mai 7, 2015mai 29, 2015 de VATRA

Poezia în 2014. Şapte debutanţi

Claudiu KOMARTIN

La începutul anului, un prieten mi-a cerut să-i prezint în linii mari debuturile în poezie din 2014. E tare greu să contabilizezi astăzi tot ce se întâmplă într-un domeniu care, editorial vorbind, a făcut implozie şi asupra căruia e din ce în ce mai greu (ba nu: a devenit imposibil) să ai imaginea completă. Nici nu cred că ar fi suficiente motive, de altfel, decât pentru fanatici şi arhivari, să caute şi să citească orice cărţulie apărută într-un tiraj confidenţial la o editură de buzunăraş (chiar şi când buzunăraşul ăsta-i cât o casă), mai ales că – iar asta chiar nu e o observaţie răutăcioasă – nu vei găsi prea mulţi poeţi debutanţi într-un an (şi asta dacă e un an bun) care să te dea pe spate, din simplul motiv că nu dai de artă de calitate pe toate drumurile.

Schiţa pe care am început să o fac, spre a i-o prezenta, elev disciplinat, prietenului meu, îmi era, mi-am dat seama imediat, folositoare în primul rând mie, fiindcă îmi doream să scriu un mic studiu care să-i cuprindă pe acei poeţi ce ar putea fi consideraţi, după volumul cu care debutează în poezie, măcar promiţători (ştiu, nici mie nu-mi convine cuvântul ăsta, dar meargă de data asta). Fiindcă ştim cu toţii cât mai înseamnă în România de azi premiile literare şi cum sunt acordate adesea, fiindcă articolele sau cronicile vin sau nu, de cele mai multe ori în funcţie de interese reciproce, recomandări sau în logica de PR a majorităţii articlierilor, importante sunt doar vocile şi discursurile poetice care se impun (sau, mai exact: care îi impun din prima pe acei poeţi care vor continua să scrie şi au potenţial de evoluţie).

Revenind la 2014, trebuie spus că singurul criteriu pe care-l mai pot avea în vedere este cel al editurii unde ai publicat. Sunt atent în primul rând la cele câteva edituri care editează realmente, serios, poezia (adică nu în cinşpe exemplare, nu pe şi pentru bani, nu în dorul lelii) şi lucrează cât e posibil pentru promovarea lor şi „contaminarea” unui public în general minuscul şi cunoscător, edituri care şi-au clădit o reputaţie prin portofoliul lor din ultimii ani. Aşa încât e firesc pentru mine, azi, să mă uit în primul rând către acestea câteva, ceea ce nu înseamnă că nu acord atenţie, dacă-mi pică-n mână, debuturilor apărute la edituri de care n-am auzit sau că defavorizez în alegerile mele numele unei edituri despre care nu am, din varii motive, o părere bună. Pur şi simplu, acest prim „filtru” e singurul care mai poate să fie funcţional într-o ţară şi într-un peisaj editorial cu vreo mie (bănuiesc) de edituri şi cu câteva zeci de mii de autori (autorlâcul la români fiind o pasiune care ar putea concura fotbalul şi politica).

Am citit în 2014 şi în ianuarie 2015 aproape treizeci de volume de debut în poezie, am văzut apoi lista lungă şi lista scurtă a nominalizaţilor la Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut şi am avut satisfacţia ca unul dintre autorii pe care i-am debutat, Ştefan Ivas, să împartă premiul de la Botoşani cu Merlich Saia. Nume care încă nu vă spun mare lucru, dar care cred că reprezintă două garanţii pentru vitalitatea şi forţa înnoitoare a unora dintre discursurile poeţilor tineri contemporani (din întâmplare, atât Saia, cât şi Ivas, au cam vârsta mea, fiind născuţi în 1982, respectiv 1983).

Mi-am propus iniţial să scriu despre toate aceste debuturi pe care le-am citit, ceea ce, mi-am dat seama pe parcurs (după ce scrisesem de-a lungul a trei săptămâni despre doar câteva dintre ele), că e nu doar epuizant, dar şi destul de nerezonabil din partea mea. Cărţile la care mă voi referi în acest articol sunt scoase de editurile din România cele mai active şi mai eficiente pe această nişă (am scos din calcul Casa de Editură Max Blecher, al cărei redactor-şef sunt şi unde am publicat volumele semnate de Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, şi Ligia Pârvulescu, Fluvii de asfalt). Ţin să fac observaţia că m-a mirat neplăcut politica defetistă, de abandon, a Editurii Cartea Românească, care mai scotea câte un debut-două, dar în 2014 s-au oprit de tot. Editura Brumar (care publica în anii trecuţi foarte mult şi amestecat, şi unde puteai găsi un titlu din zece cât de cât lizibil/vizibil) nu a publicat (cel puţin eu nu am putut pune mâna decât pe) un singur debut, şi acela încă nelimpezit. Concursul Unicredit de la Humanitas şi-a dat până la urmă obştescul sfârşit, aşa că cea mai mare şi mai cunoscută editură din România nu a pariat în 2014 pe niciun debutant, ceea ce nu a făcut, de altfel, nici Polirom. Editura Vinea, altădată campioană indiscutabilă pe această zonă, şi-a redus mult în ultimii ani activitatea, iar Karth, apărută de un an pe piaţa de carte ca o extensie a Editurii Herg Benet, a preluat, în bună măsură, o activitate pentru care în mod normal nici nu e nevoie de o editură, îi voi spune simplu asistenţă tipografică.

Nu cred că mai are rost să spun că sunt nişte lecturi subiective ale unui comentator care scrie şi editează, la rândul lui, poezie, dar m-a enervat comentariul dintr-un bilanţ făcut de critici într-una dintre revistele literare de top, în care un tânăr jurnalist cultural afirma că niciun debut din 2014 nu merită atenţia celor care se mai ocupă cu asta. Şi, întrucât despre unele dintre aceste volume nu s-a scris şi am bănuiala că nici nu se va scrie prea mult, cred că fac un exerciţiu de lectură util, poate chiar necesar, în absenţa faimoasei „critici de întâmpinare”, care, în comparaţie cu un deceniu în urmă, lipseşte în zilele noastre cu desăvârşire.

Ingluvii

Am scris şi pe ultima copertă a cărţii că îmi place poezia aşezată, rezonantă şi neiertătoare cu amintirea a Emanuelei Ignăţoiu-Sora. Cu un imaginar poetic relativ sărăcăcios, ea creionează în această plachetă poveşti, descrie personaje şi situaţii şi poate să vorbească direct, sincer, fără exuberanţe trucate sau manii care să o facă mai „interesantă”, despre copilărie şi adolescenţă, despre câteva cucuie şi răni ale memoriei cu care defilăm prin viaţă. În universul acesta domestic e-o întreagă fojgăială de personaje (membrii familiei, figuri când vagi şi cu un contur mai degrabă şters, când clare şi dureroase, cu violenţa lor reţinută şi lirismul posac al fotografiilor alb-negru cu oameni care zâmbesc forţat, măcinaţi de griji şi indispoziţii pe care nu le pot rosti), un amestec de amărăciune şi bucurie luminoasă, dar mereu reţinută (fiindcă e vorba, până la urmă, despre readucerea la suprafaţă a „vârstei de aur”, oricâte fisuri i-ar slăbi consistenţa sau candoarea limpidă). Chiar şi aşa, mai curând estompată şi lipsită de orice pretenţiozitate, lumea din Ingluvii (Charmides, 2014) e înrudită, în poezia prozaică/proza poetică de după 80-ism, cu literatura diurnă, firească şi fără fasoane scrisă de Simona Popescu în primele ei cărţi, de T.O. Bobe (Bucla), Adela Greceanu (Domnişoara Cvasi), Ana-Maria Sandu (Din amintirile unui Chelbasan) sau Bogdan Iancu (Fata din lift). E o familie pe care o respect şi o vizitez cu drag.

Pilotul

Un „băiat rău” din linia deschisă de Vlad Drăgoi în Metode este Ovio Olaru, al cărui volum de debut, Pilotul (Charmides, 2014), e crud, direct, bătăios şi nu lipsit de momente în care poezia chiar îşi face treaba, dovedind vitalitate şi atitudine. Deschizându-se cu un citat din liderul incontestabil al poeziei clujene de după 2000 (faimosul catren/ strigăt de luptă al lui Manasia din Cartea micilor invazii, încheiat cu versul „sînt ultimul guarani, am venit să vă fut”), Olaru tinde să construiască uneori poemele în maniere recognoscibile şi să fie excesiv de vorbăreţ (în poemele mai lungi, sufocate cam des de multe, foarte multe verbe), iar în poemele mai scurte, „sexuale”, în care mai face o contorsiune, mai rupe un himen, e destul de superficial şi se mulţumeşte cu puţin. Astea ar fi părţile negative ale volumului. Pe de altă parte, conştiinţa faptului că „nu pot ieşi din clişeu” (şi tocmai atunci parcă iese cel mai decis), jurnalul scrâşnit al unei relaţii toxice, din care nu lipsesc, desigur, tumorile şi anorexia şi scremutul şi lama de ras şi „eu sunt toţi bărbaţii care vor să te fută”, mi-l fac în definitiv simpatic pe acest adolescent învolburat care aduce de departe cu suprasexualul Bogza, dar şi, privit mai de aproape, cu un eschimos încăpăţânat care se străduieşte din răsputeri să dea o gaură mică, mică în gheaţă. De regulă, poeţilor de felul acesta le reuşeşte, mai devreme sau mai târziu.

black aphrodisiac

Imaginativ, ambiţios, mobil şi încă în schimbare (de atitudine şi de mijloace poetice, nu neapărat de ritm sau etică auctorială) este ploieşteanul Justin Dumitru, debutant la 19 ani cu black aphrodisiac (Tracus Arte, 2014). Avem în faţă un poet foarte tânăr, entuziast şi impetuos, care arată, pe deasupra, o mare disponibilitate de a mixa stiluri şi registre variate. Inevitabil, vocea lui nu e încă pe de-a întregul fixată (e şi greu să fie atât de devreme, probabil că Justin şi-ar fi putut, sau i-ar mai fi putut fi amânat cu folos, măcar încă un an, debutul, dar asta e încă o discuţie post-factum).

Sigur, i se pot reproşa acestei plachete destule asemănări cu lucruri întâlnite în textele altor poeţi din ultimii ani, contaminări de context sau influenţe mai mult sau mai puţin discrete, de la câţiva 2000-işti tumultuoşi până la Radu Niţescu, însă în cele câteva poeme rezistente din cartea acestui enfant prodige, care debutează, cred, înainte de terminarea liceului, poţi găsi momente care îl recomandă ca pe o promisiune a celui mai recent „val”: „nu poţi striga să nu sperii mulţimea/ şi faci semne de undeva din afara/ acţiunii. în disperarea de a percepe/ cineva mesajul, mimezi o grimasă credibilă,/ terifiată de fumul apocaliptic de deasupra/ mulţimii care dănţuieşte tolerabil în faţa/ valului negru de fum toxic./ îşi văd liniştiţi de treburi, zâmbesc şi/ născocesc noi metode de productivitate,/ îşi clădesc imperiile urii cu o strângere de mână,/ iar tu speri într-o agitaţie patologică/ la minunea de a fi observat (în final)/ cineva ochii tăi lucioşi/ oglindind surâsul unei guri de foc/ care înghite nesăţioasă/ atâta indiferenţă.”

În stare să fie şi liric, să-şi joace poemul pe voci (lungindu-l uneori până îl ameţeşte de tot), să fie volatil sau dezinhibat, Justin Dumitru dă impresia că ar vrea să facă totul şi să poată orice. Acum rămâne de văzut dacă pentru el poezia a fost o etapă de final de adolescenţă sau o vocaţie pe care o va urmări cu tenacitatea pe care o dovedeşte, atât în volum, cât şi în vorbele împrăştiate cu destul de mare uşurinţă pe marginea cărţii sale de debut. Mi-aş dori să-l văd pe Justin Dumitru revenind cu o carte coerentă şi unitară care să confirme un debut nu lipsit de calităţi, de acele particularităţi & prospeţimi pe care e mai mare păcatul să le ignori la un debutant.

