Categorie / Dosar
Andreea Gianina BERA: Carol Shields – actul creator ca act eliberator
Carol Shields, deși născută în Chicago, Statele Unite ale Americii, și-a trăit mare parte din viață în Canada. Este una dintre multele scriitoare revendicate de cultura și literatura canadiană. Scriitoarea s-a născut și a crescut în Oak Park, Illinois, la vest de Chicago, dar a trăit din 1957 până în 2003, când a fost răpusă de cancer, în Canada. Într-un interviu1, Carol Shields afirma că tărâmul canadian pare a fi un loc propice dezvoltării și afirmării scriitorilor, deoarece nu are o îndelungată tradiție literară. Astfel, continuă Shields, conceptul de „erou” este unul străin pentru autorii canadieni care nu simt lipsa și nu caută să dea naștere unor eroi. Mai mult decât atât, Carol Shields a creat un univers ficțional unic care surprinde viața bărbatului și a femeii simple, așa cum se desfășoară ea zi de zi, înzestrând banalul cu o complexitate care captivează cititorul și dând o nouă definiție normalului.
Personajele sale, barbați și femei de lasfârșitul secolului al XX-lea, sunt surprinse în tumultul vieții cotidiene, desfășurându-și activitățile obișnuite însoțite de introspecții minuțioase ale propriilor vieți, ale propriilor personalități, dar și ale celor din jur. Astfel, Shields duce banalul la un nou nivel, înzestrându-l cu o însemnătate ce determină conturarea identității feminine, dar și masculine, în unicitatea și complexitatea lor. Citește în continuare →
Simona JIȘA – Destinul românesc al Cumetrelor lui Michel Tremblay
Piesa al cărei titlu original este Les belles-sœurs1 a fost scrisă de Michel Tremblay în 1965 și reprezentată pe scena canadiană în 1968. Autorul nu e numai un dramaturg important al literaturii canadiene franceze, dar și un romancier excepțional, temele abordate, precum și stilul său, înnoind aceste două genuri literare în care scriitorul excelează.
Les belles-sœurs este o piesă care a declanșat mari polemici la momentul reprezentației în Montreal. Ea nu mai respecta principiile învederate ale dramaturgiei canadiene din epocă, care viza un repertoriu burghez, catolic și elitist, redevabil în majoritate clasicilor literaturii franceze. Michel Tremblay se lansa ca scriitor în perioada care a fost numită La révolution tranquille (revoluția liniștită), caracterizată printr-o primenire nu numai a artelor, întreaga viziune politică, administrativă, socială și economică fiind regândită.
Piesa reprezintă o zi din viață lui Germaine Lauzon, care a câștigat un milion de timbre Gold Star, fapt ce îi va permite să cumpere diverse produse din catalogul companiei. Ca să lipească cât mai repede aceste timbre în caiete și să-și împărtășească bucuria cu rudele și prietenele ei, ea organizează un fel de „clacă”. Dar invidia, ipocrizia, bârfa și răutățile vor transforma „șezătoarea” într-o ceartă continuă ce va culmina cu furtul a o bună parte din timbre. Cele 15 femei din distribuție, jucând personaje între 20 și 93 de ani, au caractere, vieți și psihologii diferite. Ele trimit direct la universul feminin în care a crescut autorul, înconjurat de mamă, mătuși, surori, și la cartierul său, Plateau-Mont-Royal, cartier din estul Montrealului, locuit pe atunci îndeosebi de muncitori. Dincolo de acest spațiu se conturează însă un altul: cel al nevoii de evadare din cotidian, unde jocul și hazardul sunt soluții ale unui spațiu de compensație, permițând înțelegerea psihologiilor feminine în general. Citește în continuare →
Ana OLOS – Trudeau: „libretto” și „verse drama” de George Elliott Clarke
Bucuria și entuziasmul canadienilor, în octombrie trecut, la alegerea lui Justin Trudeau, liderul partidului liberal, ca prim-ministru cu promisiunea unei schimbări benefice, a readus în actualitate personalitatea părintelui său, carismaticul dar și controversatul Pierre Elliott Trudeau care, în perioada cât a fost premier (1968-1979, 1980-1984), a contribuit la o transformare esențială a federalismului canadian prin oficializarea bilingvismului, implementarea multiculturalismului ca politică guvernamentală și adoptarea unei constituții canadiene independente. Astfel că devine din nou actual și poemul dramatic de mare complexitate Trudeau al lui George Elliott Clarke2. La origine, libret pentru o nouă operă de jazz3, a doua sa colaborare cu compozitorul D. D. Jackson, după Québecité4 (un fel de Romeo și Julieta a multiculturalismului), drama în versuri merită nu numai o simplă relectură, ci o receptare mult mai atentă în momentul actual european.
