Categorie / Cronică literară
Călin CRĂCIUN – Un debut în forță
Surprinzător romanul de debut al Doinei Jela*. Și spun asta având în vedere nu faptul că e vorba de un debut realizat la anii care nu se spun; astfel de date e bine să rămână periferice, de nu chiar simple ingrediente de șuetă în cazul discernerii critice. Este surprinzător mai întâi prin calitatea lui estetică, în sine, în contextul în care debuturile pe care am avut destinul să le citesc în ultimii doi-trei ani, din câmpul prozei în general, din cel al romanului în special, mi-au lăsat impresia insuficienței, a improvizației sau a concepției bâjbâite, marcate de semnele meditației precare asupra resorturilor estetice interne, ale gestiunii artistice mai mult intuitive decât temeinic chibzuite, în ciuda faptului că nu le lipsește autorilor talentul, ceea ce m-a și determinat să vorbesc de o literatură free jazz. Poate că n-am avut norocul, inspirația ori știința de a pune mâna pe cele mai reușite, sau, la fel de posibil, de a le analiza judicios și a le înțelege. Mai sper deci că impresia insuficienței nu e neapărat din vina cărților, a autorilor, ci a mea, cu atât mai mult cu cât un inventar exhaustiv nu pot spune nicidecum că aș fi făcut, nici măcar pe-aproape. Citește în continuare →
Rita CHIRIAN – Suprafețe potrivite
„Nu din imagini se încleia [poemul], nici din emoții, ci din volume, din suprafețe potrivite, din conjugări de echilibruri, din contacte precise, din ponderi măsurabile. Nici într-un caz realitatea, oricare ar fi fost dânsa, nu prima inspirația sau tehnica poemului. Poemul era conceput ca un univers autonom, cu legile lui arbitrare, cu hazardul lui prevăzut, un fel de alfabet Morse…”, acesta era principiul strategic, constructivist & înnoitor al lui B. Fundoianu. Critica noastră, destul de setoasă de taxonomii și de expedieri fără drept de apel, l-a așezat repede pe Fundoianu în linia tradiționaliștilor, fiindcă vorba venea cam des despre priveliști provinciale și cornute mari. Chiar și Călinescu se arată iritat de punerea lui Fundoianu laolaltă cu Pillat și Radu Gyr, dar nu-și duce gândul până la capăt și-l păstrează în seria tradiționaliștilor. Deși admite că, în interbelic, ei rămân să facă servicii unei oarecare forme de modernism, că cei mai mulți dintre poeții de bucolice vin din simbolism – din mantaua lui Baudelaire – și că au păstrat „obicinuința îmbrățișării universului”, pentru Fundoianu chiar și cămașa asta e mult prea strâmtă. Până la urmă, și un singur poem, citit de la început până la sfârșit, din Fundoianu frapează prin modernitatea viziunii și a dicției insolite: nimeni care să se fi aruncat cu atâta voluptate în elementare și nimeni care să fi plonjat cu aceeași beție în senzorialitate – nimeni, poate, cu excepția unui Max Blecher, alt moldovean hipersenzitiv, față de care-l mai apropie, deopotrivă, tragicul de biografie. Deși e aproape indecent să spui că, în ceea ce-i privește pe Fundoianu și Blecher, destinul e la fel de spectaculos ca opera. Citește în continuare →
Alex GOLDIȘ – Pentru o critică umanistă
Nimeni n-ar fi fost mai potrivit decât Radu Vancu să facă arheologia anti-umanismului, pledând, în același timp, pentru umanism. Deși nu și-a ascuns niciodată idiosincraziile politice și/sau diferențele de opinie față de un scriitor sau altul, Radu Vancu a făcut, în viața literară românească, figură de instanță coagulantă. Vancu este nu doar mentorul cenaclului și al revistei de poezie „Zona nouă”, ci o conștiință vie a vieții literare, care se activează de fiecare dată când faptele depășesc limitele principialului. Adică, în medie, cam de 12 ori pe an. Poziționările recente împotriva derapajelor instituționale ale Uniunii Scriitorilor din România l-au transformat, pentru conducerea