Iulian BOLDEA
Categorie / Chintă roială
Poeme de Constantin Abăluță, Rita Chirian, Paul Țanicui, Emilia Zăinel și Ioan Vieru
Constantin ABĂLUȚĂ
8 poeme simple
Piramida de mere
În capătul dinspre şosea al livezii de pruni a bunicului,
ieşit din rând, se prăsise de la sine un măr.
Bunicul îi spunea Paznicul
căci toată vara veghea prunii şi se cocea hăt către toamnă
după ce prunele deveniseră demult ţuică.
Din merele viermănoase bunicul făcea tescovină
iar pe cele sănătoase le clădea într-o piramidă în beci.
Când mă trimetea bunica să-i aduc câte ceva de pe rafturi
mirosul de mere mă ispitea şi mi-era ciudă
că nu puteam să fur nici un măr,
nici măcar pe cel din vârf,
piramida fiind mult mai înaltă ca mine.
Poeme de Matei HUTOPILA, Svetlana COROBCEANU, Sorin ANCA, Emil SUDE și Adi FILIMON
Matei HUTOPILA
în sînul familiei
carpeta de perete închide un colț cît o lume
în ochii mijiți a somn, țesătura se amestecă cu visul
ciuta paște, cerbul țanțoș mă privește drept în ochi
soba dogorește, între bunicul și bunica obrajii îmi ard
bunicul se ridică somnambul într-o rînă, începe a pupa perna
bolborosește ceva și numele unei femei
bunica se ridică de la jumătate, îl privește o vreme
în lacrimi îi spune pe nume să se culce
închid ochii și nu-i mai deschid pînă dimineață
Poeme de Angela NACHE MAMIER, Denisa DURAN, Maria PILCHIN, Adriana BARNA și Marina POPESCU
Angela NACHE MAMIER
m-am construit pe o coloană infinită
colina gardiole (garda lui eol) se opune vânturilor nebune,
soarele mușcă din viile cuminți, am nevoie de lumină, de albastru,
cactuși, măslini sălbatici, irișii lui van gogh, smochinul rezistă-n brațele mistralului
ori tramontanei,
zumzet milenar peste via romana,
les ventres bleus, localnicii recunosc vântul ce va sufla
după consistența miezului de pâine:
cel uscat anunță mistralul, cel umed, vântul marin
ventre bleu e cel care are rădăcini din tată-n fiu, pirați, corsari, pescari, ciobani
pământul acesta are o inimă, acest pământ are un puls
între mediterană și muntele acoperit de vița-de-vie nemuritoare,
balena din zare – muntele saint clair – cade-n mare cu cimitirul său marin legendar
paul valéry invizibil, de negăsit, legănat de soare
notre dame de la salette, capela miracolelor, binecuvîntează drumul vapoarelor,
plânge marinarii pierduți
lacul etang de thau al lui brassens leagănă barca des copains d’abord
el se odihnește-n vecii vecilor, după vrerea sa, în cimitirul săracilor, cu fața spre
malul lacului etang de thau al copilăriei
mă reconstruiesc pe o coloană infinită, sunt cetățean al lumii
voyager c’est exister, uneori îmi spun că visez
simt marea europă crescându-mi în vine
am vecini purtați de mediterană: maurice, rachid, luigi, enrique, suleiman,
ventres bleus, amestecați cu acești exilați de la fenicieni, greci și romani încoace
fantomatice ere,
hanibal însuși, zice legenda, a trecut pe aici însetat,
a sorbit uimit licoarea sfântă a muscatului auriu, a deformat sticla de vin până la ultimul strop
richelieu, omul regelui, a distrus catedrale, a tăiat capete de rebeli
orașul burților albastre (ventres bleus, numiți așa de pe timpul unei cumplite
epidemii de ciumă care i-a decimat)
s-a întins dincolo de biserica – fortăreață saint-paul, care la revoluție și-a pierdut clopotul campanile,
depus pân-acum la primărie, la maison du peuple
italieni împinși de sărăcie au venit din sudul italiei – les macaronis – les ritals -,
au uscat mlaștinile, au creat la peyrade drumul de pietre, au secat bălțile,
au numit locul la pointe courte,
portughezii – les morues – morunii – au fugit de salazar, spaniolii de dictatura lui franco
arabii harkis, les pieds noirs, instalați de-a valma de generalul de gaulle,
în focul războiului de independență colonial,
când camus spunea j’ai mal à l’algérie
mă definesc pe o coloană invizibilă
românii se mai întâlnesc la biserică, protestanții le-au împrumutat-o pe-a lor,
se mai ajută mai ales la făcutul colivelor,
fug în spania, nu departe, să cumpere varză, murături, mititei, cozonac cu mac
au asociații, pagina de facebook „români la montpellier”, sunt pe skype,
schimbă vești din țară, înjură de mamă și de tată guvernul, trimit mandate poștale, așteaptă vacanțele,
revin acasă își duc părinții la doctor, fac pe grozavii în patrol,
se înscriu pe o coloană din ce în ce mai absentă, pe măsură ce copiii lor
au uitat ori nici nu vor mai ști vreodată dulcea limbă română
ubi bene ubi patria
nu există echivalent pentru starea de dor
Colina de clorofilă
Femeia întinde brațe lungi
Vine din zare
Deschide orizonturi
Cascade de gânduri
Mișcări de stele în dezechilibru
Ling și consolează
Obrajii fetei nedezbrăcată
Lipită de plaja rece
Deschide pleoapa simțurilor
Cheamă licorile nopții
Balsamuri pe buze
Își spune că nu mai suportă
Îngropată de vie
Sub fustele vieții
In poziție fetală
Desculță și dreaptă
In picioare
În casa aerului ușoară
Un mesaj roșu, incandescent
Se rostogolește-n imensitatea de azur
Incendiază colina de clorofilă
pieptul roșu al argilei din vie
Numără transpirat
Ciorchinii dulci ai luminii
păpușa de cârpă
numărați
loviturile de obuz
în zidul ciuruit al vieții
un nu știu ce o îmbie
să deschidă largi porțile zilei
un bărbat imberb și speriat
apare
călcat în picioare
urlă disperă amenință
cu gulerul ros de gânduri negre
electrocutat
cade în transă
pe masa judecății de apoi
sirena salvării se scufundă
sub pleoape fragile
în neantul spaimei
păpușa de cârpă se clatină
sprijină pereți
ferfenițiți de fălcile nopții
își spune a fi ori a nu fi
auziți-mă apropiați-mă
numărați cu mine
numărați cu mine
Sentimental girl
Mărgelele transpirației golesc capul de gânduri
Să nu dorm (pur si simplu să nu visez)
Să nu mă viziteze nici-un duh masculin
Nici inspirația vlăguitore
Rădăcinile uscate-ale patului
Par icoanele clipelor tulburi din zori
Dinlăuntrul nisipului, zilelor, nopților
Pieptul tace, alteori prea vorbește
Buzele mângâie întunericul unor blânde speranțe
Istovitoare închipuiri
Caută-mă, vino, apropie-te, lasă-mă să te privesc
Mai fii pentru o clipă alesul meu
Aburindu-mi obrazul, țipătul mut si surd
Al încleștării de clipe!
