Carmen Veronica STEICIUC
fiinţa mea este o călătorie spre tine
spre tine vin, domnul meu, port în braţe adevăruri şifonate
şi vise decupate din foşnetul sălbatic al anemonelor
prin liniştea zorilor vin prin amiezi transparente prin
mistralul cu atingeri azurii, domnul meu,
în oglinzile mişcătoare în care te reinventezi la infinit
fiinţa mea este o călătorie spre tine
de la o vreme ploile
de la o vreme ploile şi-au făcut culcuş sub pleoapele lui
tăcerile se ghemuiesc în mine şi în mama
când palmele noastre se ating, amintirile se rostogolesc
uşor aşezând tandreţea pe încheietura mâinii ca o brăţară
ultimul zâmbet strecurat printre buze vestejite
preschimbă cuvintele albe în fluturi
din puzzle-ul care sunt eu
rătăcesc în fiecare zi câte o piesă din puzzle-ul care sunt eu
deja alunec incompletă prin tine şi prin mine
la capătul firii absenţa ta roade aripile fierbinţi ale
memoriei în noi mă risipesc din ce în ce mai des
dincolo de ziduri emoţiile se desprind de mine îşi construiesc
himere multicolore mai rotunde mai blânde mai vii
(fragmente din volumul în lucru „Livada de portocali”)
…
Într-un mod bizar, toată viaţa am visat fluturi.
Fluturi azurii de forme şi mărimi diferite, cu aripi transparente care-mi purtau gândurile peste anotimpuri.
Fluturi coloraţi care-mi deschideau porţile unor lumi neinventate încă.
Fluturi răguşiţi care mă strigau necontenit din spatele unor oglinzi mişcătoare.
Fluturi tandri care mă îmbrăţişau de câte ori era lună plină.
Fluturi cu papion, care îmi ţineau loc în loja regală din interiorul luminii la fiecare proces de fotosinteză.
Fluturi mascaţi, care mă căutau continuu prin lanuri de grâu interminabile.
Fluturi negri, care se hrăneau cu temerile mele.
Şi un fluture alb.
Un fluture care, indiferent de vis, era întotdeauna acolo, ca o secvenţă finală.
Un fluture alb care mă aştepta, liniştit, într-o livadă cu pomi înfloriţi.
O livadă de portocali.
…
Tramvaiul cu roţi de cauciuc are o singură şină.
Tramvaiul cu roţi de cauciuc trece silenţios prin memoria oraşului.
Tramvaiul cu roţi de cauciuc nu patinează iarna.
În memoria oraşului doi îndrăgostiţi înaintează prin calmul după-amiezii.
Ea îl ţine de braţ. Zâmbeşte.
El poartă în fiecare expresie a feţei o emoţie desavârşită.
Trecătorii se oglindesc în inimile celor doi şi rămân suspendaţi pentru o vreme în starea de euforie care îmbracă străzile pietonale, bulevardele aglomerate şi portul.
Caen îi ţine pe toţi în braţe.
(fragmente din volumul în lucru „Livada de portocali”)
…
Era cald şi bine acolo.
În interiorul gândului nu aveam multe de făcut.
Eram pur si simplu o formă de energie gânditoare.
Mă bucuram de o libertate fantastică. Îmi era permis să călătoresc prin imaginarul fiinţei pe care o locuiam şi să adorm în fiecare seară în mintea unui personaj din cărţile pe care ea le citea.
Da, aţi înţeles bine.
Era o ea.
Este interesant să locuieşti în gândurile unei adolescente. Să vezi cum îşi construieşte o imagine despre viaţă. Cum alunecă printre temeri şi frământări, căutări, întrebări şi emoţii. Să identifici culoarea pe care o au aripile ei când se îndrăgosteşte pentru prima dată.
Cum care aripi? Ei, da, uitasem că voi, oamenii, nu vă vedeţi aripile. Dar ele există. Bineînţeles că există. Şi culoarea lor se schimbă continuu, în funcţie de emoţia care vă ţine în braţe.
Mai erau şi visele ei.
Despre visele ei v-aş putea povesti ore în şir, dar nu vreau să vă plictisesc.
A, nu. Nu erau vise din acelea condimentate, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Erau vise cuminţi. Deşi… Uneori mă trezeam în visele ei cu toate cuvintele interzise în lumea reală. Veneau să se desfete pe malul unei mări, pe şezlonguri din trestie de bambus, cu cocktailuri din fructe exotice şi bomboane fine de ciocolată.