acesteia, într-o persona non grata. Și mai specific personalității lui Vancu este, însă, exercițiul de a privi întotdeauna partea plină a paharului. Nu pentru că n-ar sesiza disimetriile, antipatiile sau doar simplele diferențe de poziționare din lumea literară autohtonă, ci pentru că le sublimează în consensuri, impunându-și să creadă cu încăpățânare în dictonul dostoievskian „Frumusețea va salva lumea”. Puterea lui ieșită din comun de a sublima disensiunile de dragul principiilor l-au transformat într-una dintre cele mai relevante voci ale spațiului intelectual românesc, pe teme literare și non-literare. Nu sunt, nu pot fi întotdeauna de acord cu el, însă îi caut întotdeauna opiniile și argumentele. Citește în continuare →
Andreea POP – Puncte de nevralgie
Aproape fără excepție, poezia Iuliei Modiga din Bagdad poate fi citită ca un soi de politică de deratizare și decantare a „muncilor zilnice”. Dictate de un elan confesiv de o transparență aproape fotografică, poemele fac din explorarea angoasei cea mai confortabilă strategie vizionară. E caz de oboseală cronică aici, pe care poeta o afișează fără program ostentativ în declicul câtorva imagini care lasă la vedere derapajele interioare – „încă mai exersez ieșirea la suprafață”; „ritmul cardiac își strânge genunchii la piept în/ slow motion”; „cu frânghii în buzunarul de la piept, cu pleoapele grele, cu soluții fugare” etc. – și care dau cea mai fidelă fizionomie lirică a Bagdadului. Inevitabil, toate aceste schițe trase în tuș solemn duc la o geometrie lirică abisală, regizată sub forma unui joc al distanțelor (care amintește, parțial, de poemele pe care le scria Alexandra Turcu în Celelalte produse într-un debut contemporan cu acesta de față) ce trădează vidul: „am ieșit din somn ca dintr-o instituție financiară/ într-o vineri.// am atins cu ambele palme pardoseala din baie/ și am împins.// dincolo era/ privirea halogenă/ ultima/ înainte de toate/ celelalte”, am încuiat ușa pe care am închis-o. Ceva mai inflamate ca tonalitate, dar consumate prin același tratament „la rece”, vor fi cele câteva poeme care pun la bătaie scenariul urban în care cresc sănătoase fricile poetei (să îți mai zic ceva: e noapte și nu ai habar; e 5 fără zece și nu mă-ncumet să urc; și-au scos oamenii din cap, între ele ar fi între ele), ori acelea de orientare socială, mai mult sau mai puțin declarative, care traduc, toate, rețeaua de sensuri de semn negativ care stă la baza versurilor. Aici e de găsit cea mai intimă logică poetică, în instrumentarea tensiunii din jur cu o vigilență fără scăpări și care captează cu premeditare pulsațiile dereglate ale lumii. Nu e vorbă, radiografia personală nu se limitează la survolarea nivelurilor de suprafață, ci declanșează, din loc în loc, mici debușeuri interioare, păstrate, ce-i drept, într-un regim temperat. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – O Românie vertebrată: Exerciții de rezistență
Radu Vancu este, de departe, una dintre cele mai reacționare voci ale generației douămiiste. Cu aceeași radicalitate a scriiturii ca în volumele de eseuri sau în cele de poezii, comentariile politice, răspunsurile față de instituția literaturii, tentativele demascate de manipulare socială sunt aprecierile imediate ale intelectualului preocupat de instaurarea stării de normalitate. Printre puținele reacțiile pertinente și greu demontabile față de abuzurile din două sisteme construite în jurul conceptului de putere, fie ea politică ori critică, România vertebrată* e istoria subiectivă a celor mai importante evenimente din ultimii ani: alegerile din prezidențiale și lupta pentru electorat, amenințarea statului de drept și a Constituției, jocurile de interese din spatele literarului sub presiunea autorității.