Lanul cu sârme întinse

Pe Cătălina Matei, absolventă, în Bucureşti, a Conservatorului şi a unui masterat la Litere, am văzut-o evoluând într-un ritm constant şi convingător, iar în stadiile acestei deveniri vedeam şi influenţele care şi-o disputau – evlavia ei cea mai mare fiind, nu cred că greşesc, Mariana Marin –, deci şi o feminitate când retractilă şi răbdătoare, când exaltată şi pătimaşă, dar în definitiv indecisă (mai exact: nesigură că exhibarea vulnerabilităţilor e chiar acel lucru pe care trebuie să-l facă, şi dacă da, până unde poate împinge acest exerciţiu care se termină uneori în automutilare – în cazul unora, încă de la tinereţe). Căutându-şi vocea, sau „diferenţa specifică”, i se întâmpla ceva ce aş putea descrie (fireşte trunchiat) astfel: era ca atunci când un pianist îşi recunoaşte mâinile, cu greu, la lumina unei lămpi de sudură – şi se ruşinează de ele.

Cred că ăsta este motivul pentru care am sfătuit-o, deşi câştigase la un moment dat un concurs al cărui premiu consta în publicarea cărţii, să nu se grăbească să publice volumul de debut pe care îl tot monta şi îl croşeta, dorindu-i să debuteze mai bine decât intuiam că o va face în acel moment. Ceea ce am citit în Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014) îmi aminteşte, desigur, de poezia sa de la 23-24 de ani, dar acum trage în cele din urmă linie, ca la sfârşitul oricărei perioade de creştere & acumulări. Destule lucruri schimbate, tăieturi, elipse & insolitări care îmi reconfirmă idea că un poet nou, pentru a putea fi numit astfel, trebuie să aducă o combinaţie numai a lui de atitudine, orgoliu, intensitate, de luare pe cont propriu a „vânătorii dinăuntru”, adică de adevăr & pregnanţă în ceea ce se decide să arate lumii.

Iar toate acestea fac din cineva care scrie versuri – fie că este conştient de asta, fie că nu, fie că o acceptă, dar mai ales dacă i se împotriveşte din toate puterile – un poet. Ceea ce Cătălina Matei ne dovedeşte că e în acest volum subţire şi tăios de debut: „nevoie după nevoie după nevoie după/ libertate e libertate e libertate e/ bucurie în aerul dimineţii/ e de la capăt şi asta e bine”.

Toţi ceilalţi apropiaţi

Sabina Comşa e cea mai tânără dintre poeţii grupului Lumina de avarie şi a trecut la Braşov printr-una dintre cele mai bune şcoli de poezie ale ultimului deceniu. În toamna lui 2011, când a citit la InstitutulBlecher, ediţia 47, era deja un autor cu mână sigură, căruia nu puteai să-i faci niciun reproş major din punct de vedere tehnic. Problema cu poemele în proză pe care le tot pritocea era că se aflau sub influenţa vădită a lui Cristian Popescu (Sabina mutase Familia Popescu într-un mediu mai terestru-proletar, postcomunist, pigmentat cu referinţe contemporane – Farmville, Discovery, căşti de latex colorat, scaune ergonomice, OZN-uri & holograme). Pe scurt, poeme simpatice, scrise cu umor şi empatie (ajungând foarte rar la ironia muşcătoare şi sarcasmul lui Alexandru Muşina din Dactăr Nicu & his skyzoid band), care arată mai degrabă o disponibilitate mimetică, precum şi uşurinţa de a construi mici scenarii comic-groteşti, cărora poţi încerca să le găseşti şi un substrat ceva mai grav, doar că orice dramatism e cenzurat cu grijă, ca nu cumva poeta să fie bănuită că ar deveni prea „serioasă”. Reţin de aici poemul intitulat „Doi”, în care metoda Sabinei Comşa se dezvăluie cel mai clar, cu tot cu accentele ei cristipopesciene. Cele 15 poeme în proză din ciclul „Bypass”, care îi au ca personaje pe aceşti „mamaie” şi „tataie” lipsiţi de glorie şi travestiţi în fel şi chip de imaginaţia spumoasă (spumantă?) a poetei, alcătuiesc primul volet al cărţii ei de debut. Bine că s-a oprit aici, pentru că, în orice glumă spusă bine, ce-i prea mult strică.

A doua parte din Toţi ceilalţi apropiaţi (Tracus Arte, 2014), „Clipuri piratate”, cuprinde 32 de poeme cu totul diferite de cele din primul grupaj. Sunt texte scurte şi la obiect, bine tăiate, cu elipse şi imagini construite inteligent, poeme întotdeauna corecte şi clare ce vin pe o filieră recognoscibilă a poeziei recente, de la Andrei Bodiu la Andrei Dósa. Sigur că e insuficient, dar „clipurile piratate” ale Sabinei Comşa ilustrează, cred, o schimbare de paradigmă: pentru prima dată în poezia românească, se dovedesc utilitatea, dar şi limitele creative writing-ului. Nici vorbă de poezie inspirată, de contorsionări gratuite, de lacrimi smulse din ochii cunoscători şi obosiţi de atâta poezie „grea” ai cititorului. O succesiune de secvenţe (poezie de notaţie, s-ar fi spus cu câteva decenii în urmă) proiectate pe un perete de plexiglas. Senzaţii, impresii, flashuri de imagini pulverizate, reduse tot mai mult, până la doar câteva cuvinte înspre finalul cărţii, din care vreau să aleg (ca promisiune pentru poezia viitoare a Sabinei) acest final de poem care nu debordează de originalitate, dar e rezonant şi umanizat şi mă face încrezător că poezia poate fi mai mult decât un produs steril ieşit dintr-un laborator plin de poeţi care scriu cu mănuşi chirurgicale şi se maimuţăresc decent sub impecabile măşti de protecţie: „Ce nu ştii despre gândacul tău este că are familie/ şi un cartof preferat, acela pe care îl cureţi acum/ şi/ ar vrea de n ori să se arunce după el în tigaie” („Insomnie”).

Lego

Ioan Şerbu a fost un membru excentric al grupării sibiene „Zona nouă”, după care a plecat la Braşov, unde a-nceput masterul de creative writing de la Universitatea „Transilvania”. Anul trecut a câştigat premiul purtând titlul cunoscutului poem al fostului său profesor, regretatul Alexandru Muşina, „Budila Express”, iar Lego (Tracus Arte, 2014) a apărut deodată cu debutul Sabinei Comşa într-o colecţie nouă iniţiată în memoria lui Muşina. O colecţie în care sper să văd şi-n anii următori titluri la fel de bune.

Lego e unul dintre debuturile care mi-au plăcut şi în care cred cel mai mult din tot ce am citit în 2014. O cărticică de 44 de poezii pe care o aşteptam după textele citite prin reviste (mi-au atras atenţia în special cele trei piese din Zona nouă, nr. 1/2013, deşi îi ştiam şi blogul şi-l remarcasem ca pe un foarte atent cititor şi comentator de poezie în aceeaşi revistă sibiană). Cartea lui Şerbu e, cu câteva mici excepţii, o reuşită. Poetul ştie să-şi construiască volumul (în trei părţi, fiecare cu locul şi rostul ei: „jumătăţi”, „somnifere” şi „maşinuţe”), e direct, limpede, puternic vizual, stăpân pe efectele folosite, lucid şi autoironic, narativ, mai puţin jucăuş, poate, decât V. Leac, poet cu care, altfel, l-aş asemăna în unele privinţe, mai ales dacă mă gândesc la poemele bine montate, mici scenarii desfăşurate rapid şi inteligent, din partea a treia; menţiuni speciale pentru dilemă şi taxi: nu e la îndemâna multora să-şi ţină cititorul în texte de 50-100 de versuri, desfăşurate şi pe orizontală, în felul lui Robert Duncan sau Edward Field, în plus cu certe disponibilităţi de a spune o poveste (Şerbu sigur l-a citit cu atenţie pe Carver) şi de a juca, în cunoştinţă de cauză, pe cartea confesivităţii.

În al doilea ciclu din Lego, Şerbu face mai mult jocuri grafice, caligrame şi dispuneri insolite ale textului, pe care îl vezi derulându-se în moduri originale şi neaşteptate (ca în „bonus”, „aşteptare”, „ploieşti vest”, „viespe” sau „creator”), chiar dacă unele îţi lasă impresia că n-au ieşit la tipar chiar cum le-ar fi vrut (sau cum ar fi putut să arate cu ceva mai multă grijă pentru detaliu).

Prima parte, cu excepţia unui poem anecdotic (ce poate fi însă citit şi ca o declaraţie de independenţă faţă de „grup”), „adevăr 2”, genul de poem care funcţionează şi are sens doar pentru cercul de poeţi în care a fost scris (primele trei strofe par rupte de ultimele trei, care cred că ar fi putut rezista foarte bine prin ele însele), conţine texte bune şi foarte bune, chiar şi când Şerbu mai derapează, ţinând să fie cool sau în ton cu „moda” (ca în ultimul vers dintr-un poem altfel bine condus: „dinţi falşi”), rezultatul fiind câteva poezii cam anemice („delikat”, „naştere la TV”, „wc”). Poemul meu preferat de aici rămâne „sibiu”, din care au dispărut, faţă de varianta pe care o ştiam din revistă, trei versuri care erau într-adevăr în plus: „am vrut să fug din sibiu/ ca un soldat german din normandia/ am sărit în trenuri/ sub care se stătea la coadă/ lăsând totul vraişte// în braşov ploua/ în timişoara/ berile sinagoga amare/ bucureşti/ o zi la vulcanizare/ alta cu steaua prin metrou// într-unul din oraşele ăstea/ pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur/ pe trotuar/ (mă mai pusesem eu în cur da’ mai în glumă)/ eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă/ nu dădeam doi bani pe mine/ aparenţele sunt înşelătoare/ proverb din mintea unui/ culegător de orez// i-am zis celui din baltă/ eşti pe cont propriu amice/ mă gândeam la marii răzvrătiţi la libertate/ la opere care doar în singurătate se pot scrie/ nu aveam obligaţii termene/ nu pozam/ mi-era doar frică”.

Ioan Şerbu (n. 1983) a aşteptat cât a aşteptat, dar a debutat cu unul dintre cele mai reuşite volume de poezie de anul trecut.

Efectul calmantelor

Un fel de cal troian e titlul volumului cu care debutează Dan Ciupureanu, Efectul calmantelor (Vinea, 2014), pe care îl găsesc ambivalent, nu ştiu dacă e atât vorba despre terapia prin artă pe care o clamează D.C. într-un interviu, sau mai curând despre un tip de mijlocire a acelei facultăţi ce poate face din faptul banal un eveniment oniric. Fiindcă un oniric târziu e Dan Ciupureanu (au observat-o deja şi Ion Buzera, şi Marius Conkan), care pune în practică (în practica poetică & fantasmatică, desigur, şi o face fără să încerce să demonstreze prin asta ceva) o viziune deformată (ba uneori de-a dreptul răsturnată, ca-n „Între două vise”) a realului, nu lipsită de grotescul şi de încâlceala stranie a materialităţii pe care le presupune o asemenea încercare („Twisted”, „Căzusem cu gândul s-adorm”).

Violenţa e iminentă, lumea pare mereu ieşită din ţâţâni, în cap „parcă a trosnit o şipcă”, absurdul e uneori doar un capriciu (de obicei în poemele mai slabe, adică acelea mai lipsite de tensiune şi prea „jucate” dintr-un volum care n-a avut norocul să dea peste un redactor de carte), alteori un dat – sau o necesitate pentru accesarea unor paliere tăinuite ale imaginarului („Levitaţie”, „Uşi”).

