„Citirea, ca și rugăciunea este una din rarele condiții în care omul se surmontează pe sine, pătrunde, literalmente, în alt univers”

Iulian Boldea : V-aţi născut la București, la 15 aprilie 1934. Cum şi-a pus amprenta, asupra copilăriei dvs., spaţiul în care v-ați născut şi format, Bucureștiul?

­Ion Vianu: Zilele trecute am avut în fața ochilor o statistică; am descoperit că în anul nașterii mele  Bucureștii aveau puțin peste șase sute de mii de locuitori adică între un sfert și o treime din populația actuală; era totuși un oraș în plină dezvoltare, foarte dinamic, cum a și rămas. Aș putea spune că, dintr-un anumit punct de vedere, creșterea și formarea unui om este un proces de apropriere a lumii înconjurătoare. Dacă ai norocul să te naști la sat, limitele locuirii tale se învecinează în chip imediat cu natura („fiind băiet păduri cutreieram”). În ce mă privește, fără urmă de mândrie, mă definesc ca un citadin, descoperirea lumii mele trecând prin descoperirea orașului. Mai târziu, în special în primii ani de exil era de ajuns să închid ochii… prima margine care mi se înfățișa era un fragment din orașul meu, deseori fără o semnificație anamnestică sau simbolică deosebite: un colț de stradă anume, o anumită gaură în trotuar care-mi amintise harta Spaniei, sau intrarea într-o dugheană cum numeroase erau cele de pe bulevardul Plăcinții, rebotezat Radu Beller. De fapt, prima mea amintire nu este orașul, ci cartierul meu, care se numea pe atunci Parcul Filipescu. Era ceea ce a rămas și azi, un cartier elegant dar fiecare stradă avea statutul ei. Andrei Mureșanu, acolo unde se găsește casa în care m-am născut este în marginea parcului Filipescu. Casele sunt burgheze dar nu posedă nici luxul nici originalitatea arhitecturală a marilor vile din Modrogan, Aleea Alexandru sau Aleea Vulpache (azi: Venezuela). E strada unei burghezii medii, în timp ce „aleile” mai sus pomenite adăposteau oligarhia carlistă, pe miliardarul Malaxa, Prințul Nicolae, sau pe „madam” Lupescu (cum i se spunea, cu nuanța de dispreț pe care franțuzismul îl reprezenta). Un loc al Puterii… Se știa că regele Carol II era zilnic la orele prânzului la „Duduia”. Era un loc de întâlnire pentru cei care decideau sau aspirau… toate aceste locuri le-am perceput ca prime ținte ale plimbărilor mele libere… Mașinile fiind rare, foarte curând am avut voie să mă plimb cu bicicleta pe străzile cartierului.  Bucureștii, oraș torturat, incendiat, dărâmat de cutremure și de edili preazeloși în căutarea unei reputații dubioase de reconstructori, și-au pierdut multe repere… dar în cartierul meu aproape nimic nu s-a schimbat în afara pasului mai puțin vioi în care-l străbat. Nici casa Malaxa (azi Institutul Cultural Român), nici casa Bușilă (în stilul Frank Lloyd Wright, din cărămidă aparentă și proporții de aur, cum le-am identificat când am fost la Chicago unde a lucrat arhitectul), cu numeroasele case tip Bauhaus datorate lui Marcel Iancu (una din ele  adăpostește Institutul italian)… Cel mai mult mă mișcă, de câte ori trec pe strada azi Rabat o curte îngustă aflată în fața unei vilișoare modeste, cu cinci statui, cinci capete de proporții naturale așezate pe socluri la înălțime de om dintre care cel puțin trei i-am identificat ca scriitori cunoscuți, toți într-o postură zâmbitoare, epicurei surprinși întro-o clipă de complicitate, pe Ion Minulescu (cu o expresie de faun), Pe Cincinat Pavelescu (cu celebra chelie), pe Hortensia Papadat-Bengescu  (coafată în fel inconfundabil)… Cine va fi fost amatorul de litere care i-a pus în fața casei ca pe niște divinități protectoare ? Faptul că acele fragile opere au rezistat timpului (toamna acoperite de frunzele teiului care se pleacă peste ele, iarna cu inevitabila căciulă de zăpadă) mi se pare o minune și îmi dă un sentiment de continuitate pe care nici lumile succesive pe care le-am parcurs, nici revoluțiile nici propria mea îmbătrânire nu mi le poate răpi.  Totuși cartierul a avut de suferit; în 1944 cu deosebire, când au căzut o grămadă de bombe, unele la o sută de metri de casa noastră, distrugând  jumătatea unei frumoase vile cu nuanțe brâncovenești, în timp ce cealaltă jumătate, încă mare, este locuită și azi. Pe casa lui madam Lupescu a căzut din plin o bombă, pe teren s-a ridicat o destul de insipidă clădire oficială, succesiv sediu al CC al PCR, Sindicatelor, Ministerului de Externe… Oricum, circulând și azi pe acele străzi, loc favorit de plimbare, domină continuitatea. În timp au dispărut, aiurea în București, atâtea clădiri remarcabile, palate, case romantice, plopi fără soț.  În piața Victoriei se ridica o construcție incredibilă,  un palat neogotic cu trei etaje,  cu decorații bogate, cu turnulețe și mansarde… o arhitectură somptuoasă, de vis… și nu în mijlocul unui pustiu ci integrat perfect în trama străzilor… a dispărut peste noapte fiindcă acoperea un colț din perspectiva noului palat al Consiliului de Miniștri… așa au dispărut zeci de palate (nu exagerez), (Kretzulescu, Sturdza, A.G. Florescu…), în stil neoclasic, demn de cele mai prestigioase hôtels particuliers pariziene, muzee (Simu, Militar din parcul Carol). Edilii bucureșteni nu au avut ca prioritate integrarea clădirilor existente în spațiul public ci, mereu, crearea altor perspective, care nu s-au realizat, fiindcă au venit alte proiecte,  alte principii… Ciudată discontinuitate, un fel de ură față de trecut, atât de contrastantă cu duioșia mereu afișată, cultul romanței populare, al mititeilor și grădinei de vară, folclorul urban la care toată lumea aderă. Ei bine, eu fac parte, ca prin minune, din acea fracție infimă de bucureșteni  al căror spațiu imediat, cel asupra căruia au deschis ochii, s-a conservat… trec pe străzile copilăriei mele cu sentimentul că totul este la loc, ca altădată, numai eu sunt altul; îmi spun că și asta este probabil fals, că, pe semne, am rămas copil, scepticismul, îndoiala, așa zisa experiență de viață, durerile fizice fiind  doar iluzii. În nici un alt loc de pe lume nu mă încearcă acest sentiment de soliditate a timpului, de permanență a ce sunt și rămân…

