şi pentru contextualizarea unei cercetări, am adăuga noi.

Sceptic în privinţa posibilităţii unei depline neutralităţi axiologice, autorul nu se refuză exerciţiului formulării unor judecăţi de valoare. Avem astfel „memoria lungă a comunismului” – sintagma chemată mai peste tot pentru a da seama de tensiunile dintre pelerini, de fricile provocate de aparatul de fotografiat, de aroganţa politicienilor, de comportamentul oprimant al jandarmilor, etc. Dar memorie înseamnă şi uitare, prin urmare e lăsată deoparte discuţia privind trecutul legionar al unor „sfinţi ai închisorii” recuperaţi de religiozitatea popular-televizuală. Cultul lor e îngăduit de BOR şi promovat uneori cu jumătate de gură, dar tot mai des cu gura întreagă, de istorici, politicieni, jurnalişti, ierarhi ecleziali, toţi slujind preschimbarea istoriei ortodoxiei sub comunism într-o martirologie.

Cartea risca să fie o capodoperă, dacă şi autorul risca să-şi pună în joc valorile religioase.

 *

Michael Walzer, Revoluţia sfinţilor. Un studiu despre originea politicii radicale

Traducere de Ciprian Şiulea, Tact, Cluj, 2013

 ???????????????????????????

Revoluţia înseamnă libertate! – iată o prejudecată surpată de analiza istorică a modernităţii, care ne arată că în spatele transformărilor politico-spirituale izbutite stau stăpânirea de sine, supravegherea celor apropiaţi şi constrângerile impuse societăţii.

Studiu clasic asupra politicii puritane şi al universului ideatic şi sentimental al făptuitorilor primei revoluţii moderne: Oliver Cromwell şi sfinţii calvinişti. Revoluţionarii iacobini şi bolşevici ar reproduce prin gravitatea şi autocontrolul lor această primă experienţă revoluţionară modernă.

Lucrările lui Norbert Elias ne-au obişnuit cu opoziţia dintre burghezul parizian, care imită în purtarea şi vorbirea sa pe curteanul de la Versailles, şi funcţionarul german, kleinbürger al cancelariilor sau universităţilor, dispreţuit de nobilimea germană francofonă. Cartea lui Walzer descrie fizionomia unui alt model de civilizare modernizatoare: pastorul puritan, format în exilul politic impus de regina Maria (Bloody Mary) sau în surghiunul voluntar al conştiinţei sale în mijlocul păcătoasei Londre. El pregăteşte apariţia comerciantului liberal al lui John Locke, care nu mai are nevoie de zelul şi controlul totalitar exercitat de primul asupra marii nobilimi excentrice, sărăcimii trândave sau negustorilor puşi pe căpătuială. Ei au nivelat societatea şi introdus un spirit egalitar şi contractual în familii şi în politică în scopul instalării în Marea Britanie a unei comunităţi sacre cu aşteptări milenariste. Opusul iese din căile bătute ale exegezei marilor nume ale filosofiei şi teologiei pentru a bate terenurile înţelenite ale predicaţiei populare.

Un rol important este acordat analizei războiului, care din luptă interioară cu demonii devine nouă strategie militară, testată mai întâi de trupele suedeze ale lui Gustav II Adolf, apoi de Noua Armată Model a parlamentarilor englezi antiregalişti din 1645-1648. Fideli analizei lui Michael Walzer, putem duce mai departe comparaţia între „victoriile providenţiale” ale trupelor lui Cromwell şi bătălia „miraculoasă” purtată de trupele revoluţionare franceze la Valmy (1792), unul din semnele naşterii Marii Armate napoleoniene. Putem alătura comparaţiei rolul disciplinei şi coerciţiei în constituirea Armatei Roşii în 1919 şi a victoriilor sale din prima jumătate a secolului XX.

Versiunea românească a Revoluţiei sfinţilor e un tur de virtuozitate a traducătorului care redă numeroase extrase din engleza pastorală a secolelor XVI-XVII, citate de Walzer. Intrăm în atmosfera de suspiciune totalitară a familiei puritane descrise de John Dod şi Robert Cleaver în A Godly Form of Household Government (1598):

„Copilul mic care stă în leagăn este în acelaşi timp îndărătnic şi plin de afecte; şi chiar dacă trupul său este mic, el are o inimă mare şi e cu totul înclinat spre rău (…). Dacă această scânteie este lăsată să crească, ea va mătura şi va arde complet întreaga casă. Căci noi suntem schimbaţi şi devenim buni nu prin naştere, ci prin educaţie. (…) Prin urmare, părinţii trebuie să fie precauţi şi circumspecţi (…) trebuie să îi admonesteze în mod corect şi tăios pe copiii lor pentru vorbe şi fapte rele.”

 *

Immanuel Wallerstein, Pentru a înţelege lumea. O introducere în analiza sistemelor-lume

Traducere de Ovidiu Ţichindelean, Idea Design & Print Editură, Cluj, 2013

 

pentru-intelege-lumea-206261

Un epitaf al lumii moderne! Asta încearcă să scrie şcoala de gândire socială pornită de la lucrarea lui Immanuel Wallerstein Sistemul mondial modern (1974). Gândind „revoluţia” cultural-societală din 1968 ca sfârşitul imaginii unei lumi care s-a construit începând cu secolul al XVI-lea, această filosofie istorică nu-şi atinge oare limitele? Mai e loc azi pentru conceperea unui sistem acolo unde nicio lume nu mai reuşeşte să se încropească: un (ne)loc al crizei continue şi al războiului fluid interminabil?

Avem aici un bilanţ al cercetării a sistemelor-lume din anii 70 până azi, redactat de capul acestui curent de istorie totală. Concepţia discutată s-a ivit din denunţarea specializării disciplinelor universitare care traduc o artificială divizare a umanului în economic, politic şi social, din expunerea iluziilor unei practici savante a istoriei moderne ce explica autonom evoluţia fiecărui stat, din critica etapizării timpului istoric în epoci (sclavagism, feudalism, capitalism) prin care toate popoarele ar trece mai devreme sau mai târziu. Explicaţiile globale produse de admiterea existenţei unui unic sistem-lume dau o viziune asupra umanităţii secolului XXI extrem de apropiată de doxa jurnalist-politică ce reduce prezentul la două fenomene: globalizarea şi terorismul. Apropierea celor două perspective înseamnă şi imposibilitatea suprapunerii lor, prima fiind o încercare de a da seama de complexitatea realităţii, cealaltă caricatura acestei descrieri.

Pentru relecturi şi confruntări cu alte viziuni ale modernităţii, traducătorul a pregătit un util glosar al terminologiei wallersteiniene.

 *

Leonardo Boff, Ética da vida. A nova centralidade,

Record, Rio de Janeiro, 2009

etica-da-vida-leonardo-boff-8501086878_200x200-PU6e466b0f_1

Ruptura dintre mişcările sociale sud-americane şi stânga europeană vine în parte şi din dimensiunea spirituală a celei dintâi, neînţeleasă de marxiştii Bătrânului Continent, rămaşi obedienţi faţă de un laicism pozitivist de secol XIX, camuflat uneori de fineţurile filosoficale postmoderne. În mod spontan, europenii consideră referinţele discursurilor emancipatoare din lumea latino la zeităţi precolumbiene sau la Hristos-ul nevoiaşilor ca rămăşiţe ale unei gândiri premoderne. În ciuda acestei dogme pseudo-iluministe profesată de progresişti la Londra sau Paris, credinţa era iniţial parte din învăţătura şi practica mişcărilor populare, cel puţin la Rousseau sau la Robespierre.

În cartea de faţă, cel mai prolific teoretician al Teologiei Eliberării descrie în culori sumbre criza ecologică şi spirituală a umanităţii. Fidel mesajului evanghelic, în scrierile şi cuvântările sale, el pune şi speranţa unei renaşteri în spatele catastrofelor, poate, purificatoare. Publicaţia reuneşte diverse intervenţii ale preotului brazilian în forumuri sociale în care claritatea sa filosofico-pastorală este reclamată. Leonardo Boff propune o lectură creştină a istoriei ultimilor 400 de ani în care omenirea a creat un sistem social generator de mizerie şi distrugător al naturii. Ecologia socială la care aderă denunţă prăbuşirea simultană a omului şi a Terrei, a avansării mână-n mână a sărăciei şi pustiului toxic. Nu vorbim de un teoretician retras, căci îl găsim implicat în luptele regionale cum e cea împotriva „hamburgerizării” Americii Centrale: distrugerea pădurii şi a aşezărilor din istmul american în scopul lărgirii păşunilor ce alimentează reţelele McDonald’s. Scriitorul sud-american caută să spiritualizeze aceste lupte căutând sprijin în diverse tradiţii sapienţiale şi religioase şi acuzând orgoliul bisericilor creştine de a se pretinde posesoare a monopolului revelaţiei divine şi a mijloacelor de mântuire. Totuşi, prin universalismul său constitutiv, creştinismul, crede Boff, ar putea să dea un temei noii lumi, în care destinul naţiunilor a apus, călăuzindu-ne spre formarea unei „comunităţi a Pământului” opuse „Imperiului”, actuala paradigmă a globalizării.

(Claudiu Gaiu)

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

???????????????????????????????

8.XII.1988

Iarăşi propagandă (subtilă) la „Vocea Americii” – dincolo de decenţa lor (relativă), aceeaşi senzaţie de zădărnicie şi futilitate a politicii „de zi cu zi”. Prea mulţi cu păreri, vorbe, interese. Şi, sub ele, nesfîrşite nenorociri, ticăloşii, exultări, fiecare cu intensitatea sa unică şi repetabilă, cu aura de absolut a oricărei întîmplări şi trăiri umane, pe care – rareori – reuşeşte să ne-o transmită marea literatură. Dar în viaţă – sînt prea multe laolaltă şi, prin aducerea la un loc a tuturor, mass-media le banalizează fără să vrea, le demonetizează. Deşi – sau poate tocmai pentru că – „pompează” în fiecare cît poate, se exaltă şi se strofoacă, titrează cum poate mai şocant, etc. Şi – desigur – copiază literatura cît poate (sau filmul, teatrul etc) pentru a-şi spori prin subtilitate eficienţa emoţională, pentru a prinde acel „efect de absolut” de care vorbeam. Citind – să zicem – o colecţie de bune ziare sau reviste occidentale de acum 10-15 ani, ai – cumva – acest sentiment „shakespeare-ian” al lumii, dar al lumii ca totalitate, peste toată harababura de evenimente „la zi”, plutind – acum – aburul lucrurilor care au trecut ireparabil, care s-au invocat în timp, acoperite de alte şi alte evenimente, fără nici o şansă de a mai ieşi la suprafaţă „calde”, „proaspete”, vii. Ci, cel mult, ca moaşte, ca relicve istorice, ca semne care duc la un prezent, în fond, atît de indiferent la ce-a fost. În ultimă instanţă, „efectul de absolut” derivă tocmai din irepresibilul sentiment al tranzienţei absolute (?!?) a tuturor celor umane, nu discret, dar nu mai puţin de neînlăturat, „vanitas vanitatum”. Cam multă vorbărie chiar aici, recunosc, dar nu mai sînt în formă. Oricum, sper să formulez mai pregnant (şi mai precis), cu o altă ocazie, semirateul de aici fiind calea (şi condiţia necesară) spre „reuşita” de atunci.

Apropo, revin: numai scriind, devii scriitor. Consacru prea puţin timp şi energie scrisului pentru a putea avea vreo pretenţie. Cel puţin în proză, încă sînt un perfect diletant, fără o cunoaştere în adîncime a „meseriei”, fără un set de „unelte” personale absolut necesare. Dacă în poezie mi-au trebuit 12 ani pînă să-ajung să scriu „plauzibil”, ar trebui să devin permanent conştient că perioada de „ucenicie” din proză nu poate fi redusă la 3-4 ani. Şi să am curajul să înfrunt „sterilitatea” (aparentă) a acestor ani. Asta-i! Ce s-o mai lungesc, ca tot românul, ştiu ce am de făcut, dar nu fac. (Poate chiar „Registrul…” e un substitut, o „cauză” că nu stau de adevărata literatură – apropo, şi iar!, Eminescu n-a prea scris jurnal, nici Shakespeare; Tolstoi, da! O să-mi zici mister A.M., dar asta era o convenţie a epocii; era un fel cum eu mă duc la şedinţe de partid sau la meciuri şi, în plus, pentru Tolstoi conta nu „literatura” ci „condiţia umană”, iar jurnalul, ca „exerciţiu de sinceritate” îi servea pentru a se auto-construi – cum ar zice Bulă „a se autohrăni spiritual”.