19 ani, punerea la zid
femeia scrutează cu ochi de vultur
dictează asistentei vârsta, greutatea, profesia,
virgină ori nu
cu scârbă, printre dinți, șuieră
„virgină pe dracu”
pipăie, palpează sâni mici,
întreabă flegmatică
când ați început viața sexuală
pudică, goală, se simte cântărită
ca o bucată de carne
în niște fălci primitive ,
mănuși reci de cauciuc
împing trupul fin la stâlpul infamiei
unde dinți de crocodil
mestecă bruma de fericire
recapitulează (ca să rămână în fire):
iubirea este aer este vulcan
un „nu știu ce” interpus
între soare și lună
lumină și întuneric
între somn și trezie
palmele iubirii enorme și calde
peste pielea de sirenă
este
țipăt de pântec , urlet de prunc
podul dintre lumi și patria
extazului –
voalul acela învăluitor
aruncat
peste frontierele fricii
cusătoreasa de pietre
artei naive
miranda culege cioburi scoici
comori ascunse-n nisip
azi a găsit resturi, farfurii din 1900
degetele tremură
viaţa burgului se întinde la picioarele sale
gunoaiele se aruncau pe nisip
miranda şi canişul mimoza scrutează orizontul
plaja spălată de furtună
cusătoreasa de pietre are în buzunare
cioburi sârme culori bibelouri
portrete caleidoscopice
marea spală tălpile goale şi reci
între aer apă cer şi pământ
miranda lipeşte pietricele figurine multicolore
cu un clei vârtos şi ieftin
de la pescari
buzunarele sale buzunarele mării
poartă păpuşile mici amazoane sirene
legănate de maree
în registru minor
artă modestă
culege lemnul flotant
scoici cuțite de sidef
învelește plaja
cu mătasea sfâșiată
a cămășii de noapte
(cu dinții
ultimului mohican)
pictează digurile visele
în alb
cu tone de vopsea
armata de meduze
deschide ochi mari
sculptează himere
în mare
în spuma de val
în blândul cristal
de sare
Liricale
nu mă tem să-mi arăt entuziasmul
ori zelul de oricare fel
căutarea austeră a puterii cuvintelor
împotriva stării de grație
e barbarie curată
sunt cam terestră
impregnată de realitatea concretă
muncesc să-mi câştig existența
imaginea vie a cotidianului
n-are nimic monoton
ea declanșează motoarele poeziei
cu două sute la oră
fără frâne fără reguli fixe
nu mă refuz realității
din jur
încerc sudura dintre real
și sensibil
cuvintele devin telegrame
roșii
secționate de gând
port bagajele spintecate-ale vieții
reînvăț vocalele respirației
mă sufoc, mă trădez
dar nu mă vând
smochinul
smochinul uriaș şi neliniştit
scutură mierle lacome
umbre zemoase
parfumează aerul greu și uscat
al caniculei
rădăcinile noduroase
spintecă argila
la încrucişări de ape
sapă drumuri
camere intermediare
păsări cu ciocul albastru
zboară încet peste târgul străin
vânzători ambulanți sunt
hoții de aripi de zbor
incendiază casele fără ferestre
cu făclii în mâini
strigă pe nume pruncii
plecați în voiaj
vând pe un preț de nimic
la talcioc
scheletele noastre
îngenunchiate
şi fardate strident
pe planeta-mamă
în scrum
bovaric again
fug de zumzetul plânsului
ridic chiar privirile
brațele încordate în neantul așteptării
trupul și gândul atacate agonic
dureri, o dureri
metaforele frumuseții iubirii, încrederii
mor ferfenițite de buzele arse
trist monolog bâiguit de clapele
otrăvite-ale sufletului furat
de dorința să se identifice
cu darurile cerului
și-ale pământului
prin ochiul zăpezilor trece fluidul
cuvântului meu
blând melancolic
spălând împietrite oglinzi
unde se surpă vizibil
omătul visării
saga
o divinitate sălbatică
hrănește teama de sine
frica de cuvântul aventuros
prin carnea obosită a poemului
stropi de sânge acoperă
casa tatălui
muțenia mamei
pielea albastră a fratelui
lumina stinge gongurile
ieșirii din minți
care-mi sparge timpanele
în țărâna proaspătă
abia răsturnată
avansează încet
nemilos
imperiul furnicilor
sacre
***
Denisa DURAN
(foto: Daniela Ulieriu)
Ești în mine, în stomacul meu,
plat și arzător ca un soare
decupat de-un copil;
un boț de aur
aplatizat de ciocan;
o foiță strecurată sub carne.
(O foiță strecurată sub carne)
De fiecare dată când sparg ceva
zic “Ducă-se cu răul!”
și mă gândesc la tine.
Ești răul meu,
ești mereu cu mine,
nu mă părăsești nici măcar
lipit de farfuriile sparte –
ca o ultimă gură de mâncare.
(Ești răul)
Să fim acolo, față-n față,
cu răsuflarea într-o răsuflare,
și să ne povestim cum ne-am iubi –
cu sâni calzi,
cu mâini goale…
Dimineața pătrundea în noapte
ca vorbele tale în corpul meu.
(Dimineața)
Vorbeai despre moarte
(RIP…)
dar ochii îți zâmbeau
îndrăgostiți.
(Dar ochii)
Iubesc ușile,
iubesc tăcerea,
iubesc gândurile care-mi gâlgâie în cap
ca o apă.
Și tu ești atât de bun,
și atât de generos,
bunătatea ta risipită pe jos
ca mațele unui animal tăiat
pentru hrană.
(Iubesc)
Când vreau să…
mi-e atât de teamă
că nu voi reuși să mor,
încât încerc să trăiesc.
Au fost miracole
și știu că,
aruncată chiar de la etajul patru
sau cu venele fărâmițate,
s-ar putea să mai am o șansă,
o mică șansă –
de care mi-e frică,
de care mi-e o frică de moarte.
(O frică)
Numai tu,
când mă săruți
te cobori în iad,
și mă tragi:
ca un lanț,
un scripete,
un înger cu aripi din plastic,
rezistente.
(Numai tu)
Tăcerea e o plapumă udă
care te sufocă.
Îți place tăcerea, te acoperi cu ea,
te ascunzi,
te ghemuiești
ca un copil mic, speriat de bătaie,
sau unul care așteaptă pupături pe tot corpul,
gol,
te ascunzi în tăcere,
gol,
și crezi că tăcerea ascunde mai mult,
dar nu e nimic,
e nimic.
(Te ascunzi în tăcere)
Când iubești pe cineva
îl pui în rugăciune
chiar dacă-i un străin.
(Chiar dacă)
Dimineața merg la biserică
și seara parcă am un diavol în mine.
Putere și înțelepciune!
Putere și înțelepciune!
Putere și înțelepciune!
Tăcerea ta,
ca o otravă,
scurgându-mi-se din gură.
(Putere și înțelepciune)
Când tu ieși din casă
și atingi aerul
cu fața
(iar respirația ta formează cercuri mici,
ca niște cuiburi de colibri)
mă iei de mână și mă tragi după tine,
în viață…
Îmi arăți vrăbiile,
îmi arăți cățeii…
(Mă iei de mână)
Corpul meu nu e doar al meu,
e și al vostru,
care mă sunați insistent să vedeți
dacă n-am murit –
tu, mama, tata…
Îmi simt organele plutind în mine, haotic,
niște gunoaie pe o apă
murdară de ele.
Mă doare inima,
dar în partea dreaptă.
Un sfârc mușcat de tine mă ustură
și nu știu dacă e de la dragoste
sau de la boală.
Genunchii îmi alunecă, pășesc –
corpul meu e un corp abandonat.
Mă uit în oglindă,
firele albe mi s-au înmulțit peste noapte –
peste noaptea albă, redusă la nimic,
sfărâmată, umilită,
ca un pumn de nuci sparte.
