Categorie / Cronică literară
Anamaria MIHĂILĂ – Poezia artificialului și formele trupului-obiect
Ultimul volum al lui Teodor Dună, obiecte umane, forțează la maximum pedala neoexpresionismului douămiist. Aglomerările de obiecte fragmentate în manieră suprarealistă, teribilismul mizerabilist și epuizarea oricărei potențialități salvatoare construiesc noile valențe de poeticitate ale unei formule stilistice, de altfel, cunoscute. Recognoscibil ca scriitură și prin zona obscură, grunge, din care își selectează imaginile, Dună alege să remonteze direcții ocolite în literatura recentă tocmai prin riscul clișeului și al desuetudinii pe care acestea le presupun.
De pildă, spațiul încărcat de obiecte, dezumanizarea și artificiosul existențial pătrund în orizontul literar românesc odată cu proza lui Blecher. Or, a repune în discuție o astfel de temă nu într-o poezie, ci într-un volum ce mizează încă din titlu pe răsturarea raportului dintre uman și obiectual înseamnă, de la bun început, o asumare a scriiturii și o reinventare a modelului de autoritate. Mai aproape de intertextualitatea optzecistă și de construcția pe dos a lumii date, poezia de față contează prin felul în care descalifică asocierea cu o poetică complet tranzitivă și afirmă nevoia de reliricizare, de abstractizare a literaturii. Citește în continuare →
Roxana COTRUȘ – Îmblânzirea dracului/ urcarea în Rai
Că lumea lui George Bălăiță gravitează la granița dintre Domestica și Infernalia nu mai e o enigmă, iar acest aspect devine tot mai nuanțat pe măsura publicării scrierilor sale. Bineînțeles că de la această – hai să-i spunem – marcă a autorului nu se sustrage nici volumul Învoiala*, apărut în 2016 la Editura Polirom, categorisit de Nicolae Manolescu drept posibil scenariu cinematografic, la fundamentul căruia stă vădit binecunoscuta Povestea lui Stan Pățitul de Creangă.
La o primă vedere, acest scenariu, spre deosebire de celelalte proze mai ample ale lui Bălăiță, pare a cunoaște o lejeritate în discursul narativ; e drept – fragmentarismul nu impune atâtea piedici în pătrunderea în lumea romanescă a lui Bălăiță precum e cazul Lumii în două zile ori al Ucenicului neascultător. Cu toate acestea, nici scriiturii acestui volum nu îi lipsesc acroniile (analepsa, prolepsa sau fragmentarismul discursului). Astfel, după cum ne-a obișnuit până acum, lumea personajelor lui Bălăiță este și aici una în care se îmbină banalul cu insolitul, grotescul cu sublimul, în centrul evenimentelor aflându-se cunoscutul personaj al lui Creangă, drăcușorul Chirică Samca, ce intră în slujba lui Stan Ipate, tocmeala urmând a se împlini după trei ani. Întâmplările prin care trec cei doi protagoniști sunt similare celor din povestea lui Creangă: Chirică mănâncă boțul de mămăligă lăsat de Stan în pădure, drept urmare primește pedeapsă de la Întunecimea Sa, dracul Scaraoțchi, să-i slujească pământeanului trei ani, urmând a se întoarce cu ceva folositor iadului. Chirică se dovedește a fi priceput în toate treburile gospodărești și în cele ale pământului, ba mai mult, îl convinge pe de mult holteiul Stan Ipate să o ia în căsătorie pe fata morarului Lomură cel Șchiop, căreia, la împlinirea celor trei ani de ucenicie, îi scoate „coasta drăcească”, revenind pe fundul iadului cu Baba Hârca drept ofrandă. Citește în continuare →
Ioan PÂNZARU – Între „radicalitate și nuanță”
O formă subtilă de politizare a spațiului public intelectual este medializarea. Prin „medializare” înţeleg intervenţia cantitativă a numărului de glasuri, care dă pondere unui fenomen de agenda setting mediatic în chestiunile artistice și chiar științifice. Fenomenul ar putea fi considerat ca o „spirală a gălăgiei”, componenta reciprocă a „spiralei tăcerii” pe care a semnalat-o Elisabeth Noelle-Neumann în arena dezbaterii. Este cumva firesc ca integrarea mediilor de comunicare în industriile culturale să creeze asemenea fenomene cantitative. Dar în domeniul intelectual argumentele rămân suverane, nu numărul vocilor. Cred