Lumea din Efectul calmantelor surprinde o serie de stări-limită şi pune în scenă diferite momente şi situaţii intense care au în centrul lor derealizarea, instabilitatea (între vis şi realitate, între ceea ce e întemeiat existenţial şi simulacru). Halucinaţia („Ciorapii mei”) şi psihedelicul („Semafoare în junglă”) sunt la ele acasă în poezia lui Dan Ciupureanu (n. 1983), care sondează prin mijloace minimale starea de dezechilibru şi fragilitatea conştiinţei într-o carte ce seamănă foarte bine cu imaginea pe care o reţin din penultimul poem: un hol lung, cu multe uşi în spatele cărora s-ar putea întâmpla orice.

Crud şi anevoios, aşa începe orice periplu al regăsirii de sine.

[Vatra, nr. 3-4/2015]

aprilie 25, 2015mai 11, 2015 de VATRA

Încă o noapte în locul acesta

Laura DAN

Îți așezi capul pe pieptul meu
îmi asculți bătăile inimii
spui că sunt precum pașii unei fetițe
care înaintează cu frica de a nu fi văzută.

închid ochii

îmi amintesc strada,

glasurile vesele ale unor copii

numărându-şi paşii de la un stâlp la altul,

pisica încolăcită pe dulap,

serbarea surorii mele,

sala frumos decorată,

partenerul ei de dans, băiatul slăbuț care

în momentul spectacolului a uitat pașii.

îmi amintesc vecinii,

profesorul acela înalt

care mă ruga să închid ochii

de fiecare dată când îmi făcea o surpriză,

masa plină cu cărți,

mirosul de prăjituri,

dimineața în care tata a spus

că dumnezeu e un bătrân reumatic,

felul în care mama îl privea

gustând liniștită dintr-un şerbet.

în nopțile acelea mama dormea cu mine

părul ei mirosea a scorțișoară

seara râdea și îmi pieptăna părul,

întreba:

care este culoarea ta preferată?

eu nu am o culoare preferată

nu se poate, toți avem o culoare preferată.

îmi amintesc

balconul plin cu flori,

diminețile în care mama cosea

așezată pe scaunul micuț din bucătărie,

vecina cu privire de păpușă care s-a aruncat în gol 9 etaje

mama spunea că vecina nu dorise să moară

dorise să fie salvată și iubită.

îmi amintesc mâinile ei

se mișcau în aer

ca și cum ar fi scăpat o scrisoare.

eu priveam de la geam și cântam din muzicuța mea roșie

aș fi vrut s-o întreb:

care este culoarea ta preferată?

toți avem o culoare preferată.

dacă cineva și-ar fi așezat atunci capul pe pieptul meu..

[Vatra, nr. 3-4/2015]

martie 15, 2015aprilie 25, 2015 de VATRA

Poeme de Alexandru Vlad

Nota red.: Toată lumea îl știa pe Alexandru Vlad de prozator. De-a lungul anilor am mai publicat, din cînd în cînd, cîte-un poem semnat de Alexandru Vlad. Poate că nu toată lumea s-a lăsat convinsă, prin această metodă cu picătura, că, de fapt, fundamental e poet. Ca să nu mai existe dubii, le-am strîns acum pe toate într-un buchet; ca dovadă că și pentru el poezia e avant toutes choses.

Poem

şi-am văzut-o. ziua în amiaza mare,

pe capra căruţei aceleia care venea dinspre pădure

şi făcea pe uliţă, ca s-o aud, un zgomot înfiorător. părul negru, tăiat scurt,

şi ochii luminoşi, picioarele dezvelite să le mângâie vântul în mers. albe şi puternice,

rochia neagră şi subţire fluturând, bustul drept,

bluza de culoarea grâului, gâtul ridicat cu mândrie. lângă ea băiatul acela

care ţinea hăţurile, blond şi şters, aproape spelb,

concentrat la drumul pe care căruţa aproape c-o luase razna.

m-am ridicat să văd mai bine şi am simţit cum toate celulele trupului

mi se schimbă pe loc, se înnoiesc ca-ntr-o transfuzie magnetică. mi-a aruncat o privire,

mai mult în treacăt, şi totuşi în clipa aceea

sunt sigur că m-a recunoscut. cu o oarecare uimire:

să recunoşti ceva ce n-ai văzut niciodată. scânteia care se declanşa de câte ori mă zărea.

am urmărit uluit cuplul acela ciudat, răsărit ca din senin,

depărtându-se deja, şi brusc mi s-a părut cu pământul nu se mai învârte cu mine.

am început să calculez. da, dacă de la moartea ei

s-ar mai fi născut o dată, trebuia să aibă acum aceeaşi vârstă. altfel cum?

altfel cum să se explice inexplicabilul?

totul a durat câteva secunde şi pământul refuza să-şi reia

mişcarea aceea a lui de rotaţie care ne dă senzaţia de echilibru.

dumnezeu nu face glume. locul e acesta, şi de câţiva ani aştept,

dregând stângaci lucruri care-mi cad din mâini. potopit de arşiţă.

şi încet-încet mi s-a strecurat în suflet senzaţia covârşitoare

că toată viaţa mea, de atunci şi până acum, cu toate realizările ei,

certitudinile câte-au fost, familia, copiii de care sunt de multe ori atât de mândru,

ieşirile în lume, serile în care am fost aplaudat

ca semn de recunoaştere ale unor merite academice,

casa lângă care am sperat să-mi găsesc liniştea, toate-toate, în toată înlănţuirea lor,

nu sunt altceva decât o viaţă de second-hand.

de parcă mi s-ar fi luat cu un gest lumina ascunsă în lucruri.

Ultim cântec pentru Any

Aveai în inima mea o grădină numai a ta

Prin care hoinăreai desculţă

Totdeauna dimineaţa înainte de răsăritul soarelui.

Stau azi singur şi mă întreb

Ce-i fi pus în această grădină a ta –

Ce fel de plante amărui, înflorind târziu

şi cu rădăcini prea lungi…

Evoluţia sentimentelor

Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.

Atât de fin, atât de puţin

Că încremenesc în mijlocul unui gest.

Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,

Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,

Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie

Dor de cineva care nu mai există?

Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,

m-am scurs în crăpăturile dintre podele

în tubul cu pastile rămas deschis

În călimara cu cerneală uscată.

După cum se ştie dorul usucă lucrurile.

Liniştea

Ştiutorii mi-au spus că liniştea s-a născut în

puţuri seci,

în mine părăsite,

şi că acum ea nu există în sine, asemeni altor

lucruri de care

nu se îndoieşte nimeni,

şi că ea poate fi percepută doar dacă faci un efort

s-o asculţi

– uneori, e adevărat, fără succes.

Tehnicienii surâd şi spun că ei o cunosc în esenţă

şi că pentru a o capta trebuie să închizi un microfon

într-o încăpere goală şi ferită

şi să-l dai la maximum,

iar pentru a fi sigur trebuie să laşi să se scurgă multă bandă.

Adică liniştea e un ecou care nu are ce reproduce

şi zadarnic ne încordăm auzul ca să-l percepem.

Pe mine liniştea m-a învins când după atât de îndelungata

ta lipsă

am făcut greşeala să public, în sfârşit, acel vechi poem

Despre tine.

Haiku

Plouă. În parcul pustiu

Hoţul de trandafiri

I-alege pe cei galbeni.

Şapte versuri

Moartea s-a apropiat tiptil pe la spate,

M-a prins de ochi

Şi m-a pus să ghicesc.

Ca s-o păcălesc am şoptit numele tău,

Cu răsuflarea tăiată

Că am iată

Prilejul să te mai întâlnesc.

Hybris

De când am întâlnit arătarea aceea

la intersecţia

în care mă pierdusem ca-n labirint ciocănind în osul gol

şi mi-a făcut semn cu degetul

să nu mai beau, orbindu-mă cu luminile ce le ţinea pe frunte,

de-atunci intru tot mai des în crâşme mici

de unul singur

distrug lucrarea medicilor

distrug lucrarea lui Dumnezeu.

Oare ce-mi dă crâşma în schimb? e întrebarea pe care-o adresez barmanului plictisit

care-mi şterge paharul până când mă văd în el.

Epifanie

Şiretul care s-a rupt

Uşa crăpată

Curtea pustie

Cerul fără pată

M-au făcut toate

Mai liber decât am fost vreodată.

Carpe diem

Nu-mi amintesc când am văzut,

Copil fiind.

Pentru întâia oară în viaţa mea munţii.

Trebuie să fi fost un uriaş orizont zimţat

Ce nu putea aparţine nici cerului nici pământului.

Dar, vai, n-a fost nimeni de faţă să-mi spună:

Copile, nu uita,

Deschide bine ochii:

Aceasta e una din zilele pe care vei încerca să ţi

le aminteşti

Zadarnic,

Toată viaţa de aci înainte.

Cartea

Am citit o clipă în acea carte

Căreia o pasăre îi întorcea filele,

O floare între pagini

Şi hârtia mirosind a frunze ude.

Am citit dintr-un singur paragraf, mi-am găsit numele

Şi s-a făcut seară.

Epitaful îngerilor

Inspiraţie se cheamă atunci

când aproape că am putea avea un lucru,

aproape că-l avem.

Doar că dacă l-am avea, în toată concreteţea lui,

n-ar fi nici pe departe

atât de preţios cum ni-l putem fabulos imagina.

Şi ni-l putem imagina pentru că de fapt cu atâta

uşurinţă

l-am putea avea.

Această posibilitate, atât de proximă,

Se numeşte – inspiraţie.

Un raport, un mecanism subtil ce se poate strica

lăsându-ne

mult mai săraci decât ne-am imaginat

c-am putea vreodată fi,

sau deveni.

Gardul

Am vrut un gard în faţa casei mele

Să mă protejeze, să pună casa în valoare.

Nimeni n-a vrut să m-ajute,

nimeni n-a considerat că asta ar fi o prioritate

Ba chiar mi-au pus beţe-n roate.

„O prostie! Poţi să-ţi faci mai degrabă o fântână”.

Gardul acela nu există nici astăzi.

Nu există nici fântâna.

Şi prietenii mă bârfesc: Un om nehotărât!

O casă care va rămâne curând pustie.

Bar

Mi-a mărturisit că bea doar ca să-şi amâne nefericirea.

Nicicum din viciu sau lăcomie. Apoi

S-a ridicat, şi-a plătit paharul

Şi-a spus cu voce tare, pentru toţi:

„Pe mâine”.

Cum dispar lucrurile din viaţa mea

Nu pot să-mi amintesc fără să uit lucrurile mai întâi.

Dispar pe jumătate, adastă prelinse din memorie

să vadă dacă le chem în ultima clipă înapoi.

Şi când am nevoie, mare nevoie de ele,

Îmi trimit de-acolo de unde sunt o ilustrată monocromă.

Un poem al echinoxistului la bătrâneţe

Aş putea scrie

Un poem al echinoxistului la bătrâneţe.

Terorizat în oraş

Să intre la lansări de carte,

Terorizat acasă de e-mail şi anchete neinspirate

Iniţiate de reviste care nu plătesc,

Cu cele patru injecţii pe zi ale lui,

Cu mersul la spital de două ori pe săptămână

(cu probele de urină în buzunar).

Şi toate acestea ca să mai reziste o zi,

Pentru alte lansări de carte,

Şi alte anchete,

Amintindu-şi cu plăcere de primele zile la Echinox,

Când a început totul.

[Vatra, nr. 3/2015]

februarie 2, 2015februarie 12, 2015 de VATRA

Poeme de Leo BUTNARU

Definitiv

Boţul de humă cu ochi

învedera probabil dovada

că omul ar fi fost absolut neprihănit

doar în perioada

de până a se pomeni în rai.

