Autor / VATRA
Ion Pop – Fragmente de jurnal (9)
15 ianuarie [1975]
După cursul de literatură, alerg spre Place Clichy, să-i întâlnesc pe d-na Emilia Milicescu şi pe Andrei Pandrea. Vom face împreună o vizită la Nadia Boulanger: miercurea e ziua ei de primire. Urcăm într-o casă de sfârşit de secol 19, monumentală, la 36, Place Lili Boulanger. Lume multă, înghesuită la sfârşitul unei lecţii despre Sonata [opus] 106 de Beethoven [nr. 29]. Cuierul încărcat de haine, serviete pe jos. În odaia cu tavan sculptat, pe mobilele vechi – mulţime de obiecte de artă. Un bust de marmură albă, pe o consolă, al tinerei care era. Tablouri, icoane (şi un Sfânt Gheorghe ucigând balaurul, pe sticla unei icoane româneşti). Fotografii de muzicieni peste tot: zăresc şi pe Dinu Lipatti, pe un raft în apropierea pianului. O orgă imensă dă un aer straniu acestei încăperi năpădite de flori.
Christian Ferencz-Flatz – Despre „Tipografic majuscul”
1. În urmă cu câțiva ani, o bună parte a criticii de film locale părea să se fi pus de acord în a clasa disecarea înverșunată a crimelor comunismului drept una dintre obsesiile definitorii ale cinemaului anilor 1990. Volumul „Filmul tranziției”, editat de Andrei Gorzo și Gabriela Filippi în 2017, a fost într-un fel documentul instalării acestui consens. O oarecare distanță față de retorica virulent anticomunistă a perioadei traversează în volum texte de orientări ideologice diverse, găsindu-și pesemne tratarea cea mai sistematică în articolul lui Claudiu Turcuș, „Anticomunism – rețeta noastră secretă”. Articolul prezenta o veritabilă taxonomie a rechizitoriilor făcute în filmul anilor 90 vechiului regim, găsit mai mult sau mai puțin direct vinovat și pentru toate neregulile prezentului. Începând din 1991, Memorialul durerii inunda televiziunea publică săptămânal cu detaliile a patruzeci de ani de represiune. În mod natural, spre finalul decadei, subiectul părea să se fi sleit, iar alunecarea Memorialului durerii de pe principalul post național în grila TVR 3 a fost pesemne doar cealaltă față a unei deflexiuni, ce se lasă urmărită în egală măsură și în cinemaul vremii. Citește în continuare →
Ion Mureșan – Apocalipsa
Nu ştiu dacă este alt verset din Biblie pe marginea căruia să fi curs mai multă cerneală decât versetul 18, capitolul 13, din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Până şi faptul că e vorba de Capitolul 13 a fost comentat în fel şi chip. Versetul sună aşa, în traducerea mitropolitului Bartolomeu: „Aici e înţelepciunea, cine are pricepere să socotească numărul Fiarei; căci e număr de om. Şi numărul ei este: şase sute saizeci şi şase.” Nu cred că mai e cazul să spun cuiva, astăzi şi copiii ştiu de pe Internet, că Fiara e răul suprem, e Antichristul. Destul să adaug că anul de naştere al Fiarei a fost calculat în fel şi chip de-a lungul vremii. Nu a scăpat nici o zi de 6 a lunii a şasea, adică iunie, din anii care au avut terminaţia în 6 ca să nu fie declarate anul, luna, ziua şi ora cele afurisite. Pe calculul acesta a crescut o întreagă literatură, numită escatologică, adică dedicată sfârșitului lumii și accesibilă doar inițiaților.