9.XII

Iar în „Registru…”, grăbit. Mă duc la cenaclu (alt cenaclu!). Nu am curajul să devin scîrbos, să mă rup de toate rahaturile astea şi să scriu ceea ce te termină, în societatea noastră, e nevoia de manifestare socială, care nu se poate manifesta decît condiţionat sau în substitute, surogate, echappoir-uri deliberat permise etc. Dar, în fond şi la vîrsta mea, nevoie am de aşa ceva? Ca să aibă ce să mai raporteze turnătorii, jalnicii complexaţi cultural, acea viermuială peri-literară, din care se constituie „mişcarea literară braşoveană”. Chiar şi oamenii de calitate (chiar şi eu) au (avem) manifestări din care n-au dispărut angoasele şi complexele diletantului, ale provincialului. Ne e greu să ne situăm cu naturaleţe „în centrul lumii” şi, de acolo, să scriem pînă la capăt. Probabil că, dacă asta ar fi la îndemîna oricui, ar mişuna de genii – dar poate că nu facem asta nu pentru că nu ne-ar fi chiar la îndemînă, ci fiindcă ne e teamă că, făcînd-o, am realiza fără dubiu că nu sîntem geniali. Aşa tot visăm, sperăm, ne exasperăm, ne consolăm şi încurajăm unul pe altul etc.

Şi mai e ceva: poţi să te însingurezi cu adevărat cînd asta e opţiunea ta, nu cînd, deliberat şi dinafară, eşti izolat de ceilalţi. Reacţia normală, sănătoasă e în sens invers, deşi – poate – în ultimă instanţă nu de asta ai avea nevoie (pentru a fi „mare”). Dar, înainte de a fi „mare”, trebuie să fii „normal”, să fii. Asta-i! Filozofie ieftină, adevăruri clare, operă ioc!

10.XII

„Două-ş-una,

Schimbă mîna,

Două-ş-două,

Cu-amîndouă”

De ce să fie neapărat un „roman”, cartea? Cum nu scriu pentru rumegători literari, să am curajul să duc experimentul pînă la capăt.

Deci: – visul care se continuă (în „serial”)

  • eseuri din cele mai diverse

  • cronologia legată de orele trecerii prin staţii

*

Nu prea iese nimic. Îmi trebuie un titlu pentru fosta „Alexia”. Dă-i înainte!

16.XII ’88

Desigur, numai o spaimă, difuză, dar foarte puternică, explică incapacitatea mea actuală de a mai scrie, blocarea „progresului” meu literar, vizibil în perioada de pînă-n ’85-’86. A urmat o „sugere a rezervelor” şi, acum, impasul. Dar, literatura nu se face după ce şi-ai consumat ¾ din resurse ca „să-ţi faci curaj”. Am destul de „luptat” în munca propriu-zisă, ca să fie ruinătoare necesitatea de a lupta cu spaimă că oricînd pot năvăli 3-4 haidamaci, care să confişte şi să distrugă tot ce-am scris. Şi care – nepricepînd nimic – să-mi pună, ei mie, întrebări ca unui şcolar (N.B. în cestiuni literare, se înţelege). Ce aştept? Sînt necesar sau nu aici şi acum?

False probleme. Poate. Poate e o scuză a „lenei” şi „sterilităţii”. Dar, evident, am fost crescut într-un anume cod socio-cultural, ca să descopăr că, în realitate, un cu totul altul e în funcţiune. Şi încă tîrziu. Să te schimbi „din rădăcini” la 30 de ani? Haida-de! Poate dacă ai vreo revelaţie. Oricum, ce revelaţie poate fi josul, trogloditismul, retardarea. Sujet de roman poate că ar fi (un tip care are revelaţia „degradării” la 30 de ani şi devine un „apostol” frenetic al acesteia), în cazul meu e – ţăran fiind eu – exclus. Cum 20 de ani am tînjit după orizonturi culturale „pure”, să mă întorc cu mult mai jos decît de unde am pornit (relaţii patriarhale la începutul descompunerii lor, încă puternice, însă)?

Desigur, scriu aici pentru a fi citit. Totu-i să nu-mi pese de cine!

23.XII

Cum am, sper, cam o oră liberă azi, scriu aici. În fond, toate se adună împotriva voinţei (eventual vocaţiei) de a scrie. Începînd cu firea şi cu educaţia mea. Mai întîi firea: pornit spre leneveală şi reverie, proiectînd totul în viitor (inclusiv realizarea „proiectelor”), afectuos şi mămos, dispus să-mi pierd timpul la nesfîrşit învîrtindu-mă-n jurul copiilor mei, a nevestei, pus pe trăncăneală infinită cu prietenii. Contactul uman e – pentru mine – important în sine, dincolo şi chiar după ce s-a consumat „cuantumul de informaţii comunicabile (şi chiar ne). Desigur, am şi ceva atu-uri, o anume tendinţă spre „interiorizare”, capacitatea (devenită, mai nou, aproape boală) de a „uita”, nepăsarea, în ultimă instanţă, vizavi de cine (exact) e alături de mine în conversaţie – ceea ce poate da, şi dă, senzaţia de a fi „rece”, „indiferenţă”. (O aproximare proastă, îmi dau chiar acum seama, dar să continuăm).

Educaţia: crescut într-o singură cameră, (patru persoane!), cu acces la bucătărie şi baie, trăit asemenea pînă la 31 de ani, nu prea pot să stau singur în camera mea. Mă pot izola de ceilalţi, pot să-i ignor perfect, dar încă nu ştiu să stau singur?! Deci, nu-s educat pentru condiţia preliminară a oricărei activităţi scriitoriceşti de durată (cum e proza). Apoi, dădăcit de mic, m-am obişnuit să depind de cei din jur de ceea ce ţine de minima igienă şi supravieţuire a corpului (chiloţi spălaţi, cămăşi, mîncare etc.) Şi cum totul se plăteşte…În plus, taică-meu m-a obişnuit – sau, fără să-şi dea seama, a vrut s-o facă – cu ideea că toţi ceilalţi sînt mai grozavi ca mine, că mă întrec cu cîte ceva (a amănunţi problema, e o treabă de roman); am căpătat astfel tendinţa de a mă risipi, ambiţia de a fi cel mai bun (?!) în cît mai multe domenii. Mai mult, „inferioritatea” mea în cele mai îndepărtate domenii (de exemplu, repararea maşinii) mă umple, trecător, dar puternic, de obidă, de ruşine şi disperare. Consum în gol, întreţinut şi de Tania, care – ca orice femeie care te „iubeşte” m-a detectat cu atenţie şi marşează pe asta de cîte ori are draci sau se simte complexată din cele mai diverse motive. (O sursă permanentă de tensiune, care – mai nou – mă scoate din mine: nu sînt suficient de „gospodar”. Ca şi cum s-ar fi măritat cu un meşterică, nu cu un scriitor – sau care vrea să devină astfel. Tot schimb stilourile – din cauza hîrtiei scriu aiurea.

Dealtfel, o să mă şi opresc aici. În jur, totul se degradează.

2.I.1989

Am început anul prost, cu enervări laterale, provocate de persoane de slabă calitate (Ioana Pîrău), cu care-mi fac de lucru – nici eu nu ştiu de ce – în ultima vreme. Dorinţa mea de afecţiune şi „fineţea”, mă fac victima tuturor frustărilor, complexelor socio-culturale şi veleităţilor agresive ale unor tipi (nu-i numai Ioana, ci şi Anda, 2-3 poetaşi locali, chiar Petrică şi frate-său) care-şi rezolvă pe spatele meu respectivele. Tipi din care nu va ieşi – tocmai fiindcă-s aşa cum sînt – nimic.

O chestie în absolut – cu totul neimportantă, dar care trebuie să fie un semnal să o cam termin cu cei care mă iau drept „fazan” Care mă consideră „de-al lor”, doar fiindcă-s extrem de amical.

8.I. ’89

Am continuat la fel: gripă + criză de fiere. Plus o vizită de 6 ore (ieri) a Anduţei. Nevroza scaiului. Nu e numai boala. Ci şi toate proiectele suspendate , lipsa curajului de a mă apuca de ceva de anvergură. (Lîngă mine pălăvrăgeşte-n limba ei şi se agită fiică-mea, Măria cea mică. Ce să citeşti pe faţa lor? Ce se-ntîmplă-n mintea lor, ce şi cît înţeleg din toate copiii? – Intrebări imbecile, în fond nu mă mai interesează mare lucru. Literregn.)

Chiar, un titlu bun de carte „Literregnul”

10.I

Povestită de madam Broscvary: tipa (isterică), îndrăgostită de Prezy, care cere să fie îngropată cu operele acestuia. Sau: Idomir despre un prof localnic şi un medic veterinar; I.G. Maurer trecea la vînătoare, pe cînd era prim-ministru, la o curbă a încetinit maşina, iar cei doi au scos pălăriile şi l-au salutat; I.G. a răspuns la salut. Veterinarul: „Extraordinar, domnule! Doar o dată m-a mai văzut şi mă recunoaşte!”

În rest, presiune difuză. Stupidităţi, apatie, timp pierdut. Belîi („Petersburg”) şi George mi-au mai dat ceva curaj. Dar, prea obsedat de micile zvîcniri literare (anchete, cronici, interviuri) de „cotele apelor Dunării”. Cînd Dunărea-i o gîrlă comunală, şi aia controlată (la debit şi traiect) de către primar. Ca şi cum. Ca şi cum ar fi de-adevăratelea. Vorba maşcristilor „ca şi cum m-aş scrie”. Păi da! Definiţia mea actualmente (ca literat): o sulă bleagă, cu nostalgii de isprăvi erotice. Întrebare: mă prinde vulgaritatea „sinceră”? Sau e tot un joc mimat?

Prea multe-ntrebări/Fără penetrări.

11.I. ’89

Bovaricul jurnal muşinian,

Iată-l trecut şi-n noul an.

Pe post de fată-n casă. Sau, mai exact, mic-burghez ţinut sub papuc de nevastă. Săraca, nu-i rea, dar cum nu are alt model cultural şi cum mă tot vede tîndălind prin casă, îmi „dă de lucru” (ca să n-ajung, din plictiseală, „la alte alea”). Sînt, posibil, răutăcios, a avut necazuri cu tonele anul trecut, nici eu nu dau semne de „creativitate”, dar…

Cel mai uşor pare, acum, să numeşti „răul”. Dar, în fond, cine mă împiedică să-mi iau destinul în propriile mîini şi să fiu eu însumi? Frica. Adaptarea la mediu, căderea în scîrba pasivă – marea regină a zilei. Măcar în scris. Un risc există: confiscare, interogatorii. Dar nu reprezintă ceva cu-n indice de probabilitate depăşind 10%. Şi chiar şi atunci…Concluzia e clară ca lumina zilei: nu am ce spune, nu am resurse. Toate celelalte-s motivaţii, autoscuze. Prieteni am, „mediu cultural” (cam) am. Desigur, n-am ieşit în lume, risc să redescopăr America şi – ca bun făgărăşan – nu-mi place să lucrez aiurea, degeaba. Nu-s un „idealist”. Dar, dincolo de astea, e şi o nehotărîre în a-mi da drumul, în a porni să lucrez serios. Bovarism sau adolescenţă literară prelungită excesiv de mult? Desigur (iar desigur!) cumva sînt singur în angoasele şi direcţia literară la care visez, epoca e amorfă (cel mult „analitică”, dacă mă refer la cei mai buni: George, Mircea Nedelciu, Caius…), eu însă vreau şi percutanţă şi „sinteză”. Prea devreme pentru „globalisme”, ar zice George, pe mine nu mă interesează altceva; dar sînt în stare?

Cam multă vorbărie. Treabă, ioc. Artiştii prost educaţi – cum sînt eu – dominaţi de complexul (indus) al „creativităţii permanente” sînt adevărate calamităţi cînd nu scriu, cînd nu pot scrie. De trăit „n-au chef” (ei trebuie să scrie!), dacă scriu ies numai lucruri de rahat: devin nişte babe cîrtitoare şi cicălitoare sau zac într-un fel de mahmureală posacă. Ceva viaţă?! Aş! La tipul meu de sensibilitate, deşi mi-a dat un răstimp de 4 ani în care-am citit ce-am vrut şi-am învăţat meserie, filologia mi-a făcut numai rău. (Iar babă sîcîită şi văicăreaţă).