Volumul cuprinde textele publicate pe laPunkt.ro și Contributors.ro ca manifeste împotriva falsei opțiuni politice (Victor Ponta în lupta electorală cu Klaus Iohannis) și a reușitei lui Nicolae Manolescu de a răsturna rezultatul voturilor pentru decernarea premiului Opera Omnia. Or, Radu Vancu denunță orice atentat la bunul simț civic, la transparență și obiectivitate, cu același discurs mereu tranșant și lipsit de ambiguitate atât în prima parte a cărții, în care analizează starea de fapt a realității imediate, a extraliterarului, cât și în Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”. Decesul unei instituții de prestigiu, unde vorbește despre eșecul USR-ului și veleitățile criticii de paradă. Citește în continuare →
KOCSIS Francisko – Melancolii negre, cu şi fără dedicaţie
Cea mai recentă carte a Letiţiei Ilea* pare să-şi fi tras cititorii în adâncurile întunecate ale materiei lirice, e o poezie grea, aspră, abrazivă, care nu te îndeamnă să te apuci imediat de scris despre ea. În ciuda aparentei simplităţi, a adaptării discursului la funcţia de comunicare frustă, a eliminării oricărei tentaţii de calofilie ori de asociaţii scăpărătoare, poezia nu pluteşte pe ape limpezi. Fără să-şi fi propus, probabil, poeta ne pune în faţă un jurnal negru, al angoaselor, jurnalul liric al unei inadaptări la realitate, consemnarea cu un fel de brutalitate, furie, disperare a clipelor negre, a golurilor existenţiale din care ori nu există ieşire, ori numai ea nu ştie cum poţi scăpa din răul ontologic. Probabil ipostaza a doua e cea valabilă, câtă vreme ea însăşi îşi asumă neputinţa de a schimba ceva, e atâta resemnare încât simţi iminenţa unei implozii: „am căutat/ în pământ în cărţi în stele/ şi am aflat doar pustiul” (am căutat), un „gol care se lăţeşte la venirea serii” (***, p. 172). Stăruie impresia că toată poezia porneşte de la concretul existenţial, se trage din emoţii, trăiri, reacţii provocate de evenimente biografice, că e o poezie care se scrie pe principiul decantărilor, de la notaţia frustă, calmă sau înciudată uneori, până la nevoia imperioasă de a striga eliberator, de a diminua tensiunea lăuntrică, dar poate mai exact ar fi să spun că se scrie pe cel al acumulării sidefului pe firul de nisip, deşi a sugera o asemenea concentrare de suferinţă, de trăire negativă ar întuneca şi micile insule de lumină care mai apar în poezia ei. Este vorba mai cu seamă de însufleţirea temperată pe care o stârneşte prezenţa ori evocarea prietenilor, multora dintre ei dedicându-le poeme sensibile, căutând „cuvântul potrivit/ pentru un prieten în suferinţă”, ca să-l facă „să creadă din nou/ în ziua de mâine”, deşi în propriul suflet nu poate schimba nimic, „cariul îşi vede de treabă”, „în mintea ta/ s-a cuibărit spaima/ cu arme şi bagaje”, dar un licăr de speranţă pare să pulseze la gândul reciprocităţii, că „departe cineva/ caută cuvântul potrivit pentru tine/ se gândeşte cum/ să-ţi aline dintr-o dată toate durerile/ să te facă să crezi din nou/ în ziua de mâine” (unde să găseşti). Deşi nu pare, în comparaţie cu majoritatea poemelor sale, acesta este un moment tonic, fast. Ca şi ziua dătătoare de speranţă din lumină de octombrie, deşi porneşte de la ternul diurn: „lentoare tristeţe sfâşiere chiar./ ca şi cum vestea bună/ ar fi un fruct prea copt/ ce vai nu mai poate fi mâncat (…)/ realizezi dintr-o dată/ că toamna aceasta e cea mai frumoasă/ că mai ai timp./ lumina de octombrie te inundă/ zâmbeşti/ gata să iei totul de la capăt”. Îşi reînnoieşte promisiunea şi la sfârşitul unui scenariu al unei zile identică întru totul cu celelalte, „îţi spui că/ de mâine da de mâine/ totul se va schimba cu siguranţă” (vineri seara), dar simţim că e ceva ce nu obligă, e veşnica amânare, lipsa unei motivaţii puternice care să genereze sens, scop, utilitate, voinţă. La Letiţia Ilea până şi poemele ce par mai luminoase, mai optimiste, sunt impregnate în substrat de o melancolie evanescentă, chiar şi în momentele când are „senzaţia că timpul nu se grăbeşte prea tare”, când traversarea zilei e „mângâiere nu săgeată”, când „ursitoarea bună a alungat furtuna” (***, p. 90) nu se risipeşte cu totul starea de alertă, reacţia defensivă, nici când îşi ia inima-n dinţi, îşi ridică gulerul şi porneşte înainte cu mâinile înfundate-n buzunare nu sugerează alura unui cuceritor, ci numai îndârjirea celui ce nu are de ales. Citește în continuare →