Îmi acopăr firele albe
cu fire negre.
Sunt a voastră, mai mult decât sunt a mea,
și cândva voi fi doar a voastră –
ca un lucru primit drept amintire
cu care nu știi ce să faci.
(Corpul meu nu e doar al meu)
Țin ochii strânși & încerc să adun
lacrimile înlăuntrul meu,
să le deturnez,
să-mi alunece încet de-a lungul
gâtului
și să-mi pice în corp
silențios,
niște picături într-o peșteră.
Pe oasele mele, stalagmite,
răsar flori
dureroase &
ascuțite.
(Țin ochii strânși)
***
Maria PILCHIN
Zara în rochia alb-aurie
Anteea fetiţa de şapte ani păşeşte grăbită spre casă
păpuşa ei aproape târâtă pe jos prăfuită dezbrăcată
şi murdară are un ochi închis altul deschis iar
gura ei a fost tăiată cu foarfecele acum o săptămână
aşa a vrut anteea să aibă şi păpuşa gură să mănânce
să înghită anteea ca o mamă bună îşi hrăneşte
păpuşa îi dă să bea o leagănă o înfaşă îi cântă.
Dimineţile anteea doarme gogoaşă de mătase
e vară rămâne singură acasă se trezeşte târziu
deschide ochii ia păpuşa şi merge să ia masa
terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu
mănâncă alene şi îi dă şi păpuşii să îmbuce
în linişte de parcă există o înţelegere între ele
de parcă sunt mamă şi fiică de când lumea.
Într-o zi mergea de-a lungul unui gard cu zara
păpuşa un câine din curte un dulău cât un viţel
şi-a băgat botul printr-o gaură şi a apucat capul
păpuşii anteea a strigat l-a lovit peste bot şi urechi
pe animalul nesimţit l-a zgâriat cât de tare a putut
a smuls-o pe zara şi a fugit acasă unde a spălat-o
a legănat-o a alintat-o certând tot neamul câinesc.
Copilele se laudă cu păpuşile lor le fac rochii fuste
le dau unghiile cu ojă le împletesc cosiţe cu fundiţe
anteea o iubeşte pe zara aşa cum este îi place să îi
zică poveşti să îi îngâne să îi povestească tainele
visele şi dorinţele sale zara are doar două rochii şi
umblă cu unghiile fără ojă de când au vărsat-o pe jos
dar zara e o păpuşă înţelegătoare şi nu face nazuri.
Mai ieri tata i-a adus anteei o păpuşă nouă una care
zice „mama” şi îşi îndoaie genunchii anteea a privit-o
a pipăit-o a mirosit-o şi a lăsat-o să stea aşa în cutie
zara este păpuşa ei zara este jucăria cea mai frumoasă
din lume are ochi verzi păr galben ca spicul mănâncă
cu ea a umblat mereu peste tot cu ea doar cu ea se
joacă anteea mama cea mică mama cea bună.
Pe podul de peste râu e larmă e joacă toate fetele din curte
au ieşit să îşi arate odraslele care mai de care vine şi
anteea se aşază la margine de pod îşi leagănă picioarele
şi cântă zara stă culcată într-un şal bate vântul şi e cam
frig anteea tremură un pic dar rămâne aşa nu pleacă pentru că
nu poţi pleca aşa deodată după ce abia ai venit se uită
la alte păpuşi le cercetează zara e cea mai frumoasă.
Nadala copila din scara vecină fiica unui şef de vamă
vine la ea o apucă pe zara o ridică se uită la părul ei o
adulmecă aşa ca un câine şi râde un chiot prelung ascuţit
răzbate afară nadala strigă: păpuşa ta miroase urât ai
o jucărie împuţită toate râd anteea îşi bagă nasul un miros
urât de terci stricat terci de griş de hrişcă de orez de ovăz
de grâu răzbate afară din zara păpuşa ei cea frumoasă.
Anteea tremură anteea plânge toate râd chiote nebune
se aud pe pod zara e o păpuşă împuţită anteea o cuprinde
o strânge la piept dar râsul nu conteneşte toţi ochii se
îndreaptă spre ea şi păpuşa ei cu miros urât anteea înţelege
că nu a fost bună ideea să îi taie gura vai ce idee proastă
ah ce idee neroadă să hrăneşti o păpuşă cu terci cu
terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu.
Râsetele lor împuşcă aşa ca în filmele pentru cei mari
ca o mitralieră din filmele cu nemţi vocile lor urâte o
strâng de gât o sugrumă o ameţesc anteea plânge
lacrimile ei cad în râu şi vrea şi ea să cadă odată cu ele
dar îi este frică şi ruşine şi o doare anteea desface
braţele desface şalul şi zara zboară încet în jos ca o
eşarfă ca o pasăre ca un fluture transformat în cocon.
Zara cade ah cade coboară spre apă încet ca la botez
se loveşte de o piatră sare mai încolo şi se întoarce pe
spate corpul ei în rochia de un alb auriu pluteşte o vreme
pe valuri apoi părul ei ud o trage la fund şi zara dispare
strălucind ca o sirenă ca o ştimă a apelor a viselor
a dorinţelor anteea stă încremenită pe pod copilele
tac o privesc curioase anteea se ridică şi pleacă.
Aşa se întorc din bătăliile pierdute ostaşii şi ea soldăţica
de plumb merge mult merge greu merge încet câinele
doarme după gard anteea vine acasă intră pe uşă cade
secerată în pat şi plânge vai plânge greu plânge mult
plânge încet mama gaia o mângâie pe cap mama o cuprinde
mama gaia o leagănă: lasă nu-i nimic au mai crescut şi alţi
copii fără tată vei creşte şi tu veţi creşte şi voi.
Pe fundul râului zara tace mult tace greu tace încet.
***
Adriana BARNA
Portret cu om în trecere
Urc în taxi. Spre gară, spun. Suntem trei: taximetristul, eu și tu că te duc cu mine, deși nu ești prezent. Apare al patrulea personaj: vocea din off de la Dispecerat: pe Industriilor la Radiatoare – cine e mai aproape să preia apelul, Tudor Vladimirescu 22, scara D, Dumitru, café Noir hai răspunde, café Noir pe Crinilor. Pauză.
Tu umbli cu bună dimineața în traistă și în lunga ta călătorie te mai prinde
foamea între cele două lumi, cum ar fi dumicații de pâine – doi – rupți din pita
întreagă și cercetezi dacă între dumicați și pâine se află cea mai bună
asemănare, îți pare că drumul te duce încet către viață, ca și când ai fi lăsat
în urmă lucruri împietrite și reci, pe margine puse acolo anume, ca să arate
că nu curge sânge prin ele, că e vie doar urma ta printre semnele mărunte și
mari;
Café Noir, o mașină, Tudor Vladimirescu, blocul Lama, răspunde:
Apa, dar de ce spun eu apa, fluviul, doar el are un contur mișcător, umbrele au
viață proprie când le dai nume, dacă le chemi, se croiesc după înălțimea
ta și fug de lumină ca potârnichile, dar tu ai de pus foița de aur pe chipul tău
din oglindă,
Taximetristul răspunde: Café Noir 7 minute, preiau eu Crinilor.
Umbli pe jos ca printr-o pustietate unde culorile nu au margini spre nicăieri
și stau la vedere puse pe șotii parcă, dar cine strigând te bate cu patul puștii
la-începutul acesta de zi infernal?