Potcoava

De vezi în praful

sau pe asfaltul drumului

o potcoavă

las-o în pace

iar de ai la îndemână o floare

sau un fir de iarbă

pune-o peste ea ca

peste mormântul norocului…

Poate al tău…

poate al altuia…

Lentile

prunc

pe când

prin străvezimea unghiilor

ca prin nişte lentile

urmăream probabil mişcarea

propriului meu sânge

propriei mele vieţi atât de inconştiente

încât

mai eram aproape ca nefiind… –

mirare Doamne

tocmai de unde poţi face să pornească un poem – din încă

aproape nefiinţa omului…

Senatul

…în mereu bulversatul senat roman

atât de avan

parcă toate erau de unică folosinţă

la sosire, la plecare (şi rămânere) de lucru, de fiinţă,

de semn, de iluzie, de viaţă, de moarte,

de Cezar & Brutus,

de jos, de sus – acolo

unde fiecare cu altul în contrare

în minte şi jind înălţa o spânzurătoare

ca mecanism de pus în funcţiune

sau în ficţiune,

odată ce nu exista nicio şansă din toate cele presupuse posibile,

ci doar două bile existau – cea albă,

cea neagră

şi urna votului de unică folosinţă

şi sentinţă. Jungherul

şi ungherul

de după care apare asasinul. Brutul sau finul.

Era perpetuă lecţie de istorie la care se încerca

de-a afla afluentul ne-aflării de faţă

a dovezilor de loialitate,

neştiindu-se cum să se procedeze cu puţinul care

mai mult nu mai exista nici el,

rămânând sterp păienjenişul analelor prin care

s-ar fi putut face un schimb – ceva, cumva amânat,

până avea să se afle (Nunquam!) de ce,

pentru ce

acel senat

de sine însuşi asasinat.

Detaliu

Ziarist abătut pe magistrala Baikal-Amur.

Din ce am scris

un detaliu cenzurat

mi-l pot aminti:

acolo

în Siberia zăpezilor prin

cetinişul pinilor priveam derutat

un soare kaki…

Rugă şi distanţă

Şi mie mi se întâmplă să mă rog la stele

de bine

de sănătate

însă recunosc

evlavia îmi e încercată de ispita

unor păcate

poate

ruga proiectându-se pe fundalul îndoielii

că stelele sunt totuşi

prea departe…

* * *

Doamne

sunt aproape mort

şi tot mai învăţ să trăiesc…

Aşa cred eu

că sunt aproape mort

şi tot mai învăţ să trăiesc

iar tu ai putea să mă combaţi

în ambele cazuri

Doamne…

Întins de mână

Nu nu e obligatoriu să ţii cont de ce spune ocultismul

că mâna reprezintă ca şi cum întregul om în miniatură

că palma e un peisaj cu râuri şi coline terestre

dar şi celeste – ale lui Jupiter Saturn Apollo Mercur Venus…

Nu nu e vorba de însăşi mâna

ci pur şi simplu

de un întins de mână…

În lume

înghesuiala e tot mai mare

şi Eu-l tău se sfârşeşte – da –

la capătul unui întins de mână

în vârful degetelor

în vârful unghiilor mâinii întinse…

Stare

Criză de creaţie?…

Vlăguire?…

Vârstă neadecvată?…

Câteva luni la rând să nu-ţi vină un poem

cu

sau fără rime?…

În fine

câtorva versuri li se face milă

şi vin

se codesc

dar totuşi îţi spun:

– Asta e… Ce să-i faci?… E timpul să te împaci cu gândul

că deja vom veni tot mai rar pe la tine…

* * *

De regulă

cei ce ştiu totul

nu visează

adică Dumezeu

o mare parte dintre apostoli

dintre îngeri

şi alte spirite superioare

poate chiar absolute

care

odată ce ştiu totul

nu mai au ce visa

ci de acolo

de foarte departe

vizionează visele pământenilor

care probabil

li se par pe cât de naive

pe atât de interesante…

(…chiar dacă e greu de presupus

cum reacţionează infailibilii ce ştiu totul

la vederea inevitabilelor vise pământene

cam licenţioase

cam consternante…

pentru o mai bună informaţie

e de visat

şi o astfel de situaţie…)

Între

Asta e Doamne viaţa noastră

nici cât o literă

nici cât un punct

în cerescul tău letopiseţ

de chemare la judeţ; asta e –

între

preţul pâinii

şi

lumina fără de preţ.

Judecata de apoi

Dumnezeu va pune întrebări

şi

întru oarece foloase

omul va răspunde. Dar

la un moment dat îl va umfla râsul

dându-şi seama că dă

răspunsuri atât de mărunte

pentru întrebări supra-fabuloase!

Niţel retoric

În raport de rudenie cu literatura

e firesc a mă întreba:

– Eu aş fi feciorul ei

sau ea este fiica mea?…

[Vatra, nr. 11-12/2014]

ianuarie 29, 2015februarie 10, 2015 de VATRA

Laus

Traian ŞTEF

Laudă ţie scriitorule

Şi calmului tău

Dacă nu mi-ai văzut ochii

Nu cunoşti întunericul

Dacă nu mi-ai văzut inima

Nu ştii cum arată sexul rîvnit

Dacă nu mi-ai văzut maţele

Nu ştii cum e să fii strivit

La meserie

Dacă nu ai fost niciodată şobolan

Dă-o-n colo de poezie

Că nu se scrie în cap

Ci se scrie în nişte canale

Pe care e pus un capac

Şi se deschide cu mare artă

Dar eu nu am ştiut

Numai o spălătoreasă am auzit

Că l-a desfăcut

Şi de atunci scrie întruna

Nişte poezii cît aluna

Şi se plînge că e vătămată

De această boală înaltă

Laudă ţie

Că ai timp să aştepţi

Că mă asculţi

Că nu mă ocoleşti

Şi ţi-oi aduce-n dar

Un fel de poveste

Să rămînă şi de la tine

Ceva scris pe hîrtia ceruită

Pe care o las

Numai un pic roasă

În spatele ramei

De la fotografia aceea

Arsă

Acuma scriitorule

Dacă am rămas

Singuri

Ajută-mă să trec

În altă limbă

Laus să-mi fie numele

Şi

Rol de păduche să joc

Acolo

[Vatra, nr. 11-12/2014]

ianuarie 22, 2015ianuarie 29, 2015 de VATRA

Poeme de Liviu-Florian Popescu, Mihai Amaradia, Ioan Veza

Liviu-Florian POPESCU

Amurg în Strasbourg

Prin străzi pavate de unii regi uitaţi se plimbă acum

Doi fluturi. Unul cu pete pe guler. Altul

E doar un flutur de nufăr. Se plimbă în amurg

În mica Franţă. Acolo la marginea cafenelei

Din Strasbourg.

Un flutur dansează, altul pictează. Unul

Are sus la hotel adus un cufăr. Cu însemn regal

Înăuntru creşte un nufăr. Două roze

De la balcon alsacian le-au făcut semn să urce

Erau surori burgheze. De viţă nobilă acum falite

Şi uşor calicite.

Fluturii turişti au privit cu subînţeles

Şi au râvnit la al rozelor dres. Nu au urcat din prima

Au rămas lângă un felinar chiar

La marginea cafenelei unde dormea un

Anticar. Rozele s-au întins după ei. Dar

Turiştii noştri nu ştiau franceză.

Una din roze vorbea germană. Una silabisea

Slavonă.

Spre dimineaţă a ieşit un saxofonist obosit

De la o casă cu perdea cuminte. Care s-a mişcat

Într-un colţ. La timp pentru că sosea acasă un soţ

Saxofonistul şi-a ridicat gulerul şi a plecat spre Rin.

Fluturii au zâmbit de al unei Marie-Rose destin.

Au urcat în balcon la cele două roze. Care dormeau

Cu petalele închise. Uneia însă o mică frunză îi dezvelea

Urma sensibilă de sân. Iar coapsa celeilalte

Îmbia la alte subînţelese nevroze.

Am stins lumina în camera mea. Şi am adormit.

Un tramvai de seară pleca spre Rin. Pe masă

Ultima sticlă cu vin aştepta Diva să vină

Să o decoreze cu lacrimi, degete şi

Buze.

Spre dimineaţă soarele burghez găsi două roze

Învelite în aripi de fluturi.

Una din aripi era cu desene de nufăr.

Chopin nebunul

Printre sunete ştirbe din marginea Cracoviei

Se plimbă un anemic bătrân. Cântă

Face tumbe, copiii se ţin cu zgomot după el

Îi strigă „Chopin, Chopin, nebunul!”

Iar el se strâmbă la ei şi se preface că aruncă pietre.

Mormântul unei femei la marginea Cracoviei

E plin de mărăcini. Acolo a fost cândva iubita

Unui aviator. Murise la 25 de ani.

Nu se ştiu cauzele.

Aviatorul cânta la pian. Melodii de atunci

Uitase să spună cuvinte

Cu note răspundea când era întrebat de zi

Sau noapte.

Cu un diapazon explica dimineaţa

Dorinţele. Sau neputinţele.

Târziu a înnebunit. O căuta pe Anni.

Dar Anni crescuse în salcia de lângă marginea

Unui cimitir. Regină se spunea c-ar fi.

Nu era halucinaţie. Iarna salcia nu-ngălbenea.

Veneau reporteri de la ziare, de la National Geographic

Misterul era de nepătruns, de nedescris…

Mormântul lui Anni era gol de mult.

Iubitul îl furase într-o noapte.

A doua zi a înnebunit.

Şi nu s-a mai ştiut nimic de el. Şaizeci de ani.

Apoi într-o zi a apărut bătrânul, desculţ

Cu un sacou jerpelit la piept şi găuri la manşete

Cu pantaloni murdari de atâta praf de var. Cânta la un

Pian rupt şi aruncat de un anticar.

Chopin, Chopin nebunul. Cinci ani l-au cunoscut

Brutarul şi măcelarul şi florarul. Dormea sub poduri

Şi canalizări secate. Avea de dimineaţă ochii plânşi

Şi se hrănea cu lacrimile vii. Apoi pleca pe străzi

În paşi de vals.

O salcie a început să se usuce la margine de cimitir.

Şi un mormânt a dispărut sub mărăcini.

Cracovia se spune acum că avea din nou un rege

Nu doar deşertăciuni.

Într-o noapte, un pescar a văzut

Două corăbii care au plecat

Pe râu în sus, spre nord.

Coasta Normandiei

Cad zăpezile pe coasta aridă

A Normandiei. E bine că vin

După frigul de ieri. Îngheţul

S-a dispus în cercuri spre malul

Cu stânci.

Buşteanul rămas prins între

Gheţuri e alb acum pe creştet

Stă plecat cu ciotul spre cer şi cu

Putredul sărat spre valul încremenit

Între grade.

Ninge azi şi calc pe nisipul ce zăpadă

Nu vrea să primească. Vântul din larg

Mi-o trimite pe faţă. Ochii mei primesc

Cioburi de nisip şi fulgi tăiaţi

De zăpadă. Am răni pe pleoape

Sângele curge anemic spre gene.

Dar rezist pe acest mal de mare uscată.

O Normandie rece. Dură, prizonieră

A speranţei de cer. Buşteanul se uită cu ciotul

În sus. Valul sărat îngheţat îi

Râde de jos.

În zare un spărgător încearcă să

Strice decorul. Ninge spinos cu mărăcini

De zăpadă. Strâng pumnii

În pardesiul francez. Mai am un pic până

La capăt de plajă. Nisipul se lipeşte

De pantof, tânguind ca să-l iau

Iar cu mine.

Buşteanul priveşte cu ciotul încoace

Marea se rupe, spărgătorul

A stricat decorul uscat.

Buşteanul se duce înapoi în adâncuri

Doar ciotul pluteşte speriat pe deasupra

Chemând cerul să-l ia de pe

Coasta aspră normandă.

Concierto de Aranjuez

Nu pot să cânt noaptea prin baruri

Ecoul sticlelor goale, cu sunet

De harpă m-aude el pe mine

Şi mi-e jenă.

Aş vrea să fiu departe de Aranjuez

Să uit de Rodrigo, să sar în mare

Să mor la prânz şi să renasc pe alte

Paralele ale unei alte stele,

La margine de univers.

Să găsesc acolo o mică

Planetă, una cât o stradă

Dar care să aibă fluvii, harpă

Şi un pod din piatră.

