Categorie / Critică literară
Cristina TIMAR – La şcoala ironiei cu Veronica Buta
Veronica Buta este unul din fericitele cazuri în care cartea îşi alege autorul, şi nu invers. Iar când se întâmplă astfel, cartea e, cu siguranţă, una bună, căci e ghidată de pasiunea pentru obiectul cercetării şi altoită pe un proiect existenţial, care, odată adâncit prin studiu, aduce un spor de sens şi un sentiment al autorealizării. Deşi e rezultatul unei teme de cercetare doctorale, Formele poetice ale ironiei , debutul editorial al Veronicăi Buta, dincolo de înalta ţinută academică şi serioasa documentare şi argumentare, nu e un studiu înţepat şi înţesat de teoretizări intimidante şi aride, ci e, mai curând, un exerciţiu de admiraţie, executat cu inteligenţă, adecvare la text, conştiinţă critică, incursiuni hermeneutice inedite şi o perfect dozată cantitate de autoironie. Căci autoarea e o ironistă de felul ei, iar ironia nu e nici o simplă figură stilistică ori retorică printre altele, nici moft circumstanţial, nici temă propusă sau impusă din exterior, ci e modus vivendi şi atitudine filozofică. Iar ceea ce rezultă din această inspirată îmbinare de rigorism academic şi ironie e un spectacol critic în toată puterea cuvântului. De fapt, în Argument, Veronica se declară fără rezervă, o „cititoare îndrăgostită şi fermecată de meandrele textului ironic”, neuitând să adauge nuanţa ironică, că pune în slujba demersului său armele obiectivităţii, atât cât îi permite starea de fascinaţie faţă de creaţia poeţilor ironişti. Citește în continuare →
Călin CRĂCIUN – Un poet între poeţi
Lectura minivolumului Muguri de spin* al poetul mureşean Adrian Armand Giurgea e un bun prilej pentru a medita asupra zonei – să-i zicem – obscure a literaturii noastre. Obscure nu în sensul încadrării asumate într-un fenomen underground, ci în cel în care cărţile şi autorii lor sunt cvasinecunoscuţi în plan naţional chiar dacă unii, cum e şi cazul de faţă, sunt deja de mai mult timp membri ai USR, având, de asemeni, şi un număr „în regulă” de volume publicate, în general la edituri ce funcţionează într-o nişă locală, lipsite de vizibilitate. Prezenţa lor în revistele principale tinde spre zero, iar receptarea concretizată în recenzii aşijderea. Citește în continuare →
Iulian BOLDEA – O poetică a renunţării
Adept al unei poetici fruste, minimaliste, şi totuşi încrezător în nuanţele limbajului, Andrei Bodiu s-a remarcat prin refuzul oricărei distanţe conceptuale mistificator între sine şi lucruri, denunţând, implicit sau explicit, orice iluzii sau mistificări ale gândului sau cuvântului: „Caligrafii postmoderniste sînt poeziile lui Andrei Bodiu. O realitate epidermică se scrie direct pe pielea poemului. Scene, întîmplări, personaje şi «dialoguri» cotidiene. Iată materia principală învăluită într-o atmosferă derizoriu-absurdă care face suportabilă melancolia” (Nicolae Manolescu). Volumul din 2008, Oameni obosiţi (titlul e reluat de o antologie apărută la editura Cartier în 2016), stă şi el sub norma „tranzitivităţii”, a detaşării de avatarurile şi spasmele eului, consemnând scene, întâmplări, obiecte aparent banale, într-un ton de neutralitate afectivă, ce repudiază crispările emoţionale sau clamările retorice. Avem de a face cu desenul unei lumi ce-şi trădează adesea starea obiectuală, imanenţa din care sensul e evacuat, desen transcris în notaţii, linii şi forme precise, în cuvinte lipsite parcă de personalitate, aşa cum este şi realitatea exterioară de la care pornesc. Citește în continuare →
Dragoş BUCUR – Zbor deasupra unui Recviem
După Efectul calmantelor, Liderul grupei mici de la grădiniţa de stat nr.2 şi Les jeux paralympiques, Omar şi diavolii* reprezintă o mutaţie în evoluţia literară a lui Dan Ciupureanu dinspre zona poeziei înspre cea a prozei. Publicat în cadrul colecţiei Ego Proză a editurii Polirom, acest microroman este o proză autenticistă în cadrul căreia se opun două tendinţe. Pe de o parte, există o încercare stilistică de simplificare a scriiturii, iar, pe de altă parte, o înclinaţie înspre suprarealism şi onirism. Aceste tendinţe vor fi rezolvate la nivel metatextual prin marcarea unor pasaje cu italice. Proiectul de autoficţiune surprinde trecerea unui personaj printr-o adolescenţă delirantă, urmată de o tinereţe petrecută în sărăcie, soldată cu schimbarea diferitelor locuri de muncă în străinătate. Personajul-narator, Ian alias Bibanu, ne relatează într-un limbaj lipsit de orice fel de tropi adolescenţa sa violentă de punkist în Craiova. Frazele sunt scurte şi redau doar acţiuni efective, iar viziunea este tranşantă şi lipsită de analiză sau autoscopie. Astfel, relatările lui Ian par puse pe fast-forward, după cum a observat Ştefan Baghiu într-o cronică din „Cultura”. Citește în continuare →