că o idee bună se sprijină pe temeiuri, şi se ajută cu raţionamente persuasive. Cu cît o chestiune e mai relevantă pentru un domeniu anume, în speță cel literar, cu atît abilitatea verbală a criticului trebuie înlocuită prin competența profesională, prin reflecția asupra fondului chestiunii. Calitatea gîndirii, pe care o caută Mircea Martin, implică o soliditate logică lăsînd loc destul surprizei analogiilor, şi o concordanţă cu ceea ce considerăm adevărat şi bun în ţesătura ideilor. Arhitectura argumentativă, constanța folosirii unui cadru epistemic format din categorii și relații, nu pot fi înlocuite de retorica emotivă și consensuală. Judecata criticii literare adaugă o sensibilitate la valoare care lasă, în transparență, să rezoneze ecourile operei înseși. Citește în continuare →
Ovio OLARU – Cyborg brahman
Editura Charmides dublează din 2016 mizele. Un număr sporit de debuturi, unele din ele valoroase, altele riscante, și o serie de poeți deja consacrați sporesc în acești doi ani rafturile de poezie cu noi titluri. Volume precum Cerul senin, Tișița, Daddy issues, Disco 2000, Oana Văsieș – mi se vor ierta scăpările – precum și vizibilitatea sporită a editurii, care de câteva luni și-a deschis și o pagină proprie de facebook, dovedesc că planul editorial al editurii nu duce lipsă de poezie, și că o sincopă nu e previzibilă în viitorul proxim. Amintesc de editura Charmides în contextul în care, împreună cu Cartea Românească, ea pare a fi editura cea mai frecventabilă pentru poezie. Alex Văsieș, publicând anul acesta Instalația la Cartea Românească după o pauză de patru ani, a ales pentru al doilea proiect al său, Oana Văsieș, tocmai Charmides. Același lucru l-a făcut și Andrei Doboș, cu al său volum Spiro. Citește în continuare →
Emanuel MODOC – Acești noi patricieni
Spuneam, cu o altă ocazie, că estetismul unor autori debutați târziu în literatura contemporană constituie o paradigmă cu totul deosebită în contextul ultimilor ani. Insuficient extinsă, afirmația ar putea părea, totuși, suspectă. În primul rând pentru că, socio-economic vorbind, avem de-a face cu prima generație (biologică, nu literară) de middle-classeri apărută în România post-comunistă. Neavând posibilitatea de a trasa o linie evolutivă previzibilă a apariției acestei pături sociale (așa cum, în Statele Unite, începând cu secolul al XIX-lea, clasa middle-to-high a apărut în urma imixtiunii dintre fosta aristocrație engleză și noul upper class industrial), noii „patricieni” (nu în sens etimologic cât, mai degrabă, în sensul adaptat contemporaneității) ai Europei Centrale și de Est au apărut pe fondul unei tranziții post-comuniste lente și a unei stabilizări sociale și mai lente.
Această pătură socială, mi se pare, e cea care apare creionată cel mai pregnant în romanele unui Horia Corcheș sau Vlad Roman, ambii lansați anul acesta cu câte un roman. Numai că, dacă în Partaj, avem de-a face mai degrabă cu o nișă profesională provincială, fără mari pretenții, însă colorată în palete generoase și realiste, în Cât mai aproape de tine*, romanul de debut al lui Vlad Roman, apărut la editura Univers, toate personajele sunt din sfera elitei profesionale (specialiști în marketing, ithiologi, lingviști specializați în limbi moarte etc.). Senzația de roman pretentious pe care o lasă aceste personaje e cu atât mai contrastantă cu cât progresia discursivă se desfășoară într-o manieră elegantă, lipsită de stridențe. Citește în continuare →
Călin CRĂCIUN – Un debut în forță
