Categorie / Critică literară
Amalia COTOI – Romanul kafkaesque
Aclimatizați în proza milenariștilor, aerisită, fără prea multe veleități de construcție, cu rezistență cvasi-nulă la o primă lectură, privim orice roman cu pretenții de re-lectură ca pe un Englishman in New York. Or, despre Scriptor sau cartea transformărilor admirabile*, proza de debut al lui Codrin Liviu Cuțitaru, se poate spune că e tocmai asta: un roman al ițelor încâlcite și al supraaglomerării duse până la nevoia unei neîncetate re-întoarceri la capitolele anterioare. Citește în continuare →
Florina LIRCĂ-MOLDOVAN – Visând la Elisa
Uite-o pe Elisa, nu mai e Elisa! Departe gândul de a reduce singurul roman publicat în țară al lui Mircea Teorean (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017) la un simplu joc de cuvinte – nici măcar în joacă nu se cade –, deși literatură fără cel puțin o pornire ludică nu cred să fie posibilă, fie ea vizibilă și numai în jocul de-a imaginația. Dar cine e Elisa? Prea bine nu știe nici autorul, măcar că îi împrumută numele în cartea sa. Sau, dacă știe, nouă nu ne-o spune explicit nici în final (unul enigmatic, învăluit în mister, ca, de altfel, aproape întreaga „poveste”). Până la urmă, pentru cine ar conta atât de mult cine este, cât timp ea este! Și poate e chiar ce și-a dorit scriitorul. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – Investigările realismului socialist. O problemă de literatură română recentă?
Al doilea volum al seriei Studii de literatură română recentă coordonate de criticul Gheorghe Perian, Contribuții la istoria realismului socialist*, încearcă să modifice perspectiva canonică istoriei literare asupra unui subiect revizitat frecvent de cercetători, realismul socialist, mai cu seamă în contextul unor mișcări teoretice care pun în discuție tot mai des și în forme diverse relațiile de putere, prin identificarea unor momente alternative în desfășurarea fenomenului. Citește în continuare →
Ovio OLARU – Disecții cu drujba
Pentru cititorii familiarizați cu piața editorială românească, schimbarea pe care a suferit-o editura Cartea Românească în ultimele luni nu a fost trecută cu vederea. Departe de a corela această schimbare de conducere (Cartea Românească a fuzionat cu editura Paralela 45) cu o diminuare calitativă a titlurilor scoase sub egida editurii, este foarte clar că a avut loc o mutație și că aceasta are consecințe vizibile pentru coagularea ierarhiilor literare recente. Cele mai aclamate și bine primite volume de poezie din 2017 au evitat editura, iar declasarea ei în favoarea altor edituri mai bine reprezentate în ceea ce privește poezia își va face cu siguranță simțită importanța în viitorii ani. Citește în continuare →
Alex GOLDIȘ – Pentru o istorie 3D a literaturii române contemporane
Un excelent dosar din „Cultura” coordonat de Ștefan Baghiu în martie 2017 atrăgea atenția asupra caracterului specios al termenului de „literatură contemporană”, care – mai ales în programele universitare și în volumele de critică – n-a mai fost supus revizuirilor de decenii bune. Cam toți respondenții, de la Ion Simuț și Gheorghe Perian până la Andrei Terian sau Bogdan Crețu, observau că noțiunea de „literatură contemporană” – devenită o carcasă goală – se extinde asupra a opt decenii de literatură, de la anii ʼ40 până azi. Pentru a măsura absurdul situației că în majoritatea Facultăților de Litere din țară se studiază realismul socialist la „Literatură contemporană” ne putem imagina că generația lui Nichita Stănescu – aflat pe băncile facultății la jumătatea anilor ʼ50 – ar fi putut bine-mersi să-l studieze pe Eminescu tot la „Contemporană”. Lucru, totuși, de neimaginat și cu atât mai flagrant cu cât din 1945 încoace s-au succedat mai multe generații literare, ba chiar mai multe sisteme de concepere a statutului literaturii în societate. Nu mai amintesc ce înseamnă și ce se studiază sub umbrela de „literatura contemporană” în liceu, acolo situația e într-adevăr dramatică… Citește în continuare →