Da, aţi înţeles bine. Erau acele cuvinte care nu puteau fi rostite decât între hotarele visului.
Niciodată nu m-am întrebat de ce le ţinea ascunse acolo.
Oricum, amintirea cea mai frumoasă despre ea a fost rolul pe care mi l-a dat în zorii unei zile senine, în care liniştea răsăritului de soare respira pur si simplu prin mine.
Era probabil rolul principal din povestea unui răsfăţ. Răsfăţul unei adolescente.
Era rolul ideal pe care îl aşteaptă orice formă de energie gânditoare. Şi eu l-am primit cu bucurie. Îl aşteptasem, recunosc, timp de treisprezece ani.
Rolul era să fiu dorinţa cea mai mare. Fiecare fiinţă umană are o dorinţă care primează.
Ei bine, eu am primit în dimineaţa despre care vă povestesc şi o parolă secretă.
Eram dorinţa ascunsă pe care orice adolescentă o poartă în culisele memoriei sale.
Era cald acolo. Şi era bine.
…
Cum? Aţi vrea să ştiţi ce alchimie nebănuită m-a îmbrăţişat în timp ce deveneam cuvânt exprimat, iar mai târziu, fluture ?
Sigur.
Vă răspund cu plăcere.
Eram, după cum vă spuneam, dorinţa secretă a unei adolescente.
Până aici, nimic deosebit.
Lumi nemărturisite îşi făceau loc în umbrele pe care cuvintele le săpau în mine.
La un moment dat însă, o stare de agitaţie a răscolit adevărurile din interiorul gândurilor.
Am fost smulsă pur şi simplu din ascunzătoarea mea şi aruncată într-un foc alb care-mi atingea formele cu o senzualitate nedesluşită.
Eu chicoteam.
Râsul meu alimenta focul alb cu voluptate.
De nenumărate ori simţeam că mă topesc de plăcere. O frenezie absolută.
De nenumărate ori.
Era, de fapt, un proces de modelare.
Vă puteţi imagina un olar care frământă lutul în intimitate? Câtă tandreţe trădează mângâierile sale…
Ei bine, de asemenea mângâieri mă bucuram şi eu în acele clipe.
A, mai era şi iluminarea. Oglindirea în esenţele vii ale focului alb. Esenţe în care entităţi minuscule, strălucitoare, se agăţau în delir de fiecare particulă a firescului. O strălucire în care abia percepeam aerul din jurul meu.
Lucrurile s-au derulat cu o viteză fantastică. Nici n-am avut vreme să-mi dau seama ce se întâmplă.
În scurt timp am realizat că am aripi.
Apoi un trup.
Din miriadele de ochi pe care-i aveam înainte, acum aveam doar doi.
Mă transformam într-o creatură interesantă, asemănătoare cu un fluture. Un fluture alb.
Singura diferenţă între mine şi insectele din ordinul lepidopterelor era faptul că eu aveam un plus de nemurire.
O mireasmă de livadă de portocali în floare s-a aşezat timid pe antenele mele.
O formă geometrică nedefinită îmi contura însingurarea. O formă de captivitate în care lumile abstracte reflectau în mine întâmplări viitoare.
Pe scurt, o expresie admirabilă a unui moment insolit.
O alchimie mai puţin cunoscută, în care lumina penetrează universurile dorite pentru a naşte entităţi mai mult sau mai puţin ancorate în real.
Cam asta ar fi.
Cum? Trecerea dintre două dimensiuni?
Da, se poate spune şi aşa.
…Reîntâlnirea cu ea a fost o revelaţie.
Dacă uneori zburam în neştire peste şi prin adevăruri mai mult sau mai puţin ademenitoare, în momentul în care ea a intrat în sala de expoziţie, umbrele albe au zâmbit în toate tablourile.
Da, aţi înţeles bine.
Umbre.
Am spus umbre intenţionat.
Deşi, semănam mai mult cu nişte pete de lumină care vibrau pe pânzele expuse.
Iniţial, credeam că ne-am întâlnit acolo întâmplător.
Abia târziu am înţeles jocul.
Eram, de fapt, o mulţime de fluturi albi. Locuiam în tablourile lui. Dormeam, mâncam, dansam, ne iubeam în tablourile lui.
Era acolo, ca să spun aşa, cartierul general. Locul în care ne adunam şi materializam esenţe gânditoare, după care plecam spre destinaţie.
Eram dorinţe mascate care decupează fragmente din ireal, pe care le lipesc apoi în cotidian construind întâmplări viu colorate.
El nu înţelegea de ce ne-a adus acolo.