Chiar înainte de a deschide cartea, cititorul este intrigat de subtitlul Long March & Shining Path, la prima vedere o metaforă a parcursului vieții politicianului Trudeau dar, pe de altă parte, trimițând spre un context cu totul altul decât cel canadian. Căci „Marșul lung” fusese tactica de retrageri succesive care l-au propulsat pe Mao Zedong la putere, iar „Calea luminoasă” este numele partidului comunist maoist din Peru, considerat organizație teroristă „în adormire”5 pe când era scris libretul. Cunoscând caracterul polifonic și aluziv al scrierilor lui Clarke, cititorul este deja tentat să anticipeze anumite relații intertextuale. Aluzia la partidul maoist din Peru îndeamnă la asocierea dramei lui Clarke cu romanul „total” Conversație la catedrală (1969) a lui Mario Vargas Llosa în care, pe fundalul unei societăți multiculturale, autorul reprezintă importul ideilor marxiste, revoluția și dictatura militară din țara sa din perspectiva unuia care, între timp, și-a revizuit convingerile politice din tinerețe. Titlul romanului pare să trimită la Omorul în catedrală a lui T.S. Eliot, dramă istorică în versuri, gen pe care îl experimentează de data asta și Clarke. Fără îndoială că profesorul de literatură de la Universitatea din Toronto a citit și eseul despre „verse-drama”, unde marele poet vorbise și de extraordinarul impact al muzicii, greu de egalat în poezie. De aici e doar un pas la muzicalul de extraordinar succes al lui Andrew Lloyd Webber, Cats, cu libretul bazat nu pe marile poeme eliotiene, Prufrock, The Waste Land sau Four Quartets (care influențaseră poeziile de tinerețe ale lui Clarke), ci pe cărticica de poezii în ritm de jazz Old Possum`s Book of Practical Cats. Poate de aici și formula de compromis adoptată de scriitorul canadian: Trudeau, în versiunea tipărită, fiind și libret de jazz-opera, și dramă poetică în cinci acte, și probabil în intenție „operă totală”. Căci fără înzestrarea muzicală a unui Wagner care, și el, aspirase să creeze o „operă totală”, Clarke se vede în situația de a suplini muzica lui D.D. Jackson prin virtuțile sale poetice, suplimentate de cunoștințele teoreticianului, cercetătorului și istoricului literar, ale jurnalistului și pamfletarului aparținând unei minorități „vizibile” dar prea puțin recunoscute prin contribuția sa la limba și cultura canadiană. Citește în continuare →
Octavian MORE – Alice Munro sau povestirea ca monografie a liminalului
Despre Alice Munro, laureata Premiului Nobel pentru Literatură în 2013 și deținătoarea titlului onorific de „maestru al prozei scurte contemporane”, este greu să scrii în zilele noastre fără să fii acuzat de adoptarea unei poziții părtinitoare sau fanatice. Un nume relativ obscur pentru publicul românesc până în momentul conferirii acestei prestigioase distincții, acceptat însă de mult ca un „monstru sacru” printre admiratorii și criticii literaturii de expresie anglo-saxonă, prozatoarea, care urmează să împlinească în acest an venerabila vârstă de 85 de ani, ocupă un loc special în galeria scriitorilor canadieni de renume universal din ultima jumătate de veac. Pe de o parte, este singurul exponent al Canadei căruia meritele literare incontestabile i-au fost răsplătite prin acest mult-râvnit premiu (dacă îl excludem pe romancierul Saul Bellow, scriitor născut în Quebec, dar naturalizat în Statele Unite și devenit reprezentativ pentru literatura produsă în acest din urmă spațiu cultural). Pe de altă parte, numele lui Munro este invocat, în aceeași măsură atât de către critici, cât și de vocile marcante din mediul academic sau de publicul iubitor de carte ca etalon de marcă ori de câte ori vine vorba de a oferi evaluări calitative asupra artei povestirii. De la comparația făcută la sfârșitul anilor ’80 de către editorul ei de atunci, Cynthia Ozick, devenită antologică – „Ea este Cehov al nostru și va rămâne mai mult timp în istorie decât oricare dintre contemporanii săi”1 (citată în Thacker, 443) – până la aprecieri mai apropiate de zilele noastre, Munro ne este prezentată, aproape fără excepții, ca întruchiparea supremă a talentului prozastic. Iată cum o descrie, de exemplu, Margaret Atwood (celălalt nume de referință al literaturii canadiene contemporane și singurul ce poate rivaliza în popularitate cu Munro) în cuvântul inroductiv la Cele mai bune povestiri ale lui Alice Munro (2006): „Asta numiți voi scriere?” iată ce spun, de fapt, cei ce dau cu piatra. „Alice Munro! Asta da, scriere!” E genul de scriitor despre care deseori se zice – indiferent cât de cunoscut devine – că ar trebui cunoscută mai bine. Citește în continuare →
Cristina NICOLAESCU – Dezrădăcinare, sine iluzoriu și tehnici narative în proza scurtă a autoarei canadiene Mavis Gallant