– Ați iubit/ iubiți Bucureștiul?

– Descoperirea orașului care înconjura locul propriu zis al nașterii mele, parcul Filipescu, s-a făcut discontinuu… uneori patetic… într-un rând (nu sunt capabil să spun care fusese nemulțumirea mea) am decis să plec de acasă, să mă exilez. Am pornit pe strada Roma (și ea, azi, neschimbată) spre ceea ce era numit de ai mei, misterios, „Centru” (semnificația cuvântului nu mi-era cunoscută). Cred că nu mergeam încă la școală. Într-o curte erau doi băieți mai mari care m-au întrebat, ce căutam acolo, cum mă cheamă. M-am oprit, privindu-i în ochi, nu le-am răspuns… „Uite, ăsta e mut” a zis unul din ei, iar eu mi-am reluat drumul. Am traversat Șoseaua Bonaparte și am intrat pe Cometa. La un moment dat, un câine zbătându-se în lanț în spatele unui gard de lemn m-a lătrat cu furie, avea ochii roșii, mi-am zis că era turbat. Era prea mult pentru mine. Am decis să renunț la existența de vagabond, m-am întors. Băieții de pe Roma erau tot acolo și au spus „Uite-l iar pe mutu”. Curând eram acasă, fericit, cauza nemulțumirii mele am îngropat-o atunci atât de bine încât îmi este imposibil să o redescopăr, deși trebuie să fie foarte importantă pentru viața mea, altfel nu aș fi ales exilul.