Dar simţea că aşa trebuie să fie.
Reîntâlnirea cu ea a fost o bucurie imensă. Am reuşit chiar să-i semnalez telepatic prezenţa mea acolo.
Ea nu m-a uitat.
Eram pentru ea un izvor de linişte ascuns.
Şi prin asta m-a cucerit definitiv.
…
V-a plăcut mutarea mea?
Sigur, există o logică internă a jocului. O logică ascunsă, pe care doar fluturii o cunosc. O strategie fascinantă care vă aşează pe voi, fiinţele umane, în întâmplări dorite, uneori bizare, în momente din cele mai neobişnuite. O aşa zisă raţiune a existenţei, care vă trimite în mod conştient sau inconştient semne. Uneori prin sunet, culoare, cuvânt. Alteori prin…
Aveţi cumva senzaţia că ea a ales din întâmplare tabloul Ritual cu fluturi şi melci? O, nu. Bineînţeles ca nu. Probabil v-aţi dat seama, deja. Eu eram acolo. Eram culoare şi sunet în acelaşi timp.
Nu eram singur. Nu. O mulţime de fluturi albi eram în sala de expoziţie. Fiecare dintre noi întruchipam o dorinţă.
Eu eram dorinţa ei.
Pentru ea am locuit, multiplicat, în toate tablourile în acelaşi timp.
Am selectat canalele de comunicare. Am acordat uşor frecvenţele. Am revărsat o dragoste desăvârşită peste nevoia ei de tandreţe.
Am cântat chiar. Da. De ce vă miraţi? A, sunteţi obişnuiţi ca fluturii să zboare şi atât? Ei bine, fluturii cântă. Da, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, fluturii cântă. Glasul lor seducător vă poate tulbura sau vă poate induce o stare de calm nesfârşit.
De data asta însă, numai ea îmi putea auzi cântecul.
Bucuria pe care o construiam în ea avea valenţe inestimabile. Simţeam starea ei de bine când devenea culoare şi îmi atingea uşor aripile ca un abur cald. Uneori fierbinte.
O formă de magie? Nu. Nicidecum.
Poate o formă uşoară de hipnoză, indusă prin aprecierea deplină a frumuseţii. Un exerciţiu care vă scoate din cotidian şi vă permite pentru câteva momente să cunoaşteţi absolutul în toată splendoarea lui.
Da. Aţi ghicit. Imaginea din Ritual cu fluturi şi melci era începutul.
Momentul zero.
Momentul care rotunjea esenţa gânditoare a unei adolescente, imaginând întâmplări reale.
Momentul în care esenţa aceea gânditoare începea să se rostogolească precum un bulgăre de zăpadă.
Un bulgăre care definea împlinirea.
Împlinirea dorinţei.
Ioan Tudor IOVIAN
frigul
a cam venit vremea să luăm o altă cale
e frig în patul vraişte al copilăriei
e frig în haina prea strâmtă a adolescenţei aruncată la debara
e frig în minte
e frig în stele
între noi e distanţa dintre două continente
deşi mă ţii de mână când privesc albastrul îndurerat al mării
e frig ca într-o salină în inima ta
„ca în capul unei statui” – cum a zis un poet bolnav de frig –
de frig şi de linişte rea
pereţii minţii crapă
ziua se surpă în noapte de cum mijesc zorii
cu uruit de fiare vechi şi pietre şi trupuri zdrobite de oboseală
copilul moare fără să fi aflat de ce
în bărbatul neras de săptămâni care priveşte în gol
frig şi ziduri fără fisuri şi tâmple de piatră ceruri definitiv închise
te rog
nu pune mâna nu pune mâna pe raza asta de lumină
fiindcă nu de sus vine
şi e atât de frig în lume
e atât de târziu
e atât de amar
passo doble la tobe eufoniu şi cinele
aş vrea să deschid
uşa care n-a mai fost deschisă de ani dinspre tine
inima care n-a luat foc niciodată din dragoste
mormântul atâtor zăpezi
lada cu un El Dorado uriaş
cu bocancii plini de noroi grei ca moartea
dansez în ploaie
frământând
frunze şi ochi şi aripi de porumbel şi săruturi
beat beat
cu o cheie în mână –
de aur de lumină de carne de pământ
în jur nebuneşte
rotesc case de plumb inimi de câlţi căpăţâni de poeţi fântâni fără apă
dinţi cariaţi teii în floare
dansez în ploaie şi nu vreau să ştiu de nimeni şi de nimic
„aşa să mă ţineţi minte” – zic –
„fericit tânăr neras beat de ploaie şi moarte
cu picătura de sânge în colţul gurii –
trandafir vânăt
pătat de noroi şi scuipat şi muc de ţigară şi sărut”
zic –
„aşa să mă ţineţi minte – dansând în ploaie
passo doble la tobe eufoniu şi cinele
în noroaiele El Dorado-ului
fericit
ca Vaca Domnului sub frunza de vişin