Nuvela, ca gen literar, este relativ recentă în Canada, a apărut doar cu un secol şi ceva în urmă. De atunci, aceasta a dobândit un statut privilegiat datorită succeselor scriitoriceşti şi editoriale. Începuturile au fost marcate de Isabella Valancy Crawford, Susan Frances Harrison, Ernest Thompson Seton la sfȃrşitul secolului al 19-lea. Abia în secolul 20, cu fictiunea modernistă a lui Morley Callaghan, nuvelele canadiene au atins o nouă etapă în jurul anilor 1920 și au continuat dezvoltarea în anii ’60, cu scriitori notabili și colecțiile lor recunoscute internațional. După anii ’60 până în prezent, o perioadă numită de obicei în istoriile literare drept Renaştere Canadiană („Canadian Renaissance”), genul a trecut printr-un proces de diversificare și rafinament, chiar proeminență, astfel încât această formă literară a câștigat un loc special în lumea literară contemporană. Toți scriitorii din această categorie au adus contribuția lor, astfel încât genul scurt de ficțiune a devenit reprezentativ și semnificativ. După cum Reingard M. Nischik îl numește în introducerea cărții sale „Proza scurtă: interpretări”: „Nuvela este astăzi, în general, considerat a fi un gen deosebit de important, în cazul în care nu chiar genul pilot al literaturii canadiene” (Nischik, The Canadian, 1). Citește în continuare →
Mălina IORGA – Paralaxa continuității în spațiul canadian: Divinatorii de Margaret Laurence
Repudiat de formațiunile religioase extremiste pentru aparenta explicitate a limbajului și a câtorva dintre episoadele evocate, aplaudat de critici drept încoronarea carierei literare a lui Margaret Laurence și gratificat cu prestigioasa distincție canadiană „Premiul literar al Guvernatorului General” la scurt timp după publicarea sa în 1974, Divinatorii și-a croit drumul spre notorietate în ciuda criticilor și a cenzurii cu care fusese întâmpinat în zorii existenței sale. Mai mult decât atât, franchețea lui Laurence și aderența la tematica etnicității i-au garantat poziția alături de operele cardinale ale literaturii canadiene.
Lectura romanului lui Margaret Laurence prin lentila specificului canadian relevă patosul identității și preocuparea compulsivă pentru o anume categorie tematică conceptualizată și enunțată de Margaret Atwood – tematica „supraviețuirii”, „o idee cu mai multe fațete și adaptabilă” (Atwood, 27) și totodată „simbolul central al Canadei” (ibid.). Este vorba despre o înverșunare a conștiinței, înțeleasă în sensul luptei pentru conservarea sinelui într-o lume percepută, dacă nu ca ostilă, cel puțin rigidă și potrivnică aspirațiilor individuale; al continuității tribului, poporului, înlăuntrul unei geografii demarcate fizic; al anduranței culturale, al perpetuării arsenalului străbun de valori morale și spirituale. Citește în continuare →
Monica BOTTEZ – Romanul Divinatorii de Margaret Laurence – o capodoperă a literaturii canadiene
Pentru cititorii români, literatura canadiană nu e dintre cele frecventate, cele mai cunoscute nume fiind Margaret Atwood şi, mai recent, Alice Munro (din 2013, când a luat Premiul Nobel pentru literatură). Pentru unii, la acestea se poate adăuga cel al lui Michael Ondaatje, autorul romanului care a stat la baza scenariului remarcabilului film Pacientul englez, realizat de Anthony Minghella (1998) cu o distribuţie de primă mărime (Ralph Fiennes, Kristin Scott Thomas, Willem Dafoe şi Juliette Binoche). Desigur că datorită succesului lor internaţional, multe din operele acestor scriitori au fost traduse în limba română, ceea ce nu s-a întâmplat cu scrierile lui Margaret Laurence.
Recunoşterea romanicierei Margaret Laurence a avut un ecou mai mic dincolo de graniţele Canadei, dar ea se numără printre cei mai valoroşi scriitori canadieni (a obţinut premiul Guvernatorului General pentru două din romanele sale, O glumă a Domnului şi Divinatorii), fiind unanim preţuită şi iubită (distinsă cu Ordinul Canadei în 1972, declarată Persoană istorică naţională în 2016).
Monika KOȘA – Explorarea sinelui: identitate și povestire în literatura canadiană
„Literatura este mitologie conștientă: pe măsură ce societatea se dezvoltă, povestirile salemitice devin principii structurale al narării, conceptele sale mitice, zei-soare și altele, se transformă în deprinderi de gândire metaforică.”1 (232) Definiția profund poetică propusă de Northrop Frye plasează literatura într-o sferă transcendentală, dar, în același timp, îi conferă și o nuanță intens umanizată. Conștiința din mitologicul lui Frye constă în tentativa de autodefinire a celor care dau naștere acestei conștiințe colective. Astfel, rolul literaturii nu se rezumă la o simplă furnizare de plăcere estetică, ci, prin complexitatea ei, oferă identitate individului, comunității, unei întregi națiuni. Relația dintre literatură și civilizație este simbiotică, iar povestirea, filtrarea realității exterioare prin percepția subiectivă, devine actul uman fundamental pentru a fasona conștiința mitologică.