– Care erau locurile frecventate mai des de tatăl dvs., Tudor Vianu?

– Tatăl meu avea obiceiul să iasă din casă de dimineața, pe la opt-nouă. Aflasem că mergea într-un loc numit „Nestor” pe care nu puteam să-l deosebesc de Nestor îmblânzitorul de cai, regele din Pylos cunoscut mie din epopeea  homerică într-o versiune pentru copii. Acolo, la Nestor,  ședea o oră, cel mult, apoi se întorcea, punctual, își schimba costumul de oraș cu unul „de casă”, se așeza la scris. În cursul vieții am avut prilejul să-mi dau seama ce important este să dobândești o minte proaspătă… mintea celui abia trezit poartă reziduurile somnului, este bolnavă de vise… contactul cu oamenii te trezește, te pune într-o stare optimă, mai ales dacă bei un șvarț. Odată, la Nestor, se petrecuse un incident… dar sfârșitul fusese fericit: făcând o mișcare bruscă a simțit că îi crăpase cusătura vestei , în dreptul umărului. Mâneca atârna ca un braț beteag. Nu putea decât să se ducă la dl. Hoffer, croitorul din blocul vecin, un omuleț palid ce nu părea să stea vreodată la lumina zilei, rugându-l să coasă mâneca. Dar asta lua totuși o jumătate de oră. Ca să nu stea în prăvălie s-a întors în cafenea, în cămașă… a înțeles din priviri  ce gândeau clienții, serveuzele: „Vianu a înnebunit”. Canoanele vestimentare erau mai rigide! Prin urmare, în clasa întâia primară, înscris fiind la școala „Sf. Iosif” situată în umbra catedralei catolice eram dus acolo în fiecare dimineață de tata, care trecea imediat la Nestor, în vecinătate. De mai multe ori, însă, am întârziat, din această pricină am avut prilejul nesperat să intru, eu un copil, la Nestor pentru a ajunge la ora a doua. Cofetăria a rămas neschimbată, cu mobilierul ei de piele roșie, până la cutremurul din 1977, când fosta clădire a societății „Mica” a fost distrusă. Printre clienții matinali, la masa la care ne-am așezat stăteau doi domni cât se putea de feluriți în ce privea înfățișarea și, cu toate astea între ei era ceva geamăn. Amestec acum diferitele straturi ale amintirii: unul din ei era totdeauna elegant, înalt, cu profil de medalie și  părul ondulat. Celălalt era  mai mic, de o slăbiciune neobișnuită,  cu tenul galben, cu un profil ascuțit, îmbogățit de o mustață aproape nietzscheană. Oamenii, de aceiași vârstă (împlineau patruzeci de ani) făceau parte din elita literară în devenire. Vladimir Streinu se numea cel falnic, Șerban Cioculescu cel bolnăvicios. Streinu era ușor pedant în exprimare, dar totdeauna complet, interesant. Cioculescu era de o mare vioiciune sarcastică și adept incurabil al calamburelor. Nu împlinisem șapte ani, dar am avut, prin ei, revelația că exista, în orașul nostru și în lumea întreagă, ceva care se numea „viața literară”. Adică era important ce se publica în reviste, ce scrisese cutare sau cutare, cum mai trăiau sau ce politică făceau scriitorii în București, dar și în Paris… era marele subiect, la Nestor. Alături de literatură stătea politica. Cu toții erau în același timp antigermani, antiruși și filoenglezi, nepăsători la contradicție. Cred că  vorbele de masă rostite de mai marii tăi, părinții și amicii lor, bunicii, unchii bătrâni devin lucrurile „cu adevărat importante”. Pentru mine literatura și politica au rămas aceste lucruri. Degeaba am făcut alte experiențe, unele răvășitoare, cu această ierarhie am rămas.