Planeta mea să aibă regi

Să aibă şi mauri. Dar să nu aibă

Lumină. Să aibă mereu noapte

Nu pot să cânt atunci când am

Băut în baruri. Din sticle vechi

Găsite pe funduri de mări

Printre corăbii scufundate de corsari.

Nu pot să mângâi smalţul pe care peştii

L-au atins când Santa Monica, Santa Felicia

Santa Miradoniz sau alte veliere s-au retras

Spre cerul de sub mări.

Părul meu cade peste urechi, altfel

Aş fi auzit poate mările cum fug timide

Despuiate, doar în dress şi s-ar ascunde

În scoici.

Şi atunci când mângâi cochilia goală

A unei scoici să auzi cum geme marea

De amor.

Planeta mea ar avea lumină

Dacă eu aş fi acolo, doar un nor

Mihai AMARADIA

din povestea calului de lemn

Îndreptaţi-vă înspre locul acela, înspre faleză, la far,
zi şi noapte calul de lemn paşte iarba de-acolo
de jur împrejur, ai crede că vine cineva de peste ocean,
e de neclintit în obiceiurile lui, exersează lentoarea,
majoritatea mişcărilor le face cu rafinament, pare că se pregăteşte.
calul de lemn se înşeală uneori când apa e limpede
şi când un peşte singur adulmecă ţărmurile sau când apa e umbrită
de un nor mic, iar în adâncuri umbra împrumută din formele ei,
din timp în timp o fetiţă îndrăgostită îi aduce pere,
îl mângâie şi-i spune să fie cuminte şi să stea curat,
poate s-o găsiţi acolo, vă va spune ea mai multe, ea-l ştie,
vedeţi, de când paznicul farului a primit altă slujbă,
oamenii au lăsat calul de lemn acolo în locul lui,
oricum atunci când coboară în oraş pare un animal împăiat.

Nu vă pot spune pentru ce calul acesta a devenit de lemn,
unii spun că din cauza războiului, alţii c-ar fi bolnav
sau că şi-ar fi pierdut credinţa,
zvonuri ciudate spun că din dragoste,
oricum, el în familia lui nu s-a născut aşa,
a fost născut în ţările cailor de fugă, uşori, liniştitori la pipăit.

nimeni, el singur

Nu mai puteam sări acum ca mai înainte,
ca un brabete obişnuiam să mă deplasez
câţiva mă invidiau şi asta le otrăvise chipul,
stau acum numai întins şi aştept ploile,
cel mai mult şi mai mult ele mi se potrivesc,
iarba o să se înalţe şi nu va vedea nimeni
cum pe inelarul meu se va înfăşura singură o plantă
care mă va linişti, de ruşine mă voi îmbujora,
când se va înălţa suficient, în parte
nu voi mai putea privi pe nimeni în ochi,
păsările vor migra şi vor bănui doar de-acolo de deasupra
că sunt, vor spune; acolo undeva jos,
cam în locul acela ar trebui să fie, lângă trestii,
ei las, că şi-a făcut-o cu mâna lui, vor spune,
cine-l punea să iubească pe cele mai neprielnice vremi,
pe cele mai neprielnice femei, nimeni, el singur,
vor spune păsările şi vor zbura spre sud.

cam atât

Se poate spune că-i aşa cum prevesteai,
eu, îndeosebi sărac, pregătind cartofi pai
pe o vreme atât de ploioasă că mai bine aş ieşi desculţ
pe uşă plecat, cuminte şi de necrezut,
tu plecată atât de departe încât te văd în minte
ca un punct zâmbind în dreptunghiul unei ferestre,
niciodată faţă în faţă pentru că ne temem de asta,
aş putea totuşi să te văd pentru puţin timp,
în rest, stau încuiat pe dinăuntru într-o cameră mică
şi prin faţa gratiilor se perindă tot felul de femei,
cu o cheie nepotrivită ele forţează încuietoarea.
Încerc să nu mă gândesc la noi pe fiecare zi
şi de mai multe ori noaptea, rareori îmi reuşeşte
acest dezvăţ al învăţatului pe pipăite şi pe dinăuntru,
se poate spune cu greu că aerul e acelaşi
şi viaţa îşi vede de-ale ei, cam atât.

putea fi totuşi mai rău

poetului Marian Drăghici

putea fi totuşi mai rău decât plutirea asta a mea,
poetului alb, spre exemplu, femeia i-a fost dusă la negresă
şi nu mai e deloc şi el are o altă plutire,
uitătura lui e mai tristă decât uitătura mea,
eu ştiu măcar că mergi, râzi, acasă, la treabă, la piaţă,
putea fi totuşi mai rău, să ştii asta,
unul dintre noi putea fi dus la negresă,
nu mai putea găti, nu venea acasă, nu-şi făcea rugăciunea,
chiar dacă rănile cele mai rele
ţi le fac cei ce te iubesc, te vindeci,
ai o picătură de sperantă totuşi,
cum te-ar picura un aparat de aer condiţionat
şi-ai crede că te plouă din senin,
putea fi iată chiar cumplit, chiar acum, ea,
la masa ei măcar ocupă un scaun,
la fân eu ţin de coadă o coasă bună,
rudele râd la glumele mele, bunica mă spală pe cap ,
chiar dacă ea se lipeşte de pieptul altcuiva, măcar e
şi eu cel ce tresar mai tot timpul, tresar.

de pe vremea când femeile se uitau la mine frumos

Pe vremea când femeile se uitau la mine frumos
era nevoie să-şi acopere gâtul cu mâna ori cu ceva,
pe vremea aceea eu făceam ploile să plouă,
zborul proaspăt al poieniţelor tot de la mine,
iazurile îngheţate, pădurile-nchiciurate, toate-toate.
Pe vremea aceea era nevoie de un compas metalic ascuţit
de o voce boţită şi de un animal de casă bine flauşat,
vremea aceea când mi se lipise fotografia ta de şale,
mirosul pielii tale atotcuprinzător pe care vântul
îl poartă chiar şi-n ţinuturile unde geograful spune
că n-a văzut picior de om.
Aveam în mână pe vremea aceea un ban mare-mare,
ciugulit pe la margini de vrăbii,
când femeile se uitau la mine frumos,
încât era nevoie să-şi acopere gâtul cu mâna ori cu ceva.

ultimul poem pentru cutia ta poştală

Se făcea că m-ai oprit pe stradă, m-ai pus să zâmbesc,
ai făcut o fotografie, spuneai că nu ai şi-am ales eu să fiu,
iubirea mea a trecut prin urechile acului din prima
de trei ori ca în basme, a fost arsă de soare
cu mâinile tăiate de briceag ţi-a dejghiorat nuci verzi,
a alergat să despartă norii, spaimele, a mers la pădure,
dar n-a fost niciodată sărmană, oloagă, neputincioasă,
se mai făcea că mi-am făcut arc din nuia de alun,
săgeţi uşoare de papură să pot ţinti peste ziduri
în oraşul acela mare să-l omor pe acela ce s-a îndrăgostit,
se făcea că din dragoste de tine bărbaţii toţi scriau prost
înafară de mine deşi de trei ori mi se decojise pielea ca-n basme
deşi jocurile mele sunt populare ca sunetul de fluier
mâna mea stângă nu se mai poate mişca de tristeţe
pentru că mereu spuneai ,,ia-mă în braţe” şi ea aşa s-a obişnuit
mâna mea stângă are o personalitate proprie să ştii
Eram liber în ziua aia din visul meu ascultam johnny cash la căşti,
plecasem să lucrez la o fabrică de sare de mare în aer liber
ce fel de fabrică să mai fie şi asta mă întrebam şi eu
unde oamenii cară şi îşi fluieră cântecele de dragoste,
era joi când ai plecat tu să lupţi pentru viaţa ta
în timp ce eu rămăsesem să spăl albiturile şi covorul,
se mai făcea că plecam să mă plimb numai pe vânt prin oraş
asta ca să-mi sufle şi mie cineva ce mi-a mai rămas.

Încet-încet

Încet-încet te dezobişnuieşti de ce era în tine bun,
de flacăra din tuturigă ce făcea umbrele rufelor
puse în casă la uscat iarna să te înspăimânte,
ţi se pare curios acum că ţi-a căzut la picioare o nucă
aici în piaţeta oraşului, te miri, nu te gândeşti
că devreme toamna ciorile îşi mai scapă nucile din cioc,
încet-încet te dezobişnuieşti de vorbele dragi ale celor dragi
oftezi mai adânc şi nu ştii de ce dragostea ta şovăie
observi cum în aceste câteva nopţi nu poţi dormi de frică
şi încet-încet te faci tot mai singur, aproape aşa de singur
cum te-ai şi născut, tragi draperia
nu pentru că vrei ci pentru că a venit momentul.

A înghiţit bunica o pasăre mică, negricioasă ca un tăciune
încet-încet ne vom dezobişnui de ce era în noi mai bun
şi ne vom zâmbi mai puţin şi ne vom strânge cât mai strâns.

Ioan VEZA

Labirinturi umane

Nimic nu e mai nemărginit decât simplitatea

Ca şi cum cercuri se desprind

Şi slăbesc strâmtoarea

Într-o dimineaţă banală

Când urletul degetelor nu poate cuprinde

Decât aceşti nervi ai detestării

Aceşti nervi creatori

Modul în care gândeşti şi frămânţi

Din exterior, viaţa

Pe o stradă îngustă

Plină de gropi

Scoţând pentru o clipă masca

Şi rămânând gol în faţa lui Dumnezeu

Această putere a descompunerii

Prin care te-ai hotărât să trăieşti

Aruncând straturi şi straturi până când

Literele ca fălcile unui cleşte patent

Strâng hârtia,

Sfârtecă labirinturi umane.

Umbra rotitoare

Ceasul intern îşi întinde afară limbile

Dar nimic nu se schimbă în jur

Vremuri înghiţite de vremuri

Ce grozăvie era cândva: drumurile încrucişate

Şi marşul majorităţii spre vest

Colecţiile săseşti se subţiau ca mătasea

Azi doar o ţară schiţată:

O mână cu degetele tăiate

Un trup strivit între zăpezi himerice

Fericirea de a visa că nu poţi visa

Şi că locuieşti într-un somn

De o parte şi de alta a unui zid

Camioane încolonate

Elanul de a atinge cumva dimineaţa

În umbra rotitoare dănţuind

Ca luminiţele într-un tunel nesfârşit

Cum oglinda imaginile

Pe o copertă a lumii

Umbre cenuşii trăiesc toate acele vieţi

Pe care agonia le naşte

Cuvânt cu cuvânt

Fir rătăcit privirea cunoaşterii

Linii zburătoare, simboluri, reverenţe

Strigătului te poţi împotrivi

Sunetului îi poţi urma

Hainelor goale le poţi crea trup

Un sens un nonsens

Din lumi alternative

Conveioare singuratice

Pătrund în tunelul discursului

Rămân căile albe, albe

Păşesc cu sfiala

Unui fulg de zăpadă

Luciul metalic al sunetului

Restrânge în mine credinţa

Recuperarea din descompunere

Zi alintată ca un porc în mocirlă

Cu fruntea lipită de tine

Înghesuit ca apa îngheţată în forme

Eu trăiesc în afara ta

În tine lucrează răul cu armatele lui arogante

Spasmele cresc peştişori aurii

Pentru gura întunecată

Pentru devoratorul fără înfăţişare

Dintr-un studio al divinului

Prin horn gazele arse râd demenţial

Limbi acide muşcă duşumeaua

Tumultul striveşte hotarul

Dintre palma mea stângă

Şi palma mea dreaptă

Dilată rugina lucidităţii

Mă reped la geam şi trag de cârligul de fier

Pe sticla rabatată doar fulgii se chircesc şi dispar

Raţionamentul detaliilor

Nu m-am regăsit nicăieri ca acolo.

În fond tăcerea asta

Ca un tunel fosforescent

Mă expune

Rostogolindu-mă ca pe un învins.