Coroana de Aur, preluat, Eminescu la statuie, blocul Turn o mașină, vă rog.
portretul unui spânzurat
In memoriam Dan Socina
vine fotograful cu un maldăr de poze și cu un bec de optsute de wați.
cu cămașa desfăcută la gât, lăsat anume la vedere un triunghi de piele pe care
să îți culci privirea. se uită pe pereți, n-are bani, vrea să lase aici un portret,
al cui e? al unui spânzurat, nu-l cunosc. uite are papillon și mustață.
e adâncit într-un gând. e cu privirea spre cineva nevăzut care spune cucu.
ce moment printre alte momente. vestonul alb retușat. ce greutate poartă pe suflet,
aproape că i-o putem cântări. fluieră parcă un cântecel adormit. are cearcăne.
n-am avut onoarea să îl cunosc. ia-ți portretul – îi zic – nu acum că plouă afară.
se udă hârtia. nu azi că e luni. nu pot să îl duc, sunt cu căruciorul, copilul e adormit.
copilul meu a făcut primii trei pași aici în galeria de artă, asta nu se poate uita.
nu uiți nici tu. nu uit, ia-ți portretul. ține-l aici. ia-ți obiectul. du-ți personajul.
n-am loc în casă, am colecția mea de cristale – am cristale și-n baie, am cristale
cu picătura de apă păstrată înăuntru. e vorba de milioane de ani. știu cum arată.
cristalele alea. te vindecă. ha ha vindecă-l pe ăsta dacă îți dă mâna. dar nu e bolnav.
pune-te în situația mea. eu? tu. am nevastă tânără. are pretenții mari. îmi închipui.
renumita Saigon te face praf și pulbere. ce Saigon? pulbere am zis. adică un cristal mărunțit până aproape la atomi. am o șansă să fiu angajat. ce Saigon spui?
metropola, ce, n-ai auzit? spune de câți bani ai nevoie, păi, să văd. vezi și tu cum se uită la mine. întoarce-l și tu cu spatele. nu-l mai privi. spală-te pe cap cu el.
e de valoare într-o colecție. vinde-l unui colecționar. uite chiar ție ți-l vând pe nimic.
dacă e pe așa n-am eu atâta bănet ca să-l cumpăr.
vin altădată.
înțelege și tu.
Top of Form
Portretul artistului adolescent
El vine la întâlnire descheiat, cu părul vâlvoi, cu un dialog gata scris,
pune la cale o izbândă pe fundația unui eșec datorat altcuiva
și cum se mai bucură, cum a învățat să se bucure de legături
de pe vremea când nu știa încă dacă este băiat sau fată;
uite-l cum vine plin de promoroacă pe sprâncene
și mă cheamă să mințim împreună ca să scape nevătămat,
uite-ne pe noi cum suntem prinși cu minciuna și scăpăm nevătămați amândoi
cu mîinile și urechile neurzicate, cu un pas mai aproape de adevăr,
uite-ne pe noi cum pregătim plecarea lui în Lumea Nouă și saltul în alt timp
iar nopțile se strâng separat pe lângă trupurile noastre
ca o cămașă de forță roșie umezită în oțet, putredă pe alocuri
de cât a fost purtată,
uite cum îți ia el pielea lui de hârtie cu tatuaje de vopsea albă
și și-o duce acasă să o atârne la capul patului în loc de icoană,
vezi cum își mută el organul bucuriei din minte în inimă,
după ce mai înainte nici nu știa că îl are,
îl vezi cum face alpinism, când lui i se cere să meargă la pas?
aici rostește vorbe, aici intră în pielea unui personaj gata să moară
odată cu vaporul care va fi detonat peste câteva ore: sistolă-diastolă,
uite cum ne privim în ochi și ne împărtășim cu ziua asta caniculară,
printr-un trecut apropiat, care va fi la rândul lui spulberat
odată cu plecarea lui în locul trasat cu verde contur, care-i va locui sufletul,
iar sufletul lui va duce de căpăstru o sălbăticiune venită din alt film
și-i va purta cămașa în carouri ca pe un steag cu însemne heraldice
pînă când va fi pregătit să ajungă acolo, nu departe în timp,
cât aș mânca un măr copt, iar tu ai mânca un arici de mare,
gata să spunem lucrurilor pe nume, pe limba lor, în țara lor,
ca și cum ar fi un grai pe care îl știm fără să-l fi învățat vreodată,
eu îți arăt, dar tu vezi?
Memorie înaintând printre obstacole puse de-a valma
lui S.M.
(Portret)
Memoria ta se târăște ca un panda uriaș.
Te privesc direct, foveea ta e acoperită de negură.
Vine un chelner cu șort negru și ne ia masa,
o duce dincolo să întregească un cerc mai mare.
Spui: e chiriașul meu, stă în camera din spate,
te ridici, vine un tânăr adept al lui Thoreau și-ți ia scaunul
fără să întrebe dacă cineva stă acolo.
Acum stai în picioare și te clatini ca un plop.
Chiriașul tău aduce un scaun și te prăbușești în el
ca într-un cuib al păsării-grădinar.
Îmi povestești scena ta preferată din „Călăuza”,
aceea în care el e iubit pentru momentul prezent,
eu îți povestesc cum „Mistrețul” a încercat să-și ducă în Zonă
fratele care moare pe drum. Călătorește apoi singur
și se roagă cu buzele arse să îi învie fratele;
iese din decor, ajunge în sat și devine cel mai bogat om.
Memoria ta înaintează ca o plasă de prins vise
către bogăția nevrednicului personaj,
o ajut să urce o treaptă, spun: se împlinea
cea mai intimă dorință, deși vocea spunea altceva,
rugăciunea inimii, zici tu stins, dar bucuros că găsești calea,
DA, dacă nu știa nimeni că ai ajuns până acolo.
Te-am văzut atunci spunând versuri operate pe creier,
nu îți aduci aminte decât de tatuajele ei dintr-o poveste
pe care ai scris-o cu un stilou cu cerneală violet.
Foveea ta e umbrită de o siluetă stînd în picioare.
Memoria ta caută un punct de sprijin
pe care îl muți într-un loc nou, de fiecare dată mai îndepărtat.
Iau un evantai cu un haiku scris pe ambele fețe
și îl mișc ușurel, poate umbra dispare…
Te ridici, îți cauți haina, avem insomnie,
memoria ta caută un vehicul, nu mai vrea să meargă pe jos,
iar alături găsește motocicleta de lemn.
Portret al unui moment anume
n-ai timp, pleci care va să zică, te duci înapoi,
ai de vorbit cu cineva, ai de vindecat pe cineva,
mai ai de învățat, mai ai de mers până la gară, ai de lucru,
ai de trecut pe acolo, ai de visat un vis, ai de făcut față,
ai de trăit în trup, ai de mișcat un munte, ai de răbdat,
ai de pus cap la cap două lucruri, ai de înviat din morți,
ai de petrecut un timp printre ai tăi, ai de rupt lanțul,
ci iată cum te uiți tu înapoi cu toată privirea și iată
cum intri pe ușă flămând și cu respirația tăiată ca și când
ai fi fugit prea repede și rămâi așa de-a curmezișul,
stană de piatră rămâi între două vocale, între un moment și
o clipă care pleacă precum a venit, vai cum te treci tu
în răstimpul ăsta în care
ai de murit
Tata!
***
Marina POPESCU
Pe măsura ce îmbătrânesc
oamenii îndrăgesc tot mai mult porumbeii
Sunetul
fâşului frecându-se de fâş,
mirosul
roţilor frecându-se de şine,
îmi ridic clapele căciulii de pe urechi
mă prefac că te ascult
cu privirea dincolo de geamul îngheţat,
al naibii
nu mă aşteaptă în staţie
nici azi,
de o lună ziua tot creşte
pentru ca noi să ne putem vedea.