Surprinzător romanul de debut al Doinei Jela*. Și spun asta având în vedere nu faptul că e vorba de un debut realizat la anii care nu se spun; astfel de date e bine să rămână periferice, de nu chiar simple ingrediente de șuetă în cazul discernerii critice. Este surprinzător mai întâi prin calitatea lui estetică, în sine, în contextul în care debuturile pe care am avut destinul să le citesc în ultimii doi-trei ani, din câmpul prozei în general, din cel al romanului în special, mi-au lăsat impresia insuficienței, a improvizației sau a concepției bâjbâite, marcate de semnele meditației precare asupra resorturilor estetice interne, ale gestiunii artistice mai mult intuitive decât temeinic chibzuite, în ciuda faptului că nu le lipsește autorilor talentul, ceea ce m-a și determinat să vorbesc de o literatură free jazz. Poate că n-am avut norocul, inspirația ori știința de a pune mâna pe cele mai reușite, sau, la fel de posibil, de a le analiza judicios și a le înțelege. Mai sper deci că impresia insuficienței nu e neapărat din vina cărților, a autorilor, ci a mea, cu atât mai mult cu cât un inventar exhaustiv nu pot spune nicidecum că aș fi făcut, nici măcar pe-aproape. Citește în continuare →
Rita CHIRIAN – Suprafețe potrivite
„Nu din imagini se încleia [poemul], nici din emoții, ci din volume, din suprafețe potrivite, din conjugări de echilibruri, din contacte precise, din ponderi măsurabile. Nici într-un caz realitatea, oricare ar fi fost dânsa, nu prima inspirația sau tehnica poemului. Poemul era conceput ca un univers autonom, cu legile lui arbitrare, cu hazardul lui prevăzut, un fel de alfabet Morse…”, acesta era principiul strategic, constructivist & înnoitor al lui B. Fundoianu. Critica noastră, destul de setoasă de taxonomii și de expedieri fără drept de apel, l-a așezat repede pe Fundoianu în linia tradiționaliștilor, fiindcă vorba venea cam des despre priveliști provinciale și cornute mari. Chiar și Călinescu se arată iritat de punerea lui Fundoianu laolaltă cu Pillat și Radu Gyr, dar nu-și duce gândul până la capăt și-l păstrează în seria tradiționaliștilor. Deși admite că, în interbelic, ei rămân să facă servicii unei oarecare forme de modernism, că cei mai mulți dintre poeții de bucolice vin din simbolism – din mantaua lui Baudelaire – și că au păstrat „obicinuința îmbrățișării universului”, pentru Fundoianu chiar și cămașa asta e mult prea strâmtă. Până la urmă, și un singur poem, citit de la început până la sfârșit, din Fundoianu frapează prin modernitatea viziunii și a dicției insolite: nimeni care să se fi aruncat cu atâta voluptate în elementare și nimeni care să fi plonjat cu aceeași beție în senzorialitate – nimeni, poate, cu excepția unui Max Blecher, alt moldovean hipersenzitiv, față de care-l mai apropie, deopotrivă, tragicul de biografie. Deși e aproape indecent să spui că, în ceea ce-i privește pe Fundoianu și Blecher, destinul e la fel de spectaculos ca opera. Citește în continuare →
Alex GOLDIȘ – Pentru o critică umanistă
Nimeni n-ar fi fost mai potrivit decât Radu Vancu să facă arheologia anti-umanismului, pledând, în același timp, pentru umanism. Deși nu și-a ascuns niciodată idiosincraziile politice și/sau diferențele de opinie față de un scriitor sau altul, Radu Vancu a făcut, în viața literară românească, figură de instanță coagulantă. Vancu este nu doar mentorul cenaclului și al revistei de poezie „Zona nouă”, ci o conștiință vie a vieții literare, care se activează de fiecare dată când faptele depășesc limitele principialului. Adică, în medie, cam de 12 ori pe an. Poziționările recente împotriva derapajelor instituționale ale Uniunii Scriitorilor din România l-au transformat, pentru conducerea acesteia, într-o persona non grata. Și mai specific personalității lui Vancu este, însă, exercițiul de a privi întotdeauna partea plină a paharului. Nu pentru că n-ar sesiza disimetriile, antipatiile sau doar simplele diferențe de poziționare din lumea literară autohtonă, ci pentru că le sublimează în consensuri, impunându-și să creadă cu încăpățânare în dictonul dostoievskian „Frumusețea va salva lumea”. Puterea lui ieșită din comun de a sublima disensiunile de dragul principiilor l-au transformat într-una dintre cele mai relevante voci ale spațiului intelectual românesc, pe teme literare și non-literare. Nu sunt, nu pot fi întotdeauna de acord cu el, însă îi caut întotdeauna opiniile și argumentele. Citește în continuare →
Andreea POP – Puncte de nevralgie
revistavatra.org 