12.I

Transcrierea fidelă – pentru roman – a unui bileţel (foaie de caiet de matematică, lăţime 3-4 cm, lungime 20-22 cm) găsit – şi confiscat – de Aneta, profa de chimie, zisă Cianura, de la o elevă dintr-a X-a de la mine de la liceu: „De ce oare nu sînt fericită şi de ce domnul Isus nu a făcut voia mea” (Pasajul ăsta e tăiat cu o linie). „Doamne eu mă rog ţie prea înalte şi prea bunule ca mîine să nu mă asculte la ora de Chimie nici la ora de Fizică şi săptămîna care vine să ies eu la răspuns şi să i-au numai note bune aş vrea să nu am media generală sub 7,37 doamne ajutămă fă voia mea şi dăi minte profesoarei de fizică şi profesoarei de U.T.L.M. de Chimie să facă cum mă gîndesc eu şi să îmi dea nota care o vreau eu şi pe profesoară de biologie dăi minte să îmi pună cîte un 9 la cele două materi care le fac cu ea. Te rog doamne, doam,ne, ajutămă. Că şi eu am să fac voia ta dacă dumneavoastră veţi ajuta pe subnumita Mititiuc Dana să ia media 8 la romînă 6 la mate 5 la fizică 6 la chimie 7 la biologie 7 la geografie 8 la CSP 5 la franceză 9 la engleză 10 la sport 7 la TLE 8 la Studiu 9 la Desen 7 la Practică şi 10 la purtare, doamne facăse voia mea cum am dorit eu pentru eu te iubesc pe tine în veci vecilor amin şi art pe diavolul în veci, vecilor amin. Doamne ajutămă să iau 5 la Fiz/ aici se termină foaia şi textul, scris îndesat, pe tot spaţiul disponibil. A se observa: cînd trece la cereri „concrete” (mediile şi media generală) adoptă tonul şi formulele („dumneavoastră, veţi ajuta”) din cererile oficiale. Dragoste „la schimb” pentru Dumnezeu etc. etc. Sentiment puternic, destinatar înalt, motivaţia: didactică. Ar trebui să ne simţim mîndri, noi profesorii, jigăriţi şi prost plătiţi, regulaţi de toţi inspectorii şi activiştii locali şi centrali.

„Alo, bebi, madmoasel,

Hai cu mine la hotel”

19.I

Un roman (şi) al fazanilor care am fost, care am crezut în comunism, nu numai că e posibil, ci şi că e foarte apropiat, că – de fapt – chiar trăim în comunism. Odată cu prăbuşirea utopiei, lumea devenită mai săracă, mai ternă, mai fără speranţe. O generaţie non-religioasă, care s-a trezit suspendată. Care a trăit aiurea, mereu aşteptînd: comunismul, dreptatea, marea dragoste, etc., în timp ce alţii, şobolanii cei eficienţi, îşi făceau jocurile. Mecla de congestionat, complexat şi energia a lui Radu L. ajuns mare mahăr la U.T.C., fostul acordeonist cu pretenţii intelectuale, bătînd cu un „carnet”, nervos, pulpa piciorului drept. Voioşia „UTC-istă”, pontoşenia degajată „à la U.A.S.C.R.”, oameni duplicitar-ironici, dar care fac aceeaşi treabă murdară ca şi troglodiţii (entuziaşti sau nu) din anii ’50. Curvele U.T.C., curvulinele U.A.S.C.R., ajunse doamne P.C.R. Acea permeabilitate socială-reală, în fond, care cere, însă, un pact de neţinut, de către un om normal: să renunţi la tine, dar să pari pe mai departe că exişti, că eşti tu însuţi. Nevroza socializată, cinicii şi schizofrenicii, paranoicii şi pescuitorii în ape tulburi, nu atît o lume „rea”, cît o lume „nefericită” care îşi face rău şi sieşi, distrugîndu-i şi pe ceilalţi, în numele celor mai nobile idei. Lucruri pe care – teoretic – le cam ştiu, s-au mai spus. Dar asta trebuie „concretizată”, trebuie o „viziune cu carne”, ceva care să-ţi dea senzaţia că e „totul”, că dincolo de ea nu mai există nimic altceva, că „asta-i lumea, şi basta!”. Ajută-mă, Doamne, s-o pot face!

Azi am scris 2-3 scrisori, mi-am curăţat maşina de scris, am pus la punct şi am umplut cu cerneală cîteva stilouri. Rutină. Sau mania celui care se vrea scriitor, dar nu poate scrie.

1.II.1989

Gripat. La pat. Lipsă de medicamente (în farmacii nu se găseşte nici măcar Vitamina C sau Aspirină). Şi eu trebuie să scriu despre postmodernism – pentru revista „Arta” – şi despre „literatura ca muncă” – pentru amărîta noastră de foaie trimestrială „Deschideri”. Hai să zicem că la „Arta” renunţ, dar cu „Deschiderile”…

Oltea, ieri dimineaţă în tren: „Ştii ce ne-a spus fiică-mea duminică seara (fiică-sa are 7 ani)? Voia să se uite la un film, şi i-am spus că nu e film – era un film românesc prost – şi ea ne-a zis „Eu v-am lăsat pe voi să vă uitaţi la Ceauşescu, la plenară, voi de ce nu mă lăsaţi să mă uit la film?” Discuţii – pe tren şi în cancelarie despre primul-ministru, care ar fi mort şi-ar fi ţinut la congelator, pînă trece „ianuarie aniversar”. Dacă e aşa, i-am bătut pe sud-americani. Dar eu trebuie să scriu despre postmodernism şi despre literatura ca muncă. Auzi ce tîmpenie! Să „demonstreze (cui? de ce?) că literatura e o muncă. Ce aştept? Ce aşteptăm?

Nedelciu mi-a dat informaţia că ar fi un post de corespondent la celebrul ziar „Lupta C.F.R.” Ezitări. Mizerabila existenţă şi necesităţile ei versus mizerabila libertate şi necesităţile ei.

O întrerupere: sosirea Danielei, fată frumoasă, dar monument de prostie, excitată la maximum şi înnebunită să ne povestească ultimul episod al luptei ei cu directoarea (madam Burcică) şi cu şefa de la partid (tovarăşa Gae); ultima „victorie” a Danielei: a pîrît-o pe directoare că n-a înlocuit tabloul „Tovarăşului” spart de copii, şi a răspuns foarte bine la şedinţa de învăţămînt politico-ideologic (subiectul: „Sistematizarea rurală”) !?! Mon Dieu, pînă pe unde-o să ajungem!? Şi cu cine-mi pierd timpul?!

Titlu: „Fazanii”. Medalie: „Erou al cozii socialiste”.

Atrofia instinctului vital, pierderea minimei bucurii de a trăi, a „chefului de viaţă”, ca la animalele dintr-o grădină zoologică. În fond, cine pe cine păzeşte? Şi de ce? Asta ar trebui să se vadă în roman, pe ce se bazează acest echilibru al nontrăirii, care pare veşnic. Epuizarea prin „utopie”.

Muncă, muncă, muncă. Dacă vrei roman.

Aseară un nou acces de pierdere a memoriei. Nu mi-am putut aminti numele lui Nabokov şi al lui W. Burroughs, deşi-mi aminteam titlurile cărţilor lor, scene din „Lolita”, etc. Avitaminoză sau cretinoză? Dominat de vise confuze, de o indecizie maladivă. Aşteptînd ce? Aşteptînd.

4.II.1989

Au fost – ieri şi azi – pe la mine Mircea Nedelciu şi Sorin Preda. Inteligenţi, simpatici, talentaţi…dar ceva lipsea. O senzaţie stranie: că îmi sînt cumva (parţial) superiori, dar că asta nu înseamnă nimic, nu-mi dă senzaţia că există oameni „superiori”. Poate un exces de complicaţie, eterna noastră „abilitate”, compromisurile de tot felul pe care ei, băieţi fermecători şi talentaţi au vrut să le facă (sau au fost obligaţi?!? la aceasta), trei – sferturile de adevăr…Şi talentul, talentul, talentul care nu ştie ce vrea, care nu se plasează total „de partea cea bună”, deşi ştie care este aceasta şi simte că numai aşa va deveni din potenţialitate realitate; frica de a fi alături de om, adică – de obicei – de „luzări”, de „fazani”, acei care se sacrifică pentru a ieşi la liman, în faţă birocraţii, brutele, vicioşii…

Cam multă vorbărie. Dar cărţile? „Frecangiu”.

O mare apăsare, deşi – mulţumesc lui Dumnezeu – nu e nimic rău, e acceptabil. Dar să nu mai poţi să-ţi permiţi să te gîndeşti la viitor.

 [Vatra, nr. 8-9/2014]

 

 

 

de VATRA

Originile intelectuale ale Revoluţiei române din 1989

Gheorghe PERIAN

300px-GhPerian

S-a scris deja de către istorici şi sociologi că declinul economic şi politic al României, tot mai accentuat în deceniul al nouălea din secolul douăzeci, a creat premisele necesare pentru izbucnirea Revoluţiei din 1989, dar s-a vorbit prea puţin până acum despre originile intelectuale ale marelui eveniment. Aş zice chiar că s-a vorbit atât de puţin încât s-a creat impresia, falsă, că ele nici n-au existat. Fapt este că, din punct de vedere cronologic, lucrurile au început să se mişte întâi la nivel intelectual şi doar mai târziu au apărut manifestări în planul acţiunii politice şi al revendicărilor economice. Ideile au avut şi ele un rol în pregătirea Revoluţiei, în măsura în care au produs clarificări şi au radicalizat gândirea şi sensibilitatea românilor, scoţându-i din amorţeala ce-i cuprinsese în deceniul al optulea (un deceniu de anestezie aproape generală). Câtă vreme opoziţia s-a limitat la creaţia ficţională şi la insurgenţa temelor literare, puterea comunistă n-a simţit pericolul unei apropiate schimbări de regim şi n-a reacţionat, dar mai târziu, când aceşti curenţi de adâncime puşi în mişcare de literatură au început să agite spiritele la vedere şi să antreneze nemulţumiri politice şi economice, au apărut primele îngrijorări şi primele măsuri pentru a frâna publicarea scrierilor nonconformiste. Aşadar, înainte de-a se fi ajuns la acţiuni concrete, cu caracter revoluţionar, a existat o reflecţie premergătoare şi un dezgust al unor intelectuali faţă de viaţa ce li se pregătea, dezgust şi reflecţie ce au trecut în cărţile pe care le-au scris şi în temele pe care le-au abordat. Ideile nu s-au numărat printre cauzele directe ale Revoluţiei, aşa cum au fost lipsurile de ordin material, dar importanţa lor în conştientizarea de către publicul larg a situaţiei degradante în care ţara se afla nu poate fi subestimată.

 

Mişcarea sediţioşilor de la 1980

Restrângând discuţia la domeniul literar, originile intelectuale ale schimbărilor petrecute în 1989 ar fi de căutat (şi de găsit) într-o serie de nuvele şi povestiri publicate atunci, care vorbeau despre gesturile şi atitudinile sediţioniste ale unor tineri proveniţi din categoriile sociale de jos. Sediţiunea a fost marea temă pe care scriitorii din deceniul al nouălea au introdus-o în proza românească de după Al Doilea Război Mondial. Personajele lor erau figuri de oameni intransigenţi, idealişti în felul lor, hotărâţi să-şi păstreze demnitatea în orice condiţii, chiar cu riscul de-a fi rejectaţi de către sistemul social potrivnic. Decât să abdice de la principiile şi exigenţele lor, ei preferă să-şi asume eşecul, înfrângerea, în unele cazuri emigrarea. Nu pot accepta prezentul aşa cum este el, cu multele lui carenţe, şi se gândesc la o altfel de lume, croită după un model occidental, democratic şi capitalist. Mişcarea sediţioşilor a vrut să arate că s-a produs o ruptură în societatea românească şi că sistemul comunist, până atunci în expansiune, a intrat într-o etapă nouă, caracterizată prin apariţia unor tendinţe de împotrivire la regim, deocamdată fără intenţii aboliţioniste. Înainte de-a deveni o acţiune politică şi de-a se ridica la un prag de eroism prin lansarea unor lozinci cu apăsate conotaţii sacrificiale („Suntem gata să murim”, „Mai bine mort decât comunist” etc.), sediţionismul a fost pentru multă vreme un criticism condus de principii etice. El n-are nici o legătură cu marea diversiune a anilor 1990, aşa-numita „rezistenţă prin cultură”, instrumentată după reprimarea Manifestaţiei din Piaţa Universităţii din Bucureşti, cu scopul de-a scoate generaţia vârstnică de sub acuzaţia că ar fi colaborat cu regimul totalitar şi de-a justifica în felul acesta restaurarea vechii ordini literare1. Înţeleasă ca retragere din istorie (sau „boicot al istoriei”, cu vorba lui Blaga) şi refugiu în autonomia esteticului, „rezistenţa prin cultură” se situează la antipod faţă de criticismul sediţionist care a fost de la început o formă de angajare etică (în final, şi politică) împotriva sistemului.