ca prigoria-n vântul
lui aprilie
ca roza înmulţindu-se-n carne
cu bocancii grei
cu inima şi mai grea
cu gura uscată de arşiţă
in deserto clamando”
lepădat de la faţa Ta Doamne
– desprindere II –
lepădat de la faţa Ta Doamne
mă bălăcesc
între muzici lascive bere şi mititei aioşi
muştar şi bârfe şi covrigei unşi cu miere şi susan mac şi şpan
cu Suzana şi Lolita
trase artistic la strung de Hopa-Mitică-nici-nu-bea-nici-nu-se-strică
în baraca miracolelor
şi roata norocului din adn-ul meu
produce viitor la kilogram legat cu pamblică tricoloră
produce non-stop adrenalină şi american-dreams pentru poeţii gureşi
de pe Dâmboviţa & Tâmpa
pentru spitalele de psihiatrie pentru şcolile de dans din burice
pentru ministerele nimicului cu scârlionţ
şi roata norocului din mintea distrusă produce
în valuri kalaşnikov
realităţi cu yesmeni cu vodka & cola pentru restul lumii
pentru generaţiile copy-paste copy-paste
dar roata norocului
cu slove de foc şi slove făurite
cu litere tipărite cu fierul roşu în carne
produce
între Carpaţi Dunăre şi Mare
printre hăulituri cu ghionturi mioritice
atât de multă tristeţe că-mi vine să-mi tai venele
să mă arunc în ziua de ieri
pentru totdeauna
dar vai
dispare în disperarea livrată cu parfum ieftin şi fundiţă
în întunericul erotic
Coana Miţa-biciclista cu tot cu Crăcănelul ei
ambetat absolut undeva în Cişmigiu
ascuns
cum numai marea sub clopotele verzi
hai să te dai cu mine cu el cu ea în stambă
să ne întoarcem sufletele pe dos
să li se vadă cusăturile slabe aţele de păpuşă
să facem măscări prin
paradisurile artificiale
în care
goală şi vopsită în verde de paris
baletează au rebour jeanne duval cu poetul ei en corespondances desperechiat
cu tiribombe şi pocnitori şi sudalme şi miros iute de frică
dar
hai să punem sub scaunele din biblioteci grenade cu râsete şi la subţiorile îngerilor
sticlă pisată şi merde afrodiziac
hai să ne tăvălim beţi-turtă
prin praf de puşcă şi piper şi creier
făcut zob cu ranga iubirii de oameni
în academia scrobită
ţeapănă de atâta gravitate
-mausoleul merdului tricolor –
hai să ne ospătăm cu fleicile fleşcăite ale lui mam’mare
cu nasul borcănat şi roşul vertical al lui nichituş muiat în tuş sub curcuduş
între oameni de câlţi
oameni de gumă
oameni traşi la xerox pe hârtie de ambalaj pe ziduri în aiurare
o să vă vând contra cost cu pipeta
esenţa esenţelor sub formă de picături sub limbă
celor în care gloanţele dum-dum
fac să înflorească
psihedelic
iadul
pentru o clipă o să urc în al nouălea cer cu Lolita
să sfărâmăm porţi de fum să dărâmăm ziduri de carne şi nervi
să ne aciuem în ea pentru încă o viaţă pentru încă un vis
cu iarba fiarelor
o să desfac cele-şapte-lacăte-de-la-cele-şapte-centuri-de-castitate
ca toată tinereţea să se ducă pe apa sâmbetei
hai să vi-l arăt
dincolo
pe dj Marinică trompo-bicicleta cu gaze
care vinde pisată mărunt
piatra filozofală ambalată în staniol pentru uz intern –
e bună pentru brâncă şi oftică pentru meteorism şi aiurare
pentru săpat şanţuri în Pacific
pentru bucuria coborârii de-a berbeleacul a omului
din maimuţa lui urmuz la fiecare 20 de minute
pe scara Richter
ia faceţi voi mumos-mumos
ca Iovian–împăratul să vă injecteze în jugulară de-a dreptul
licoarea poeziei
cu tot zumzetul cuvintelor în durerile facerii
cu otrăvuri sonore şi ceruri înalte
şi pocnetul osului de pitulice sub raza iute a dimineţii cu păpădii
şi
le spun
celor dispuşi
să privească în ochii mari şi minunaţi
moartea din ei înşişi
până se îndrăgostesc de ea şi de miile ei de fluturi
rătăciţi între acum şi atunci
( şi nici un om nu o va atinge aici
– şi ea va zbura
liberă şi fericită pe deasupra câmpiilor de fier şi gălbează
pe deasupra gunoaielor
din oraşele frigului
a munţilor măcinaţi de boli
a morţii în travesti )
dar ei sunt duşi deja cu sorcova pe pustia neagră prin hrubele beţiei de a face rău
Violeta ION
CEA MAI FRUMOASĂ ZI
Deasupra Ardealului
Deasupra Ardealului se înalţă surprinzător de repede oameni
palizi cu haine lungi sub care tremură corpurile subţiri, firave
răsucite a ploaie şi linişte.
