Autor / VATRA

de VATRA

Iulian Boldea – Ficţiunea şi adevărul memoriei

Opera lui Nicolae Breban se caracterizează, ca expresie şi dicţiune narativă, prin spontaneitate şi naturaleţe, chiar dacă, în adâncul său, se bănuiesc articulaţiile unui program ce valorizează un set de lecturi esenţiale din care nu lipsesc Dostoievski, Nietzsche sau Thomas Mann. Arhitectura operei e susţinută de o tensiune a contrariilor din care se naşte individualitatea ei; e vorba de o tensiune între vitalitatea scriiturii energice, dominatoare şi luciditatea, pesimistă sau sceptică, a percepţiei lumii. Francisca, În absenţa stăpânilor, Animale bolnave, Îngerul de ghips, Bunavestire, Drumul la zid, Don Juan sunt cărţi exponenţiale pentru proza noastră postbelică, romane reprezentative prin substanţă, stil şi construcţie narativă, în tradiţia prozei interbelice, dar şi în siajul orientărilor literare mai noi. Într-un text cu caracter programatic, De ce scriu?, Nicolae Breban rezumă propria poetică a prozei, expunând rosturile şi resorturile scrisului, văzut ca urmă salvatoare şi edificatoare: „Scriu pentru că mă «împinge ambiția», dar și pentru că nu pot altfel. Nu m-aș suporta altfel, fără scris, viața mea (și în general viața) mi-ar apărea ca insuportabilă, ca nedemnă de a fi trăită. Mai mult încă: defectele mele, erorile în care recad cu o tenacitate misterioasă (într-adevăr, ce puțin didactică este experiența!), răul, antipatia pe care o produc în jur (cu vanitatea mea, indiscutabil!) umbra pe care o arunc pământului etc., nu le-aș putea accepta fără puntea, scândura salvatoare a scrisului”.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Cistelecan – Dialectica primăverii și normalizării

În 1963 apărea în Cehoslovacia Dialektika konkretniho. Cartea lui Karel Kosik avea să fie considerată cea mai importantă lucrare din tradiția marxismului est-european, cel puțin de după Lenin și Troțki, expresia concentrată a socialismului umanist și revizionismului marxist care încercau să se articuleze în regiune în anii ʼ60-ʼ70. Pe bună dreptate, lucrarea a fost asemănată cu cele două cărți-manifest care, în 1923, deschideau tradiția filozofică a ceea ce s-a numit Western Marxism – Marxism și filozofie a lui Karl Korsch, Istorie și conștiință de clasă a lui Georg Lukács. Asemănarea privește nu doar impactul imediat al acestor cărți, scandalul pe care l-au provocat tustrele, și nici doar eleganța, prospețimea și densitatea textului pe care le etalează fiecare dintre ele. Ea se bazează inclusiv și mai ales pe niște puternice rezonanțe comune în construcția și miza argumentului lor.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – Millennial blue

În ciuda titlului, debutul lui Alexandru Higyed e cum nu se poate de personal. Există, în nimic personal (Casa de Pariuri Literare, 2021), o neliniște a recuperării biografice, funcționează aici o confesiune extrem de tare și incredibil de aproape, echivalată printr-o contabilitate discret melancolică, mai mult jucat nepăsătoare, care acaparează întreg materialul poetic al lui Alexandru Higyed.

Citește în continuare →
de VATRA

Denisa Chirteș – Diagnosticele criticului

Operând cu o multitudine de termeni din paradigma medicinii, Ion Simuț alege perfect subtitlul Simptome, deoarece simptomele (spre deosebire de semne) sunt caracterizate de subiectivitate. Așa se înfățișează lucrarea Pe ce lume trăim?* – o mărturie sinceră, pură, subiectivă. Volumul debutează prin trei citate și anunță încă din incipit polemica-triplă privitoare la literatura română de astăzi (și nu numai). Începând de la selecția citatelor (din Maiorescu și Călinescu) este relevat spiritul conservator al lui Simuț. Sintetizând ideea care traversează cele trei citate, societatea contemporană trebuie disecată prin imperativul „adevărului”. Utilizarea acestui concept anticipează componenta etică a discursului și încercarea de a diagnostica maladia care corodează literatura română în contemporaneitate.

Citește în continuare →
de VATRA

Mihaela Vancea – Valențe ale Edenului

Rezervația* ne arată ce se poate întâmpla atunci când Grădina Edenului cade pe mâinile oamenilor. Dar, dincolo de reprezentarea raiului în formula biblică a Vechiului Testament, cele trei nuvele propuse de George Cornilă – Rezervația, O vară cu Misha și Trecerea iernii –  surprind, luate în ansamblu, evoluția ideii de Eden de la planul fizic la cel interior.

