Incantații de dragoste
Etichetă / cronica literara
Nina CORCINSCHI – Teo Chiriac. Trupul Cain îl întreabă pe Sufletul Abel
În Sufletul meu de până la Bing Bang (Chișinău, Editura Arc, 2016) descoperim un alt Teo Chiriac de cum ne-am obișnuit din cărțile sale precedente. Descoperim un poet care-și asumă și condiția antropologică a postmodernismului, nu doar pe cea livrescă și intertextualizantă.
Poemul care deschide cartea, Pact cu cititorul, este o ars poetica în stil postmodern, o regândire a relației poet-poezie-cititor, în termeni metafizici, livrești și ontologici. Poetul reconciliază aceste poetici într-o viziune aproape psalmică, invocând și nelipsitul cod al smereniei: „Viața mea e posibilă doar dacă exiști și tu”. Prin ritmul și rima de extracție populară, prin situarea orfică a poeziei în spațiul sacrului și al candorii de „text primordial”, se urmărește și un efect armonic. Inserția livrescă este de sorginte biblică, cuvântul poartă în sine memoria Genezei. Poetul și cititorul abstract sunt deopotrivă demiurgi și, prin alchimia reciprocității actului de lectură, creații: „numește-mă: pierde-vară sau haimana/ tu mă faci după chipul și asemănarea ta”. Se pare că nu e vorba de un cititor real, unul al prezentului, ci de naratarul poeziei, de cititorul model, cum îl numea Umberto Eco. Cititorul înscris în text este avertizat că scrisul este act ontologic, „căci nimeni nu admite că o filă de carte/ prețuiește cât propria-mi viață și moarte”, este asumare viscerală: „Or – ca să pot să scriu adevărata mea poezie -/ vărsarea de sânge din cavitatea-mi bucală/ trebuie să fie continuă abundentă letală” și descinderea poeziei în moarte este o descindere metafizică: „Vezi? Acum sângele din jurul gurii mele/ se face lac iar lacul crește făcând vălurele”. Citește în continuare →
Călin CRĂCIUN – O anamneză a lui Kocsis Francisko
Se spune că un volum de poezie își merită existența fie și dacă în paginile sale există un singur poem autentic. Cu alte cuvinte, dacă într-un singur mănunchi de versuri s-a întrupat o câtime veritabilă de spirit poetic, volumul ar fi legitim ca întreg. Toate celelalte texte, care, luate strict individual sau chiar la grămadă, n-ar prea valora mare lucru, nemeritând propriu-zis titlul de poeme, sunt înnobilate, au privilegiul unei mutații axiologice odată ce stau între coperțile care conțin acel unic poem iradiant de poeticitate. Măcar prin faptul că ele sunt un catalizator, un mediu sau context ce a contribuit într-un fel sau altul, fie și infim, la creația celui inspirat. Cred că o astfel de aserțiune nu e chiar fără noimă, context în care cu atât mai îndreptățit mi se pare gândul că volumul Teste de identitate* al lui Kocsis Francisko e unul remarcabil tocmai datorită marii densități de texte care ar putea juca rolul de poeme iradiante. Unirea lor între două coperte spune mult despre poetul mureșean, și spune de bine, cu atât mai mult cu cât e vorba de recuperări, de poezii scrise în perioade diferite și care nu și-au găsit locul în volumele anterioare, fără intenția vădită de a forma cândva, împreună, un întreg. Citește în continuare →
Ioana BOȘTENARU – Printre spectrele teoriei
Cel mai recent volum publicat de criticul și teoreticianul Horea Poenar* abordează criza teoriei și a literaturii în societatea contemporană, evidențiind situația lor actuală într-o serie de studii și de scurt-metraje, ce fac trimitere la un areal conceptual complex. Numeroasele direcții interpretative sunt valorificate în vederea reliefării conexiunii teoriei cu singularul, cu eticul și politicul, în condițiile profilării unui nou sens al moștenirii. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – O interioritate afectată și un update narativ
Romanul Laviniei Braniște* vine după experimentele reușite de proză scurtă care consacră naturalețea stilului, tranzitivitatea limbajului dusă până la schematisme și fracturi semnificative. Interior zero dublează conținutul la nivelul scriiturii prin accelerarea dinamicii textului, prin lejeritatea construcției narative care produce presiuni asupra oricărei forme de lectură. Remarcabil este modul în care romanul rezistă în absența intrigii, a conflictului, pe care îl reiterează constant prin integrarea unor stări limită recognoscibile. Or, substituirea motorului narativ cu succesiuni de realități mizerabiliste e, de departe, miza de sens a romanului. A scrie un text din narațiuni fragmentate depășite în intensitate de trăirile descrise în tonalitate minoră, a despărți, așadar, romanul de dependența poveștii, a narativului, păstrând neafectat ritmul lecturii dau forță prozei autoarei. Citește în continuare →
Rita CHIRIAN – Poezia nopților când se topesc continentele de spaimă