Petru Cimpoeșu – Antrenorul de tenis și antrenorul literar
Mai întâi, ce înseamnă un bun antrenor de tenis? Nu trebuie să fi fost un mare campion, să fi câștigat nu știu câte Grand Șlemuri, e suficient să fi ajuns la un oarecare nivel de performanță, la care înțelegi ce este tenisul. Sunt unii mari campioni care nu au înțeles asta niciodată – Ilie Năstase, de exemplu. Alții, mai degrabă jucători de pluton, n-au fost prea bine înzestrați de la natură și, ca să facă performanță, a trebuit să gândească tenisul mai mult decât cei așa-zis talentați, care doar l-au intuit. Abia aceștia ar putea ajunge buni antrenori. Nu le poți spune: dacă ești așa deștept, poftim racheta, joacă tu în locul meu! Antrenorul știe că nu poate lovi mingea mai bine decât jucătorul, dar, din tribună, citește mai clar jocul, gândește mai lucid decât elevul său din teren, vede mai bine greșelile pe care acesta le face și punctele slabe ale adversarului. Îi poate da sfaturi utile, pentru că îl cunoaște mai bine decât jucătorul însuși se cunoaște, și îl poate ajuta să câștige. Sub rezerva că și adversarul jucătorului său are un antrenor poate la fel de bun, își dorește la fel de mult victoria.
Aurel Pantea – Poem
***
Unii o poartă drept blazon,
alţii o duc adînc în suflet,
ca pe o ţară ce niciodată nu i-a renegat,
unii, ieşind în lungi plimbări,
o înfăţişează ca pe-o fatalitate,
alţii o obligă să vorbească despre vieţile lor exemplare, Citește în continuare →
Vatra nr. 12/2019
Sumar: Citește în continuare →
Rebeca Ignat – Reprezentări ale romilor în literatura română. În spatele scenei sau despre decoruri și pretexte (I)
Dacă acceptăm ideea că literatura reprezintă, până la un punct, o oglindă estetică a unui format mentalitar, constatăm că în literatura română nu statutul propriu-zis al romului diferă de la o epocă la alta sau de la o operă la alta, ci felul în care acesta este perceput, reflectat și redat în conștiința alterității. Astfel, ceea ce se iveşte în oglinda literaturii nu este o copie fidelă a unei realități oarecare, reperabile după coordonate spațio-temporale, ci o imagine, în sensul definiției ei de reflex în conştiință, generator al unei forme reprezentaționale. De aceea, conform poziției în care se regăsește în cadrul operei literare, imaginea romului propune, de fapt, niște structuri de profunzime, fie ele legate de o anume viziune asupra lumii, fie presupunând un mesaj mai ascuns, adresat, de fapt, cititorului, după cum vom putea vedea în câteva exemple. Puține sunt operele în care romii dețin rolurile principale, iar atunci apar aproape întotdeauna ca un personaj colectiv, nu ca individualități subsumabile vreunei teze estetice importante. De pildă, în epopeea lui Budai-Deleanu, Țiganiada, romii sunt reprezentați ca personaj colectiv angrenat într-un joc al destinului și al autorului însuși, într-o invitație comică la dialog deschis cu cititorul. În urma analizei unui număr de scrieri având figura romului ca parte a imaginarului narativ, ne-au reținut atenția, într-o primă instanță, trei opere în cadrul cărora statutul literar al personajelor ar putea fi, pe cât de (aparent) ușor de clasat, pe atât de complex problematizat, dată fiind, în primul rând, miza pe care aceste personaje o reprezintă nu doar în economia imaginarului celor trei texte, dar și în configurarea unei viziuni diferite asupra integrării unor problematici sociale pe care operele, finalmente, înțeleg să le pună altfel decât până atunci. Este vorba, pe de-o parte, despre Groapa lui Eugen Barbu, pe de altă parte despre două dintre romanele Doinei Ruști, anume Manuscrisul fanariot și Mâța Vinerii.
Claudiu Gaiu – Socrate ar fi fost cosmonaut sovietic
Exordiu
Cititor naiv, părinte istovit, copil isteţ, mamă bibliofilă şi oricine altcineva interesat de mersul lumii!
Rândurile care urmează îţi vor dezvălui un secret ignorat sau ţinut ascuns de critica literară, de la ultimele zbateri de agonie ale imposturii universitare a aşa-numitei nouvelle critique la escrocheriile online puse la cale de programele postumanismului computaţional. De la chique la geek, o istorie a uitării şi-ntunecării!
Iată! Trilogia lui Habarnam e unul din cele mai mari romane ale secolului trecut. Citește în continuare →
Iulian Bocai – Ce face și ce nu face literatura realistă