Citește în continuare →
de VATRA

Senida Poenariu – Flashbackuri cu și fără Kafka

Pentru un debut1, romanul lui Teodor L. Nedeianu începe bine. O voce narativă credibilă, chiar simpatică, cu un ritm susținut, reface scene dintr-o copilărie postdecembristă, marcată de o familie disfuncțională, dar care decurge „normal”, am putea spune, fără elemente spectaculoase care să o scoată din schema familială tipică a rateurilor personale, o imagine destul de comună în proza și realitatea socială contemporane. Există în romanul lui Teodor Nedeianu și reminiscențe ale unei perspective minimaliste, respectiv mizerabiliste, un dozaj destul de bine controlat, cel puțin până la un punct. În simplitatea lor, micile portrete de familie, interacțiunile hard dintre copii, acea perspectivă nemediată, raw, a copilului care decodează realitatea care-l înconjoară, sunt reușite. Cam aceasta ar fi prima jumătate a romanului.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Ezoezo – un test de anduranță

În primul poem din ultimul volum al lui Vlad Moldovan* sunt vizibili mai mulți vectori importanți ai actului său poetic, regăsiți apoi în ansamblu. Unul, îngroșat, e cel ce vizează înnoirea marcajelor teritoriului poetic propriu, prin inovația lingvistică, prin stilul săltăreț al terminologiei și al frazării – atingând mai apoi, în alte poeme, chiar zglobiul. Altul este cel ce merge în direcția sondării sinelui. Impresia pe care o lasă despre scris e că ar fi în primă fază doar inventarierea, înregistrarea și, odată cu aceasta, conservarea unor stări resimțite într-un fel de transă însoțită, de nu chiar indusă, de ritmuri. Căci, înainte de a fi scrisă, poezia sa pare trăită ca șir de pulsații ritmice, astfel că devine un fel de transcriere.  Poemul – și odată cu el volumul întreg – se deschide cu un „salut” ce-ar fi putut fi adresat tuturor, numai că jocul virgulei (nepuse) îl convertește imediat în subiect al meditației: „Salut cine e?/ –  prietenii mei din familie –/ mami & petri/ și puma”. „Salut” e deci un lexem ce poartă în sine istoria personală a celui care-l rostește, în care sunt esențializate experiențele și, automat, sentimentele ivite din relația cu apropiații. E înainte de toate un act existențial comunitar, convenționalizarea denaturându-l în bună măsură.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Punctaj pentru o istorie

Dacă și-ar fi accentuat ”punctele” din titlul cărții (Puncte de reper în istoria literaturii române, Editura Limes, Cluj, 2022), am fi știut de unde pînă unde și între cine și cine se vor întinde punțile pe care se va derula viitoarea istorie a literaturii a lui Nicolae Oprea. Așa însă n-avem cum ști care e proporția dintre punctele marcate aici și cele nemarcate, dar fapt că într-o perspectivă precum cea presupusă mai înainte cele marcate n-aveau cum lipsi. Abuzez, poate, de o intenționalitate doar presupusă, ceea ce n-ar fi un filtru adecvat pentru această culegere – ordonată – de studii; culegere care începe cu Eminescu și Macedonski și continuă cu un serial poetic interbelic, dar căreia i se atașează două module ce par schițele unor cărți independente. Și-n ipostaza de module de aici ele au autonomia lor clară – iar Oprea le și separă în secvențe aparte.

Citește în continuare →
de VATRA

Robert Lazu Kmita – Secretul

În Manila sau Medan, în Jakarta sau Surabay, în Lae sau în neo-zeelandeza Kaitāia, faptele lui VolsenStigg erau povestite în conversații fără sfârșit. Le dezbăteau nu doar cei de același grad, care le considerau o mină de învățăminte pentru munca lor de comandă, ci toți mateloții ce își depănau, la un pahar de rom, firul amintirilor. Spre a-i spori căpitanului Stigg aura legendară, unii nu ezitau chiar să le exagereze. Explicația unui asemenea compromis poate ține de psihologia celor care se confruntă cu moartea mai des decât noi, viețuitorii pe uscat. Amenințați de pericolele proprii acelor ultime decenii ale secolului XIX, când navigația cu pânze nu cedase cu totul locul vulgarelor mașinării cu aburi, marinarii ascultau bucuroși isprăvile unui navigator ce supraviețuise celor mai teribile cataclisme într-o regiune unde naufragiile erau la fel de frecvente ca în Marea Caraibilor. Conform relatărilor comune, comandantul danez ieșise victorios din toate furtunile petrecute pe acele meleaguri de-a lungul unei jumătăți de secol. Să fim bine înțeleși. Nu pretindem că pomenita „psihologie” e suficientă spre a lămuri prestigiul care încărca numele Stigg. Cu atât mai mult cu cât prezența sa reală nu avea nimic impunător.

Citește în continuare →