Jocurile textualiste ale optzecismului au produs, de cele mai multe ori, o poezie datată, care-și târăște agonia prin docte teze de doctorat și care nu mai stârnește astăzi decât mefiență ori zâmbetul complezent de banc vechi. Virtuozi, dar pe cine seduc obiectele perfecte? Inocențele spectaculare ale textelor lui Cărtărescu sau scenariile destul de previzibile ale lui Florin Iaru, schematismul adeseori tautologic al lui Bogdan Ghiu sau ludicul lui Al. Mușina pierd din vedere – ca mulți alții, chiar din generațiile mai noi – faptul că literatura trebuie să-și treacă gâtul mai ales prin universalii. Dacă supraviețuiește acestei probe – să rămână umană și acut contemporană, chiar când timpul o pedepsește -, abia atunci vorbim despre valoare. Tot restul este talent: în fiecare clasă există un premiant, ba chiar există și clase foarte bune, în care, la capătul anului școlar, se numără mai mulți premianți; și, tot în fiecare clasă, există cel puțin unul care face pe nebunul, preocupându-se de orice altceva i-ar interesa pe vânătorii de note. În clasa de poezie optzecistă, un astfel de elev este Adrian Alui Gheorghe. Când lunediștii se dădeau peste cap să toarne spirite și să practice jocuri (ieftine) de cuvinte, când se întreceau în (destul de) abrazive ironii, prin alte părți – nu destul de provinciale cât să le înghită uitarea – poezia era excavată din filoane mai adânci. Cum se găsește orice materie rară. Citește în continuare →
Cristina TIMAR – Despre epifanii și impudori
Debutul Ligiei Dan cu Metonimiile morții este, așa cum se menționează pe coperta interioară, un debut în poezie, care a și reușit să cucerească premiul pentru debut al revistei Vatra, în cadrul concursului „Alexandru Mușinaˮ, (ediția a II-a, 2015). Altfel, scriitoarea alba-iuliană, înainte de a cocheta cu poezia, și-a exersat abilitățile critice publicând o monografie, la bază teză de doctorat, dedicată Olgăi Caba (Editura Limes, 2012). S-ar fi putut spune cu destulă certitudine că aceasta e direcția pe care o va urma și în continuare, dar, imprevizibilă precum scriitoarea total atipică pe care a încercat că o repună în circulație, discursul său va fi deturnat de/ spre liric. Opțiune fericită, căci, deși Ligia Dan își ia inima în dinți cu destulă întârziere, debutul ei e matur și sigur, fără obișnuitele stângăcii atât de firești, de altiminteri, ale debutanților, semn că, de fapt, poezia nu e doar cochetărie frivolă, nici chiar exercițiu de admirație, ci iubire ascunsă, cultivată încet dar sigur, de mult timp, care însă aștepta momentul prielnic pentru a fi devoalată. Iar declick-ul se ivește în urma unei experiențe totale, revelatoare, în terminologia atât de adecvată a lui Virgil Podoabă, numită fără echivoc încă din titlu: moartea. Doar că, mânată de dorința unei formule insolite, de efect retoric, ori poate dintr-o pudoare perfect plauzibilă când ataci teme atât de grave, poeta preferă să-și intituleze volumul Metonimiile morții, mai curând decât Epifaniile…, deși conținutul cărții ne trage mai degrabă spre dimensiunea sacrală și abia în plan secund spre cea stilistică. Citește în continuare →
Nina CORCINSCHI – Inima, un pui de cățea schilodită
Iulian Fruntașu nu este un poet prea cunoscut de cititorul basarabean, cu atât mai puțin unul răsfățat de critică. Știam că a debutat cu o oarecare gâlceavă. Poezia Țara mea, publicată în revista Vatra, în 1997, a produs unele reacții de scandal, pe de o parte imprecațiile vitriolate ale unor cititori mai conservatori (mulți dintre ei patrioți de meserie) și, pe de alta, entuziasmul rebelilor din tânără generație, puși pe jubilat la orice înjurătură. Analizată cu detașare, poezia în cauză nu este mai mult decât un exercițiu de frondă socială în vogă pe atunci. Mai exact, o replică descheiată la demagogia patriotardă, cu care o serie de scriitori au făcut carieră, punând pe răni care trebuiau tratate cu seriozitate o crustă festivistă. Dar mai curând, poate, s-ar cuveni văzut în textul respectiv un gest de revoltă la situația dezolantă a Republicii Moldova, țară (ori tzară?) incapabilă să-și asume demnitatea unei existențe decente: „stai la răscruce așteptând în van/ să vină cineva să te f***” e o declarație care nici nu mai lasă loc de comentarii. Dincolo de această miză nu are rost să căutăm în poezia buclucașă rostuiri literare. Acestea le găsim altundeva. În cărțile de poezie ale lui Iulian Fruntaşu, mai cu seamă în antologia Să fi fost totul o mare păcăleală?, apărută în 2016 la Editura Cartier. Citește în continuare →
Nicoleta CLIVEȚ – Politropii amoroase, dar nu numai
Poet cumpătat în relațiile cu viața, chiar ușor speriat de tușele ei groase, de concretețea prea agresivă și de stările sufletești inflamate, Traian Ștef rămâne un retractil șarmant și atunci când, refugiat în versatilul regat al minții și al cărții, se încumetă să atace teme grele, așa cum se întâmplă în Poemul de dragoste (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016). Scrise la o vârstă de relativă calmare a simțurilor, poemele sale testează cu succes conductibilitatea iubirii, capacitatea acesteia de a (te) trece peste diverse praguri, dar mai ales peste ultimul. Pe un fundal cotidian estompat, voit blurat tocmai pentru a ascunde privirii „crăpăturile din fundal“, și într-o sintaxă îndelung decantată și esențializată, Traian Ștef se joacă de-a amantul în cel mai serios mod cu putință, reușind să evite orice catastrofă ar putea rezulta de-aici. Citește în continuare →
Ioana BOȘTENARU – Iubirea la un click distanță
revistavatra.org 