Categorie / Cronică literară
Andreea POP – Cronicile marțiene
Coregrafiile cu care debutase Andrei C. Șerban anul trecut la editura Charmides sunt niște insurecții efervescente consumate pe fondul unui scenariu postuman. Născute în intimitatea eprubetei și a aparatului RMN (amintesc, pe alocuri, de „nostalgiile planetare” pe care le scria un Ovio Olaru în 2014), poemele funcționează după o logică de tip HTML, construite, adică, în ce au ele mai esențial, sub forma unor comenzi care încifrează vidul existențial.
Supuse unei sintaxe abrupte, viziunile care rezultă de aici au, mai toate, aspectul unor „iluminări” mecanice. Cu o vocație cerebrală, aproape clinică prin incizia ei, își regizează poetul toată această „cronică” alienantă. Aici e de găsit, poate, trăsătura cea mai evidentă a poeziei pe care o scrie Andrei C. Șerban, într-o predispoziție organică pentru epurarea oricăror striații, pe care le topește într-un discurs perfect lucid și dezinhibat, „la rece”, despre „creier & suflet” și „umanitate & feromoni”. Citește în continuare →
Cornel NISTEA – O poezie a maturităţii depline
Bună parte dintre poemele lui Kocsis Francisko*, publicate în volumul Teste de identitate, le citisem o dată primite prin e-mail, iar a doua oară când am fost responsabil de număr al revistei Discobolul a sfârşitului de an 2015. Ţin cartea lui Francisko pe masa de lucru de două luni şi mă tem să mă apuc de citit, pentru că de fiecare dată poemele lui îmi răvăşesc sufletul. Acum nu mai am scăpare şi-ncep cu Povestea de seară de pe ultima copertă, când „Linda se sălta pe genunchii mei/ şi de-acolo striga lumii să se astâmpere,/ de acolo striga buzelor mele să mai aştepte/ cu povestea până se cuminţesc şi greierii”…, o poveste datată 3-4 iulie 1986, ca în volum să citesc poeme recente: Octombrie 2012, Octombrie 2013, Octombrie 2014, iar la pagina 85, Octombrie 2015, ziua 5. Gândul mă duce desigur mult înapoi, provocat desigur de Povestea de seară, în care iubita poetului „râdea de parcă ar fi trecut prin gândul ei/ o orchestră cu o sută de castaniete”, şi „roiul de sunete zglobii se hârjonea/ în auzul meu pe-ndelete”, la poveştile din celelalte volume de versuri ale poetului scăpate să nu fie distruse de furia autorului în anii tinereţii, când Kocsis Francisko îşi făcuse obiceiul, deloc comod, de-a trăi în mod repetat prin poezie, imprevizibil, aducând în volumele sale poezii din diferite perioade de creaţie, unele recuperate din te miri ce dosare, file cu poezii uitate prin vreo carte. Acum însă poemele din această plachetă sunt creaţii recente, titlul volumului Teste de identitate ispitindu-ne la mai multe opţiuni interpretative, din care nu excludem nici autoironia, măcar că în substanţialitatea sa cea mai intimă Kocsis este un poet al transcendenţei, metafizica manifestându-se în tribulaţiile existenţiale dincolo de raţionalul la care adeseori poetul e întâmpinat de „contrariul”, de „nostalgia după un dar pierdut”, ceea ce făcea încă de copil, când vorbea „cu gâzele şi cu firele de iarbă”, cum constată el în poemul Nicidecum nu-i uşor din debutul volumului, cu nu puţine elemente de ars poetica, când vorbeşte despre „colosala diferenţă de limbă” sau când „fiinţa lui nu-i cu totul dincoace de mister”.
Anamaria MIHĂILĂ – Despre configurarea unui gen: literatura de călătorie
Revizitarea istoriei literaturii ori, mai degrabă, a unei literaturi aparent periferice, de graniță, a jurnalului de călătorie, a memoriilor și, prea puțin, a ficțiunii din perspectivă tematică constituie, la o primă vedere, argumentul celui mai recent studiu al profesorului bucureștean Mircea Anghelescu, Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română. Or, pretextul unei istorii literare deficitare deschide portițe subversive către un întreg parcurs al literaturii de călătorie, pe alocuri fragmentat și insuficient documentat, alteori ignorat sau neînțeles. De la începutul secolului al XIX-lea până în perioada interbelică, Anghelescu nu urmărește doar transpunerea experienței autentice în scriitură, ci și felul în care privirea admirativă se restrânge când unghiul și obiectul ei se modifică. Iluzionarea inițială sfârșește ca autoiluzionare conștientă în momentul trecerii dinspre mirajul occidentului al pașoptiștilor către luciditatea și nevoia autenticității a unui Mihai Sebastian sau Camil Petrescu.