Dau din cap în ritmul cuvintelor tale,
vezi bine cât interes,
spui ceva despre nişte cuşti cu porumbei
şi nu pot decât să-mi imaginez
sângele lor cald
alunecând prin zăpadă.
Telenovela
Dacă Jose o place pe Maria
care îl iubeşte pe Armando care
nu poate trăi fără Bettina
şi între ei intervin Mercedes şi Sebastian
plus nişte partide de sex, trădări şi
câteva morţi dubioase
pentru ca la final să rămână fiecare
cu cine şi-a dorit,
te gândeşti că şi el ar putea fi
în curând doar al tău,
strângi telecomanda în palmă până când
plasticul negru trosneşte,
apeşi Off, îţi netezeşti bluza,
pui mâna pe cuţit.
Obsesiv-compulsiv
Oamenii mor când începi
să te plictiseşti de ei,
vin mici excavatoare, încarcă mormanele
în camioane care dispar,
în urma lor ştii că poţi bea
toate sticlele de vodkă ale Rusiei
şi nu o să reuşeşti să te îmbeţi,
nici scenele de sex tot mai deviante
nu mai stârnesc excitaţie
fiindcă în doze mici şi consecvente
anormalul devine banalitate
şi simţurile tot mai uşoare
– ca fulgii –
vin mici excavatoare, încarcă mormanele
în camioane care dispar,
în urma lor noaptea rămâne
ca un câine pierdut pe marginea străzii,
priveşti lung şi rescrii cu mici modificări
acelaşi poem pe zeci de foi, ţi se pare
că dacă te opreşti
vei muri.
Pui căştile pe urechi şi aştepţi
Te înghesui în spatele vagonului
aproape de geamuri, cât să
fentezi claustrofobia şi toate celelalte fobii
pentru care ai dat de atâtea ori search pe google.
Îţi pui căştile pe urechi şi rămâi aşa
fără să dai drumul la muzică
inspiri şi expiri într-un ritm perfect,
numeri în gând bătăile inimii,
eviţi să observi cât de mult
s-au apropiat de tine şi asta îţi dă
liniştea unei false izolări, ca atunci când ai pune
un paravan de rigips între tine
şi vecinul de birou
şi prin el se aude cum apasă pe mouse,
cum trage o coală de hârtie din imprimantă
şi îşi sună nevasta,
cum mângâie fusta de mătase a secretarei
tot mai sus spre coapse,
iar ea atinge cu tocul placa subţire dintre voi,
atunci îţi vine să mai pui un paravan şi încă unul
între tine şi vecinul de birou,
dar spaţiul s-ar îngusta prea mult
până când în urechi încep pocnituri şi
sunete distorsionate venite dintr-un tunel
de rezonanţă magnetică nucleară
şi atunci pui căştile pe urechi,
fără să dai drumul la muzică şi aştepţi
să treacă ziua de muncă şi oamenii,
aştepţi până ţi se face o cumplită frică
de aşteptare.
Citeşte spamul şi apasă Delete
Surprindeţi momentele esenţiale din
casa dumneavoastră folosind un smartphone
şi o cameră de supraveghere cu IP
de ultimă generaţie,
cea mai bună metodă de a şti permanent
ce se întâmplă la dumneavoastră acasă
atunci când lipsiţi
ce face copilul, câte fursecuri fură pisica
din farfurie,
vă puteţi bate nevasta dacă aţi prins-o cu amantul,
în timp ce fredonaţi „he hit me and it felt like a kiss”,
veţi creşte progresiv intensitatea până se va simţi
ca şi când aţi făcut dragoste cu ea,
camera va înregistra totul nu vă faceţi griji,
monitorizarea se poate face de oriunde aveţi internet
chiar şi la celălalt capăt al Pământului
ba chiar, spun cercetătorii şi de pe cealaltă lume
spre care soţia dumneavoastră s-ar putea îndrepta acum
dar nu, credeţi-ne pe cuvânt
nu asta a fost intenţia noastră,
noi am trimis un simplu mesaj publicitar,
vă asigurăm că dacă nu sunteţi mulţumit de cameră
o puteţi oricând returna şi veţi primi banii înapoi,
dar nu şi soţia,
asta nu.
Make-up
Aşa se întâmplă cu sprâncenele pensate prea mult
ajungi să desenezi cu creionul unele perfecte
sau le tatuezi,
laşi firele subţiri să crească
în linişte pe dedesubt
cam aşa şi cu tine,
desenezi un zâmbet mare,
laşi ura să crească
în linişte pe dedesubt.
[Vatra, nr. 3-4/2016]
Poeme de Augustin Ioan, Crista Bilciu, Alexandru Potcoavă, Diana Iepure și Friedriech Michael
Augustin IOAN
ÎNVĂŢĂTURILE LUI A(uctor).
CĂTRE FEMEIA SA
Am amânat să încep un Txt nou, neîntors din pribegie – încă şi încă; acolo-s cu mintea, cu imaginaţii, cu totul; acolo de scris poesie nu-i chip, câtă vreme mai nimeni nu se plânge (deodată cu tastatura) poetului, treburi având.
Prin urmare nu-ţi vine să scrii când nici mediul prielnic
nu îţi
e.
* * *
Aştepţi cuvintelnicul ecranat de-l trimit zilnic, poşta fierbinte ne ţine aproape. Acolo, sub pod, între munţi şi autoroute, între râu şi carrefour, aştepţi cu toată carnea acordată pe frecvenţa de undă care ne leagă şi care te mângâie noaptea în somn, înlocuindu-mă. Lipsesc mai adesea decât vreau, te recompun între lobii encefalului mai rar şi mai rar decât aş putea, abia respiri în memoria mea, cât să nu te risipeşti de tot. Şi de ce întreţin acest memorial în memorie, de ce te ţin minte când amintirea e tot mai greu de fixat în cuvintele care şi ele, de atât ţinut loc de tine, se netezesc precum piatra de râu atât de târziu după ultima glaciaţiune?
* * *
Ce să guşti din obiecte care ţi se prezintă dinainte de simţuri ca şi când ar fi fiind, dară nu-s decât o părere,
vânare de –
scrum şi dej
ecţi
i?
Când şi corpul iubitei, abia pâlpâind, se iveşte din baie ca din vintrele mamei gheeea,
cu care de-aproape e neam
* * *
(carne de humă şi ţâţe de corpi cavernoşi, muşchi striat lângă muşchi striat pe dinăuntru, ca bronhii de peşti în
palpitul acela ultim, afară din apă; tunele de mucus&sfincteri: loc întredeschis, lunecare,
teritorii de pierdere. Cum mai palpita la briza numelui tău de alint:
logos spermatikos…
Ca floarea filmată pe repede înainte i se deschideau toate pleoapele, i se netezeau pliurile, îşi desfăcea elitrele umede-n somn: maşină de dezirat, corp cu organe atente la ce va urma).
* * *
Şi pe care degeaba îl râmi, cu o clipă-naintea tristeţei de după.
Nici angajarea corporală, cuplat cum şedzum şi plânsem la corpul care inutil se deschide spre tine nici mica detaşare din clipa exploziei sinaptice – nimic nu-ţi mai este de vreun
ajutor.
Corpul iubitei se face humă chiar
în vreme ce îl frămânţi ca pe humă.
Unghiile tale mor deodată cu carnea
din care-s desfipte, deodată cu pletele
care-o ascund de ce va urma. Le poţi privi
prin extaz descompunându-se, ca prin ciobul
d-eclipsă.
