Categorie / Cronică literară
Călin CRĂCIUN – O anamneză a lui Kocsis Francisko
Se spune că un volum de poezie își merită existența fie și dacă în paginile sale există un singur poem autentic. Cu alte cuvinte, dacă într-un singur mănunchi de versuri s-a întrupat o câtime veritabilă de spirit poetic, volumul ar fi legitim ca întreg. Toate celelalte texte, care, luate strict individual sau chiar la grămadă, n-ar prea valora mare lucru, nemeritând propriu-zis titlul de poeme, sunt înnobilate, au privilegiul unei mutații axiologice odată ce stau între coperțile care conțin acel unic poem iradiant de poeticitate. Măcar prin faptul că ele sunt un catalizator, un mediu sau context ce a contribuit într-un fel sau altul, fie și infim, la creația celui inspirat. Cred că o astfel de aserțiune nu e chiar fără noimă, context în care cu atât mai îndreptățit mi se pare gândul că volumul Teste de identitate* al lui Kocsis Francisko e unul remarcabil tocmai datorită marii densități de texte care ar putea juca rolul de poeme iradiante. Unirea lor între două coperte spune mult despre poetul mureșean, și spune de bine, cu atât mai mult cu cât e vorba de recuperări, de poezii scrise în perioade diferite și care nu și-au găsit locul în volumele anterioare, fără intenția vădită de a forma cândva, împreună, un întreg. Citește în continuare →
Mihaela VANCEA – Proza scurtă în larg
Anul literar trecut a oferit câteva romane valoroase de proză printre care se numără și Pascal desenează corăbii al lui Radu Niciporuc. Volumul* reprezintă debutul literar al unui scriitor mai neobișnuit, un scriitor care vine din mediul marinăresc fiind inginer electrician pe navă – și care reușește astfel să îmbine cu succes lumea rigidă a șuruburilor, cum el însuși o numește, cu finețurile literaturii. Citește în continuare →
Daniel ILEA – Contre Sainte-Proust et pour le dernier Barthes
Motto:
„Eu sunt ceva, scrierile mele sunt cu totul altceva.”
(Friedrich Nietzsche, Ecce Homo)
La urmei urmei, Întoarcerea autorului de Eugen Simion nefiind decât o „întoarcere amicală” (în maniera ultimului Barthes, cel din Le plaisir du texte, Fragments d’un discours amoureux și, cel mai intens, La chambre claire) mi s-ar părea mai potrivit ca titlu (ori măcar subtitlu) cel de mai sus: Contre Sainte-Proust et pour le dernier Barthes!
Nicoleta SĂLCUDEANU – Cafeaua Profesorului
Despre degradarea învățământului pe toate palierele se vorbește de lungă vreme, dar lucrurile, în loc să se îmbunătățească, se înrăutățesc cu viteză sporită. Cauzele care au dus la situația asta, în schimb, par a fi mai greu de identificat. Și taman asupra lor ar trebui să acționăm, dacă vrem să remediem ceva din ceea ce s-a distrus. O bună ocazie de reflecție poate fi apariția unei cărți mai puțin obișnuite, chiar dacă specia evocării unor personalități e destul de răspândită. Cartea aceasta este însă altfel. Iese din norma pioșeniei de care, îndeobște, astfel de alcătuiri abuzează. Prin convenționalismul lor, astfel de cărți nici măcar nu sunt citite, ci se adaugă la mormanul de maculatură ocazională. Nu la fel se întâmplă cu cea destinată evocării unei personalități dominante a învățământului universitar clujean, Profesorul Pompiliu Teodor (Pompiliu Teodor și lumea prin care a trecut*). Sau Pompi pur și simplu, pentru cei care l-au iubit, apreciat, admirat, respectat. Citește în continuare →
Amalia COTOI – Monografia unui estet
Într-un câmp academic în care nemurirea și vizibilitatea par să devină sinonime cu interdisciplinaritatea, tot mai pregnantă în studiile intelectualilor umaniști, Mircea Mihăieș alege formula à l’ancienne, a monografului care face ordine prin straturile geologice de resurse bibliografice inepuizabile așezate peste viața și opera lui James Joyce. Citește în continuare →
Ioana BOȘTENARU – Printre spectrele teoriei
Cel mai recent volum publicat de criticul și teoreticianul Horea Poenar* abordează criza teoriei și a literaturii în societatea contemporană, evidențiind situația lor actuală într-o serie de studii și de scurt-metraje, ce fac trimitere la un areal conceptual complex. Numeroasele direcții interpretative sunt valorificate în vederea reliefării conexiunii teoriei cu singularul, cu eticul și politicul, în condițiile profilării unui nou sens al moștenirii. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – O interioritate afectată și un update narativ
Romanul Laviniei Braniște* vine după experimentele reușite de proză scurtă care consacră naturalețea stilului, tranzitivitatea limbajului dusă până la schematisme și fracturi semnificative. Interior zero dublează conținutul la nivelul scriiturii prin accelerarea dinamicii textului, prin lejeritatea construcției narative care produce presiuni asupra oricărei forme de lectură. Remarcabil este modul în care romanul rezistă în absența intrigii, a conflictului, pe care îl reiterează constant prin integrarea unor stări limită recognoscibile. Or, substituirea motorului narativ cu succesiuni de realități mizerabiliste e, de departe, miza de sens a romanului. A scrie un text din narațiuni fragmentate depășite în intensitate de trăirile descrise în tonalitate minoră, a despărți, așadar, romanul de dependența poveștii, a narativului, păstrând neafectat ritmul lecturii dau forță prozei autoarei. Citește în continuare →
Rita CHIRIAN – Poezia nopților când se topesc continentele de spaimă
Jocurile textualiste ale optzecismului au produs, de cele mai multe ori, o poezie datată, care-și târăște agonia prin docte teze de doctorat și care nu mai stârnește astăzi decât mefiență ori zâmbetul complezent de banc vechi. Virtuozi, dar pe cine seduc obiectele perfecte? Inocențele spectaculare ale textelor lui Cărtărescu sau scenariile destul de previzibile ale lui Florin Iaru, schematismul adeseori tautologic al lui Bogdan Ghiu sau ludicul lui Al. Mușina pierd din vedere – ca mulți alții, chiar din generațiile mai noi – faptul că literatura trebuie să-și treacă gâtul mai ales prin universalii. Dacă supraviețuiește acestei probe – să rămână umană și acut contemporană, chiar când timpul o pedepsește -, abia atunci vorbim despre valoare. Tot restul este talent: în fiecare clasă există un premiant, ba chiar există și clase foarte bune, în care, la capătul anului școlar, se numără mai mulți premianți; și, tot în fiecare clasă, există cel puțin unul care face pe nebunul, preocupându-se de orice altceva i-ar interesa pe vânătorii de note. În clasa de poezie optzecistă, un astfel de elev este Adrian Alui Gheorghe. Când lunediștii se dădeau peste cap să toarne spirite și să practice jocuri (ieftine) de cuvinte, când se întreceau în (destul de) abrazive ironii, prin alte părți – nu destul de provinciale cât să le înghită uitarea – poezia era excavată din filoane mai adânci. Cum se găsește orice materie rară. Citește în continuare →
Alex GOLDIȘ – Contradicțiile lui Lovinescu
revistavatra.org 