– Cum percepeți acest spaţiu acum? Aveți locuri favorite, de care va leagă amintiri mai intense?

– Bucureștii se schimbaseră chiar pe atunci.  Orașul-grădină, pe care-l rememorează deja ca o amintire a părinților săi Mateiu Caragiale, nu mai exista. Cum dispăruseră meandrele Dâmboviței și, o dată cu ele, pe maluri, numeroasele ocupații (tăbăcari, măcelari etc.) legate de prezența Gârlei. Eu am cunoscut un București regularizat, Dâmbovița fiind deja acel canal meschin. Mai târziu, prin plimbări amoroase, am descoperit poezia nocturnă a Splaiurilor, cu felinarele în ceața „de lapte covăsit”.

O bună inițiere era traversarea diametrală a Bucureștilor între casa din Mureșanu și Sanatoriul Filaret unde bunicul meu Șt. Irimescu, director al stabilimentului, își avea casa. Aceasta se făcea de obicei cu mașina trimisă de bunici, un vechi Packard care a supraviețuit mult timp în București, transformat în camionetă a unei cooperative de dulciuri. Traversam Calea Dorobanți, plină de dughene și spelunci. După Roata Lumii venea o alee mai chic cu casele boierești ale lui Carp, Stolojan, Dinu Brătianu… Răzbeam în bulevard. De când am amintiri, bulevardul nu s-a schimbat prea mult, dar clădirile erau noi, impresia fiind de eleganță, dacă nu de lux. Oricum, nu era locul pegrei, ca astăzi. Erau și statui, ale lui Lascăr Catargiu, Take Ionescu. Lahovary, și mai ales a lui Ion C. Brătianu, în principala intersecție a orașului, la Universitate. Orașul era, cum se zicea, „cochet”. Zona Pieții contrasta cu cea pe care o sfârșisem de parcurs. Apăreau iar dughene, mutre noi, oameni cu căciuli, opinci sau desculți, femei cu fuste înflorate și înfoiate. Piața de Flori își etala culorile, iar dacă ne opream o clipă descopeream tocmeala cu florăresele, iremediabil „hoațe”. Pe stânga apărea dealul Patriarhiei, adevărată acropolă, reședința celor sfinte. (În umbra catedralei se reuneau deputații, într-unul din palatele cel mai frumoase ale orașului, sortit să nu fie văzut de nimeni). „Regina Maria” se numea bulevardul care urma, neatins de modernizare, umbrit de copaci ce mi se păreau mereu prăfoși. Alt loc care nu s-a schimbat până azi, înțepenit într-un soi de urâțenie meschină era strada 11 iunie deși cartierul Principatelor Unite, la doi pași, era o mostră de București vechi, prebelic, mic burghez, negustoresc, de mare poezie, cu casele fără etaj, marchize și stucaturi ingenioase, curticele înflorate. Ajungeam la Parcul Carol, parcă oprit la momentul expoziției jubiliare din 1906. Începeam să urcăm. Packardul răsufla greu. Coteam în șoseaua Viilor, pentru a ajunge la Filaret.

Filaret, sanatoriul… loc mitic al copilăriei mele. Pavilioanele bolnavilor ocupau cea mai mare parte a parcului. Acolo nu aveam voie să merg. Bunicii mei locuiau în casa directorială. În jur, acareturi, fostul grajd transformat în garaj, o poiată (bunica avea o pasiune pentru curcanii albi), în fine, ceea ce era numit „poiana”, un câmp cosit de două ori pe an, cu câtva bănci și o masă unde se prânzea, vara. Era singurul loc unde simțeam un contact nemijlocit cu natura…