Ea atunci a simţit că mă liniştesc

Îmi atingea ochii

Degetele îi făceau piruete

Sau diluau licărirea amară

Noaptea foşnea tot mai des

Şi pe urmă, în frig,

Lucrurile neîndemânatice

Halucinante ecouri

Printre oamenii orbi

Zguduiţi de bezna statornică

Îşi scoteau feţele friguroase

Şi le desenau măşti de hârtie

Nu m-am regăsit nicăieri ca acolo.

Deşi visul mă alunga din mine pe străzi adormite

Printre hălci de beton, prin canalul furiei

Izbindu-mi cuvintele de pereţii cărnii mecanice

Mormane în creştere a ceea ce nu pot gândi

Zvâcnesc aproape să spargă trupul

Ca o spirală în calea lucrurilor

Încep fiecare zi

Cu îndreptarea aripilor frânte

Ferestre false

Dau spre o grădină sonoră

Mărăcinişuri roşii trăiesc întunericul spinilor

Opresc fiecare lucru şi îl interoghează

Desfac mulaje de aer

Răni secrete expulzează negaţia

O îngrămădeală de vieţi scindate

Asediază carapacea

Zdrenţuite forme întind nervii negri

Îngrămădesc sofisticate himere

Transmodulaţii

Frecvenţe-imagini

Picături de zi şi de noapte

Ca într-un somn adânc

Simt tot mai departe materia

Firele neobişnuinţei

Aerul rece şi mirosul de humă

Domină fumul înecăcios şi subţire

Străbat această cameră strâmtă

Cu o apăsare indiferentă

Zilele îmbrăcate în crize

Receptează poezia printr-un filtru imens

Cuvintele stopate încep să se zbată

Tac şi tac şi acceptă

Aripile ţintuite şi îngropatele stări sublime

Cu cât recitesc mai mult

Îmi dispare încrederea

Strâng în pumni materia textelor

Şi nu se desfac decât

Acele picături molatece protectoare

Aderând la suprafaţa substratului

Detaliile adâncului

Plictisite inele

De care atârnă strigătul existenţei

Bezna luminând obosit

Locurile goale din jur

Măştile în cuiele grinzii

Pantofi împrăştiaţi ca nişte flori

Pe lutul proaspăt galben

Sfârâitul motorinei

Şi pocnetul lemnelor uscate de nuc

Din adâncul memoriei urcă prea repede

Ghearele roşii

Sâcâitoare

Ghearele milei ca două păgîne

În preajma sărbătorii de sânziiene

Lărgesc crăpăturile textului

Şi strecoară detaliile

Oaze în pântecul uriaş şi pustiu

[Vatra, nr. 10/2014]

ianuarie 14, 2015ianuarie 29, 2015 de VATRA

Fluxurile poeziei

Andreea POP

Recentul California (Pe Someş)* înscrie poezia Ruxandrei Cesereanu pe o direcţie mai puţin frecventată până acum, a amortizării ţipătului, tensiunii frenetice a imaginarului şi „exorcizării” „abatorului dinăuntru” într-o formulă care, deşi păstrează reminiscenţe delirioniste, le temperează, însă, în favoarea autoconfesiunii concrete de această dată. Dacă păstrează însă o linie constantă, poemele din acest volum o fac prin viziunea îngroşat postapocaliptică, identificabilă aici prin modalitatea de raportare topografică (a se vedea, în acest sens, amplul poem Cădere deasupra oraşului, din volumul cu acelaşi nume, apărut în 1994).

Citește în continuare →

decembrie 18, 2014ianuarie 10, 2015 de VATRA

Dragă Sinucidere

Radu VANCU

E jignitor cât de puţin doare,

dar măcar e o consolare:

aici se cam moare.

Până şi florile latră

& sfâşie beregăţile

cu petale necruţătoare.

Aerul, mai mult mort

decâr viu,

secţionează delicat jugulare.

Frumuseţea acidă

dizolvă creieraşe ecosez

& muşchiul de inimioare,

vine, vine, vine,

calcă totul în picioare.

Cât acid, atâta consolare.

Nimic viu sub soare.

Auzi? Da.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare.

Tati, am putea fi mai tari decât Berryman & taică-său,

şi decât papa Hem & taică-său,

am putea fi nişte Mengele & Beria

& cavalerii Pardaillan ai sinuciderii.

Tu eşti spânzuratul, eu aş putea fi fierarul ăla

care şi-a pus capul în menghină

şi a strâns până şi-a auzit ţeasta trosnind –

de fapt, până nu şi-a mai auzit-o.

Gâlgâia sângele din el ca din vacă.

Tu ai rămâne spânzuratul, eu aş putea fi

cel ce-şi bate piroane în ochi. Cel ce

înghite jumătăţi de lame de ras. Cel ce

se injectează cu ace contaminate. Băutorul

de azot. Înghiţitorul de şobolani flămânzi.

Există însă ceva mai înfricoşător

decât toate astea la un loc,

ceva ce le face să se ascundă

în găurile de şarpe din inimile noastre.

Ceva ce are legătură cu ochii unui copil,

când îi pui dimineaţa

lapte călduţ

peste cereale.

Undeva în adâncul ochilor copilaşului

îi vezi în fiecare dimineaţă,

cam la ora la care te-ai spânzurat tu,

pe Mengele & Beria rugându-se pentru noi.

Spânzuraţi cu gât alungit şi încovoiat

ca degeţelele de copil

născut prematur.

Fălci căscate larg

ale celor care şi-au tras glonţul în gură,

râzând de gluma colosală

scrisă de propriul sânge

pe peretele din spate.

Beteală de vene strălucind de sânge închegat.

Beteală de inimi strălucind de metal drăgăstos.

Beteală de creiere plutind, meduze fericite

& fosforescente, prin aerul dulce

ca ultima suflare a unui sinucigaş,

atunci când i-o sufli disperat

înapoi în piept.

Beteală de ficaţi strălucind vineţii,

fluturând zdrenţuiţi & triumfători,

cântând cu drapelele lor cirotice

gloria celei mai fericite armate

de sinucigaşi.

Şi el strălucind

printre toate astea,

strălucind

ca un copil

lăsat singur

în raionul de jucării.

Cei blânzi ca porumbeii nu au sufletul blând.

Creierul lor, inima lor plutesc şi ele deseori

prin aerul dulce ca sinuciderea

al sinuciderii.

Şi numai cei îmbibaţi bine-bine cu dulceaţa asta

ajung frumoşi

ca făcuţi din zahăr.

Ca nişte clătite îmbibate bine-bine cu dulceaţă

bucură sinucigaşii ochii lui Dumnezeu.

Ca nişte poeme de dragoste

scrise pe foi de asemenea clătite

bucură ei ochii lui Dumnezeu.

Ca nişte poeţi tatuându-şi poeme de dragoste

pe inimile lor îmbibate cu dulceaţă

bucură ei ochii lui Dumnezeu.

Căci sinucigaşii

sunt poeţii visaţi de Dumnezeu.

Frumoşi ca făcuţi din zahăr & cianură.

Blânzi ca porumbeii & înţelepţi ca şerpii

ce se înghit pe ei înşişi.

Oameni de tinichea cu inimi de clătite.

Pe toţi îi înveleşte, noapte de noapte,

în inima lui ca o clătită uriaşă

îmbibată bine-bine de o invidie melancolică

dulce-acrişoară ca dulceaţa de corcoduşe.

Hei, tati, când stăteam lângă cadavrul tău,

aş fi dat orice să fiu cei 20 de waţi

care fac creierul să funcţioneze.

Acum, când dorm lângă trupuşorul cald

al lui Sebastian, ştiu că 20 de waţi pot ilumina

ca un rug de o mie de cadavre –

şi că asta e Frumuseţea naibii. Frumuseţe, tu,

flagel al inimilor, rug al cadavrelor dragi,

eşti un beculeţ de 20 de waţi.

Momentul ăla când cobori în bucătărie noaptea,

Sebastian are febră şi te duci să iei din frigider

Nurofenul cu gust de portocale

cumpărat seara de la farmacia de la colţ

(sperai să n-ai nevoie de el) şi,

când deschizi uşa frigiderului,

constaţi că beculeţul de 20 de waţi s-a ars.

Şi febră, şi spaimă. Iei Nurofenul şi urci

la trupuşorul cu 40 de grade şi 20 de waţi.

Câtă vreme sinucigaşii sunt vii,

nu-i vede nimeni.

Ai jura că-s vii când râd

în crâşma de cartier

cu ochi strălucitori

& inimi pulverizate

în vodcă.

Însă nu-i vede nimeni.

Ai jura c-au fost vii

cei ce şi-au ţinut inima

în rai

& au disperat.

Nu i-a văzut nimeni.

Ce să mai vorbim: şi eu

l-am văzut de atâtea ori pe tata

pulverizat

şi nu l-am văzut.

Aş fi jurat că era viu.

Nimeni nu l-a văzut.

Aş vrea, tati,

încă o după-amiază

în care vodca să

strălucească între noi

şi noi să ştim

că-n ochii ei limpezi

tu eşti sinucigaşul ei

de suflet

iar eu

sinucigaşul ei

din flori.

O seară de iarnă într-o mansardă

nemobilată, cu celofane mari

pe jos, pline de var. Goală, doar un

bărbat tânăr aşezat pe jos,

lângă o sticlă de vodcă.

Bărbatul bea cu înghiţituri scurte,

dar dese. De la o vreme, în jurul mâinii

care ţine sticla aerul e tot mai clar,

tot mai străveziu. Şi el se uită

tot mai încruntat în claritatea aia,

ca şi cum ar vedea acolo

nu doar pe tatăl lui sinucis,

ci un Holocaust întreg de taţi sinucişi.

Din când în când, claritatea aia

străluceşte, ca şi cum printre sinucişi

ar trece, luminos ca o flacără de crematoriu,

Dumnezeu. Vodca tremură atunci

emoţionată.

Bărbatul bea cu înghiţituri tot mai scurte

şi mai dese. Se uită în claritatea aia sinucigaşă

cum se uită copiii la desene animate.

Şi uneori chiar râde, ca şi cum

ar vedea că sinucigaşii îşi fâţâie

oasele lor încântătoare

prin faţa lui, fac tumbe,

sluj & aport. Bărbatului îi plac

sinucigaşii, clovnii lui Dumnezeu,

cui nu-i plac. Apoi iar se încruntă,

cu fruntea încinsă ca o flacără

de crematoriu.

Bărbatul bea, şi claritatea aia începe

să pufnească şi să ţâţâie, ca şi cum

câţiva sinucigaşi mai bătrâni

ar pufni & ţâţâi privind pe cei tineri

făcând pe clovnii lui,

& ar spune oftând:

„era bine când ne sinucideam,

acum se întâmplă lucruri mult mai rele”.

Apoi tac toţi deodată: nu doar bărbatul

şi creierul lui năbădăios ca un sinucigaş bătrân,

dar şi sinucigaşii – tac deodată toţi,

ca şi cum ar privi şi ei într-o claritate

sinucigaşă cu alţi clovni

& altă flacără de crematoriu.

Numai vodca mai pufneşte uneori,

sobă veche într-o casă la ţară.

Pe celofane murdare de var, o sticlă

goală de vodcă şi un bărbat

adormit. E atâta claritate

în asta.

Câtă claritate, atâta trecut.

Sinucigaşul e clovnul absolut

printre cei ce-au putut.

În sinucigaş, viitorul e iar ce-a fost.

Inima din nou are rost.

Trecutul pică de prost.

Câtă sinucidere, oricâţi muşterii.

Câţi sinucigaşi, atâţia vii.

De ce nu-mi vii.

Dragă Sinucidere, te-am pupat.

Tati s-a spânzurat,

eu m-am lăsat.

Puteai să ai tată şi fiu.

Dublă, marţ, poartă-n sicriu.

Câtă sinucidere, mai ales viu.

Nu te-ai priceput.

Sinuciderea mea, drag rebut.

Câtă sinucidere, toată-n trecut.

Sinuciderea & poezia citesc viitorul.

În omorul tău, tati, mi-am citit omorul.