Literatura oferă o imagine de ansamblu idiosincratică despre mecanismele interioare ale unei comunități, iar istoria devine un concept maleabil în demersurile ei. În cazul Canadei, acest proces este construcția conștientă și treptată a efortului de a defini identitătea națională. Literatura canadiană anglofonă poate fi percepută ca o pânză pe care scriitorii încearcă să plăsmuiască o reflectare pală a sinelui, în timp ce întreaga metaforă poate proiecta acea căutare a eului personal și colectiv. Prin actul povestirii, istoria devine o transfigurare conștientă și metaforică a modelelor mitice. În plus, pornind de la definiția dată literaturii de către Frye, mitologia conștientă a spiritului canadian se prezintă ca un echivalent al realității demistificate. Imaginația canadiană și capacitatea sa creativă transformă modelele deja existente în realitatea fanteziei, iar prin ficțiune, întreaga tradiție și căutarea identității se transpun în sfera literară, tăinuindu-se într-un înveliș mistic, care acoperă timpul și spațiul concret.
Lavinia MUNTEAN – „Wakefield” de Andrei Codrescu – problematica interferențelor culturale
Cea mai mare parte a exilului literar românesc a fost constituită de scriitorii plecați din țară în timpul deceniilor de dictatură comunistă. Cel mai mare exod s-a înregistrat în ultimul deceniu al dictaturii lui Ceauşescu, dar încă din anii ’70 a început să crească numărul celor care au hotărât să ceară azil politic şi să se stabilească în afara granițelor româneşti, de obicei în țări occidentale şi democratice, fiind în cele mai multe cazuri ataşați cultural sau plecați cu diferite burse în străinătate în momentul respectiv.
Statele Unite ale Americii au reprezentat un teritoriu ofertant pentru oamenii de cultură români veniți din țara sufocată de austeritățile dictatoriale impuse asupra literaturii, culturii şi vieții. Printre scriitorii plecați în America se numără Petru Popescu, Ştefan Baciu sau Andrei Codrescu, a căror operă a început să fie recuperată cu precădere în perioada de după căderea regimului Ceauşescu în România, în timp ce în anii de dictatură referințele la demersurile literare ale acestora era aproape nulă.
Andrei Codrescu a emigrat în Statele Unite ale Americii în 1966, unde a rămas până în prezent, dezvoltându-şi o carieră literară de succes, precum şi una universitară ca profesor la Universitatea din Louisiana. S-a întors în România în 1989 pentru a realiza un reportaj despre Revoluția română, experiență încheiată cu The Hole in the Flag (Gaura din steag), un volum publicat în 1991 în care îşi expune experiențele trăite în acest timp. Lista sa de publicații adună cărți de poezie, proză şi eseistică, printre care: Licence to Carry a Gun (1970), The History of the Growth of Heaven (1971), A Crawing for Swan (1988), Zombification: Essays from NPR (1995), The Blood Countess (1995), Messiah (1999), Casanova in Bohemia (2002), Wakefield (2004), Submarinul iertat, alături de Ruxandra Cesereanu (2007), The Posthuman Dada Guide: Tzara and Lenin Play Chess (2009) etc.
Scrierile sale s-au tradus în română în special după 2000, în special roman, mai puțin poezie şi eseistică. Automat se pune în discuție ce scrie Codrescu, cum scrie şi în ce limbă alege să-şi compună lucrările, majoritatea lor fiind scrise în engleză, urmând să fie traduse în română. În aceste condiții se poate discuta despre modul în care acest scriitor american de origine română, aşa cum îl prezintă biografiile de peste ocean, a reuşit să se integreze într-o cultură şi societate străină în ceea ce priveşte scriitura sa şi modul în care s-a raportat şi încă se raportează la cultura românească. Aceste relații interculturale în literatură pot fi reunite şi înțelese sub cupola direcțiilor interpretative ale ceea ce numim generic World Literature.
Conceptul de World Literature nu este unul foarte nou, dată e să facem referire la ceea ce Goethe numea Weltliteratur – ca procese sau rețele de circulație a unor opere literare în afara spațiului național şi implicit, modalitățile de receptare de către cititori a unei cărți venite dintr-o altă cultură literară(1). În lucrarea sa din 2003, What is World Literature?, David Damrosch adaugă acestei accepțiuni de rețele de relații, traduceri şi interpretări şi faptul că în cazul unor cărți apărute într-o țară şi cultură diferită se câştigă prin traducere, deoarece este înlesnit accesul spre acel produs literar, mult mai uşor decât spre cel în limba originală(2).
Fiind un scriitor care creează într-o altă limbă decât cea maternă şi trăieşte într-un alt spațiu geografic şi cultural față de cel românească, Andrei Codrescu poate fi analizat prin aceste procese şi concepte ale World Literature în majoritatea scrierilor sale traduse la noi. Dar, de această dată ne vom raporta doar la o singură operă a sa în proză, romanul Wakefield, apărut în 2004 la New-York şi în 2006 în România, la editura Polirom, sub traducerea Ioanei Avădani.