Emanuel MODOC – Armele de luptă ale avangardei
Probabil cea mai importantă recuperare a avangardei în literatura română a avut loc în anii 2000. Scuturat, relativ vorbind, de morbul comunismului, precum și de convalescența postcomunistă, spațiul literar autohton reușește, odată cu trecerea în noul mileniu, să reviziteze curente literare cu un profund aspect ideologic (și, mai mult, de stânga), cărora critica imediat post-revoluționară a refuzat sistematic să-i redimensioneze contextul. Revizitarea avangardei românești din perspectivă ideologică a fost un demers început abia în anii 2000, odată cu studiile unor Paul Cernat, Rodica Ilie, Dan Gulea sau Ovidiu Morar. Acesta din urmă demonstrează, în cel mai recent volum al său, Literatura în slujba revoluției* că o relectură a avangardei românești (și a avangardei în general) poate fi posibilă și extra-literar, urmărind nu atât aspectele legitimatoare estetic ale principalelor texte programatice avangardiste (critici precum Adrian Marino, Ion Pop și, mai târziu, pe urmele acestora, Rodica Ilie, au constatat valoarea de literatură a discursului programatic avangardist, precum și felul în care manifestele avangardei românești depășesc limitele discursului de intenționalitate programatică și alunecă în spațiul literarității), cât cele ce țin de strategii de revendicare/cucerire discursivă a puterii. Așadar, o cheie de analiză identitară a manifestelor avangardiste.
Al. CISTELECAN – Contemplația ironică
Melancoliile asediază din toate părțile primele valuri de echinoxiști. Ce-i drept, asediul e cu atît mai insinuant (și mai insidiant, dacă am voie) cu cît terenul era pregătit mai dinainte ba prin culturi melancolice temperamentale, ba printr-o lirică predispusă să se melancolizeze prin reflecție și contemplație. Mai toți echinoxiști timorați în tinerețe de real și refugiați în bibliotecă s-au trezit că realitatea dă peste ei și acolo și s-au văzut copleșiți de o melancolie existențială pe care încearcă s-o valorifice printr-o procesare ironică. Tonul l-a dat, cum era și de datorie, Ion Pop, dar drog melancolic luau, fiecare pe contul lui, și Dinu Flămând și Ioan Moldovan și Traian Ștef și Ion Urcan, ba chiar și cel mai temerar fantezist al Echinox-ului – Viorel Mureșan. Nu sunt departe, în ultimele scene, de melancolizarea propriilor fantasme nici poeții zgîlțîiți de frisoanele informului (Ion Mureșan și Aurel Pantea) sau de cele ale iluminării (Adrian Popescu, Dan Damaschin), dar la ei melancolia e doar de coloratură, nu chiar structurală. Măcar Ion Urcan s-a născut melancolic, după cum remarcam în Ad usum Delphini (Editura Echinox, Cluj, 1994), unde melancolia era ascunsă (cît să se vadă) sub un strat de umor și după o perdea de detașare. Și așa a rămas pînă azi, cînd scoate – în fine!!! – un al doilea volum – O seară la restaurant*. Ce-l va fi ținut pe loc atîta vreme, doar poetul știe, căci felul lui de a scrie nu se bizuie pe dificultăți insurmontabile, ci, dimpotrivă, pe nonșalanță, colocvialitate, narativitate, toate strategii pentru o punere în scenă a melancoliei. N-aș zice că s-au schimbat multe în cei doisprezece ani nici în atitudinea poetică (o contemplație ironică a realului), nici în funcția discretă a imaginarului (Urcan joacă pe notație), nici în viziunea sceptică (deceptivă în fond, dar tonifiată de umor) sau în combinația de candoare și caricatural. Dar firește că organizarea efectelor e acum mai subtilă, ironia contemplativă e mai cu ritual și majoritatea poemelor se constituie într-un ceremonial de ironizare. Ironie cu autoironie, montaj cu umor al secvențelor și – pe sub ele – o mîhnire existențială travestită în vervă. Căci poet de vervă a fost – și a rămas – Ion Urcan; nu o vervă ludică, de pură inventivitate (deși dă și ea probe) sau gratuită, ci o vervă de autoapărare, o sublimare în seninătate a frustrărilor și tristeții de substrat, o eschivă din fața agresiunii cotidiene. Cam asta și e rețeta de melancolie: sublimarea suferinței în surîs, relativizarea a tot ce amenință să devină prea grav și prea greu de dus; pe scurt, șarjarea melancoliei, dar fără a o primejdui.