Cornel MORARU – Viziune şi spirit tragic în literatura română a secolului XX
Cea mai recentă carte a lui Gabriel Petric este rezultatul firesc al muncii unui adevărat specialist în domeniu. Autorul e preocupat de câteva decenii de problema tragicului. A şi publicat unele lucrări (articole, eseuri, cărţi), rod al unei cercetări sistematice pornind de la un program pe care singur l-a elaborat şi urmat, apoi, pas cu pas. Nu e vorba aşadar de nişte opţiuni conjuncturale, de moment. Continuitatea anilor de studiu aprofundat, de căutări şi documentare în bibliotecile din ţară şi din străinătate conferă credibilitate întregului demers întreprins până acum. Şi, din câte ne dăm seama, lucrurile nu se vor opri aici. Cercetarea va continua. Cel puţin proiectul, care pare cam utopic, de a realiza o bibliografie completă, adusă mereu la zi, a temei în discuţie presupune un efort prelungit, practic neîntrerupt, de informare şi lectură. Dar deja autorul lucrării se află pe un teritoriu familiar, pe care-l stăpâneşte în totalitate şi în care se orientează cu uşurinţă. Chiar ar fi o pierdere să plafoneze exegeza la acest nivel atins, oricât de mulţumitor, în volumul pe care ni-l prezintă acum. Citește în continuare →
Cristina TIMAR – La şcoala ironiei cu Veronica Buta
Veronica Buta este unul din fericitele cazuri în care cartea îşi alege autorul, şi nu invers. Iar când se întâmplă astfel, cartea e, cu siguranţă, una bună, căci e ghidată de pasiunea pentru obiectul cercetării şi altoită pe un proiect existenţial, care, odată adâncit prin studiu, aduce un spor de sens şi un sentiment al autorealizării. Deşi e rezultatul unei teme de cercetare doctorale, Formele poetice ale ironiei , debutul editorial al Veronicăi Buta, dincolo de înalta ţinută academică şi serioasa documentare şi argumentare, nu e un studiu înţepat şi înţesat de teoretizări intimidante şi aride, ci e, mai curând, un exerciţiu de admiraţie, executat cu inteligenţă, adecvare la text, conştiinţă critică, incursiuni hermeneutice inedite şi o perfect dozată cantitate de autoironie. Căci autoarea e o ironistă de felul ei, iar ironia nu e nici o simplă figură stilistică ori retorică printre altele, nici moft circumstanţial, nici temă propusă sau impusă din exterior, ci e modus vivendi şi atitudine filozofică. Iar ceea ce rezultă din această inspirată îmbinare de rigorism academic şi ironie e un spectacol critic în toată puterea cuvântului. De fapt, în Argument, Veronica se declară fără rezervă, o „cititoare îndrăgostită şi fermecată de meandrele textului ironic”, neuitând să adauge nuanţa ironică, că pune în slujba demersului său armele obiectivităţii, atât cât îi permite starea de fascinaţie faţă de creaţia poeţilor ironişti. Citește în continuare →
Călin CRĂCIUN – Un poet între poeţi
Lectura minivolumului Muguri de spin* al poetul mureşean Adrian Armand Giurgea e un bun prilej pentru a medita asupra zonei – să-i zicem – obscure a literaturii noastre. Obscure nu în sensul încadrării asumate într-un fenomen underground, ci în cel în care cărţile şi autorii lor sunt cvasinecunoscuţi în plan naţional chiar dacă unii, cum e şi cazul de faţă, sunt deja de mai mult timp membri ai USR, având, de asemeni, şi un număr „în regulă” de volume publicate, în general la edituri ce funcţionează într-o nişă locală, lipsite de vizibilitate. Prezenţa lor în revistele principale tinde spre zero, iar receptarea concretizată în recenzii aşijderea. Citește în continuare →
Iulian BOLDEA – O poetică a renunţării
revistavatra.org 