Poate părea ciudat ceea ce se întâmplă în cazul acestui roman şi acestui scriitor – un român care scrie în engleză şi ajunge la publicul românesc larg printr-o traducere, dar nu e ceva nemaiîntâlnit şi cu atât mai mult neavenit. Eugen Ionescu scria în franceză şi ajungea cel mai adesea în România tot prin traducere, iar acest lucru nu i-a afectat notorietatea. Dimpotrivă. La fel se întâmplă şi în cazul lui Codrescu, am putea spune: el a fost mai întâi faimos dincolo de granițele româneşti şi apoi a început să fie din ce în ce mai apreciat şi aici. Bineînțeles, acest „decalaj” al receptării româneşti a fost cauzat şi de regimul comunist românesc.
Înainte de traducerea românească însă, romanul a înregistrat un real succes în spațiul literar american, atât din partea criticilor, cât şi a publicului cititor.
1.Wakefield – zeitgeist american/cosmopolit
Un roman care ia pulsul societății americane „clintoniene” în pragul noului mileniu, Wakefield al lui Codrescu readuce în centru tema clasică a pactului cu Diavolul, pe care o situează într-o Americă vicioasă, egoistă, consumeristă, maşinizată şi chiar asentimentală. Romanul a prins imediat la publicul american tocmai datorită acestor aspecte pe care le înțelegeau şi prin care se identificau, dar, aşa cum spune chiar autorul „sunt mulți români şi multe scene româneşti în Wakefield. Parte din carte se desfăşoară în Chicago, iar tragedia lui Ioan Petru Culianu – desigur, ficționalizată – este inclusă în narațiune(3)”. Astfel, se poate discuta cu privire la modalitățile de scriere pe care Codrescu le instrumentează pentru ca romanul lui să fie interesant pentru publicul american, deşi regăsim în el elemente ale culturii române. Ieşit din spațiul național românesc, Andrei Codrescu trebuie să încerce o formulă de scriere care să surprindă publicul american, pentru care, de altfel scrie, dar prin care să păstreze ceva din propria cultură periferică, din care vine; a făcut-o şi în opere anterioare şi o pune în practică şi în Wakefield. Astfel, Wakefield funcționează ca un corp literar ce deschide ferestre către România, mai bine spus către o comunitate românească, din perspectiva publicului american, dar şi spre societatea americană, văzută prin prisma cititorului român(4).
Cu toate acestea, nu putem să nu observăm, din receptarea critică primită la momentul apariției în original, faptul că americanii evită să comenteze, să laude foarte mult mecanismul intercultural pus în joc de către autor, mizând mai mult pe ceea ce este interesant pentru ei. Damrosch discută despre acest lucru în lucrarea sa, afirmând faptul că „şi astăzi, lucrările străine sunt rareori traduse în Statele Unite, dacă nu reflectă probleme de interes americane şi nu se potrivesc cu imaginea pe care americanii o au despre cultura din care provine o anumită carte. În acest caz, s-a observat faptul că în ultimii ani o mare parte din lucrări s-au produs pentru un consum străin, marcându-se astfel o nouă treaptă în dezvoltarea literaturii”(5). Acest lucru se poate observa foarte clar din cronicile dedicate romanului în momentul apariției:
„Wakefield al lui Codrescu este pierdut în noile sisteme ale secolului XX. El îi spune prietenului său că este un spiritus locus, o zeitate a casei şi că înfățişează cu adevărat contradicțiile Americii contemporane: o căutare a rădăcinilor într-o țară mereu în mişcare”(6).
Aceeaşi problemă a unei societăți agitate şi nesigure într-o țară în toiul schimbării şi modernizării se regăseşte şi în alte aprecieri ale criticii americane, care priveşte cartea drept „o aventură de călătorie şi o explorare sociologică a câtorva dintre cele mai problematice aspecte ale vieții americane a sfârşitului de secol XX”(7).
Faptul că romanul apare în Statele Unite i-a adus un plus din unghi axiologic. Literatura americană funcționează ca un „meridian Greenwich”(8) al literaturii contemporane, o formă şi modalitate literară preluată şi transpusă în operele din majoritatea literaturilor periferice dornice de afirmare, cum s-a întâmplat şi cu literatura postmodernistă românească. Emily Apter vorbeşte despre diferite trucuri pe care autorii unor opere care intră în bagajul World Literature le pun în joc tocmai pentru a spori accesibilitatea textului dincolo de granițele geografice sau culturale în care e scris, iar în cazul lui Codrescu este clar faptul că engleza este decisivă pentru înscrierea romanului într-un circuit mondial şi transcultural. Deşi s-a format ca scriitor propriu-zis în spațiul american, Andrei Codrescu a pornit cu o tradiție culturală şi scriitoricească românească la bază, lucruri pe care nu le expulzează total din opera sa. Pentru el, un scriitor venit dintr-o țară a fostului bloc comunist european, cu o literatură căzută nu o dată sub auspiciile ideologice, cultura americană este cultura gazdă (host culture), pe când cea românească este cea originară, astfel fiind necesar să-şi asume unele privațiuni ale propriei culturi şi să le preia, să şi le însuşeacă şi să le dezvolte în scris pe cele noi. Wakefield are acest caracter dual, este un roman al unui scriitor de o altă naționalitate decât cea în care scrie şi adună în paginile sale esențe ale culturii gazde, dar şi ipostaze şi referințe ale culturii periferice din care provine autorul(9). De altfel, scriitorul se declară un adept al culturii globalizante şi cosmopolite: „identitatea mea «americană» nu-i ruptă de cea «românească», sunt un amalgam, o corcitură. Acest amalgam e făcut şi din originea mea evreiască, din copilăria sibiană, din Ardeal, din toate oraşele unde am trăit şi din limbile vorbite”(10). Astfel, e un roman care pune în pagină specificul societății americane de sfârşit de secol XX, înțeles şi reflectat foarte bine de publicul american, dar este şi unul care face referire la particularități sociale şi culturale româneşti şi est-europene, înțelese şi rezonante de către publicul român şi gustate de publicul străin.