 

Îndreptări

În timpul când generaţia sediţionistă şi-a publicat primele cărţi, cei care „dădeau tonul” în critica românească şi deţineau rubricile de actualitate ale revistelor erau critici formaţi într-o epocă anterioară, atenţi îndeosebi la elementele de formă ale producţiilor literare. Ei au fost cei care au impus pentru multă vreme o viziune de ansamblu asupra prozei „optzeciste”, pornind de la mai vechile lor experienţe de lectură, nu întotdeauna adecvate creaţiilor de ultimă oră. Tendinţa a fost de-a reduce noutatea la ceea ce era deja cunoscut şi de-a analiza scrierile recente prin categorii estetice deja ilustrate în literatura postbelică. O grilă mult întrebuinţată şi azi a fost cea oferită de prozatorii grupaţi în renumita Şcoală de la Târgovişte, ale căror cărţi apăruseră cu un deceniu înainte şi faţă de care câţiva tineri „optzecişti” şi-au exprimat într-adevăr admiraţia, văzând în ei posibile modele. Analizate cu asemenea instrumente, pe care criticii le aveau la îndemână încă din deceniul precedent, scrierile noilor veniţi au lăsat o impresie de literatură pur experimentală, redusă la preocupări de ordin tehnic, obsedată de intertextualitate şi naratologie, în descendenţa structuralismului şi a poststructuralismului. Primul lucru (nu şi cel esenţial) observat într-o proză a lui Mircea Nedelciu, inclusiv în aceea despre care urmează să vorbim, este dorinţa irepresibilă a povestitorului de-a ieşi în evidenţă, de-a se arăta, de-a fi băgat în seamă şi, eventual, admirat de către cititor. Nu e neapărat un om dăruit cu harul povestirii, aşa cum îl găsim de obicei la prozatorii români, dar e cu siguranţă un povestitor calificat, un naratolog în toată puterea cuvântului, stăpânind bine ştiinţa compoziţiei şi a vocilor narative. Sunt, aşadar, la acest nivel unele asemănări între literatura „optzeciştilor” şi aceea practicată de scriitorii tâgovişteni, dar există şi o mare deosebire, o deosebire mai importantă decât toate asemănările. În cărţile lor cele mai apreciate, târgoviştenii au întors spatele realităţii şi au optat pentru un referent cultural şi estetic, în vreme ce „optzeciştii”, într-un context schimbat, au decis să integreze preocupările de ordin formal şi intertextualitatea într-un demers mai larg, cu finalităţi etice şi sociale.

Interesul pentru întâmplările mărunte ale vieţii zilnice şi pentru figura omului obişnuit, supus inerţiilor şi comodităţii a fost o altă trăsătură nespecifică pe care critica literară a atribuit-o, într-un mod doar parţial justificat, literaturii noi din perioada anilor 1980. Adevărul este că viaţa cotidiană, banală şi mediocră, cu personajele ei nediferenţiate şi adeseori substituibile a pătruns în literatura română puţin mai devreme şi a fost apanajul unor scriitori ca Mihai Sin, Gabriela Adameşteanu, Alexandru Papilian şi alţii. Sunt scriitori care au evitat să pună în discuţie sistemul în interiorul căruia se aflau şi care, în acea perioadă, le oferea un oarecare confort şi un mod de viaţă neproblematic. A lua această particularitate şi a o extinde, fără a decela nuanţele, asupra literaturii publicate cu un deceniu mai târziu a fost o eroare şi totodată un abuz: pe de o parte, scriitorii de la 1970 s-au văzut cumva deposedaţi de una din trăsăturile lor de originalitate, pe care au fost puşi în situaţia să o piardă în favoarea celor veniţi în urma lor, iar pe de altă parte adevărata faţă a literaturii sediţioniste a fost acoperită cu un văl împrumutat dintr-o garderobă străină. Nici până astăzi vălul n-a fost îndepărtat (şi nici restituit), împiedicând să se observe că, datorită scriitorilor „optzecişti”, axa tematică a prozei contemporane s-a schimbat şi că o nouă epocă literară a început odată cu ei. Şi când se întâmplă să pornească de la banalitatea vieţii cotidiene, „optzeciştii” nu rămân la ea, o depăşesc aproape întotdeauna prin aducerea personajelor într-o situaţie de conflict, într-o situaţie extremă, care tensionează epicul şi imprimă naraţiunii un caracter dramatic. Pentru ei viaţa cotidiană a încetat să mai fie o sursă de întâmplări anodine, devenind un spaţiu al nesiguranţei, al neliniştilor şi al dilemelor morale. Personajele lor sunt oameni de acţiune, oameni care trec printr-o cotitură majoră în existenţa lor şi care nu acceptă să trăiască după reguli impuse.

În plan literar (celelalte planuri rămân deocamdată în afara discuţiei), curentul sediţionist poate fi urmărit în câteva scrieri etalon, cum sunt Povestirea eludată de Mircea Nedelciu, Scadenţa de Alexandru Vlad şi Jocuri de societate de Vasile Gogea. Tipărite în aceeaşi perioadă, între 1981 şi 1985, dar fără să existe o filiaţie directă între ele, povestirile denotează o stare de spirit comună şi se înscriu într-o linie tematică bine definită. Cei trei autori, cu toate că sunt foarte diferiţi unul de celălalt, fiecare având unghiul său de abordare a subiectului, îşi pun aceleaşi probleme şi le rezolvă într-un mod asemănător. Tematica pe care au iniţiat-o va fi dusă mai departe şi aprofundată în primul rând de către ei înşişi în scrierile lor ulterioare, în povestiri şi romane, dar şi de alţi scriitori de vârstă apropiată, având aceleaşi convingeri.

 

Emigranţi

 

În Povestirea eludată, Mircea Nedelciu scrie despre tinerii de la 1980, izolaţi în sărăcie şi austeritate, în rândul cărora apăruse un adevărat miraj al Occidentului, imposibil de corectat sau de contrazis. Pe un ton puţin mustrător, dar nu lipsit de înţelegere, naratorul taxează această fascinaţie ca pe o formă benignă de snobism: „Erau, pardon, sunt puţintel snobi aceşti copii. Şi se ştie că la noi cea mai frecventă formă de snobism este xenofilia”. Având în minte libertatea şi bunăstarea de care se bucurau oamenii dincolo de Cortina de Fier, personajele caută mijloace pentru a ieşi din constrângere şi pentru a-şi împlini pofta de Occident. Doar unele au posibilitatea să şi-o împlinească şi produc, datorită acestui privilegiu, o atracţie magnetică în jurul lor, în vreme ce pentru altele Occidentul rămâne un jind cu atât mai arzător cu cât şansele de-a se realiza vreodată păreau nule.

 Din categoria celor din urmă este şi personajul lui Mircea Nedelciu, Claudiu, un absolvent de liceu pe care naratorul se întrece în a-l împodobi cu tot felul de calităţi, prea multe pentru a fi purtate de un singur om (şi pentru a fi înşirate aici). Scopul urmărit în ascuns se pare că este acela de a-l face pe tânăr plăcut cititorilor şi de a-i determina pe aceştia să fie de partea lui şi să-l aprobe în faptele pe care le va săvârşi în continuare. Lui Claudiu i-ar plăcea să călătorească, să cunoască lumea, să întâlnească şi alţi oameni, să vadă cum se trăieşte prin alte părţi,  dar îngrădiri felurite îl fac să rămână pe loc, să-şi petreacă vacanţele în apartamentul din Bucureşti al părinţilor săi, ascultând muzică clasică şi urmărind filmele de la Cinematecă. El vine din lumea de jos, din acea mulţime săracă, mereu în lipsă de bani, care nu-şi permite să petreacă două săptămâni pe malul Mării Negre, nicidecum să călătorească dincolo de graniţă.

Aceeaşi atracţie faţă de lumea occidentală o stăpâneşte şi pe Maria, colega lui Claudiu, cu deosebirea că aceasta are şi mijloacele necesare pentru a-şi împlini dorinţele. Provenind dintr-o familie bine plasată în ierarhia socială, ea oferă naratorului ocazia de-a face portretul, nu lipsit de accente ironice, al nomenclaturii comuniste din perioada anilor 1980. Aceasta era un fel de burghezie roşie, cu un nivel de trai foarte ridicat, obişnuită să ducă o viaţă de lux şi de înlesnire, care nu o dată trezea invidia şi admiraţia celor mulţi şi săraci. Şefii partidului locuiau în vile confortabile din centrul oraşului, îşi petreceau concediile în Occident, pe ţărmul Mediteranei sau al Atlanticului, frecventau muzeele şi librăriile din marile capitale europene. Erau oameni în vârstă, constituiţi într-o adevărată gerontarhie, care ţineau societatea în loc, iar în politică aveau o atitudine conservatoare.

Nu vom afla din povestire dacă Claudiu s-a îndrăgostit cu adevărat de Maria sau doar a fost atras de lumea în care aceasta trăia, dar bănuiala că tânărul a avut în vedere şi o mezalianţă nu poate fi exclusă (n-o exclude nici naratorul). Dealtfel, Mircea Nedelciu a reluat tema (plăcută postmodernilor) a mezalianţei în romanul său de mai târziu, Tratament fabulatoriu, făcând din ea un pivot important al naraţiunii. Şi acolo, ca şi aici, mezalianţa precede şi explică actul de sediţiune al personajului principal2. Deocamdată să spunem că părinţii Mariei par, în primul moment, să-l accepte pe tânărul sărac, dar inteligent şi harnic la învăţătură, deoarece o stimulează pe fiica lor să înveţe şi ea, astfel încât să reuşească la examenul de admitere la Facultate. Se gândesc chiar mai departe, la posibilitatea ca, după încheierea studiilor, cei doi tineri să se căsătorească. Şi totuşi, nu peste mult timp, tot ei vor fi cei care îi vor spune lui Claudiu, cu dispreţ şi cu intenţia de a-l jigni, că n-ar fi luat niciodată examenul de admitere dacă tatăl Mariei, folosindu-se de poziţia lui înaltă în partid, n-ar fi intervenit pentru el. Acela a fost momentul când tânărul a înţeles că preţul pe care urma să-l plătească pentru a fi admis în lumea nomenclaturii era renunţarea la demnitate. Intransigent, neputând să accepte umilinţa şi degradarea morală, va săvârşi un dublu gest de sediţiune, prin care se va desprinde în mod categoric şi definitiv de întregul sistem: va pune capăt mezalianţei, rupând relaţia cu Maria şi cu familia acesteia, şi îşi va retrage de la Facultate actele de student. După o primă tentativă de acomodare cu regimul, soldată cu un eşec, personajul îşi recuperează adevărul lăuntric şi credinţa în valorile etice, refuzând să se integreze într-o lume care nu era pregătită să-i respecte demnitatea. Scurta şovăire iniţială, care l-ar fi putut scufunda pentru totdeauna în marasmul epocii, a fost urmată de o redresare cu adevărat spectaculoasă, rezultat al unui remarcabil act de voinţă. Naratorul n-a fost niciodată zgârcit cu laudele la adresa personajului său, dar numai acum, după ce Claudiu a devenit „un om de caracter”, acestea se dovedesc pe deplin justificate. Ştim din povestire că tânărul n-are de gând să se angajeze într-o luptă împotriva sistemului, dar va face tot ce îi stă în putinţă pentru a rămâne în afara lui, în libertate. Va încerca în continuare să-şi realizeze idealul occidentalist, pe alte căi, mai onorabile decât cele ale mezalianţei. Ca salariat al unei companii aeriene străine, petrece mult timp în Occident şi nu e tocmai clar dacă în final acceptă sau nu să părăsească ţara şi să se stabilească la Zürich. După ce a decis să stea în afara sistemului, n-ar fi deloc exclus să vrea să trăiască şi în afara ţării.