Mihaela VANCEA – Zonă de confort
După succesul pe care l-a avut Lunetistul (Polirom, 2013), ne așteptam de la Marin Mălaicu Hondrari să revină dacă nu cu un roman mai bun, măcar cu unul la fel de incitant. Războiul Mondial al Fumătorilor* aduce pe scena literaturii contemporane un subiect cu potențial pe care Hondrari nu-l exploatează însă suficient, lăsându-l să se piardă într-o proză de atmosferă în care se mișcă incert Constantin, un bărbat care pune egal între viața sa erotică și nicotină.
Punctul forte al romanului este titlul. Acesta atrage și păcălește, totodată. De altfel, conținutul este inconsistent pentru subiectul în discuție. În fapt, Războiul Mondial al Fumătorilor lansează o serie de teme fără a le problematiza sau a le conduce într-o direcție anume. Nu e o carte despre fumători, despre ,,orfanii cu părinți”, despre prietenie, despre politica sau despre Loja Mondială a Fumătorilor. E o carte în care nu se concretizează nimic pentru că autorul alege să rămână într-o zonă de confort, preferând o poziție neutră în care nu e nici pro, nici contra fumătorilor. El scoate în față un personaj care cade în patima propriului discurs, evocând episoade amoroase ce relevă istoricul mărcilor tabagice din viața sa. Tonul evocărilor rămâne constant indiferent de momentul amintit, astfel încât, în cele două tandreți ale sale, țigările și femeile, Constantin este lipsit de pasiune. Renunță cu ușurință la tabac în momentul relației cu o nefumătoare, relație în care el încearcă să-și anexeze fără succes un limbaj și un comportament specific nefumătorilor. ,,N-am visat. De atunci pur și simplu m-am lăsat”, spune el asumându-și ulterior 300 de zile fără tabac, fără a fi măcinat în vreun fel de dorul țigărilor. Asta după ce toate experiențele amoroase de până atunci îl legaseră tot mai puternic de acest viciu.
KOCSIS Francisko – Zugravul miniaturist
În anii din urmă, începând cu 2012 mai precis, Ioan Milea mi-a făcut onoarea de a-mi trimite cărţile sale tipărite în fragilul format A6, intitulate Fulguraţii, prima din anul amintit, apărută la Editura Eikon din Cluj, constituind a doua apariţie din şirul acestui ciclu, judecând după cifra romană care o individualizează, urmată de III şi IV la Editura Limes (2013 şi 2015).*
Primul lucru pe care trebuie să-l remarcăm la Ioan Milea este maniera în care scrie, în spiritul poeziei nipone clasice, dar el nu scrie haiku-uri în forma consacrată, ci mai degrabă terţine care trădează o strânsă înrudire cu poezia de la soare-răsare, terţine cărora el le zice cu justificat temei fulguraţii, căci ele sunt asemenea unor scăpărări delicate, nişte focalizări bruşte de lumină asupra unui petec de lume, de viaţă, de gând, toate văzute într-un fel neobişnuit, în nuanţe frapante, din unghiuri inedite şi în ipostaze surprinzătoare. Ioan Milea este un fin observator al lumii în care trăieşte, orice schimbare îi atrage luarea-aminte, îi atrage privirea şi-i provoacă reacţia emoţională, atitudinală şi uneori şi morală (mult mai rar, e adevărat, lăsând să se ghicească îndărătul scepticismului intrinsec lecţia bine învăţată a zădărniciei).
Andreea POP – Pastorale umanitare
revistavatra.org 