Traducerea în limba română a adus recunoaştere romanului şi în țara noastră. Există însă şi cealaltă față a monedei, când vorbim despre traducerile operelor literare, despre care vorbeşte Emily Apter în studiul său Against World Literature, conform căreia traducerea pierde din valoarea textului original prin anumite elemente intraductibile sau greu de tradus şi de înțeles într-o limbă şi într-o cultură străină. În cazul lui Wakefield s-ar putea spune că traducerea nu pierde foarte mult din esența textului original. Imaginea societății americane alienate, dezolate, încurcate este surprinsă şi în traducerea Ioanei Avădani, cititorul român reuşind să-şi creeze un imaginar în acord cu un specific social şi cultural real:
„Orice nu poți împături şi lua cu tine este o daună adusă mediului şi o insultă la adresa libertății, susține un autor nomad. Wakefield scrie o notiță pe un şervețel de cocktail: «Eu cred în cort, în masa pliantă şi în rulotă». Citeşte statisticile despre nomadismul contemporan: mulți oameni, scoşi din minți de suburbiile instant, de renovări, restaurări şi apartamentizări pleacă lăsând totul în urma lor şi apucând unde văd cu ochii […]. Caravana, şlepul locuibil, cortul – acestea sunt adăposturile viitorului! […]. America este în mişcare”(11).
De altfel, având în vedere lumea în care trăim este una în care culturile mari sunt aflat în atenția mass-mediei, în principal, a vorbi despre obsesiile şi temerile societății americane aflate în centrul dezvoltării high-tech este un lucru firesc. Aşadar, nu e foarte sigur că în momentul traducerii romanului în limba română s-a plecat din start de pe o poziție de inferioritate în ceea ce priveşte viitoarea receptare şi reflectare a textului(12). Cel mai sigur e faptul că romanul câştigă prin traducere, aşa cum spune Damrosch, pentru că este apropiat şi de un alt public decât cel al spațiului geografic în care a fost scris, iar textul din română nu elimină întru totul unele aspecte ale limbii originale, care riscă să-şi piardă sensul primar al limbii în care, de cele mai multe ori îşi au originea, cum e cazul unor termeni din zona tehnologiei.
Caracterul de fereastră spre lume funcționează coerent în Wakefield, aşa cum am anticipat, cu un dublu sens, iar acest lucru este meritul autorului. Prin includerea unor aspecte socioculturale nu doar din spațiul românească ci şi din cel al Europei estice în general, Codrescu a reuşit să realizeze un aşa-numit dialog între culturi chiar din momentul publicării în limba originală, engleză, în Statele Unite ale Americii. A reuşit să creeze, aşadar, un roman care poate face parte din această „literatură a lumii” fără să fie tradus în alte țări, doar prin „poveştile” neamericane din text, iar acest exotism a atras, alături de tematică şi de modalitățile de prezentare a unei realități umane sociale şi culturale.
„Wakefield, personajul romanului eponim îl convinge pe diavol să-i dea mai mult timp pentru a descoperi viața autentică. Pentru că Wakefield este un intelectual nestatornic: ahtiat după utilitarismul arhitectural, abuzat pentru indiferența sa politică de către expansiva sa fostă soție româncă, Mariana, dezbate pasiv moralitatea vs. epicureismul cu prietenul său Zamyatin, un şofer de taxi emigrat din Rusia. Subiectul – care e doar un vehicul pentru digresiunile lui Codrescu asupra temelor curente (ex. consumerismul, insularitatea americană, jocurile sexuale, clişee New-Age) – aminteşte de travelogul non-ficțional al autorului – Road Scholar (1993)”(13).