Mai trebuie explicat prin ce întâmplare o povestire cu un asemenea conţinut, care nu putea decât să displacă ideologilor de partid, a fost publicată fără probleme într-un deceniu renumit pentru înăsprirea accentuată a cenzurii. O explicaţie ar fi că experimentalismul, folosit uneori de Mircea Nedelciu în scopuri diversioniste, a monopolizat într-o asemenea măsură atenţia cenzorilor (ca şi a criticilor mai târziu) încât au pierdut din vedere înţelesurile subversive ale naraţiunii. Pe lângă aceasta, a mai fost şi o stratagemă care s-ar părea că i-a reuşit pe deplin autorului, având exact efectul scontat de acesta, adică salvarea operei de sub foarfecele responsabililor cu cenzura. De la primele pagini, înainte ca povestirea să înceapă, naratorul se arată preocupat să stabilească o legătură directă cu prezumtivul său cititor. I se adresează cu multă deferenţă, îl felicită cu anticipaţie pentru abilităţile sale încă nedovedite, îi vorbeşte ca de la egal la egal, face totul pentru a-i câştiga bunăvoinţa şi pentru a-l atrage de partea sa. Surpriza vine la final, când naratorul iese din nou în faţă şi se adresează de această dată cenzorilor înşişi, cu aceeaşi afabilitate, dar şi pe un ton de resemnare: „Aceasta este, oricum, o povestire interzisă. N-o mai citiţi, tovarăşi, lăsaţi…!”  Provocaţi într-un mod atât de direct şi de neaşteptat, cum nici un alt scriitor nu mai făcuse până atunci, „tovarăşii” au fost, probabil, descumpăniţi şi neştiind cum să reacţioneze, au sfârşit prin a lăsa povestirea „să treacă”.

Refractari

În Scadenţa, Alexandru Vlad scrie şi el despre tinerii de la 1980, dornici să participe la viaţa socială, pe măsura competenţei lor, dar în faţa cărora sistemul s-a închis, toate locurile fiind ocupate. Dificultăţile erau mari îndeosebi pentru cei care proveneau din lumea de jos, pentru că în deceniul al nouălea distanţa dintre categoriile sociale a crescut enorm, orice cale de acces înspre etajele superioare ale societăţii fiind, practic, blocată. Într-o asfel de lume puternic ierarhizată, în care mişcări pe verticală nu se mai făceau, intelectualii tineri, cu precădere cei de formaţie umanistă, aveau puţine şanse de împlinire profesională. Este, la început, şi cazul lui Petra, personajul principal din Scadenţa, al cărui scop era să devină scriitor şi să lucreze în redacţia unei reviste culturale din oraşul său. Demersurile pentru realizarea unui asemenea scop erau însă dificile şi de lungă durată, iar tânărul venit de curând de la ţară nu avea nici priceperea şi nici mijloacele să le facă. Beneficiază însă de generozitatea unui consătean care muncea pe un şantier şi care, impresionat de ambiţiile înalte ale fostului său tovarăş de joacă, se hotărăşte să-l ajute să şi le realizeze. Vreme de trei ani va sprijini cu sume de bani lunare proiectul lui Petra de-a se face cunoscut ca scriitor şi de-a pătrunde în cercul exclusivist al elitelor culturale. Având acest stipendiu, tânărul a putut să se consacre literaturii, fără a fi tulburat de grijile vieţii zilnice şi fără a fi obligat să muncească pentru a se întreţine. La sfârşitul celor trei ani, după ce a trecut cu bine câteva probe de conformism, se simţea destul de pregătit pentru a fi acceptat de sistem şi asimilat în structurile acestuia. În prima fază, precumpănitoare a fost, aşadar, o voinţă de integrare căreia sistemul i-a răspuns favorabil, chiar dacă a făcut-o cu întârziere şi cu unele rezerve. Devenit redactor al unei importante reviste culturale, înzestrat cu talent scriitoricesc şi având de acum asigurate condiţiile necesare afirmării, Petra lasă tuturor impresia „unui tânăr de carieră”. Asiduităţile de lungă durată, susţinute financiar de prietenul său muncitor, au fost în final răsplătite prin acceptarea lui în nomenclatura de rangul al doilea, alcătuită din intelectuali ai partidului comunist: scriitori, redactori ai publicaţiilor culturale, profesori universitari etc3. În descrierea ei, Alexandru Vlad îmbină umorul cu persiflarea, aşa cum face şi Bulgakov în Maestrul şi Margareta, atunci când prezintă gruparea „Massolit”. Există o asemănare între palatul naţionalizat, în care a fost instalată redacţia lui Petra, şi casa Griboedov din romanul scriitorului rus.

Mezalianţa, atât de importantă pentru Mircea Nedelciu, se găseşte şi la Alexandru Vlad, dar ca temă secundară. Ea denotă aceeaşi dorinţă de încadrare în elita intelectuală a timpului şi arată că, în cazul lui Petra, iubirea nu e doar un sentiment, ci şi o politică. În relaţia lui cu Ioana a intrat şi un calcul, probabil şi din partea fetei, care a început să se intereseze de el numai după ce a devenit redactor. Fiică a unui profesor universitar, Ioana este o femeie elegantă şi cultă, care i-a citit pe scriitorii sud-americani, în vogă la noi în deceniul al nouălea, şi care a călătorit în Rusia. Condusă de un puternic sentiment de castă, ea a avut grijă să-şi aleagă un logodnic pe măsură, provenit şi el din acelaşi cerc închis al nomenclaturii.

Povestirea evoluează pe o linie de dramatism, care precipită acţiunea înspre deznodământ, înmulţeşte conflictele şi provoacă răsturnări de situaţii cum nu ne-am fi putut imagina înainte. Apar personaje noi, iar cele vechi îşi schimbă în mod radical conduita şi felul de a fi. Evenimentele iau un alt curs, mai puţin liniştit, în ziua când Petra este căutat la redacţie de un oarecare Beru, personaj burlesc, desprins parcă din lumea comedianţilor de bâlci. Acesta era un trimis, un „ambasador” ciudat, zice autorul aducându-ne aminte de romanul lui Henry James. Beru venea din partea fostului consătean, care acum, la împlinirea celor trei ani, îşi voia banii înapoi, conform înţelegerii. Neobişnuită şi surprinzătoare este însă precizarea ca întreaga sumă să fie cheltuită pe băutură, într-un chef de proporţii rabelaisiene, avându-i ca protagonişti pe cei doi, Petra şi Beru. Ideea pe de o parte îl îngrozeşte pe scriitor, căci nu-i plăcea deloc să bea, iar pe de altă parte îl fascinează, înţelegând că în felul acesta prietenul îndepărtat vrea să-l dezlege pentru totdeauna de un sentiment de obligaţie care ar fi rămas în conştiinţa lui şi după achitarea datoriei. Trecem peste cele câteva pagini de literatură potatorică, scrise pe o notă de umor carnavalesc, dar şi cu unele inserţii clasice (cum ar fi, de pildă, preceptul horaţian că „băutorii de apă nu dau capodopere”4), pentru a spune că venirea lui Beru şi mai ales încercarea de a-l elibera de orice datorie, bănească sau morală, sunt fapte tulburătoare, de natură să-l scoată pe tânărul redactor din starea de indiferenţă şi mulţumire de sine, punându-l în situaţia de-a se analiza cu mai multă atenţie. N-avea, într-adevăr, nimic să-şi reproşeze? A fost în toţi aceşti ani şi în toate acţiunile sale un om fără greşeală? N-a săvârşit nici o faptă de care astăzi ar trebui să-i fie ruşine? Petra începe să-şi pună întrebări şi nu mai e atât de sigur de integritatea lui morală. Dacă atunci când a primit banii şi i-a folosit pentru a se face agreat de sistem, acţionase fără a avea nici cel mai mic sentiment de vinovăţie, acum, după trecerea timpului, el se judecă altfel, cu mai multă severitate. Se simte vinovat faţă de ceilalţi, dar mai ales faţă de sine, pentru că a renunţat cu atâta uşurinţă să fie un om liber, optând să se integreze în nomenclatură şi să-şi fărâmiţeze personalitatea în măruntele întâmplări ale vieţii redacţionale. Cu gestul său de generozitate,  Beru îi atrage atenţia asupra necesităţii şi importanţei de-a recâştiga libertatea pe care o pierduse şi de-a redeveni stăpân pe propria viaţă.

Dacă paginile de literatură potatorică am văzut că se remarcau printr-o explozie de veselie şi prin umorul lor popular, niciodată grosier, partea care urmează pune în lumină două registre stilistice noi, specifice discursurilor de luptă. Limbajul critic şi vehemenţa diatribei duc povestirea înspre o literatură a mâniei şi a conflictului, în vreme ce o tendinţă complementară de ridiculizare, cu apariţii sporadice şi mai puţin accentuate, îi conferă unele note satirice. Petra înţelege acum că integrarea lui în sistem, pentru care s-a străduit îndelung, a fost o eroare şi că, de fapt, locul său e în afara acestuia, alături de Beru şi de alţii din aceeaşi categorie. Devine tot mai conştient de faptul că între el şi cei din nomenclatură există multe şi mari incompatibilităţi şi că modul său de-a simţi şi de-a gândi este mai apropiat de acela al oamenilor simpli şi oneşti. În urma unui dificil proces de conştiinţă, se va despărţi de viaţa lui de până acum, caracterizată printr-o delăsare a sentimentului etic, şi va încerca să recupereze valori precum demnitatea şi onoarea, ce păreau uitate pentru totdeauna sub nivelul de confort al vieţii cotidiene. Faptele de sediţiune pe care le va săvârşi sunt asemănătoare cu acelea din povestirea lui Mircea Nedelciu: va rupe mai întâi mezalianţa cu Ioana, iar apoi se va întoarce împotriva regimului autoritar din redacţie („spun lucruri radicale, fac ceea ce poate demult ar fi trebuit să fac, renunţ la vechile compromisuri şi încerc să-mi recâştig libertatea pe care am regretat-o întotdeauna”). Intrat în rândul sediţioşilor, săvârşind faptele acestora, Petra nu e încă un revoluţionar, iar revolta sa „nu e totuşi revolta aceea definitivă la care era îndreptăţit”. Refuză sistemul, e adevărat, dar nu intenţionează să lupte pentru nimicirea lui, riscând să fie el însuşi nimicit.

Analizată cu un plus de atenţie (de care cenzura se pare că n-a fost capabilă), povestirea conţine câteva sugestii interesante cu privire la felul cum va evolua Petra în continuare, după excluderea lui din rândul elitelor. Se subînţelege că, trecând de partea lui Beru, îşi va reînnoi ataşamentul faţă de valorile reprezentate de acesta (egalitatea, camaraderia, simplitatea, firescul), în opoziţie cu lista de valori a nomenclaturii. Oprit în mijlocul străzii, cu înfăţişarea lui clovnescă, Beru ţine un fel de discurs politic, asemănător ca sintaxă cu vorbirea Cetăţeanului turmentat din piesa lui Caragiale, dar care vrea să exprime ideea unei disocieri a muncitorilor de burghezia roşie atotputernică în deceniul al nouălea: „Pe noi nu ne interesează ce faceţi voi, pe noi ne interesează judo, (aberant) nu ştim judo, dar ne interesează”. Sub chipul de refractar al tovarăşului său, Petra are impresia că reînvie figura unui comunard de altădată, chemând la egalitate şi la justiţie socială. În spiritul politicilor de stânga, îşi pune speranţa într-o nouă Comună şi se gândeşte la posibilitatea ca muncitorii, nemulţumiţi de cei care îi conduc şi pretind că îi reprezintă, să redevină într-o zi revoluţionari. Şi într-adevăr, peste puţin timp, revoluţia a avut loc, dar n-a fost o revoluţie în veşminte muncitoreşti, cum şi-a imaginat personajul lui Alexandru Vlad, ci a fost o revoluţie în blue-jeans, adică o acţiune a generaţiei tinere dornice de libertate5.

 

Huligani

Şi în povestirea lui Vasile Gogea, Jocuri de societate, nomenclatura este privită cu spirit critic şi este supusă unei judecăţi aspre, cu scopul de a-i evidenţia neîmplinirile în plan moral. Rigorismul etic al naratorului este înalt, iar învinuirile aduse elitei sunt dintre cele mai serioase. Evoluţia faptelor conduce spre un act de revoltă final, ce pare inevitabil, dar pe care autorul a renunţat să-l povestească, îndemnând cititorul să şi-l imagineze singur. O sediţiune se prefigurează, o putem deduce din logica evenimentelor, e probabilă, chiar dacă n-o găsim nicăieri exprimată în clar. Vasile Gogea a scris o povestire cu subînţelesuri, într-o măsură mai mare decât au scris Mircea Nedelciu şi Alexandru Vlad.