Nicoleta CLIVEȚ – Umbrele unui succes literar
Cel puțin până în ’89 (posibil și după), Nichita Danilov recunoaște că „s-a raportat direct sau indirect, conștient, dar mai cu seamă inconștient“ la opera stănesciană („pe care, deopotrivă, am respins-o și am admirat-o“), în încercarea de a-i înțelege articulațiile interne, dar mai ales conexiunile externe, în mare parte responsabile de succesul și reprezentativitatea unei producții poetice destul de inegale. În esență, însă, această raportare constantă, declarată ca ținând de o zonă de „umbră“, vizează nu atât o poetică, un mod de creație, cât o strategie de succes: „Subconștientul meu visa să aibă parte de o glorie deopotrivă de mare. Măcar postumă, dacă nu antumă“. Confesiunea, de regăsit într-una din secțiunile finale (Câteva amintiri) ale volumului Celălalt Nichita (Tracus Arte, 2013), este un reper în înțelegerea cât mai exactă a naturii demersului lui Nichita Danilov: studiul său nu este unul de critică literară, ci mai degrabă un portret în ale cărui tușe mai groase pot fi zărite multiple elemente de autoportret. Cu un aspect compozit, adunând amintiri/evocări, răspunsuri la anchete, analize de text și teoretizări ale poeziei, volumul este greu de încadrat și de valorizat. Cea mai pregnantă impresie pe care o lasă este de plonjare prea puțin precaută (poetică, s-ar zice) în apele tulburi ale subconștientului personal, colectiv, al poetului analizat, al criticii… Ceea ce merită cu siguranță păstrat din încercarea de eliberare de sub vraja stănesciană sunt analizele mecanismului de impunere și, apoi, de menținere în atenția audienței a unui succes literar, transformat aproape instantaneu în reper canonic. Citește în continuare →
Alex CIOROGAR – Neo-Biedermeier
Privită de la distanță, cartea e o mixtură de academism, autobiografie și epic minor, modurile utilizate fiind și ele pe măsură (pastoral, elegiac, baladesc), astfel încât, scris cu eleganță, volumul reușește să topească elitismul în cultura de masă. Referințele (Shakespeare, Ovidiu, Roth, DeLillo, Gaddis, Yehuda Amichai, A. R. Ammons), alegorismul (fermoarul de aur), simbolismul (templul meditației solare) și aluziile (la Eminescu, spre exemplu: „Cît ai fost tu de darnică și de străină-n frumusețea ta,/ cît de tăcută și impresionabilă, Deniz,/ acum, cînd nu mai vrei să îmi vorbești din vis,/ cînd nopțile se strîng, ca și cum n-ar fi fost”) sunt temperate de trucuri retorice (mise en abyme: „Iar eu la fel, în vara dulce din vară”), registre argotice/jargotice („să mă rezolve sunetul de smalț pe dinți”/„dacă spațiul Hilbert al unui cîmp cuantic se construiește”) și semne ale oralității: „Nu s-a întâmplat nimic în anii ăștia, sînt tot cum m-ai/ lăsat”, „Eu zic că da”, „Și ce spune:/ spune ce am mai văzut” sau „Ceea ce faci tu e o muncă super importantă”. Se vede limpede că poetul se impune nu prin gesturi spectaculoase ori prin negarea oricăror repere anterioare, ci printr-o lucidă și livrescă conștientizare a stărilor și situațiilor momentului.
Studiat îndeaproape, nu e deplasat să afirmăm că niciunul din cei formați în atmosfera douămiismului și debutați în deceniul curent nu s-a dovedit în stare de performanțele stilistice etalate acum de Alex Văsieș.* Cultivând o poezie formidabil construită, pompată cu afecte și lipsită de majoritatea problemelor celor aflați încă la început de drum, bistrițeanul învigorează lirica contemporană, blocată în formule sterile (biografism, neoexpresionism, vizionarism, minimalism, you name it), printr-un volum de versuri ce ar trebui receptat ca un adevărat eveniment al lumii noastre literare, nu doar pentru aceea că redă știința subtilă a dozării efectelor și figurilor poetice, dar și pentru prospețimea tematică bine-venită. Datorită calităților extrem de sugestive, elementele Instalației frizează exemplaritatea, consacrând – în mod definitiv – un nume. Citește în continuare →
Andreea POP – Retorici dezinhibate
revistavatra.org 