Acest traseu, ca și altele pe care le-am deprins cu timpul, m-au făcut să înțeleg că în orașul din ce în ce mai mult al meu schimbările erau recente. Mult mai târziu, ghidat în București de un cunoscător incomparabil al vechimii noastre, Virgil Cândea, am realizat că orașul are puține urme din secolul șaptesprezece. Vechime la noi înseamnă secolul optsprezece; mai sus, în timp, suntem reduși la aproape nimic. Solul parcă s-a deschis înghițind trecutul. Cu atât mai mult prefacerile, recente, dau un sentiment de accelerare a istoriei. Când am ajuns în Elveția, țară care nu a mai cunoscut invazii și războaie de secole (ocupația napoleoniană n-a adus cu sine distrugeri), am realizat și mai bine ceea ce mi se impusese, obscur, de copil: subțirimea timpului obiectiv în Valahia noastră. Arhitectura este recentă, ce nu arde la război, nu cade la cutremur, nu este distrus de un edil cu idei (oh, câte idei) este înghesuit și fără perspectivă (Camera Deputaților, actualul Palat patriarhal). Orice iubitor al orașului nostru (eu sunt unul din ei, pătimaș) este, de fapt, un arheolog; nu un observator, ci un „reconstituitor”. Și fragilitatea nemeritată nu privește numai arhitectura, arhivele au o ciudată înclinare către combustie sau înec. În Elveția orice țăran are o genealogie care urcă la anul o mie două sute. Hârtiile rezistă. Câți boieri pot spune la fel în România? Cu toate astea, chiar din pricina asta aș spune, ne este sete de trecut, îl căutăm, îl cultivăm, îl imaginăm când nu se mai poate face altfel.  Această experiență directă a unui timp subțire, unită cu nostalgia timpului adânc este iar o descoperire precoce, pentru care a trebuit să găsesc cuvintele. Despre felul cum orașul se pierdea în câmpie, am mai scris. Mahalaua, cu casele ei minuscule cu acoperișurile ruginite în variate tonuri de la cafeniu la oranj foarte repede se preface în sat, puțurile, casele fără electricitate, străzile chioare și desfundate apar. Noaptea e plină de lătraturi ca la țară, cocoșii cântă la ora cuvenită, trenul huruie. Nu aveam o adevărată periferie, câmpul apărea fără tranziție. Dincolo se întindea țara adevărată, „eminamente agricolă”.

Țară pe care eu nu am cunoscut-o, decât mult mai târziu. Bunicii mei aveau două moșii în Moldova, o vie la Odobești, vii și terenuri petrolifere la Țintea. Ștefan, bunicul meu (dintr-o familie de oieri din mocănime al cărui tată trecuse munții devenind comersant la Ploiești), medic, om de stânga în tinerețe, ateu și materialist, nu se prea interesa de „țară” și se ocupa prea puțin de administrarea averii. Elena, bunica mea, dintr-o familie de moșieri din Ialomița, tradiționalistă, mistică și romanțioasă iubea natura. Petrecea la moșii, la vie, bună parte din timp. „La țară” era viața adevărată. Cât putea să se entuziasmeze de o pereche de bouleni pe care-i tocmai îi cumpărase! Copilul care am fost  nu a mers la țară. Pricina va fi fost și hipocondria mamei mele care credea că acolo, din apa de la puț, din pricina țânțarilor sau din orice alt motiv m-aș fi putut îmbolnăvi. De altfel, nici ea, nici sora ei Monica nu făcuseră decât să treacă pe la „țară”. Viața mea se desfășura în oraș și numai în oraș, cu excepția verilor la munte, într-o natură domesticită, la Sinaia și Poiana Țapului. La mare am petrecut vacanțe abia ca student.