La trecutu-ţi mare, mare viitorul.

Te-am avut

şi te-am pierdut.

Dragă Sinucidere, om m-ai făcut.

Ce blând,

ce feeric,

s-a dat tonul:

maşinăria de sinucis

izbeşte-n cap

ca pantoful lui Hruşciov la ONU.

Ce chestie, poezia:

tu şi maşinăria.

Câtamai feeria.

Glorioasa zi

în care dracul face

să te vezi în oglindă

când te bărbiereşti.

Şi-n ochii tăi

privirea aia. Pe care

o au sinucigaşii

în glorioasa zi

de parcă le-ar bate

mereu în ochi

o lumină de vară.

(Dracul face.)

O vară atât de strălucitoare

încât rămân încleiaţi

în lumina ei într-o

glorioasă zi.

Încât lumina ei frumoasă

le aşterne pe retine

tuberculi leproşi.

(Dracul face.)

Glorioasa zi

în care dracul face.

Creiere, tu, atât de policolor

de parcă toată toamna s-ar fi aşezat acolo

şi s-ar fi sinucis.

Uşor, prea uşor.

Inimă, turmă de

porcuşori roz înflorind

pe o coastă de deal.

O turmă rosé, un val.

Poeme, autobiografii subtile

& fără ieşire.

Reptile tiptile

prin cimitire.

O, ce bucurie.

Totu-i vis & armonie.

[Vatra, nr. 10/2014]

decembrie 14, 2014ianuarie 7, 2015 de VATRA

Evoluţia sentimentelor

Alexandru VLAD

Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.

Atât de fin, atât de puţin

Că încremenesc în mijlocul unui gest.

Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,

Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,

Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie

Dor de cineva care nu mai există?

Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,

M-am scurs în crăpăturile dintre podele

În tubul cu pastile rămas deschis

În călimara cu cerneală uscată.

După cum se ştie dorul usucă lucrurile.

[Vatra, nr. 10/2014]

noiembrie 26, 2014decembrie 5, 2014 de VATRA

Ușa deschisă. Tineri poeți la debut

Roxana COTRUŞ

Roxana Cotruş s-a născut la 8 iulie 1990, în Tîrgu-Mureş. A urmat cursurile Liceului de artă din Tîrgu-Mureş (e şi pictoriţă). Absolventă a Facultăţii de litere din cadrul Universităţii ”Petru Maior” din Tîrgu-Mureş şi al masterului de critică şi istorie literară din cadrul aceleiaşi facultăţi. În prezent, profesoară de limba şi literatura română.

RRR

Tu uiţi c-ai tras un paravan

Un Stop

Între tine

şi tine.

Şi-umblai desculţ

Pe sloiuri de gheaţă

întrebând

de ce-ai primit drept moştenire păcatul,

furia şi uitarea.

Să nu te mai privească

Să te dorească

Să o atingi

Să o priveşti

S-o modelezi

Cu trupul

şi

Sufletul.

şi-apoi ai ştiut

că trebuie s-o joci

şi s-o înfrângi

Că eşti sortit s-o ţii

Departe de tine

Warm-up

De câte ori mă-ntorc spre noi

eu ştiu

c-ai fost victima limbajului scăpat de sub control –

al meu control.

Degete-ncleştate, pupile supradimensionate, conştiinţă-mpovărată –

Toate-au fost

martori

Lezaţi.

De câte ori mă-ntorc spre tine

eu ştiu că numai tu mi-ai rămas

până încerc să m-ajung

din urmă

şi iau

umbrele

iau

lumina

căderea

înălţarea

şi le bag într-o şosetă, fac un nod

apoi le arunc pe toate

îndesate-n şoseta neagră

în cuvă

şi bag în priză maşina de spălat.

Nici apa prelinsă pe cablu

nu doreşte scurtcircuitarea

în timpul contorsionării tale.

privesc detaşată.

îmi spun că nu-i mare lucru

e warm-up

Iniţiere

M-am născut să fiu copila-ispită

privită

iubită

neatinsă.

Nu ajung la mine

dar vă ştiu pe toţi.

Pielea mea v-a absorbit veninul

Ochii-mi sunt suspin.

Şi vă ştiu pe toţi.

Joaca de-a ilarul.

dorinţele-mi sunt

precum un trăsnet ce

pe mine m-atinge,

pe mine m-agaţă

şi mă poartă,

mă-ntoarnă,

mă schimbă

mi-arată de unde-am venit.

Illo tempore.

se-aud paşii lui intrând,

legănându-se

prelung.

iubind.

îndurând.

– stopul

cearşaful alb

scările

betonul

sicriul

drumul

de ţară

livada

prunii, merii

păreau nişte pitici

în

toposul nedumeririi mele.

A fost pământul

Rust tempore.

Am cunoscut moartea încă de pe-atunci.

o gazelă în lumea tuturor

şi-a nimănui.

le ascultam respiraţia în fiecare seară

şi dimineaţă.

teama îmi acapara fiinţa

şi

aluneca-n mister.

macabru

De-acolo vin.

Romanţă-n a treia dimensiune

Învesteşte-mă ca maestru al artei tale de disimulare ş-ai s-adulmeci fiecare moment pe care ţi-l voi reproşa.

Ai grijă la viteză. Să nu te-mpiedici!

Nu ştiai că fiecare clipă irosită în întunericul disimulării noastre va deveni granat.

Îmi întorc spatele. te las în ceaţa din faţa blocului. acolo ai rămas.

Prezenţa ta s-a prelins pe bucata de trotuar pe care stăteai.

Urlai şi-mi zâmbeai. acum îl calc – şi-mi dă o mare satisfacţie.

Haosul, păsarea faţă de nepăsare, identitatea fără identitate, nebunia puerilă,

culoarea pastelată a pielii de pe claviculă – totul e o respiraţie.

Difuzorul şi-a revenit, margaretele au murit. Respiraţia-mi ţi-a rămas.

Şi ştii ceva!? Femeia de serviciu a spălat şi trotuarul.

Deci zici că suntem chit?!

Maria

ţin ceasul de pe noptieră

între arătător şi degetul mare.

Măsor distanţele de la minutul 15 la 45

Au trecut 30 de paşi,de apropieri, de atingeri.

în tot acest timp îmi târăsc picioarele prin bălţile tulburi din faţa blocului,

în care te văd mai limpede decât ai fost văzut vreodată.

Şi aflu că, de fapt, tu n-ai fost niciodată,

că mâlul pe care l-am înghiţit până mi s-au oprit bătăile disperate

Mi-a retezat dorul de libertate.

Vreau să fiu resuscitată de-un val de frig năprasnic

Care să subjuge scânteia ce pârghia sufletului mi-a încins-o.

S-o străpungă atât de adânc

încât

Să pornească potopul, cerul să fie străfulgerat de nesiguranţa

pe care mi-ai cultivat-o treptat,

S-ajungă la tine preschimbată-n mângâiere caldă,

maternă

erotică

angelică

Şi să transforme totul în ce n-a fost niciodată.

Să renasc din durere,

Din unghii-ncleştate,

Din clei,

Din oasele cărnii devorate timpuriu.

Atunci voi redeveni eu.

şi-am sa mă-ncurajez:

‘aruncă un centimetru cleios din ancora ta,

agaţă-i pe toţi în veşnicie, în cuierul nemuririi tale

să-şi amintească la fiecare împotmolire

de ce-au fost prin tine.’

O,tu,copil naiv,

Mario!

In zadar ţi-ai măsurat paşii

ti-au luat-o înainte.

şi-au fost pecetluiţi cu mare iscusinţă bărbătească.

A fost mimesis încă de la început.

Cădere

ai călcat pragul

curiozităţii

Ai încălcat regula simţirii

şi te-ai pierdut între arome îmbătătoare

pe care le-ai savurat pe nerespirate

şi-aşa

te-ai auto-devorat.

Acum te-ntrebi de nu cumva eşti blestemat,

de El nu te-a ales întâmplător

şi pe nedrept

şi dacă nu cumva

din tot ce ţi-a fost preconizat

s-a ivit impasul, nimicul şi suprimarea timpurie.

Erai în impas.

Ştiai că noi toţi am complotat

să

nu poţi trece de

femei, bărbaţi, alcool, fumat.

de nimicul ce ţi-a fost preconizat

Tu ştii că nu e vina ta.

E vina lor

A tuturor.

Şi mai ales a mea.

Legătura

Prin ce păstrezi ascuns

Mă ţii aproape, aproape de ce nu eşti

Şi nu vrei să fii vreodată –

Eşti umbră, lumină şi ploaie.

Eşti gheaţă şi soare, şi gaura din tavan

spre care arunc mereu, fără succes,

frânghia prin care sufletul meu se-adapă cu

Ignoranţă, nesimţire.

Eşti stâlpul de-naltă tensiune ce mă conectează constant la aceeaşi greşeală, la părere de rău.

Mă vânezi, îmi ocheşti toracele,

şi-apoi mă prinzi, mă ţintuieşti, mă sufoci.

Ochii-ţi devin tentacule, din care fac eforturi supraomeneşti

să ies

să scap

să plec departe de tine.

Am hotărât să–ţi spăl păcatul

M-am ridicat pe vârfuri,

Am făcut o piruetă,

Mâinile fluturau zvelte deasupra capului.

Zâmbeam. Te-am apropiat.

Te-ai speriat

de tine

De neputinţa de a simţi

De a te iubi

De a te împlini.

m-am minţit. M-am minţit că potopul a trecut

că există remediu. Că rana s-a transformat într-o zgârietură

cât mai învăţ?!

Mai învăţ?

Sunteţi nişte căpuşe

Ce veşnic s-agaţă de mine.

Dar ştiu că totul,

până şi naivitatea mea,

se va preface în prihană,

în atins

în amintire clocotindă-n lavă, apoi va fumega,

Iar griul dârelor ce vor pluti deasupra ta

Îţi vor aminti c-am fost aici

că

Te-am primit.

braţele mi-au rămas deschise

Căci ştiu că vei veni

şi vreau.

Dar nu te mai întoarce niciodată…

urmele ţi le calc în picioare,

bătătoresc pământul şi

le ascund sub flori de anemone.

Vor crede toţi c-ai fost om bun.

***

Amalia CERNAT

Amalia Cernat s-a născut la 29 martie 1996, în Bucureşti. Absolventă a Colegiului Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti. Studentă – anul I – la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti. În prezent locuieşte în Ciorogârla, unde ţine două pisici şi câteva premii literare.

vankila

ploaia s-a aruncat peste noapte ca o herghelie într-un ibric

de răşină. port şase bucăţi de pământ în spinare ca să am sprijin

dindărăt se aud luptele firului de iarbă la intrarea în talpă

soldaţii mei stau rotunzi la gratii îşi fumează degetele

în grabă se deschid porţile ca două femei goale.

tot aici mi-am deschis o temniţă. merge bine

băncile de piatră recunosc gustul

coapselor fără urmaş. din când în când mai trec din capul locului

prieteni care vin să aducă sinceritatea

în porţii mici.

akeldama

gravitatea faptelor se opreşte în pragul memoriei : dincolo sunt

Cuvintele Cu Adevărat Mari

valabile în fiecare limbă – le mestec

cu peruani & frunze de coca în aşteptarea ta

am lărgit camera cu insomnii

/ cu un compas /

am apreciat inexact paşii : la întoarcere

cel mai bine ar fi să-ţi schimbi locul la masă – foamea

şi otrava se plimbă în şotron.

din săgeţi de os am ridicat biserici pentru liniştea

anatomiilor nobile. la scurt timp epidemia

turna var peste ţarina sângelui / microbul

persistă în pleoapa omenirii ca o tandră

precisă lobotomie. ocrotesc laolaltă

viciosul şi virtuosul bineveniţi în viziuna mea

cu trupuri calde & minţi plate. incapabili de conservare

ei au vegheat iuţimea drakkarelor

cu sentimente opuse : fără să simtă de fapt

vântul piperat izbindu-i. în pragul uitării

am răbdare

câteva arme

o geantă

& o linişte îndoielnică.