* * *
Unghiile tale vor mai creşte o vreme, părul ei va mai creşte;
deşi nici unul nu veţi mai fi,
amintirea unghiilor care
prefiră amintirea pletelor ei
va mai rămâne o vreme aici.
Iar voi doi veţi pleca împreună în vortex: unde se duc toate-ale cărnii atunci când se duc.
* * *
Am trăit dublu – original pe rând şi duplicat.
Simulacrele toate le ştiu după numele mic, le predau la studenţi deodată cu tainele tăieturii de aur,
să nu se lase nici ei amăgiţi.
Cu toate acestea nu ştiu să dez-scriu
-
prins în montură
-
secvenţă&secvenţă
-
nud coborând scara
ce sunt, într-o lume de copii – originalul!
* * *
Ce credeai, muiere?
Că de idei principale pentru o carte viitoare necitită de nimeni
-
şi mai cu seamă de ea, mai sus din ascundere scoasa femelă
-
în stand by mode
lipsă duce poporul?
Că semnificaţia se prăbuşeşte peste gestica diurnă prin chiar simplul fapt al actării?
Crezi că le pasă de vibraţia clipelor care te petrec dintr-una într-alta, spre final?
De ce-ar fi surprinderea o calitate
şi rămânerea – ceva de dorit?
De ce este întârzierea descompunerii de tot în zgomotul de fond (din care, figură, te-ai decupat – o părere o clipă)
ceva odios?
Cine spune că trebuie să mai adăstăm?
În vederea a ce?
În vederile
Cui?
* * *
Încărcarea cu viaţă uzată deja nu ajută la scris.
Nu ajută la scris să dezscrii ce demult ai mai scris – cum? cu corpul prin aer; în corpul celeilalte;
prin spaţiul dintre lucruri şi tine.
Traiectorii, siaje, linii de condensaţie par a fi txt, dar nu sunt
decât iscălitură
acolo unde nu eşti;
de unde ai plecat;
în locul tău.
***
Crista BILCIU
Capitolul 21: Labirintul
21.1 LA INTRARE
La poarta clădirii, ieşi în faţă Portarul:
– Numele, domniţă! Buletinul
şi destinul.
– Sunt Laura. Iar aceştia sunt armăsarul meu,
Fusta12, Jumătate-de-câine
şi-n geamantan mai am şosete şi-o jumătate de pâine…
…Ptiu, de fapt am doar prăjituri cu răvaş,
mă scuzaţi, şi am şi o…un Rimă cam nărăvaş.
– Îmi pare rău, don’şoară, în teatru
nu intră dobitoace!
– Ya yedinorog! se revoltă bidiviul
– Nu am ce-ţi face!
Poţi fii tu şi Ducipal, I’m sorry, nu se intră şi pace!
– Dar ce teatru e acesta, vă rog, insistă Laura.
– Teatrul Reveria!
Intraţi, dacă doriţi, pe la casa de bilete
Avem nişte spectacole… jos pălăria!
– A, ştiu, zise Laura, biletul de intrare e un vis?
Eu sunt miliardară în vise…
– Nu e nevoie, Portarul îi zise,
poftim o invitaţie pe numele dvs.
– De la cine?
Laura deschise plicul şi-n el stătea scris:
„Invitaţie de la Lilith,
Femeia din vis…”
– Lăsaţi geamantanul,
iar Fusta şi Calul în cuier,
la garderobier.
Luaţi numărul acesta. Potaia afară, vă rog.
– Sunt jumătate de potaie,
mârâi Câine,
iar Cal-ciorap repetă bosumflat: „Ya yedinorog”
– Vă las aici o vreme, trebuie să intru
să văd ce-i cu Lilit.
Mă întorc negreşit,
vă iau la plecare…
Şi Laura intră în Teatrul Reveria,
iar Cal şi Câine şi Fustă rămaseră plouaţi la intrare…
Au fost alte câteva apartamente prin care n-am stat mult:
în Dristor, îngrijind o pisică mare pătrată leneşă, deşirându-şi coada prin toată casa în timp ce pe balcon un soare portocaliu cu raze gumate sărea alene coarda amiezii
acolo am mâncat pentru prima dată parmezan
mult parmezan,
şi capere cuminți îmborcănate în ulei;
Apartamentul Dorei de pe Dorobanţi, iz danez, nopţi cu Discovery Chanel, Grotowski, unt de arahide şi zece feluri de sosuri exotice;
Apoi două camere lângă parcul IOR, sos Pesto,saltea cu wireless gratis şi aparat foto digital, care ne-a salvat de la îngheţ într-un ianuarie în care rămăseserăm pe drumuri;
Măgura Vulturului, ciocolată cu rom, garsonieră confort 2 cu duş, sute de bibelouri care ne priveau cu mii de ochi
bibelouri perfect aliniate spre nord;
Iancului, bucătăria cât o cameră, unde am citit „Jurnalul” lui Marquez, ca şi cum aş fi desfăcut una câte una fructele unui nuc imens, umbros, supranatural, doar ca să nu găsesc nimic în căuşele lemnoase, romanele lui supseseră toată biografia – cât de ciudată, totuşi, fiecare găoace, aşa, jefuită de miez,
Grigore Alexandrescu la parter, mic cub incandescent complet alb,
cuib de femei independente şi nebune, în care aerul şi timpul se scurgeau obraznic pe orizontală
Case în care proprietari plecaţi din ţară ne lăsau săptămâni sau luni,
căutam fiecare locuinţă ca pe o nouă poveste de dragoste
vrăjite de parfumul pe care îl dădea personalitatea străină a culcușului,
abia aşteptam mirosul nou, culorile, gusturile, micile detalii personalizate
visam altfel în fiecare casă
până când ne-am încâlcit în zeci de tapete, zugrăveli, covoare, cuverturi, paturi, sofale
până când dungile, carourile, punctele de pe tapet, tapiserii, covoare ni s-au imprimat pe piele şi pe suflet, ameţindu-ne
până când simţul proprietăţii ni s-a tocit de tot
până când „acasă” a devenit doar “eu”
pur şi simplu eu:
melcul
omnia mea melcum porto
Şi atunci am fost cu adevărat pregătită să plec în lume.
După ce trecu de uşile de sticlă,
Laura văzu cum se rostogoleşte în faţa ei un culoar lung, cu covor roşu
ba se auzi şi o mică fanfară de undeva dintr-o sală de repetiţii,
scuipă răguşit câteva acorduri de arie prăfuită şi se stinse.
Culoarul curgea ca o limbă insinuantă de şarpe, alintându-se de un colţ al zidului în depărtare
cotind-o hotărât spre dreapta.
Părea că înconjoară de mai multe ori axul central al teatrului
şi al întregii lumi a Laurei, ca o fundă în jurul unui cadou mare şi viu. Sub picioare, covorul roşu se supunea molcuţ şi elastic, vălurind uşor.
Laura simţea că-i respiră sub picioare
sau poate i se părea,
în orice caz, nu-şi putea surghiuni gândul că intră într-un stomac uriaş direct pe limba acestuia.
O moleşeală plăcută o lingea pe Laura din toate părţile
în timp ce mici ghemotoace de senzaţii i se rostogoleau prin tot corpul.
Se auzeau voci din altă lume
instrumente şi vocalize,
zgomote înfundate se prelingeau uşor pe pereţii sângerii printre afişe de teatru
care tremurau când trecea Laura pe lângă ele.