Casa plină de cărți, cartierul meu, descoperirea orașului în cercuri concentrice au constituit universul fizic al copilăriei mele. Mai târziu, când am ajuns în marile metropole ale lumii, Paris, Londra, New York le am simțit locuri firești, deși Bucureștii nu aveau astfel de dimensiuni. În schimb nu mă pot resemna că știu pe numele lor prea puține flori, buruieni, copaci, gâze. Am fost de atâtea ori fericit pe malul mării, în deșert… totuși erau cuceriri de ordinul doi. Am admirat luna plină, dar fără să-i simt „farmecul dureros”. Aș putea să explic simplu iubirea mea pentru acest oraș: la urma urmelor, revii prin prezență și gând la locul unde te-ai născut… dar mi se pare că mai este ceva de adăugat la explicația asta. Bucureștii (totdeauna la plural!) îmi evocă o suferință perpetuă care mă umple de revoltă și de milă. Din „Istoria” lui  Ionescu Gion afli că, între 1740 și 1840, orașul a fost neîntrerupt zguduit de cutremure puternice. S-au  ținut lanț incendiile, bombardamentele, ocupațiile străine, ca și autoocuparea de mai bine de patruzeci de ani din care mi se pare că abia am ieșit. Dar, peste toate, orașul a fost mereu contrazis în dezvoltare, discontinuitatea pare să-i fi fost legea. Când mă plimb prin oraș percep (asta o poate simți doar un bucureștean de baștină) curentele acestei contraziceri… așa cum, sub crusta de funingine, sub fațadele pătate sau descojite văd frumusețea pe care arhitecți anonimi ne-au lăsat-o. Există și restaurări fericite. Atunci, între terenurile virane și reconstrucțiile neinspirate ne este restituită o idee… o casă.

– Există o seducţie a lecturii? Din ce ingrediente e alcătuită aceasta? Care este, în opinia dvs., portretul cititorului ideal? Ce calităţi trebuie să posede acesta?

– Din Augustin și din alți autori antici știm că lectura a fost mult timp numai cu voce tare. Cititul interior, tăcut este legat de schimbarea mentalităților, care a avut loc odată cu creștinismul. Lectura devine ocupația solitară prin excelență, forma cea mai sistematizată a vieții interioare, vecină cu rugăciunea. Totuși, altădată în familii se citea cu voce tare. Televiziunea, Internetul au distrus acest frumos obicei. Între prieteni, în adolescență, recitam poezii, la fel după ce m-am însurat. Revenind la lectura tăcută și solitară, Matei Călinescu (a și devenit un subiect privilegiat între noi) observa că a citi nu înseamnă numai a „procesa” un text, adică a-l transpune, din paginile cărții, într-o formă aproximativă, în memoria noastră. A citi este un proces în care, pe de o parte, interpretezi, ceea ce a putut face pe teoreticieni să spună că există atâtea romane (de pildă) câți cititori. Scriitorul scrie cartea, dar textul este un pretext pe care se clădesc o sumă de versiuni subiective. Această „procesare” sui generis este dublată de o activitate mentală aș zice autoerotică: în orice clipă atenția este distrasă de tumultul vieții interioare și tinde la satisfacerea unor fantasme. Mintea nu se desprinde complet de text (lectura total neatentă nu mai este lectură) dar, pe firul asociațiilor, poate ajunge departe de text. Firește, există lectura atentă, lucidă, a criticului, sau, pur și simplu, a cititorului conștiincios. De ea ar trebui să se apropie orice cititor. Dacă însă suprimăm total subiectivitatea și „neatenția”, dacă neglijăm „paralectura”, scăpăm o dimensiune a ființei, pierdem un beneficiu, secundar, totuși esențial. A citi este un amestec, în  juste proporții, a asimilării unui conținut și a stimulării vieții interioare. Evident că domeniul științelor , filozofiei, etc. impune o lectură mai strict atentă și aici intervine un factor subiectiv, apăsăm pe anumite pasaje, teme, etc. în funcție de interesele noastre.