Critica românească a primit bine romanul, cum de altfel a făcut-o cu cu celelalte romane ale lui Codrescu traduse la noi, Casanova în Boemia, Mesi@, Contesa sângeroasă, mizând în prezentările şi impresiile critice pe aceleaşi problematici ridicate şi de critica americană. Alexandru Budac mizează pe problematica „universalistă” a romanului:
„Wakefield pare a fi genul de roman ce se vrea o radiografie a unei lumi la un moment dat. Un fel de roman balzacian înnoit la nivelul tehnicilor narative. Într-un astfel de text […]. Andrei Codrescu are ambiția de a-şi difuza concepția sa despre America actuală în ambalajul apetisant al unei poveşti. Astfel încearcă să-şi conştientizeze cititorii asupra caracterului ambivalent al tehnologiei, evoluția sa până în prezent demonstrând că posedă potențiale la fel de monstruoase precum creatura doctorului Frankenstein. Capitalismul s-a transformat dintr-un sistem ce serveşte nevoile într-un sistem care le creează şi le manipulează”(14).
Aceleaşi comentarii privind situarea omului în contextul unei epoci în permanentă transformare e văzută şi de către Carmen Firan într-o cronică a romanului lui Codrescu:
„…acest drum îi va permite lui Wakefield să acopere toate structurile erei moderne – de la globalizare, uniformizare, la reflexele unei civilizații În căutare de identitate şi autenticitate […]. Romanul este cu adevărat o delectare. O demonstrație de inteligență, vervă narativă, observație admirabilă a psihologiei umane, o analiză plină de umor, ironie şi nu în ultimul rând tandrețe, a Americii la începutul unui nou mileniu. Andrei Codrescu îşi foloseşte acuitatea de reporter şi comentator, introspecția unui eseist reputat şi harul de constructor de poveşti pentru a crea acest strălucit roman postmodern, absurd ca viața”(15).
Ceea ce se poate observa în modul în care critica românească a primit romanul este faptul că nu se face foarte mare referire la momentele în care Codrescu prezintă episoade ale vieții unor români din spațiul american, remarcându-se încă o dată că romanul lui Codrescu este văzut în mare parte printr-o prismă estetică şi se renunță la afirmații encomiastice bazate pe originea românească a autorului. Se mizează pe capacitatea literaturii lui Codrescu de a fi încadrată într-o literatură superioară celei româneşti, chiar dacă autorul a luat „calea uşoară” a succesului scriitoricesc, aceea de a te integra şi scrie într-o cultură superioară, conform tendințelor acesteia.
- Un Diavol contemporan
Un alt motiv al succesului pe care romanul l-a avut atât în Statele Unite, cât şi la noi este acela că Andrei Codrescu reuşeşte să readucă şi totodată să reactualizeze o tematică des utilizată şi explorată de-a lungul timpului în literatură – pactul cu Diavolul. De la basmele şi legendele lumii, la Marlowe, Goethe, Wilde, mitul faustic a reprezentat o temă recurentă şi atrăgătoare nu doar pentru scriitori, ci şi pentru cititori. Deşi este o temă clasică, a fost reluată, resuscitată şi repoziționată în creațiile literare ale diferitelor secole, fiecare dintre acestea punându-şi amprenta asupra modului de interpretare şi simbolizare a acesteia. Astfel, nici măcar secolul tehnologiei şi al vitezei nu a putut-o omite, dându-i noi configurații şi noi înțelesuri. Tema aleasă de Codrescu este una clasică, cu valențe vechi, explorate şi reinterpretate, dar vine cu un suflu nou şi intrigant în literatura americană douămiistă, pactul cu Diavolul fiind văzut ludic, ironic, incisiv chiar. Diavolul lui Codrescu este diferit de cel al lui Goethe sau chiar de diavolii lui Bulgakov, este unul care e foarte asemănător cu oamenii pe care-i pune în pagini, rătăcit într-o lume high-tech, asupra căreia nu are nicio putere, obosit de birocrația din structurile de conducere a iadului, chiar şi cu o uşoară criză de identitate, aducând ceva din neadaptarea şi senzația de pierdere într-o lume cu totul nouă pe care o experimentau zeitățile păgâne ale lui Neil Gaiman în raport cu noi zei ai tehnologiei sau mediei în American Gods:
„Pe vremuri, lucrurile erau mai simple, mai nostime. Aveam o existență frivolă şi agreabilă, în calitate de personaj comic, îndrăgit, cvasifuncțional. Era grozav – literatură clasică, operă, balet […]. Apoi, într-un singur an, am trecut de la a fi personificat la Balşoi la a fi zeificat de Khomeini şi Fallwell. După aia a urmat bulibăşeala”(16).
Plin de umor şi sarcasm, Diavolul lui Codrescu pare a fi sursa de inspirație pentru personajele-surate din cinematografia contemporană, un king of hell plictisit, care nu-şi mai găseşte rostul în jocurile de seducere a sufletelor curate. Codrescu creează, aşadar un personaj care e mai mult iubit decât urât, mai mult pozitiv, decât negativ, unul fără valențe clare, la fel ca lumea în care trăieşte:
„Poate că diavolii din New Orleans nu sunt chiar atât de înspăimântători precum cei din Salem, dar după ce ai terminat de citit romanul Wakefield, devii foarte atent să nu-ți pună nimeni copita în uşă când vrei s-o închizi. Nu de alta, dar musafirul nepoftit s-ar putea să-ți consume toate tăriile din casă”(17).