Nume de demult se agăţau de ochii Laurei, dar discret,
cerându-şi parcă scuze: „Nu vrem să te speriem”, păreau a spune literele
care decupau din foaia de hârtie eroi ai Scândurii
demult culcaţi între alte scânduri, civile: „Joacă-te cu noi…”
„Nu există loc mai frumos decât teatrul”, gândi Laura,
„E castelul cu care mă momeau să cresc basmele copilăriei,
un castel postmodern,
castelul meu de prinţesă
pe care niciodată n-am îndrăznit să cred că îl voi avea altfel decât în somn.”
N-am avut timp să vă explic în capitolul anterior,
dar Teatrul era un cub uriaş care se rotea încet în jurul axei sale
un cub supraetajat atât de roşu
încât universul întreg se decolorase uşor în jurul lui,
păsări albe şi negre se roteau deasupra
iar câteva sute de metri în jur pădurea intimidată virase în sepia
până şi Laura părea să pălească pe măsură ce înainta spre inima clădirii.
Înăuntru,
culoarele dispuse în patru straturi decupau o curte interioară perfect pătrată,
tăietura era impecabilă nu numai materia se oprea la graniţă
ci şi realitatea
căci, în cubul interior mic, luminos şi plin de verdeaţă, totul părea să ignore gravitaţia.
Acolo se găsea un pitoresc maidan cu obiecte de decor casate
unele pluteau pur şi simplu în aer
altele erau pe jumătate îngropate în pământ.
Un clavecin eşuat într-un peş în mijlocul unor tufe de trandafir sălbatic abia îmbobocit,
printre corzi şi-a făcut culcuş pisica teatrului,
care a scos pui (şi toată lumea din teatru ştie cu cine,
că în teatru se ştie tot)
acum ghemotoacele de păr alergau călcând fragil şi jucăuş pe clape aşa cum numai nişte pisoi maidanezi ştiu să o facă
ei sunt responsabili cu ilustraţia muzicală a acestui capitol.
Un cap de manechin privea cu subînţeles spre Laura
tronând pe o piramidă hidoasă de tigve animaliere făcute din papier mache.
Pereţi falşi, din placaj, în mărime naturală, îmbrăcaţi naturalist cu tapet, plintă şi tablouri de epocă se roteau încet ca nişte corpuri cereşti cu colţuri, dezvelind uneori semnele făcute pe spate de maşinişti cu vopsea,
viori, violine, viole sparte legănându-şi pântecele în jurul unor pomi verzi ciufuliţi,
în jur foşneau vesel partituri îngălbenite, scuturându-şi notele muzicale,
peşti lăcuiţi cu gura țuguiată a mirare şi ochi încondeiați cu acrili,
o păpuşă cu cap de urs din pluş decolorat şi trup de băieţel din plastic cu puţulică idem.
Dar cel mai spectaculos obiect al colecţiei era un vapor uriaş înghiţit de pământ şi smocuri de iarbă,
i se mai zăreau două coşuri şi scheletul pupei înălţate în aer, care urca până la ultimul etaj al teatrului
printre coaste și stringheri, însuși Timpul Pierdut zăcea ca pe-o canapea uriașă de mucava croită de Helmut Sturmer
epava aproape că ocupa întreaga curte.
Era o operă de artă groapa aia de gunoi
expusă în vintrele teatrului,
în vitrinele ferestrelor,
printre mieunături de pisic şi clavecin.
***
Alexandru POTCOAVĂ
eminescu
deci bădie treaba stă cam aşa
am venit la casa ta din ipoteşti am
urcat în cerdac deasupra pragului e atârnată
o boxă din care ţi se aud poeziile am
intrat în casă totul în ordine
într-o cameră dau peste un telefon un
radiator şi un roman de agata christie
în rest nişte mobile şi fotografii de familie
afară e o toamnă frumoasă ies la ea
în curte şase pui de câine prin
iarba înaltă lângă sculptura care arată
ca o nu ştiu ce măi bădie trebuie s-o vezi
parcă-i un dulap ţărănesc şi pus peste ceva
ca un radio vechi din anii ’20 cu
un buton imens în mijloc – seamănă cu un ochi
care în loc de pupilă are un sfârc
chestiunea se numeşte semn – eminescu
data de fabricaţie 2000 trebuie s-o vezi
să-ţi spun acum de bisericuţa familiei
eminovici ştii e construită înainte de anul 1800
uşa e încuiată cu un lacăt auriu chinezesc
în jur mormintele satului aduse la zi
rămân fără tutun în faţa casei tale
în staţia de autobuz e caşcaraveta satului
găsesc pall mall şi ies de la
asociaţia familială petean
lângă cutia de tablă au pus o cruce
antonesei i gheorghe n 1933 d 22 ian 2001
cerviceşti
lângă cruce un stâlp de iluminat
îmi aprind o ţigară mă uit în jur
la doi paşi văd încă o coşmelie
cu anunţul vând căsuţă-chioşc stil românesc
telefon 532 855 dimineaţa 7-8 seara 19-21
în geamuri mişună o colonie de muşte
care fac puncte puncte pe anunţ
la trei paşi găsesc o foaie de tablă
pe care scrie cu vopsea scorojită
codrul eminescian
dedesubt ca nişte subcapitole sunt trecute
marcajele turistice spre lac spre izvor spre
iazul meicii şi pârâul murelor spre stânca
stearpă – asta unde apare
în poeziile tale? am înţeles nu apare
dar ai fost tu pe-acolo
pornesc spre lac pe lângă oficiul poştal ipoteşti
într-o curte un moş strânge merele
are o gaură în gât nu poate vorbi dar
i s-au făcut nişte ionatane superbe
anul ăsta
nu merg o sută-două de metri spre lacul
nuferilor şi intru la sc jupiter srl
birtul satului unde oamenii merg la ramona
asta-i chelneriţa la ea vin localnicii
treişpe mii sticla de bere suceava clasic
televizorul din colţ e pus pe taraf tv
nu vreau să-ţi rămân dator
sunt un simplu muritor
zice un tip la costum şi altul aprobă din saxofon
intră o babă cu batic şi o plasă galbenă
de supermarket sucevean pe care scrie cu roşu
vă mulţumim
bea un rom şi pleacă
acum văd timbrul ucrainean pe pachetul meu
de ţigări vezi tu bădie nici contrabanda
nu mai e la fel
şi intră gelu veterinarul comunei
îşi ia o vodcă dublă îi iau şi eu una aşa că
se aşează la masa mea şi-mi spune
– comuna mihai eminescu are opt sate
ipoteşti baisa manoleşti vale stânceşti
cătămărăşti vale cerviceşti cucoreni şi
cătămărăşti deal
sediul comunei e în ipoteşti dar luceafărul
poeziei româneşti ştiu eu că s-a născut
în botoşani pe strada maxim gorki
îi zic că mă duc spre lacul cu nuferi
– te duci degeaba că-i departe şi
domnişorul nu cutreiera el atâta
pădurile pe când iazul meicii e mai
aproape – eu gândesc că ăsta-i lacul
din poezia lui
şi oricum cel mai tare-i coroi haiducul
ce s-a apucat să-i prade pe boieri în
al doilea război mondial s-a dus
la unul i-a legat un cartof după gât
i-a strigat asta-i o grenadă dacă te mişti mori
a înţepenit moşierul n-a respirat o noapte
când au venit comuniştii l-au luat
pe coroi la securitate şi l-au făcut
mare că ştia cum să-i ia pe bogătani
l-a chemat şi gheorghe gheorghiu dej pe la el
să-l vadă la faţă la sfârşit
coroi a vrut să dea un telefon acasă
dej i-a zis a doua pe dreapta coroi
a intrat la a treia pe dreapta acolo
era buda s-a uitat s-a pişat a tras apa
l-a întrebat dej – ai vorbit acasă?