Când eram tânăr manifestam, împreună cu cercul nostru amical, un anumit dispreț pentru literatura secundară. Spuneam: „Trebuie citite textele originale, nu cele despre”… câtă îngâmfare ! Cum să-l înțelegi pe Dante fără comentarii?! În fine, Dante este un autor dificil, îndepărtat în timp, Divina Comedie este un rezumat al doctrinelor teologice, cosmologice ale evului mediu,  dar o bună carte de critică te ajută să-i înțelegi și pe contemporanii tăi: toată viața am citit Istoria… lui G. Călinescu; ea mi-a oferit, în primul rând, spectacolul delectării pe care i-o procură criticului textul. Lectura criticii literare întărește plăcerea  de-a citi. Dar o critică valorează enorm prin citare, căci există o artă a citării. Un citat este un tablou, o fragmentare a totalității unui peisaj și punerea lui în cadru. Nu rareori mă surprind citind mai atent citatul decât considerațiile cronicarului. De unde vine și răspunderea pe care o  implică alegerea fragmentului. Borges spune că a citi este mai greu decât a scrie – are dreptate, în sensul că lectorul este constrâns de un text deja existent, în timp ce scriitorul poate scăpa (regretabil) de rigoarea proiectului său.

– Dincolo de amprenta sa bovarică, are lectura capacitatea de a schimba lumea?

– Mă întrebați dacă lectura poate schimba lumea? Mulți au crezut că da. Este poate contribuția cea mai însemnată pe care a adus-o omenirii poporul Bibliei. În timp ce alte triburi adorau o piatră, un animal, o statuie, evreii au adorat un text, Tablele Legii. Pentru a le adăposti, au fabricat chivotul Legii, pe care l-au plimbat în deșert în timpul exodului. Chivotul exercita un fel de „radioactivitate” malefică pentru dușmani: filistinii l-au capturat, dar s-au îmbolnăvit grav și au fost siliți să-l restituie evreilor. Stabilizați definitiv, evreii au construit templul al cărui sanctus sanctorum adăpostea chivotul. Cu timpul, comentariile legii, comentariile comentariilor și așa mai departe au devenit adorabile. Tora este sacralizată dar și lungul comentariu care este Talmudul face obiectul unei venerații. Regele David, tot astfel precum hasizii din ultimele secole, dansează în prezența Torei. Ideea, poruncile sunt celebrate entuziast. A întreba, atunci, dacă lectura poate schimba lumea revine la a întreba dacă monoteismul a schimbat lumea. Ar fi greu de afirmat contrariul. Dar atitudinea sacrală există  și față de eposul homeric, și, mai ales, de tragedia greacă. La baza unei organizări umane dezvoltate stă o carte, după cum stă și o lege. Iată deosebirea dintre ele: legile sunt prin definiție scrise (altfel sunt numai obiceiuri, cutume). Trebuie să ne punem întrebarea dacă nu cumva cărțile sacre nu sunt el înșile legi. Răspunsul „da” la această întrebare trădează o derivă primejdioasă. Șaria islamistă nu este altceva decât tendința de-a ridica la rangul de imperativ absolut recomandările coranice. Eu cred că textul sacru este, prin definiție, susceptibil de interpretare, de comentariu, într-o măsură mai mare ca legea (și ea interpretabilă: de aceea există magistrați, avocați). În timp ce legea, chiar interpretată, te duce la litera ei, cartea sacră te duce către spirit. „Litera ucide, iar duhul face viu” spune Pavel (2 Corintieni, 3,6). Litera este litera legii, duhul este duhul cărții, care înseamnă căutare și, în cele din urmă, apropiere. Acestei afirmații pauline i se poate da un sens profan: toate marile texte conțin îndemnul vivifiant, in nuce. Textele mari sunt texte sacre. Tragediile lui Shakespeare nu fac parte, ca ale lui Eschil, dintr-un corpus liturgic, dar au prestigiul necesar și binemeritat de-a  vehicula Duhul (să mă ierte Tolstoi care îl găsea pe marele brit imoral!). De mai multe ori am făcut experiența, la cinematograf, la teatru de-a vedea că toată lumea, absolut toată lumea, indiferent de condiția socială, culturală uita să respire când asista la un spectacol Hamlet sau Neguțătorul din Veneția. Acesta este privilegiul marii literaturi, să vină ea la tine, nu tu să te duci la ea. Cufundarea în opera de geniu abolește curgerea timpului. Citești, uiți de tine și de lume. Fericit cel ce a putut scrie măcar o pagină care să-l facă pe cititor să uite de timp! Această abstragere din fluxul timpului e foarte vizibilă la copii. Priviți un copil absorbit într-o carte, este un altul. Pe un adult este mai greu să-l surprinzi. Citirea, ca și rugăciunea este una din rarele condiții în care omul se surmontează pe sine, pătrunde, literalmente, în alt univers.