Mătuşa e gazda completă, nu-şi ridică niciodată privirea din perete.
Roboteşte lucrul pe loc şi ea nu se hrăneşte. Are sîngele gros cît să-l tai cu palma,
din sîngele ei se îngraşă, din sînge îşi duce mîna la urechea beteagă
din sînge se trezeşte noaptea şi aranjează lucrurile în rafturi
toată noaptea cotrobăie prin debara cu mîini puternice din care
ţîşneşte sînge gros, bun
ca la mama acasă. Cu sîngele ei se laudă, de sîngele ei e îngrozit oraşul
cînd stă lipită de masa de la fereastră, trenurile urlă şi vorbesc cu ea.
După o stare nemaipomenită începe să zică tare. De la atîta vorbire
se încreţeşte cugetul. Bărbia îmbătrîneşte dar se ţine trează cu o sforţare în sus
de parcă s-ar smulge că e pe jumătate îngropată. Toţi oamenii din oraş
se strîng în jurul ei şi vorbesc, parcă au şi ei
bărbile îngropate pe jumătate în aerul gros
şi de la atîta vorbire cu ea încep să caute toţi noaptea prin debarale.
Noaptea e întotdeauna grozavă, magnifică.
N-am aflat niciodată ce caută.
Mă uit la femeia asta
Mă uit la femeia asta care îşi întinde mîinile pe geam
în spatele geamului oameni lungi
oameni prietenoşi
unii spun că-i nebună şi că de cîte ori deschide fereastra
îşi agită mîinile în gol.
Cred că se recunoaşte în mulţime şi mai cred că într-o zi
o să coboare de acolo s-o îmbrăţişeze.
Poate e mătuşa. Şi mătuşa caută de dimineaţă şi caută
şi caută pînă seara cînd mîinile ei fine
se aşează în jurul gîtului femeii din mulţime.
În fiecare dimineaţă urmele de pe gît se evaporă
şi în fiecare noapte văd o femeie care trage
un leş în sus pe scări pînă în creier
Asta e a doua noapte
în care visez morţi care nu fac parte
din familia mea. Le dai pomană, ce să faci, spune mama. Altfel se ţin după tine
pînă le dai. Tu, ascultă la mine, intervine mătuşa Tina, crezi că morţilor le mai
trebuie ceva? Lu’ asta, după ce şi-a schimbat religia, spune mama, nu-i mai trebuie
nici bomboană pe colivă. Lasă că o să vezi tu cum e să nu-ţi împartă nimeni!
Adică pe ei nu i-a iubit nimeni?
Te-am auzit, şuieră mătuşa. Ce legătură are?
Ce a zis, întreabă mama. Spune ce a zis!
A zis că vremea trece şi dacă mai stă aşa se urîţeşte şi n-o mai ia nimeni.
Urîtă eşti tu, şuieră şi mama, lasă-mi fata în pace,
mai bine vezi de tine că eşti stearpă ca o coajă de nucă. Şi ce mare
lucru că-l ai pe Ilie? Tot nepoata o să-ţi împartă.
Dacă îmi împarţi, mă ameninţă mătuşa, o să te bîntui în draci!
Tată, să-mi dai bani să-ţi cumpăr băutura pentru pomană, sare tata în mijlocul sufrageriei.
Se cam clatină că el a început de aseară.
N-a băut tata nimic, îmi dai bănuţii şi îţi cumpără tata de la piaţă
un vin alb, ca să nu-mi facă tensiune
o ţuică sănătoasă de prună
îţi cumpără tata carne pentru fripturi
le perpelim frumos la cuptor
luăm şi un cozonac, că mă-ta e obosită.