Ori, prin acest lucru nu are decât de câştigat, un personaj care a făcut carieră în literatura lumii încă de la începuturile ei, este adus în contemporaneitate, iar cititorul, american, român, sau de o oricare altă naționalitate, reuşeşte să şi-l aproprie, să se identifice cu el, să-l înțeleagă, prin raportarea la lumea tot mai complicată, acest lucru observându-se şi în receptarea americană, precum şi în cea românească, la care ne referim în acest context.
„Întâmplarea face că Diavolul e în aceeaşi situație contradictorie ca Wakefield – munceşte de prea mult timp, este obosit, iadul devine la fel de birocratic precum orice corporație, cu tot felul de diavoli tineri, ambițioşi care se înjunghie pe la spate unul pe altul pentru a avansa în funcție”(18).
Raluca Şerban vorbeşte despre neverosimilul unei lumi în care Diavolul „se simte aruncat la lada de gunoi a istoriei mentalităților”(19), o lume care nu se aplică doar Americii în pragul unui nou mileniu, care amenință să devină tot mai digitalizat şi mecanicizat, ci şi întregii lumi puse față în față cu evoluția şi schimbarea.
Deşi la o distanță de un ocean şi câteva mii de kilometri de pământ, România nu este foarte departe de spiritul Americii lui Wakefield; deşi tradus în anii 2000, încă se pot identifica unele aspecte ale dezorientării şi nesiguranței resimțite în societatea românească post-apocaliptică a evenimentelor din decembrie 1989. Romanul Wakefield şi, în general, toate lucrările lui Codrescu merg pe o linie a scriiturii americane contemporane, model încercat de către tot mai mulți scriitori din diferite țări cu o literatură mai puțin cunoscută şi chiar mai puțin valoroasă, tocmai pentru a putea să se înscrie într-un circuit internațional al literaturii. S-ar putea spune că Andrei Codrescu a preluat această rețetă a succesului şi a reuşit să devină cunoscut, în condițiile în care provenea dintr-o cultură viciată de complexe de inferioritate.
NOTE:
(1)David Damrosch, What is World Literature?, Princeton and Oxford, Princeton University Press, 2003, pp. 1-3.
(2)Ibidem, pp. 6-9.
(3)George Onofrei, „Interviu cu Andrei Codrescu: Sunt un poet care a ajuns să scrie proză”, în Suplimentul de cultură, nr. 279, 26 iunie 2010,
http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Interviu/5959, accesat la 20 ianuarie 2016.
(4)David Damrosch, Op. Cit, p. 15.
(5)Ibidem, p. 18.
(6)Scott Hermanson, ”The Devil Made Him Do It”, San Diego Union Tribune, 30 mai 2004, http://www.sandiegouniontribune.com/uniontrib/20040530/news_lz1v30wake.html, accesat la 20 ianuarie 2016.
(7)Kevin Cowherd, ”Wakefield’ a witty but uneven ride”, The Chicago Tribune, 27 mai 2004, http://articles.chicagotribune.com/2004-05-27/features/0405270173_1_wakefield-poet-and-english-professor-20th-century-american-life, accesat la 20 ianuarie 2016.
(8)Pascale Cassanova, The World Republic of Letters, Harvard University Press, 2004, p. 4.
(9)David Damrosch, Op. Cit, p. 283.
(10)Andrei Codrescu, „Obsesia unicei identităţi nu face decât să ne îndepărteze de realitatea contemporană“, interviu acordat lui Nicolae Stoie, în Astra, Serie nouă, anul I (XL), nr. 1, decembrie 2006, p. 13.
(11)Andrei Codrescu, Wakefield, Iaşi, Editura Polirom, trad. de Ioana Avădani, pp. 325-326.
(12)Emily Apter, Against World Literature, London-New York, Verso, 2013 p. 26-27.
(13)Kirkus Review, Wakefield by Andrei Codrescu, 21 mai 2004, https://www.kirkusreviews.com/book-reviews/andrei-codrescu/wakefield/, accesat la 21 ianuarie 2016.
(14)Raluca Şerban, „Târziu, când diavolii sunt inutili”, în Tomis, nr. 10, 2006, p. 41.
(15)Carmen Firan, „Un nou roman al lui Andrei Codrescu”, în Scrisul românesc, an IV, nr. 11-12, 2006, p.17.
(16)Andrei Codrescu, Op. Cit., p. 11.
(17)Alexandru Budac, „Hellboy”, în Orizont, an XVIII, nr. 11, 2006, p.14.
(18)Kevin Cowherd, ”Wakefield’ a witty but uneven ride”, The Chicago Tribune, 27 mai 2004, http://articles.chicagotribune.com/2004-05-27/features/0405270173_1_wakefield-poet-and-english-professor-20th-century-american-life, accesat la 20 ianuarie 2016.
(19)Raluca Şerban, „Târziu, când diavolii sunt inutili”, în Tomis, nr. 10, 2006, p. 40.