Florina Lircă-Moldovan – Inimi (şi trupuri) cicatrizate în viziunea lui Daniel Ilea
Cu şi fără coloană vertebrală. Aşa ar putea fi clasificate personajele celor două piese de teatru reunite de Daniel Ilea în micul volum apărut la Editura Tracus Arte, în 2017.* Prima este o dramatizare a romanului lui Max Blecher, intitulată omonim Inimi cicatrizate, cu o introducere a traducătoarei Anca-Domnica Ilea. Cealaltă e inspirată dintr-o veche legendă babiloniană (cu titlul original Răul şi Bunul), denumită de autor Un nume de rău augur. Având ca sursă două texte atât de diferite, cartea dramaturgului (şi prozatorului) francez, de origine română, are la bază totuşi un principiu unificator. Acela este – am anticipat deja – metafora omului cu şi fără verticalitate. Mai mult fără, să-i zicem, îndrăzneală. Fie că e în joc forţa slăbiciunilor individuale, ca în prima piesă de teatru, fie că e de vină puterea numelui predestinat, cum se întâmplă în a doua, rezultatul e acelaşi: degradarea umană, fizică şi spirituală, la umbra neputinţei de a-ţi lua în posesie caracterul. Citește în continuare →
Rita CHIRIAN – Cu smerenie, cu totul
E firesc ca ierarhiile literare să se consolideze şi să supravieţuiască prin centrifugare; de la Bucureşti până la Botoşani, distanţa este mult mai mare decât o arată hărţile. Doar rareori şi fulgurant se întâmplă ca jocurile să-şi mute punctul de interes. Succesele se repurtează departe de provincie, aşa cum undele îşi diminuează amplitudinea cum te îndepărtezi de epicentru. Cei mai mulţi dintre scriitori, dincolo de talent ori criterii valorice, sunt condamnaţi la obscuritate ori, poate şi mai rău, să poarte panaşul de celebritate locală, cu toate diligenţele pe care le presupune: encomioane, boemă, reciprocitate în adulare, servilism, sinecuri. Dacă se întâmplă o moarte timpurie – deci, ieşită din firesc – memoria lor este parazitată de alţi scriitori, editori şi prieteni care alimentează aceeaşi reacţie chimică a provincialismului şi mediocrităţii, deci a lucrului făcut pe jumătate. Pe de altă parte, uşurinţa cu care poate apărea astăzi o carte nu face niciun serviciu celui publicat; puzderie de edituri şi de editori, constelaţii de festivaluri şi de nesemnificative însăilări culturale, cohorte de literaţi wannabe, ca membrii unui trib pierdut şi reconstituit prin dovezi prea de tot disonante, se adună spre glorificarea unui zeu mort. Dacă ar fi să numim festivaluri şi concursuri literare care poartă numele câte unui scriitor al ultimelor trei-patru decenii am umple lesne jumătate de pagină; dacă este să contabilizăm studiile critice relativ serioase în jurul aceluiaşi scriitor, abia asta e treabă de arhivar. Peste provincie – cu puţine excepţii – începe să scrie, din nou, terra incognita. Memoria & posteritatea devin o chestiune de oralitate, de vehiculare în cercuri restrânse a anumitor nume. Câţi ştiu – fără să-l fi cunoscut direct – cine a fost Horaţiu Ioan Laşcu, de pildă? Citește în continuare →
Nina CORCINSCHI – Gheorghe Erizanu, „La noi e altfel”
Literatura de blog e mereu suspectată de paraliteratură. Nimic de mirare, întrucât nu respectă rigorile poeziei sau ale prozei, nici măcar pe-ale eseului, care are cel puţin exigenţa (relativă) a lungimii. Şi totuşi consemnările din anumite bloguri se transformă în cărţi. Şi tind să impună chiar o specie nouă (literară?) de opinie/atitudine aflată la graniţa dintre literatură şi publicistică, un „metisaj” în care lirismul, notaţia precisă ca lama de cuţit şi reflecţia rece îşi dau mâna într-un banchet regal. Blogul permite libertăţile exprimării prompte şi subiectiv-asumate, dar câtă valoare literară şi culturală e în ele, e altceva. Adunate într-o carte, aceste note de blog pot rămâne elemente disparate între două coperţi sau pot aduna un puzzle de idei, atitudini şi sentimente într-o viziune închegată şi pot configura un profil de scriitor sau/şi publicist. Citește în continuare →
Andreea POP – Fantezismul organic
Efuziunea sentimentală e cea mai evidentă notă a poeziei Elenei Mihalachi din Locuieşte-mă (Charmides, 2016). Registrul afectiv funcţionează aici în exces, suprasaturând versurile de exaltări aproape ritualice; în bună parte, el suprapune zona de „circulaţie” a poemelor la desenul amoros, care astfel derulează nostalgii romantico-suave şi piruete graţioase pe fondul unei senzualităţi luxuriante. Citește în continuare →
Ovio OLARU – Portocala mecanică ft. Lana del Rey
revistavatra.org 