Mă, spune mama, iar mergi alăturea cu drumul. Dar nu e o idee rea
să-i dai lu’ tac-tu să se simtă şi el util.
Dă-i lu’ tăticu, spune tăticu. Şi din mîneca mea încep să curgă : asul de treflă
pentru regina mamă, asul de pică pentru mătuşa Tina, asul de cupă pentru tata,
şi curg pînă se umple sufrageria
şi de atîţia aşi nu ne mai încăpem în piele de bucurie.
Dimineaţă va fi
minus un grad şi mai tîrziu minus şase grade,
ne anunţă tata în bucătărie, făcînd pîrtie printre ceştile cu cafele
şi eu vreau să-i spun că logic n-are cum
oricum, nu iarna asta a noastră
dar nu apuc pentru că un om de gheaţă se ridică brusc între noi
şi-l privim în orbitele goale pînă ni se face rău
şi ne aşezăm pe scaune. Eu mă arunc ca să aud cum trosneşte scaunul, el
se aşează simandicos ca un musafir şi întoarcem simultan privirile spre fereastră:
a rămas doar copacul acesta golaş
şi fata asta cu pelerină
şi bătrînul cerşetor care strigă cu o cruce în spate
a rămas troleibuzul şi mîna dreaptă a lui Dumnezeu care mătură străzile de cadavre
a rămas soarele ăsta proaspăt de care nu te mai saturi
aici sînt magazinele din care ieşim fericiţi
aici pîinea şi laptele şi mierea pentru pomenile noastre
etajele care se leagănă sub corul de frunze galbene
mîinile mele din care se varsă un rîu de seminţe pentru porumbei
da, dimineaţă va fi minus un grad
mai tîrziu minus şase grade
şi aici, în casă,
figurinele de lut plămădite de atîţia ani de zile
pietre de rîu şi mileuri şi cîinii noştri încurcîndu-se printre ele
împrăştiindu-le peste tot
cearcănele mamei îmblînzite de atîta rău: că ne-am obişnuit cu el
cum se obişnuieşte omul cu tumoarea din corpul lui
renunţă la regim şi lamentări şi trece la cafele şi votcă
îndoaie pachetul de ţigări
şi ia fiecare zi ca pe cea mai frumoasă zi.
Crista BILCIU
EVANGHELIA DUPĂ LILIT
în 13 cânturi deşucheate
(POEMA DESNUDA – Cartea 2)
Prolog
Ascultă-mă
dar nu cu urechea,
ci cu sexul lipit de textul prin care respir…
Majoritatea fecioarelor sfârşesc în patul unui bărbat, dar
nu orice purtător de penis e bărbat, după cum
nu orice purtător de pix e critic literar
pisicile nu sunt toate la fel în întuneric –
unele mai blânde zgârie rău
altele rânjesc doar (cele de Cheshire)
iar altele bătrâne fac zeama bună –
dar, de cele mai multe ori,
precum oul care dă lecţii de gătit găinii
aşa caută critica de azi târtiţa poeziei de ouă
căci, vai, nu orice critic literar are pix
(nu orice pix zgârie rău)
unii critici au sex
iar sexul lor o latră pe Lilit, târfa
Lilit râde în somn căci
Ce naşte din poezie critici literari mănâncă
Introducere
(Odă mie însămi)
-Cine eşti tu?
-Sunt Lilit. Lilitu…
Cartea a doua nu e cine ştie ce
În ea veţi face cunoştinţă
cu ceea ce a mai rămas din
personajul numit Laura
cu o versiune adăugită, peticită
şi îmbunătăţită
Deci, eu, Laura
scriu
înşir cuvinte în mansarda mea
de pe Căderea Bastiliei
alături de partenerul meu neobosit
şi negrăitor, gândacul gânditor pe nume
Gândac Gândescovici Raskolnikov
El stă în chiuveta mea care picură
iese din instalaţia de scurgere
şi aşteaptă
aşteaptă să îl observ
şi să îmi fie frică şi greaţă
(Gândescovici are peste 5 centimetri lungime)
atunci Gândescovici zâmbeşte pe sub elitre
şi gândeşte: Eu sunt îngeraşul tău
eu îţi voi lua cuvintele oarbe de lăbuţă
eu ţi le voi purta în jos
prin instalaţia de scurgere
până în casele oamenilor
eu ţi le voi sălta spre urechile
şi decolteurile gospodinelor
spre urechile intelectualilor
Iar mansarda ta va fi un focar de cultură
Eu voi ieşi prin fiecare canal şi fiecare robinet
voi lipi abţibilduri cu chipul tău
şi cuvintele tale mă vor urma cuminţi,
ţinându-se de lăbuţe să nu se piardă
şi nu, tu nu vei fi o simplă statistică
atunci când vei muri,
tu vei ajunge în Dicţionarul Scriitorilor,
şi în manualele alternative,
în ştirile de la ora 5,
chiar în „Times” şi „Sunday News”
şi de acolo, ţup!