Dacă o analizăm respectând cronologia întâmplărilor (diferită de ordinea în care acestea au fost povestite), vom observa că primele episoade par scoase dintr-un roman despre „obsedantul deceniu”, încă în vogă pe atunci. Nimic nu lipseşte din recuzita acestui tip de roman: dosare politice, delatori, şedinţe de excludere, studenţi îndepărtaţi în mod abuziv din Facultate, reparaţii tardive etc. Şi totuşi, la o lectură atentă, vom vedea că perspectiva din care sunt povestite întâmplările s-a schimbat. Tinerii de la 1980 considerau că românii ar fi trebuit să se elibereze de trecut, să nu mai scotocească după „gunoaie care s-au dus demult” şi să se întoarcă spre problemele prezentului şi ale viitorului. Se înţelege că literatura ar fi trebuit şi ea să urmeze acelaşi drum şi să părăsească o temă epuizată cum era aceea a „obsedantului deceniu”, lansată oficial în 1968 prin denunţarea de către partid a unor acte criminale de tip stalinist petrecute în deceniul al şaselea6. Dintr-o scurtă incursiune în biografia profesorului Sever, aflăm că acesta a fost admis la Facultatea de Filosofie în 1950 şi a fost exmatriculat în anul al doilea, dintr-o eroare. A revenit în Facultate după un timp, când eroarea a fost descoperită şi îndreptată. În mintea lui Sever a rămas însă bănuiala, neîntemeiată, că exmatricularea lui s-ar fi datorat unor delaţiuni făcute la partid de către un coleg gelos. Naraţiunea politică se îmbină, aşadar, cu o poveste de dragoste ale cărei implicaţii se vor dovedi mai adânci decât cele ale exmatriculării şi se vor prelungi până târziu în viaţa lui Sever. Ca student, acesta a avut o relaţie de dragoste cu o colegă pe care n-a mai găsit-o în Facultate când s-a întors şi de soarta căreia n-a mai vrut să ştie. Acest episod, construit cu datele unui roman despre „obsedantul deceniu”, are o continuare sub forma unui epilog din care aflăm că fosta iubită din studenţie a lui Sever a murit sub dărâmături la cutremurul din 1977. Jurnalul rămas de la ea (intrat în posesia unui absolvent al Facultăţii de Arhitectură) redesenează portretul la tinereţe al lui Sever, din alte unghiuri şi cu alte culori, mai reci.

    În a doua mare secvenţă a povestirii asistăm la un salt cronologic până în epoca anilor 1980, când personajele de care a fost vorba până acum au ajuns la senectute şi se confruntă cu o generaţie tânără destul de rebelă, cel puţin la prima vedere. După trei decenii, Sever a devenit profesor universitar, s-a integrat perfect în elita epocii comuniste, publică articole în ziarele vremii şi se bucură de bunăstare. Împreună cu familia, frecventează o lume distinsă, marcată de snobism şi de sentimentul apartenenţei la o categorie socială înaltă. E mulţumit de sine şi de viaţa pe care o duce, nu vrea să schimbe nimic, nu se opune şi nu crede că viitorul ar putea fi altceva decât o prelungire a prezentului. În tot ceea ce face e o acceptare a comunismului, o acceptare tăcută, de la sine înţeleasă, fără militantism şi fără declaraţii. Profesorul Sever se ştie integrat în sistem şi protejat de acesta, ceea ce îi dă un sentiment de siguranţă şi de confort burghez. Singurul lucru care îl deranjează întrucâtva este logodna fiicei sale cu un tânăr arhitect, Anton, provenit din afara nomenclaturii. Deşi are deplină încredere în Aurelia, nu e tocmai mulţumit de alegerea pe care aceasta a făcut-o. Din punctul său de vedere, fata a devenit, fără să ştie, victima unei mezalianţe. Nu există în text suficiente indicii că această mezalianţă se va rupe în final, aşa cum se întâmplă la Alexandru Vlad şi Mircea Nedelciu, dar e aproape sigur că va fi supusă la câteva grele încercări.

Ultima parte a povestirii are o formă dialogată şi transcrie conversaţia dintre Anton, logodnicul Aureliei, şi profesorul Sever, o conversaţie nervoasă, explozivă, ce ar fi dus, probabil, la o ruptură între cei doi preopinenţi dacă Aurelia n-ar fi intervenit. În esenţă, Vasile Gogea spune povestea unui tânăr aflat în contradicţie cu nomenclatura deceniului al nouălea pe care n-o poate însă condamna până la capăt din motive ce ţin de propria biografie. Drama tânărului constă în faptul că e prea moral pentru a tăcea, dar e şi prea slab pentru a se angaja într-o sediţiune propriu-zisă. Vizitat de Anton, pe care atunci îl vedea prima oară, fără să-l cunoască, profesorul Sever este surprins de insolenţa acestuia şi are impresia că a primit în casă un huligan. De fapt, Anton venise doar ca să-i spună că respectabilitatea cu care se mândreşte nu e fără cusur şi că au fost destule momente în viaţa lui când a manifestat o lipsă condamnabilă de responsabilitate faţă de cei apropiaţi. Jurnalul fostei sale iubite din studenţie, moartă la cutremur, e o dovadă. Vasile Gogea se întoarce, ca şi colegii săi de vârstă, la temele eticului şi se foloseşte de ele pentru a critica scăderile de ordin moral ale elitelor culturale din anii 1980. Prin nepăsarea acestora şi datorită suficienţei lor, care le împiedica să vadă dincolo de propriile lor interese, adeseori mărunte, s-a produs un clivaj în societate. Generaţia vârstnică, alăturată regimului şi deţinând poziţiile de putere în interiorul acestuia, nu ştia nimic despre cei tineri şi nici nu voia să ştie, preocupată cum era de sine însăşi. Tema povestirii este, până la urmă, aceea a generaţiilor şi a neînţelegerilor tot mai grave dintre acestea. Potrivit autorului, vârstnicii aveau o datorie faţă de generaţia care se ridica şi nu s-au achitat cum se cuvine de această datorie, tratându-i pe tineri cu indiferenţă şi ignorându-le nevoile în perioada cea mai grea pentru ei, aceea a formării şi a integrării sociale.

 

Concluzii

Povestirile analizate aici, foarte diferite ca formă, vorbesc împreună despre raporturile pe care „optzeciştii” le-au avut cu sistemul comunist sub puterea căruia se aflau. A existat în biografia acestor oameni un moment de răscruce când ei s-au întrebat dacă intră în sistem şi se lasă asimilaţi de acesta sau rămân în afara lui, asumându-şi consecinţele unei asemenea opţiuni. Modelul oferit de generaţiile anterioare a fost, aproape fără excepţie, acela al integrării. Cei mai mulţi dintre predecesori erau în sistem şi nici nu credeau că ar putea să existe o altă cale pentru a se manifesta şi pentru a se face cunoscuţi pe plan intelectual. A proceda în alt mod ar fi însemnat pierderea tuturor facilităţilor şi o eliminare pe timp nedeterminat din cercul restrâns al elitelor. „Optzeciştii” au fost prima generaţie care s-a gândit la o alternativă şi care şi-a pus problema alegerii între a fi în interiorul sistemului şi a-şi prezerva libertatea faţă de acesta. Într-o primă fază, urmând exemplul celor de dinainte, ei au făcut demersuri pentru o aliniere la comunism, cu speranţa că în felul acesta vor avea asigurate condiţiile pentru a-şi împlini aspiraţiile intelectuale. Nu va trece mult timp însă până când vor părăsi acest drum şi, sub presiunea unui simţământ etic, se vor întoarce împotriva sistemului, săvârşind gesturi individuale de opoziţie, neînregistrate în istoria mare, evenimenţială, dar destul de frecvente pentru a constitui, prin acumulare, ceea ce am crezut potrivit să numim curentul sediţionist. Izolate şi cu ecou mai degrabă redus, faptele sediţioşilor n-au avut puterea să clatine câtuşi de puţin stabilitatea regimului, dar i-au erodat prestigiul, au izbutit să-i risipească aura şi să-i diminueze considerabil forţa de atracţie pe care o exercita asupra debutanţilor. Tinerii de la 1980 au fost o generaţie etică, în sensul că personajele lor au pus mare preţ pe rectitudinea morală, afirmând valori ale individului precum demnitatea, onoarea, libertatea, care nu erau deloc respectate pe atunci. Situându-se în mod declarat în extrateritorialitate şi având opţiuni diferite faţă de cele promovate oficial, ei au sfârşit prin a îngroşa rândurile celor fără viitor, ale refractarilor, sau prin a căuta mijloace să treacă dincolo de Cortina de Fier, în ţările Europei occidentale. Tema emigrării, prefigurată în scrierile lor, a revenit în forţă şi a ocupat un loc important în literatură după 1990, mai precis după reprimarea Manifestaţiei din Piaţa Universităţii din Bucureşti, când speranţele sediţioşilor s-au năruit încă o dată şi pentru multă vreme. Lipsit de o dimensiune politică explicită, sediţionismul nu face parte din istoria propriu-zisă a Revoluţiei. A fost însă o mişcare de idei viguroasă, etică în primul rând, care a creat o atmosferă favorabilă pentru evoluţiile de mai târziu. Acţiuni revoluţionare de stradă, având ca scop abolirea comunismului, au apărut doar la sfârşitul deceniului şi s-au cristalizat doctrinar în Proclamaţia de la Timişoara, manifestul politic al generaţiei „optzeciste”.

_____

Note:

1 Restauraţia a obţinut legitimitate prin alegerile care au avut loc la Uniunea Scriitorilor cu ocazia Adunării Generale din 18-21 aprilie 1990. Perpetuarea vechilor structuri a fost exprimată în modul cel mai frust de către poeta Daniela Crăsnaru, realeasă în Consiliul de conducere: „În prezidiu sunt ai noştri, în sală tot ai noştri” (vezi „România literară”, nr. 17, 26 aprilie 1990, p. 5). Restauraţia a produs dezamăgire în rândul scriitorilor „optzecişti” care şi-au anunţat intenţia de-a înfiinţa o uniune paralelă. Aceasta a apărut în 1994 şi s-a numit Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO).

2 Am scris despre aceasta în Scriitori români postmoderni, EDP, Bucureşti, 1996, p. 216.

3 Pentru structura şi dimensiunile nomenclaturii, vezi Raluca Grosescu, Fizionomia nomenclaturii, în „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor comunismului”, I, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 109-140. În acelaşi sens, Eugen Denize, Propaganda comunistă în România (1948-1953), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011, p. 17-18, 33-50.

4 Nulla placere diu nec vivere carmina possunt, / quae scribuntur aquae potoribus (Epistola XIX. Ad Maecenatem).

5 Cel dintâi care a văzut în Revoluţie o mişcare de revoltă a tinerilor a fost Nicolae Ceauşescu însuşi. În teleconferinţa din 21 decembrie 1989, ora 18,00, după ce a spus că agenţii străini „se îndreaptă în primul rând spre tineret, spre a-l influenţa şi a-l atrage în diferite acţiuni”, el a conchis cât se poate de răspicat: „Trebuie să se treacă cu hotărâre la lichidarea oricăror manifestări din rândul tineretului”. Ceauşescu cerea o mobilizare generală a membrilor de partid pentru a pune capăt acţiunilor revoluţionare întreprinse de generaţia tânără. Vezi Stenograma teleconferinţei din 21 decembrie 1989, ora 18, în Grigore Cartianu, Sfârşitul Ceauşeştilor, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2010, p. 464-465.

6 Vezi Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la reabilitarea unor activişti de partid, în „Scânteia”, nr. 7685, 26 aprilie 1968, p. 1, 3. În acelaşi sens, Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la adunarea activului de partid din Capitală, în „Scânteia”, nr. 7687, 28 aprilie 1968, p. 1, 3. Comisia de partid pentru stabilirea ilegalităţilor comise de Securitate în deceniul al şaselea s-a constituit încă din 1965 (vezi Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu, editori, Istoria comunismului în România, volumul II, Documente Nicolae Ceauşescu 1965-1971, Editura Polirom, Iaşi, 2012 , p. 376, 379). Trebuie spus însă că au fost reabilitaţi doar militanţi ai partidului comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Foriş etc.), nu şi victimele, mult mai numeroase, ce proveneau din rândul aşa-numitelor „partide burgheze”. Nicolae Ceauşescu credea în continuare că „lichidarea forţelor reacţionare” a fost o măsură perfect justificată. Romanul despre „obsedantul deceniu” s-a înscris şi el, în cele mai multe cazuri, pe această linie de gândire. Am detaliat problema în Literatura în schimbare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 11-17.