Rămâne întrebarea dacă nu asistăm la amurgul citirii, cu noile media, cu Internetul etc. Firește, nu există internaut analfabet, dar pot exista iliterați (illetrés). Literatura ca distracție este amenințată. Cât despre dispariția marii literaturi, mi-e greu să mă pronunț. Până azi elitele au făcut casă bună cu literatura. Chiar tiranii cei mai cumpliți erau amatori de literatură (Tamerlan, Stalin). Acum, ce se va petrece nu se știe. Deja suntem guvernați de oameni din ce în ce mai mediocri. Există o paralelă, chiar o relație, între rarefacția, dispariția „omului mare” și rarefierea „literaturii mari”? Sunt dispus să cred că da. Este acest proces ireversibil?  Mi-e teamă. De ce mă tem ? De barbarie. Distrugerile produse de barbarie sunt mai de temut decât cele produse de civilizație. Dar civilizația devine lesne barbarie. Germanitatea a produs pe Goethe și pe Hitler. În marea filosofie există sămânța libertății și cea a totalitarismului.

– Care e raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lectură şi scriitură? În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele autorului?

– Ridicați problema relației dintre citire și scriere. Mi-e greu să-mi imaginez un scriitor care nu a citit. Biografiile scriitorilor revelă o perioadă, în tinerețe, de citit intens. Luați corespondența lui Dostoievski, veți vedea că în tinerețe citise totul. Caragiale îl evocă pe tânărul Eminescu, fanatic al cititului. Citirea literaturii este universitatea scriitorului, deseori singura lui  universitate (Tolstoi se înscrie un an la universitatea din Kazan, înțelege că nu are de învățat acolo ceea ce caută, se duce la moșie unde face agricultură și citește). Cititul este o dublă învățătura pentru scriitor, a structurii operei literare, în primul rând: el caută să învețe cum se scrie; va fi mai sensibil decât un altul la scriitură, la trucurile inefabile care fac ca o povestire (de exemplu, dar poate fi vorba și de poezie, de teatru) să fie lizibilă, și mult mai mult. Există azi școli de literatură, creative writing, dar nu cred că pot înlocui beția autodidactică a scriitorului original. Raymond Carver iese dintr-o școală de creative writing, este un bun scriitor. Dar William Faulkner a citit singur, a devorat marea literatură de la Biblie la M. Proust, James Joyce (trecând prin Shakespeare) și a produs o operă imensă. În structura fiecărei opere mari se găsește toată literatura; fiecare operă mare, la rândul ei, fiind germenele literaturii care va  veni. Se va rupe acest lanț de trei mii de ani?

Și totuși, literatura nu este totul, nici pentru cititor, nici pentru scriitor. Cine citește, dar și cine scrie, trebuie să se plimbe, între literatură și viață. Trebuie, în anumite momente, să uiți cartea. Tolstoi a intrat în armată, s-a dus la război. Marcel Proust a intrat în vârtejul vieții mondene și în întunecate stabilimente sodomice. Shakespeare a fost actor. Literatura nu este un sistem închis, are o relație nemijlocită cu viața. Zarathustra îi spune ucenicului „acum, aruncă-mi cartea”. Acest dute-vino între citire și viață aparține oricărui om cultivat, creator sau nu, nu numai geniului.

Interviu realizat de Iulian Boldea

[Vatra, nr. 11-12/2014]