asetelma

:: tânără era lumea dar nu ştiam eu. plăpândă

mi se vâra în minte ca o spaimă

peste care torni cositor & trece

/

netezit

koudelka adoarme victimele sub tanc

.bezna

li se varsă în contururi – precum – ape însărate intră în fiorduri

un drum neşters ne leagă mâinile în rugăciune

:: când nu o privesc lumea

îşi coace munţii din piele de elefant

pregăteşte imperii fără putere le dă

glas scoicilor şi unde mai devreme

pândeam moartea ca pe un animal surd

iată

ghearele mi se vâră în carne ca o mângâiere

peste care torni toată blândeţea & trece.

brianboru

raiduri diurne – fără ruşine

un gard turnat din fontă care-mi locuieşte :în apropiere:

alţi doi copaci despicaţi în frunte copita TA

BUza apei

brâul râului

mă mişc în braţele gazdei resimt împuţinarea

ploilor de la an la an mai scurte mai repezi ca un sărut dimineaţa

devreme a înflorit polenul pe cerul gurii & //cum să nu

sigur că o să funcţioneze indiferent de situaţie

dacă e oricum aveţi garanţia// că dovlecii

cresc moi şi rotunzi :în frigidere: roşiile

se înverzesc de durere. tu poţi să ai organele învelite în sticlă

nu se observă ba pe deasupra rezistă la şocuri

nimeni nu o să se prindă ce simţi nu e treaba

degeaba

degerate degetele umblă pe vârfuri : în casa pământie a lucrurilor:

schimbările au loc abia când descopăr

urme de viaţă în sânge vărsat / mers apăsat

pielea podelei suportă greutăţi de neimaginat/

m-am jucat cu primele mele cuvinte până am găsit numele tău

şi când am făcut-o nu am mai vorbit câteva zile

şi mama şi tata şi grivei-pe-care-îl-inventez-acum mi te-au căutat în gură

s-au întors cu un liliac crezând că eşti tu şi nu m-au auzit

şoptind

:arcana XIX – sol invictus

trebuie să tragi un cadru gol ca să poţi ucide pe deplin. cu podul palmei:

anulezi orice mecanism al uitării & degetul trecut peste punte rămâne

un gest steril. imediat ce apare soarele

trupurile li se înalţă ca un scut peste boltă. iartă

tot ce nu-ţi cuprinde atingerea

rămâi

p u r i t a t e a n e î n t r e r u p t ă

ţi s-a dat voie să surprinzi bruscheţea gloanţelor – bunăvoinţa jupelor

dojana zeului faţă cu coşmarul probabil

ţi s-a dat voie să te revolţi acolo unde

dragostea apare ca furtul unei coaste/ timp în care

lumea îşi expune rigoarea ca pe o altă

proaspătă încântare.

***

Ioana ŞERBAN

La vie en rose

Dintre toţi monştrii lui Goya

unul singur – rozul lui –

acela înspăimântă –

nu cei ucişi şi spânzuraţi în copac precum talismanele

nici chiar Saturn devorându-şi copiii

(muşcau şi dezveleau de pe trupurile lor

carnea rozalie

gingiile lui roase şi gălbejite)

ci culoarea asta – peticită îngălată

aproape sacră –

rozul lui Goya

camuflează-mi ochiul

să-l pot vântura prin praf!

Sferă IV

Apare o miză între tine şi celălalt

dintr-odată vă conectaţi – cablu după cablu –

şi aşteptaţi vânaţi fiecare circuit fiecare electrizare

(e a lui? deci îmi aparţine?) – verifici verifici

până ce oboseşti

şi atunci încerci să-ţi închipui un moment

când celălalt nu era Celălalt – când era doar printre ceilalţi –

nu exista nici o miză

electrizarea era un cameleon

îşi împrumuta culoarea şi colţurilor şi marginilor le crea umbra

întâmplător – ineluctabil

încerci să-ţi închipui

dar asta s-a rupt

pielea cameleonului a fost sterilizată

şi el murat în formol

acum temător te mai apropii de celălalt – să-i smulgi din fiinţă un cablu?

să-l deconectezi – de-acolo ar ţâşni vreun

gând

şi înainte să-l poţi prinde

s-ar înalţă peste turnuri

ar trece prin atmosferă

satelit în vid.

Dar întotdeauna e copilul cel în starea de lehuzie –

iată trădarea din apele limpezi:

seninătatea lor a strangulat umbre şi imagini.

Iar acum copilul trebuie să educe din nou

umbra

ce stă să cadă deasupra tatălui –

şi umbra

lucrurilor pe care mama încearcă s-o rezolve –

şi pe aceşti bulgări grunjoşi să-i aşeze în găvanele ochilor săi.

În aceste ocne să trudească.

Trebuie încă de câteva ori să-şi nască părinţii

căci:

v-am conceput pe o bandă Moebius

nu are nici o faţă – doar un chip!

şi o vină.

The Crowdly Crowd

O numeam mulţimea. Atât.

Ceea ce nu-i acelaşi lucru a numi mulţimea mulţime. Căci nu mulţimea de oameni –

nu mulţimea de capete – nici mulţimea de buzunare în ritm cu buricele degetelor.

Nu era asta. Poate Mersul lor? – Nici. Ci

acel abur vâlvoi – disecat – nesecat – ce fojgăia deasupra

tuturor acelor capete. Fără direcţie. Încâlcit în părul tuturor acelor oameni.

Şi nu era al lor (adică nu ei îl deţineau). Şi deci nu era nimic

în spatele acelui nume: nu tu casă sau priviri sau suflet – ce să mai vorbim de

fărâmitura pe care altul ţi-o şterge de pe buză sau doar o observă

acolo: fărâmibuza (ştearsă sau observată). Nu.

Mulţimea şi gata!

şi de fapt nici măcar nu puteam spune că acel abur este ea. Fiindcă atunci

ceva totuşi ar fi susţinut-o

dar ea – fără cleşti fără coaste şi fără direcţie –

mişuna şi se năclăia deasupra noastră

ne cuprindea pe toţi în propriul ei câmp de magnetism

şi jos pe asfalt proiecta o umbră. Confirmarea! –

că sunt singur.

Destul.

Limită V

Nevoia mea de-a proba gesturile celorlalţi

de-a le rula peste haine

peste capătul meu – capătul lor

(şi acolo la capăt

tot rămâne o nostalgie cu muchiile rotunjite

încât poţi să aluneci şi să-ţi urmăreşti amprenta

alunecând odată cu ceva

ce-ai fost)

şi-n gesturile lor – îmbrăcat – eu le caut punctele de ardere

din acele zile când ar fi fost gata

să-şi întindă braţul fără să ştie prea bine ce-ar fi

cuprins – dacă era ceva acolo – şi atunci

(ezitând) să-l întindă înăuntru răsucit

în ei înşişi –

fără să ştie prea bine dacă ce-au cuprins era acolo –

iar mie-mi place să întârzii în aceste entorse ale lor

deşi eu ştiu că

dintr-o clipă într-alta vreo întâmplare ar pătrunde

ar reordona totul

–

şi aceste gesturi s-ar exfolia de pe mine

doar o mână ar scrie pe zid.

***

Sorin SUCIU

Sorin Suciu, doctor în litere (cu o teză despre Vasile Voiculescu) e lector la Universitatea „Sapientia” din Tîrgu-Mureş. S-a născut la Braşov, în 1972. A absolvit cursurile Liceului „Puskas Tivadar” din Sfîntu-Gheorghe şi a studiat apoi literele la Universitatea „Petru Maior” din Tîrgu-Mureş. Eseist mai degrabă, ca poet e o prezenţă discretă şi rară.

Claudiu KOMARTIN

Ingluvii

Pilotul

black aphrodisiac

Lanul cu sârme întinse

Toţi ceilalţi apropiaţi

Lego

Ioan Şerbu (n. 1983) a aşteptat cât a aşteptat, dar a debutat cu unul dintre cele mai reuşite volume de poezie de anul trecut.

Efectul calmantelor

Crud şi anevoios, aşa începe orice periplu al regăsirii de sine.

Laura DAN

Îți așezi capul pe pieptul meu îmi asculți bătăile inimii spui că sunt precum pașii unei fetițe care înaintează cu frica de a nu fi văzută.

închid ochii

îmi amintesc strada,

glasurile vesele ale unor copii

numărându-şi paşii de la un stâlp la altul,

pisica încolăcită pe dulap,

serbarea surorii mele,

sala frumos decorată,

partenerul ei de dans, băiatul slăbuț care

în momentul spectacolului a uitat pașii.

îmi amintesc vecinii,

profesorul acela înalt

care mă ruga să închid ochii

de fiecare dată când îmi făcea o surpriză,

masa plină cu cărți,

mirosul de prăjituri,

dimineața în care tata a spus

că dumnezeu e un bătrân reumatic,

felul în care mama îl privea

gustând liniștită dintr-un şerbet.

în nopțile acelea mama dormea cu mine

părul ei mirosea a scorțișoară

seara râdea și îmi pieptăna părul,

întreba:

care este culoarea ta preferată?

eu nu am o culoare preferată

nu se poate, toți avem o culoare preferată.

îmi amintesc

balconul plin cu flori,

diminețile în care mama cosea

așezată pe scaunul micuț din bucătărie,

vecina cu privire de păpușă care s-a aruncat în gol 9 etaje

mama spunea că vecina nu dorise să moară

dorise să fie salvată și iubită.

îmi amintesc mâinile ei

se mișcau în aer

ca și cum ar fi scăpat o scrisoare.

eu priveam de la geam și cântam din muzicuța mea roșie

aș fi vrut s-o întreb:

care este culoarea ta preferată?

toți avem o culoare preferată.

dacă cineva și-ar fi așezat atunci capul pe pieptul meu..

Poem

şi-am văzut-o. ziua în amiaza mare,

pe capra căruţei aceleia care venea dinspre pădure

şi făcea pe uliţă, ca s-o aud, un zgomot înfiorător. părul negru, tăiat scurt,

şi ochii luminoşi, picioarele dezvelite să le mângâie vântul în mers. albe şi puternice,

rochia neagră şi subţire fluturând, bustul drept,

bluza de culoarea grâului, gâtul ridicat cu mândrie. lângă ea băiatul acela

care ţinea hăţurile, blond şi şters, aproape spelb,

concentrat la drumul pe care căruţa aproape c-o luase razna.

m-am ridicat să văd mai bine şi am simţit cum toate celulele trupului

mi se schimbă pe loc, se înnoiesc ca-ntr-o transfuzie magnetică. mi-a aruncat o privire,

mai mult în treacăt, şi totuşi în clipa aceea

sunt sigur că m-a recunoscut. cu o oarecare uimire:

să recunoşti ceva ce n-ai văzut niciodată. scânteia care se declanşa de câte ori mă zărea.

am urmărit uluit cuplul acela ciudat, răsărit ca din senin,

depărtându-se deja, şi brusc mi s-a părut cu pământul nu se mai învârte cu mine.

am început să calculez. da, dacă de la moartea ei

s-ar mai fi născut o dată, trebuia să aibă acum aceeaşi vârstă. altfel cum?

altfel cum să se explice inexplicabilul?

totul a durat câteva secunde şi pământul refuza să-şi reia

mişcarea aceea a lui de rotaţie care ne dă senzaţia de echilibru.

dumnezeu nu face glume. locul e acesta, şi de câţiva ani aştept,

dregând stângaci lucruri care-mi cad din mâini. potopit de arşiţă.

şi încet-încet mi s-a strecurat în suflet senzaţia covârşitoare

că toată viaţa mea, de atunci şi până acum, cu toate realizările ei,

certitudinile câte-au fost, familia, copiii de care sunt de multe ori atât de mândru,

ieşirile în lume, serile în care am fost aplaudat

Îți așezi capul pe pieptul meu
îmi asculți bătăile inimii
spui că sunt precum pașii unei fetițe
care înaintează cu frica de a nu fi văzută.