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Fratele Emil

Emilian GALAICU-PĂUN

galaicu

N-ai un frate Emil spânzurat, ca Rebreanu, degeaba te-apuci să faci proză.

Decât firul de plumb e mai bun ştreangul fratelui, pentru un plus de precizie.

O pendulă se cere întoarsă şi mereu întârzie din când în când, pe când frate-

lui Emil i-a sunat, la fix, ceasul cu cuc. Mai ales dacă scrii un roman

n-ai cum să te lipseşti de un frate Emil ridicat în ştreang pentru înaltă trădare –

cu atât mai înaltă, cu cât fapta fratelui, de a nu trage în cei de un sânge,-i mai josnică.

Nu există înlocuitori pentru fratelemil, oricâte promoţii de locotenenţi ar da şcolile

militare de-acum înainte. Ai frate, ai carte! – cum stă mărturie istoria literaturii române.

Câte umbre dragi, jur-împrejur atârnând, tot atâţia chibiţi. Joci, în numele fratelui, cartea

spânzuratului, masa de scris şi ea-ţi joacă sub coate, la fel cum sub tălpile frate-

lui Emil taburetul – o lume-n suspans.

                                                  Să nici nu se aşeze la masă de scris

– de disecţie, de pomenire, totuna e! – cine nu are un frate Emil suicid,

ca al lui M. Ivănescu, a doua zi decât şi-a pus-o în gând (căci în seara aceea

nu putea să rateze-un concert!). Poezia e altcineva, o fiinţă plecată-nainte de vreme, pe care

o continuă versurile celor care rămân – după chipul şi asemănarea lor –, îmbătrânind împreună.

De la celălalt, nu de la sine, porneşte poetul, acelaşi cu sinucigaşul în serie „prin predecesori”.

Dacă nu ţi-a dat Domnul un frate Emil, nici să-ţi treacă prin cap poezia!

Decât amortizoru-i mai bună, lipită de ţeava pistolului, tâmpla lui fragedă,

când te trage la scris poezii cerebrale – şi ce uşurare că nu mâna care

scrie trebuie să pună punct, apăsând pe trăgaci! Toată viaţa să-l ai pe

conştiinţă, chiar dacă nu porţi nici o vină, ajunge să ţină loc de conştiinţă de sine.

Onomastică predestinată ce-ţi vine mănuşă – să nu le-ncurci mâinile! –, de spânzurat & de sinucigaş.

Mergi pe mâna când unui, când altui – să nu le-ncurci numele! – frate Emil, cel dintâi pe

cât de lipsă, pe-atât de absent cel de-al doilea, şi care îşi dau întâlnire pe pieptu-ţi ca două

decoraţii post-mortem, în grad de (al Tristei Figuri) Cavaler. Ofiţer în rezervă,

o faci pe ordonanţa când unuia – „Alinierea!” –, când altuia – „Pe loc repaus!” –, acelaşi

veşnic locotenent. Doar că n-ai cui – decât dacă sieşi eşti frate Emil – ţine locul.

Eu sunt fratele meu – doi în unul – Emil spânzuratul & sinucigaşul, tustrei la o masă. În joacă,

mi-am pierdut la cărţi viaţa. La cărţi de citit. De scris, viaţa. La masa tăcerii.

Fiecare pre limba lui, fraţii Emil se-ntretaie ca limbile ceasului care arată, chiar dacă-i defect,

la fix ora de două ori în 24 de ore. Şi, Doamne! oricât i-aş regla mecanismul,

ceasul ba se grăbeşte c-un frate Emil spânzurat, ba rămâne în urmă c-un frate Emil suicid.

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Poeme

corridortogameroom

Hristina DOROFTEI

 

(premiul revistei Vatra la Festivalul-concurs Porni Luceafărul…, Botoşani, 2014)

 

 

reflexie 1

Oglinda celei care nu vorbeşte e murdară;

imaginea ei e prăfuită,

e plină de colbul şi de nisipul care i s-au depus

pe dinţi, făcându-i de plumb.

Părul celei care nu vorbeşte este lung!

Lung şi întins precum firele

pe care se curentează ciorile.

Păru-i alunecă pe buze, îngreunându-le.

Nasul ei plânge, umplându-i gura de mucus.

Ochii celei care nu vorbeşte sunt pătaţi de

tristeţea care se prelinge încetişor, încetişor…

Genele-i sunt lipite cu lacrimi colorate.

Sprâncenele celei care nu vorbeşte sunt albite de griji

şi arse de focul supărării.

Fruntea-i este striată de

încruntări adânci şi dureroase.

Faţa celei care nu vorbeşte se reflectă

în oglinda murdară!

În oglindă se vede cea care tace.

Aceea sunt EU!

 

 

ritual

Femeile se îmbracă în costum tradiţional,

îşi împletesc părul în formă de cruce,

ies vesele în grădina înverzită

în care urmează să se prindă într-o horă strânsă

cu firul jurământului de castitate

şi încep să se rotească în ritmul soarelui la apus

care le dă vigoarea de a rămâne

în viaţă până la întoarcerea

bărbaţilor adevăraţi

de la vânătoarea de porci mistreţi

de pe dealurile din jurul satului proscris.

 

 

 

tihnă

Mortul din grădina mea doarme liniştit

sub un tei…

Vara, când plouă, merg lângă mormântul lui

şi bem împreună un ceai călduţ

încălzit la soare,

iar iarna îi torn cu pâlnia

pe la gaura căscată lângă cruce,

vin fiert cu scorţişoară şi vanilie

(vinul era viaţa lui,

„vinul i-a mâncat viaţa”, spun babele din sat)

şi aprind o pipă în cinstea lui,

iar fumul i-l trimit lui

ca să simtă şi el gustul vieţii…

 

 

 

Viciu

Îmi scot venele prăfuite la uscat,

le întind cu dragoste printre firele de iarbă

din care se hrănesc,

le întorc pe toate părţile,

le hidratez cu untdelemn

şi calculez cantitatea de lichid

pe care-l injectez în fiecare dimineaţă şi seară.

 

 

motanul meu de porţelan

Trăiesc împreună cu motanul meu de porţelan

în faţa Magazinului universal,

într-o casă din carton cu o fereastră deschisă

spre trecut

şi o fereastră închisă spre viitor.

În fiecare noapte încerc să închid

fereastra deschisă spre trecut

pentru că mă doare vântul trist

care suflă dintr-acolo, dar nu reuşesc…

Motanul meu de porţelan îmi spune

să acopăr fereastra cu o pungă din plastic de un leu

de la Magazinul universal

plină cu fulgi de gâscă opărită.

Îl ascult şi nu mai am dureri din trecut,

dar încet mă asfixiez în casa din carton

cu o fereastră acoperită cu o pungă din plastic de un leu

de la Magazinul universal, plină cu fulgi

de gâscă opărită

şi o fereastră închisă spre viitor

prin care nimeni nu-mi aude nevoia de aer

şi pofta de gogoşi cu zahăr vanilat.

 

 

 

reflexie 2

Mă cercetez în fiecare dimineaţă

care EU voi fi în ziua aceea

(cea sensibilă, cea tupeistă,

cea puternică, cea timorată etc. ).

Mă întreb cum se va scurge ziua,

de ce capăt o voi apuca,

cum o voi hrăni cu activităţi care

să-i satisfacă dorinţa de inedit

şi cum o voi convinge să meargă

la culcare înainte de răsăritul lunii

ca să am răgazul de-a mă hotărî

la care EU să mă opresc în căutarea-mi

creionată în oglinda aburită

de respiraţia aprinsă a celei care tace…

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]

de VATRA

Poeme de KASSÁK Lajos în traducerea lui Kocsis Francisko

250px-Lajos_Kassak_in_Vienna_ca_1922

100

Stau în faţa porţii în amurg stau în faţa porţii casei uitate

iată-l pe copilul care a plecat din acest ţinut cu bocceaua în spinare

încă nu avea iubită că doar abia se vedea din pământ părinţii oameni nevolnici

se ofileau în umbra Dumnezeului Mare

încă îşi aminteşte de tatăl său cum stătea-n piaţă cu ţigara stinsă în colţul gurii

şi aştepta ca în zori clopotele Domnului să-l presare cu rouă

şi-şi aminteşte de mama care plângea lângă coveţile uriaşe în aburii grei

apăreau uneori îngerii

aduceau în cămăşuţele lor curate smochine curmale şi cireşe şi cu braţele grăsuţe

îi îndreptau şuviţele căzute peste ochi

copilul stă aici în faţa porţii şi-şi aminteşte totul

bărbaţii şi femeile animalele din faţa staulelor şi florile cum înfloresc şi cântă

şoptit în adiere

deja-i bărbat în toată firea stă acum aici ochii-i sunt obosiţi şi traista şi-a lepădat-o

plictisit

daţi-mi un pahar de apă spune îmbiaţi-mă cu o gură de pâine

îşi aude cuvintele aşteaptă şi vede că nimeni nu se trezeşte la glasul lui

apă şi pâine spune iar mi-e sete şi mi-e foame

simt că acum toţi se uită la mine

dar nimeni nu mă vede

asfinţeşte

pomii îşi scutură frunzele galbene.

Din 35 de poezii (35 vers, 1931)

 

 

Socoteală uşoară

(Könnyű számvetés)

Am trăit o viaţă ticăloasă, m-am beţivit,

apoi am devenit abstinent, dar umblam în acelaşi timp după fete,

în final m-am încuiat între patru pereţi ca să scriu romane cu intenţii educative.

Din când în când privesc pe fereastră şi constat că lumea e neschimbată.

Soarele străluceşte, femeile poartă salbe de mărgele la gât

şi văd casele cum aşteaptă, cu ochiuri luminate seara,

ca nişte animale blânde, binecuvântarea lui Dumnezeu.

O, depărtări pe care nu le voi cuprinde niciodată, o, rod fericit al pământului,

ce triste, ce triste-s toate acestea pe paginile cărţii mele.

De parcă aş sta în pustie în faţa unei fântâni secate,

zadarnic îmi rotesc oglinda ochilor pe osia vremii, strig în zadar.

Pe cine am aşteptat, cu ocol perfid a trecut mai departe şi de cine m-am temut îmi stă

pe cap şi stau şi eu nemişcat între cei patru pereţi

în timp ce simt cu chinuitoare durere

bunătatea lumii cu lumina bunătăţii se-ntrepătrund în inima mea.

Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)

 

Disperare molcomă

(Csöndes kétségbeesés)

Ce veste să-ţi trimit, prieten îndepărtat,

tovarăş drag lângă care mi-am irosit cea mai fastă parte a vieţii

ca un om bogat ce-a pierdut măsura la băutură şi femei

şi numai cu capul cărunt vede ce nefericit a fost toată viaţa.

În ce direcţie să-ţi trimit strigătul, ca să-i poţi răspunde naivei întrebări:

mai iubeşti dansul şi fetelor le mai place dacă

le loveşti cu mâna grea peste pulpele tinere?

Ascultă-mă, stau aici sub streaşina casei necunoscute

şi cânt despre visurile tinereţii dispărute.

E noapte, copacii îşi leapădă frunzele-n praf,

nici urmă de vreo pasăre, greierii bătuţi de ploaie plâng speriaţi

şi-o luntre fără stăpân se leagănă-n mijlocul lacului.

Hei, hai! Bătrânul meu tovarăş, ce veste bună aş putea să-ţi transmit acum?

Sunt singur, cu adevărat mizerabil de singur,

stau cu picioarele încrucişate şi mă uit cum se sting

deasupra capului meu întomnatele stele.

Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)

Lună plină

(Holdtölte)

Sunt un om de vârstă mijlocie,

de sex masculin, rezistent şi îndărătnic.

Nu l-am văzut pe îngerul care a trecut pe la noi în ceasul naşterii mele,

n-am avut dădacă plătită care să-mi fi povestit lucruri minunate.

Am fost ucenic, slugă, meseriaş, vagabond şi cerşetor,

prezentul îmi seamănă cu trecutul,

îmi întreţin prin forţe proprii viaţa

zămislită de un zilier şi o slujitoare.

Iubesc munca şi iubesc încercările.

Sunt frate al oamenilor fără ca acest lucru să se vadă în mod special.

Şi sunt frate şi al pietrelor cenuşii, al florilor înmiresmate şi al metalelor elastice.