în subconştientul colectiv.
Şi viaţa ta nu va fi degeaba
nimic nu va fi degeaba
aliluia aliluia aliluia…
Ascultă.
Aşa reflectam eu în timp ce
mă plimbam pe străzile prăfuite ale oraşului
(mint când spun că străzile sunt prăfuite –
de fapt, inventez,
ca să nu-ţi dai seama că sunt atât de căzută în mine
încât nu mă uit nici la străzi, nici la cer, nici la oameni –
nici măcar la tine care mă citeşti,
probabil, simţi incertitudinea prezenţei mele,
te plictiseşti
Şi aştepţi degeaba să încerc să te cuceresc prin clasicele figuri de stil…)
Chiar acum, creierul meu scrie,
Corpul meu nici nu e aici,
paşii îmi duc inconştient sacul de oase şi grăsimi organice
în zig-zagul supermagazinelor,
sufletul meu însă stă aplecat asupra lui însuşi,
ca atunci când te apleci să bei apă dintr-o fântână,
te vezi pe tine în ea
şi rămâi tâmpit, ca Narcis,
Dar sufletul meu e departe de a se extazia
de netezimea obrazului său,
sufletul meu e orb
şi trebuie să se pipăie cu degetele pentru a se cunoaşte,
îşi tatonează încet, cu tentaculele,
fiecare centimetru al epidermei, căutând spărtura –
pentru că trebuie să fie o spărtură în fundul vasului,
altfel de unde apa din cală,
de unde oscilaţiile periculoase ale navei,
gata să se abandoneze îmbrăţişării furibunde a valurilor,
de unde fuga îngrozită
a şobolanilor lucidităţii,
care preferă să se înece decât să însoţească
o astfel de corabie bolnavă (nu beată).
Rana – cauza bolii – spărtura mare
prin care conştiinţa mea îşi poate trece cu uşurinţă pumnul,
fluierând a pagubă,
credem că a fost făcută de ochii lui albaştri
de ochii lui mirosind deocheat a D.H.Lawrence…
STOP!
Ştiu. Cuvintele mele nu au reuşit să înşface ideea.
Lasă ideea. De unde au apărut iar ochii?
Şi de ce sunt albaştri?
Şi cine eşti tu?
Sunt Lilit. lilitu.
Lilitu? Ce s-a întâmplat cu Laura?
Atunci Laura se trezi din somn.
Daniel D. MARIN
Lumea într-un cip
Trăiesc în bunăstare şi apatie.
În acest caz, lumea este, printre altele, tolerantă cu mine.
Când traiul ăsta dă semne de oboseală,
lumea fojgăie în jurul meu şi-mi dă întruna sfaturi arţăgoasă.
Dacă aş putea introduce lumea
într-un cip pe care l-aş putea activa oricând
m-aş putea crede un dumnezeu-copil.
În acest caz, lumea îmi va părea, printre altele,
obedientă ca un roboţel-spion
dependent de telecomandă, baterii şi cheful meu
de hârjoneală şi de a strecura mică discordie.
Abia atunci adio bunăstare şi apatie cu adevărat hieratică.
Lecţia de cinism
Învăţ să fiu un bun cinic.
Mă ajută să trec peste.
Cinismul de împrumut îmi
vine perfect. În noua mea haină
defilez calm prin societate.
Cota de popularitate
îmi creşte invers proporţional
cu puţina îngăduinţă
de care dau dovadă. Însă tot
nu reuşesc să trec peste.
Cu cinismul la vedere, trec
prin societate ca un superb
manechin anorexic pe catwalk.
respiro
Fac ce vreau. Şi vreau să fac dezastru.
Arunc obiecte, rup hârtii, răstorn
castronul cu mâncare al pisicii
în mijlocul camerei, smotocesc pisica,
mă învârt în jurul camerei,
sar până dau cu capul de tavan.
Un vecin îmi bate în ţeavă
să mă potolesc, altul mă întreabă
direct prin peretele lavabil
ce m-a apucat. Şi ce-mi place
să-i las în suspans! Din păcate
nu mă ţine prea mult. Mă potolesc.
