Nu e casă din care să nu fi murit cineva mușcând țărâna
pe câmpul de luptă, în tranșeele Marelui Război.
Nu e oraș, nu e sat din care să lipsească un monument al eroilor
Pentru acest ideal ne punem în cumpănă tot ce avem, viața și averea noastră, femeile și copiii noștri… Și nu ne vom opri, până ce nu vom învinge ori vom pieri.
S-a răcit întunericul dulceag al dimineții care nimic rău nu prevestește
iar în copaci a intrat umezeala și frigul și stau retrași și tăcuți și cei
sălbatici ca sălciile bătrîne ce-au crescut pe lîngă iazuri
acum multă multă vreme și cei ca nucii însămînțați de vînt prin vreo grădină
pe care omul i-a lăsat să crească acolo pentru privirea și sufletul lui,
cărările sînt acum castanate și înnucate, punctate cu fructe storcite
de bacterii și friguri; un văl de păsări ridică în gușe de stol
semințe din ceața dimineții, iar în arbuștii ornamentali tunși electric
intră tristețe băltită, și se face întuneric cu borhot și firimituri de fruct,
și din cînd în cînd bate un vînt de pe sate, din miez portocaliu de bostan
și de pe frunze aspre de porumb; și e galben, totul e galben
răsăritul e galben ca zburlirea penelor de grangur
sau ca ciocul moale de mierlă,
un galben poros ca pufuletele dus de corb. Citește în continuare →
Îmbogǎţind cunoaşterea Luceafǎrului prin publicarea a 13 strofe ignorate în versiunea “standard” a poemului, strofe ce fac parte din discursul Demiurgului (“Luceafǎrul. Versiunea maximalǎ a vorbirii Demiurgului”, în Manuscriptum, nr. 1/1991 – 82, an XXI, pp. 32-34), Petru Creţia fǎcea mai mult decît sǎ ducǎ mai departe opera de editor eminescian iniţiatǎ de Perpessicius. El punea astfel în valoare, prin aceste strofe extrase din variantele manuscrise, partea esenţialǎ a poemului, cea pe care “legenda” interpretǎrii acreditate de Maiorescu o minimizase în mod voluntar: probǎ amputarea şi deformarea poemului de cǎtre criticul ce se imagina însuşi în rolul demiurgului, tocmai în aceastǎ zonǎ, din care ediţia sa apǎrutǎ în decembrie 1883 eliminǎ patru strofe şi înlocuieşte douǎ versuri ale poetului cu douǎ versuri proprii, contribuţie “creatoare” a criticului la poemul eminescian (vezi Perpessicius, Opere, vol. II.Note şi variante de la Povestea Codrului la Luceafǎrul, Fundaţia regalǎ pentru literaturǎ şi artǎ, Bucureşti, 1943, pp. 451-452). Citește în continuare →