Mi-e frate mai mare focul pâlpâitor şi soră mai mică apa răcoroasă, curată.

Aş putea vorbi şi despre iubita mea, dar ea a murit, abia ne-am întâlnit,

avea şaisprezece ani şi neatinsă de pornirile sălbatice.

Încă n-am tras niciodată cu arma, n-am crescut nici un copil.

Ce rost am deci? – mă întreb în nopţile de insomnie,

de ce-mi stau ochii deschişi şi nimeni nu intră la mine pe porţile larg deschise?

De ce-i una, de ce alta?

mă întreb fără încetare.

Dacă aş fi pasăre, acum aş zbura deasupra mării,

dacă n-aş trăi, poate aş putea fi fericit,

dar aşa numai trăiesc şi sunt neliniştit precum cel ce nu ştie ce să facă cu sine.

Avem şapte ghivece de muşcate în fereastră,

soţia le udă în fiecare zi

şi ele, recunoscătoare, îşi deschid florile dantelate.

În asemenea momente îmi imaginez că viaţa e frumoasă şi toate lucrurile există pentru noi,

timp în care stau singur culcat pe spate pe divanul lat,

e noapte.

Nu mă plâng.

Doar îmi povestesc viaţa

ca un copil naiv când i se dezleagă limba.

Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)

Antract

(Közjáték)

Mă predau. Priveşte-mă de sus şi judecă

dacă ai răgaz, preamărite Domn

care eşti slăvit în acest fel, trecând sub tăcere

coarnele ascunse cu care răneşti necontenit

până la sânge lumea în timp ce pari nemişcat

imuabil şi drept. Judecă deci după pofta inimii

şi cuvântă-n aşa fel încât să te-audă şi surzii.

Cu ce am păcătuit împotriva ta sau a lui, sărmanul meu frate

care rătăceşte singur în lume şi de cum a părăsit leagănul

pietre ascuţite îi tot zdrobesc picioarele

mâinile îi sunt însângerate de munca necurmată, căci chiar dacă

îl părăsesc toţi: ară, seamănă, geluieşte masa

forjează arme, de cele mai multe ori împotriva sa, care

este prezent peste tot şi e împotriva tuturor.

Cu ce am păcătuit împotriva ta, preamărite Domn, şi a sărmanului meu frate?

Mă întorc cu spatele la voi, ca să nu vă ruşinaţi la vederea

coroanei de trandafiri pe care am pregătit-o pentru lauda dreptăţii

şi la vederea celor doi ochi ai mei, care întreabă şi constată.

Mă predau, spun, şi într-adevăr stau aici precum cel ce nu se teme

de cuvintele absconse şi nu se teme nici de munca ce-l aşteaptă.

Sunt fratele fratelui meu şi sunt surd

şi sunt orb în faţa judecătorului şi sunt mai mut decât mutul.

Doar stau nemişcat, iar cei ce trec pe lângă mine văd

un salcâm uriaş ce stă pe marginea drumului

un copac minunat care înfloreşte şi-n iernile cumplite

şi la fel îşi presară petalele peste oameni, animale

peste bunii şi răii

care trec pe sub rămurişul des.

Din Un dar pentru femeie (Ajándék az asszonynak, 1937)

Lupta cu cuvintele

(Harc a szavakkal)

Vorbesc, vorbesc şi aud că vorbele mele n-au nici un sens.

Se înalţă ca în copilărie pietrele când le aruncam în sus

mişcate de legea forţei şi recad mai adânc decât au fost înainte de pornire.

Suferinţa nu are un cuvânt înţelept şi nu pot exprima nici bucuria, săracele.

Aţi auzit vreodată placa veche de gramofon care se învârteşte în curtea cazărmii

cu locuinţe de serviciu, roata-roata sub acul ascuţit? Râde şi nechează ca smintitul

când e rănit, atunci sună că-i în stare să însângereze urechea omului.

Şi l-aţi auzit pe omul care moţăie în faţa maşinii sale tunătoare

stă părăsit în fundul curţii, îşi întinde braţul şi spune uneori:

Daţi-i nefericitului ceva, oameni buni, daţi-i ceva!

Cine simte rănile sub zdrenţele cerşetorului şi cine pricepe implorarea muribundului?

Sunt poet, ştiţi, maestrul cuvintelor

şi ultimul dintre cei ce nu-şi pot folosi la nimic meseria.

Aud şi prin pereţii camerei melodiile gramofonului turbat

mă incită la dans ori îmi torturează inima.

Acum mă retrag în mine, dragă, şi scâncesc neputincios:

o, dacă aş putea exprima o dată cum te iubesc şi dacă o singură dată

tu mi-ai putea pricepe cuvintele.

Din Un dar pentru femeie (Ajándék az asszonynak, 1937)

 

 

Ispitirea naivilor

(Balgák megkísértése)

Astăzi m-am întâlnit cu un contemporan demn de stimă.

Poet. Se trăgea de undeva din ţinutul muntos din nord

şi-acum se plimba cu sacoul descheiat şi fericit prin

toamnă. Ce contează pentru el ceaţa, frunzele putrede şi vântul

care năvăleşte dinspre râu pe străzi? Poet, mă gândesc,

şi-n mine mi-e aproape milă de el. Îl compătimesc un pic,

ca pe rudele care îmi seamănă.

Încă merge în faţa mea, încă-i aud bocănitul paşilor

şi poate că-n clipa următoare îşi desface aripile

şi se înalţă în văzduh. Cum i se vor scurge zilele

în aerul albastru? Cine-i va aşterne patul? Cine-i va sfărâma chifle în cafea?

Toţi poeţii sunt oameni săraci şi cu ceva gărgăuni.

Iubesc singurătatea, dar dacă nimeni nu-i vede, se întreţin

cu peştii şi cu păsările. Săracii. Îi urmăresc dacă am norocul

să-i întâlnesc uneori. Ştiu, mania aceasta a mea e arma

care mă omoară, însă îi urmăresc numai şi le preiau

crucea grea.

Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)

 

 

Mică baladă şoptită

(Halk kis ballada)

 

Femeia frumoasă de-altădată, cea pe care am slăvit-o în poezie,

a murit, vă spun, zău că deja-i moartă biata de ea.

Ca o orfană, plângea întruna

tristă şi prostuţă.

Necontenit plângea şi-ntr-o după-amiază

de sărbătoare a cotit-o pe veci de pe drumul pământesc.

A fost a mea, pe mine mă purta în inimă ca pe-un trandafir

şi ea însăşi, sărăcuţa, o roză era.

Cine să-i înţeleagă tristeţea grea?

Într-un amurg de vară, a adunat flori pe lunci,

apoi a plâns şi s-a omorât.

Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)

 

Poetul se ciondăneşte cu sine

(A költő önmagával felesel)

He-hei, Kassák Lajos, voinice Kassák Lajos,

cât de mulţi îţi poartă sâmbetele, îşi scrâşnesc dinţii şi-şi ascut cuţitele.

De ce spui că-n scumpa şi darnica ta patrie nu există nimic

în faţa căruia să merite să-ţi scoţi cu smerenie pălăria,

cu tâmpă figură să faci plecăciuni în dreapta, în stânga

în numele recunoştinţei şi al gratitudinii.

Ehei, odată şi-odată vor găsi ac şi de cojocul tău.

În loc să te orientezi la bursă, să fii intermediar sau să faci comerţ,

mâzgăleşti poezii, profanând materia şi forma,

toţi te dispreţuiesc pentru asta cu fărâma lor de minte

şi se cred îndreptăţiţi să se jeneze când vine vorba de tine.

Eşti un musafir nepoftit printre noi şi-i regretabil

că nu nimereşti uşa de ieşire pe care de atâtea ori ţi-au deschis-o în faţă.

Du-te, ţi se spune, nu suportăm privirea ta înţepătoare,

de poemele tale greoaie, zgrunţuroase nici dracu n-are nevoie,

cu râsul şi denegarea ta încăpăţânată

nu ne mai răni, căci şi aşa suntem aşa de hemofili.

– La ce-i bun duiumul de sentinţe, căci iată,

sunt cum sunt, unicul fiu al Tatălui, simultan

comod ori pus necontenit pe fugă, îndărătnic ori conciliant,

teleleu printre muncitori, demolator de norme în faţa poeţilor

a căror invidie o suport cu greu şi mi-e milă de ei

că s-au născut moşnegi şi aşteaptă osteniţi

în preajma stupilor goi.

– Şi tu eşti deja bătrân, albinele tale îşi consumă propria miere

şi de-aceea ţi-e privirea furioasă şi gura amară.

– Va veni o vremea când vă veţi aşeza la masa mea

să mâncaţi miere şi veţi admira roiurile desprinse din stup

cântând melodiile mele

pe deasupra luncilor în floare şi oglindindu-se

în argintul pâraielor clipocitoare.

Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)

 

 

Cum îi apără Maria pe bărbaţii afurisiţi

(Mária így szól a gonosz férfiakért)

 

Staţi de vorbă cu ei, căci ei sunt tare nevolnici. Nu-i bai că vă amintiţi: zac beţi pe stradă. De atunci şi-au ispăşit păcatele; şi dacă iar se-mbată, se duc iarăşi la biserică şi udă cu lacrimile lor pardoseala rece de piatră din faţa altarului Mariei. Fecioara îi priveşte şi surâde. De fiecare dată când i se-nfăţişează un bărbat îngenuncheat, i se face poftă să râdă răsunător. Cunoaşte bine soiul acesta. Peste puţin se ridică în picioare, se uită aroganţi împrejur şi-apoi, pe drum spre casă, tropotesc grosolan cu încălţările pe pietrele drumului. Maria îi cunoaşte bine pe tipii de acest fel şi-i iartă şi pentru faptul că se poartă brutal cu femeile, care sunt nevolnicele ei surori. Şi-ar putea întoarce supărată faţa, i-ar putea trata cu vorbe aspre, şi-n momentele acelea ea e şi mai frumoasă şi are privirea mai luminoasă ca oricând. Consideră că pe asemenea oameni nu-i îndreaptă ameninţarea, ci răbdătoarea bunătate. E plină de compasiune pentru suratele ei, însă le îndeamnă să se comporte tot aşa. Ne rănesc, spune, dar tot noi suntem mai puternice. Fumează, tot timpul li-e sete de alcool şi-s nesătui de dragoste – nu-i de-ajuns cât de bătuţi sunt de dumnezeu? Mie mi-e milă de ei şi intervin în favoarea lor, dacă mă roagă de ajutor.

Staţi de vorbă cu ei, surioarelor, spune, nu-s nişte ticăloşi înrăiţi. Doar nişte stângaci demni de milă. Ce s-ar alege de ei, Doamne, dacă nu i-am sluji răbdătoare şi nu i-am proteja ocrotitoare?

Poezii noi (Új versek, 1947)

 

Adiere deasupra luncii înflorite

(Szellő a virágzó rét felett)

Cu cleşti înroşiţi şi vergele plumbuite te constrâng să cânţi. Poet sărman, te-au gonit mai crunt decât iepurii la vânătoare, decât pe criminal în timpul raziei de noapte. O, tu, condamnat la veşnic chin, cum dispari în umbră. Vezi, din nimic, marea se năpusteşte brusc să-ţi spele de sub picioare pământul pe care l-au ţesut cele mai frumoase fete din firele negre şi roşii ale amărăciunii şi iubirii. O pasăre te-a prevenit, zadarnic însă.

Rătăceşti printre cioburi colorate de ceramică şi ici-colo apare câte un mac şi luceşte violent, poate de stropii sângelui tău colorat. Şi pe drum te-ntâlneşti cu un măgar ce se deşiră sub greutatea crucii. Dacă v-ar vedea un străin, abia dacă ar putea să facă deosebirea dintre tine şi nefericitul dobitoc. Alteori apari pe poteca vreunei grădini fermecate, frunzele copacilor îţi trimit şoapte, iar florile îngenunchează în faţa ta. Astfel te salută, atât de primitor şi de la sine înţeles, de parcă toate ţi-ar fi surori. Şi iarăşi o altă urmă de roată îţi conduce paşii mai departe şi-apoi îţi cresc aripi şi ştii să zbori. Pluteşti între extreme, tot mai greu de recunoscut.

Degeaba plângi, degeaba îţi ciupeşti tot mai răsunător lăuta.

Cineva apare pe prispa intrării presărate cu stele şi-ţi închide poarta în faţă.

Din Trandafirii sărmanilor (Szegények rózsái, 1949)

 

 

Traducere de KOCSIS Francisko

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]