Sunt cuminte şi mă doare.
Strâng tot ce-am aruncat. Oftez de oftică.
Pisica stă în mijlocul camerei
în două lăbuţe, privindu-mă cu ochii ei albaştri
de birmaneză, total confuză.
Levitaţia
Se mai întâmplă să-mi iasă exact
invers. Şi nu-i prea rău. Dimpotrivă.
Ieri am vrut să ajung la pacea interioară,
dar paranoia mi-a invadat mintea.
Din paranoia am trecut printr-un
inexplicabil proces direct la extaz.
Buddha mă privea şi parcă mă invidia.
Mie nu-mi păsa. Nici nu mai
ştiam ce-i aia invidie. Deja mi se arcuia
aura în jurul capului. Mai s-o ating,
dar extazul te consumă şi se consumă
rapid. M-am trezit în metrou.
Levitam în lotus deasupra unui scaun de plastic
roşu cu ochii holbaţi, iar oamenii
se holbau la mine. Mă arătau cu degetul.
Nediferenţiatul
Încerc să fiu eu.
Nu-mi iese.
Împrumut voci, figuri,
uneori chiar gânduri.
Fără voie. Nu mai ştiu unde
încep eu şi unde încep
ceilalţi. Nediferenţierea îşi face
de cap în propriul meu cap.
Motor!
Mi-e foarte greu să accept
că în realitate nu e foarte greu.
Mă ascund ca un tâlhar
cu şişul în mânecă după tihnă
şi trândăveală, să pot
la un moment anume ales
să înfig şişul în oricine-mi perturbă
reveriile bizare. Dar nimeni,
nimeni nu se sinchiseşte.
Atâta plictis încât las bizareriile
deoparte şi trec la acţiune.
O imensă energie benefică
îmi inundă trupul. Întorc totul
pe toate părţile. Sunt în plină
acţiune de cercetare. În curând
voi fi în deplină acţiune.
Deja mă trece un fior când
mă gândesc la tot ce-aş putea face.
Direct spre soare
Mi-am luat un automobil.
Numai bun pentru drumurile noastre.
Nu consumă mult. Numai
că de câte ori sunt la
volan mă transform în altcineva.
Nimeni nu mă recunoaşte.
Şi mă ţin de farse.
Până mă plictisesc. Atunci
mă dau jos din automobil şi redevin eu.
Mi-a venit meseriaşa
idee să-i ataşez nişte aripi.
Să fie un nou automobil zburător
prin lume. Dar de unde aripi?
Prind un arheopterix
şi-i retez aripile, apoi precum
Dedalus le ataşez cu ceară
la automobilul meu. Şi pornesc motorul.
Şi îmi iau zborul direct spre soare.
Însă gelos pe mine nimeni nu-i.
Sunt prea multe avioane.
câinele invizibil
în parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini
pe iarba crudă şi umedă
copilul ţine un câine invizibil în braţe
îl mângâie pe blana deasă şi moale
îi şopteşte ceva strict secret la urechea uşor ridicată
câinele invizibil pricepe desigur totul
(e de o inteligenţă vizibilă de la o poştă)
şi îi răspunde copilului tot în şoaptă ceva strict secret
copilul îl hrăneşte cu jăratec şi pâine pe vatră înmuiată în lapte
o muşcătură el două câinele invizibil
în parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini
un copil cât un purice
se joacă în blana moale şi deasă
a unui câine invizibil
care creşte tot creşte
cât blocul de vis-a-vis
cât un transatlantic.
Individualitate
Vine o vreme când toate îţi par
aproximativ indistincte. Lucruri, oameni,
fluxuri energetice şi electromagnetice,
sunt o masă omogen structurată
ca un fel de reţea. În orice punct te-ai afla
totul e indistinct. Mai grav,
tu însuţi devii treptat la fel de indistinct.
Încerci să-ţi recapeţi
individualitatea, dar ea nu dă semne
că ar vrea sau ar putea fi recuperată.
Te gândeşti că poate acesta e un semnal
că un nucleu al individualităţii tale
a rezistat totuşi. Încerci să construieşti
în jurul lui straturi de individualitate.
Aproape că ai reuşit, ai o puternică
individualitate, dar abia ieşi în stradă
printre mii de oameni că straturile
cad unul câte unul. Rămâne singuratic nucleul.
Îţi subminezi
până la extincţie
propriul nucleu de individualitate.
[Vatra, nr. 8-9/2014]
revistavatra.org 