– nu zice coroi n-am putut
la ipoteşti plouă
lui gelu îi sună celularul îl caută prin geacă
răspunde – ce să fac sunt la ramona
cum aşa de hotărâtă-i a ta? bine vin acum
gelu se ridică de la masă
– eh eminescu a fost asta e trebuie să plec
fată vaca lui amariei
omul îşi pune casca pe cap iese urcă
pe scuter şi-o şterge în praf
o şcolăriţă trece prin faţa birtului în
trening roz cu un trandafir roz în mână
am pornit mai departe spre lac ajung spre
seară trestii nuferi peturi de bere trec
podul pe insuliţă în mijloc un bloc
de beton armat ca un altar numai bun
să o întinzi şi să-i ridici fusta
veronicăi sub clar de lună
bădie treaba stă cam aşa deci
petre stoica
simt cum îmi crapă lemnăria capului
ca unei case bătrâne podul sub greutatea
porumbeilor morţi
găinaţul adunat ani de-a rândul se
prăbuşeşte în camere scheletele cu
oase aeriene mai plutesc un timp
care nu interesează pe nimeni
simt cum în mine plămânii
se desfac ca două aripi violete de înger
când prind sub ele fumul ţigării
şi zboară fără să ştie una de alta
de înger când eu mă aşez în fotoliu
şi-mi văd de moarte şi simt
chichere
a ajuns acasă spre dimineaţă s-a privit în
oglindă şi-a dat cu apă rece pe faţă s-a bărbierit
şi a căzut mort sub chiuvetă
l-au îngropat pe deal deasupra reşiţei
la aceeaşi înălţime cu apartamentul
de la etajul zece în care
rezemat pe masa din bucătărie
printre arsurile rotunde ale oalelor
a scris
orice femeie în negru este mama mea
iar eu sunt mortul ei drag
şi bătrâna l-a dus la groapă ca
orice mamă care ştie că oasele ei ar fi trebuit
să fie deja acolo să pregătească pământul
pentru ca fiul plecat pe ultimul drum
să nu ajungă la casa pustie
peste o săptămână bătrâna sprijinea crucea
în timp ce ion era scos din pământ şi tăiat
ca să se scrie undeva că nu l-au rupt
în bătaie doi jandarmi pe stradă noaptea
la patru că a sărit un gard şi şi-a spart
totul în el când s-a prăbuşit dincolo
noaptea la cinci
şi toată lumea să fie liniştită
groapa a respirat oarbă câteva zile
înainte să închidă ochii asemenea unei
ferestre în care îţi uiţi
muşcatele pe pervaz
mai ţii minte ioane cum alergau femeile
după tine
mai ţii minte ioane cum îţi scriai poeziile
pe unde te apucau
mai ţii minte ioane cum erau carpaţii fără filtru
mai ţii minte ioane cum nu-ţi mergea liftul
mai ţii minte ioane cum spuneai de cartea
tibetană a morţilor că ăia-s ca oltenii
le scutură morţilor capul să fie siguri că
tot sufletul a ieşit din ei
mai ţii minte ioane cum îţi ţâşnea sângele
când te-ai apucat să spargi lemne
şi ţi-a sărit o aşchie în gât
mai ţii minte ioane cum nu mai ai cum
să ţii minte?
doar mormântul tău ca o cameră strâmtă
pe care maică-ta o va lumina cândva
pentru ultima oară înainte să închidă
toate florile pe dinafară
şi gata
komartin
ia uite-l acum a ridicat o vâslă
şi ne face semne
stăm pe mal şi-l aşteptăm
doar-doar apucăm şi noi o tură cu barca
iar el s-a înţepenit de o oră
în mijlocul lacului
ciudată şi balta aceasta născută
în cărămidăria de la ghioroc
din loc în loc din apă ies insuliţe
cât un stat în picioare de om
şi komartin care ne face semne cu vâsla
prin aer
pe malul nisipos ţupa se întinde lângă o tipă
perdivară sare cap de pe trambulină leac trage în piept
o ţigară fata cu care am venit mă irită
c lazurca se scarpină şi râde ionuţ chiva
n-are nicio treabă
numai komartin cu vâsla
în zare se profilează munţii zarandului
fumul căldurii îi îndepărtează îi aduce aproape
doar barca şi vâsla ca un catarg
de care nu s-a legat nimeni
s-au înţepenit între ape
***
Diana IEPURE
arta de a mânca sănătos
mama răsuceşte ouăle din clocitoarea electrică
le întoarce de pe o parte pe alta
toarnă apă în rezervor
„aşa mai mâncăm şi noi mâncare normală”
în ultimele două săptămâni mama a fost
mai mult decât o cloşcă
n-a dormit noaptea păzind ouăle când vor pocni
iar eu am visat-o
cum prindea raţele care încercau să-şi ia zborul
din dealul nostru
peste Nistru
ea încerca să le reţină
iar păsările s-au smucit spre cer
şi mama începu să plutească în aer
atât de frumoasă şi diafană
ca femeia
din picturile lui chagall
printre aburi
am trăit zile nenumărate
în care uitasem cu desăvârşire
ce înseamnă liniştea
aşteptam, aşteptam
în timp ce
în pieptul meu tot fierbeau
cartofi în coajă
colţunaşi cu cartofi
ciorbă cu cartofi
un piure de cartofi, la urma urmei,
şi de sărbători
cartofi cu carne
viitorul se întrezărea incert
printre aburii calzi
de bucătărie
valiza
elegant şi un pic rotofei
când ai intrat prima oară pe uşă
nu semănai deloc a vameş
iar eu îmi făcusem atâtea speranţe
în schimb purtai ochelari
şi o valiză din piele galbenă
pe care o ţineai solemn în mână
valiza mi s-a părut cam demodată
am înţeles pe urmă
că nu era aşa
ba chiar aş spune
dimpotrivă
a fost sau n-a fost
de când suntem împreună
o singură dată te-am surprins
uitându-te după o altă femeie
într-o zi însorită de vară sau poate de toamnă
ce mai contează
erai la volan
dar
bineînţeles
n-ai recunoscut niciodată
modă
o joacă de-a veşnicia
în ultimul timp mare modă
ruşii au o vorbă: prinde clipa
şi unde sari tu cu aparatul, faci manevre
ţac! ţac!
şi uneori chiar ţi se pare
că ai prins-o
fierărie
tu ţii minte lăptăreasa
care umbla printre blocuri:
laptili, laptili
eu ţin minte canistra verde
în care duceam gaz lampant
de la şerărie
magazinul cu mărfuri de uz casnic
trebuie că
suntem cam bătrâni
***
Friedrich MICHAEL
Revenire
Slavă ţie, prea nobile prinţ, purtător de albastră coroană
de ceară gălbuie şi tomnatică pâclă,
cu aripi în ceruri răsfrânte molatic
sub soarele roşu, sfielnic prelins peste zare,
ce argintiu ca o dâră neclară iute coborâtoare
te-ai prăbuşit în genunea de culoarea
căruntelor ape ale mării!
Cânt tânguit de sirenă rănită
răsunând prelung sub stânci ascuţite ce învolbură valul;
căderea în ape, prăbuşirea în sine, în ceruri,
a celui ce zboară semeţ printre astre
e doar obsedantul recurs
la aducere aminte a tainei obscure
ce glăsuie încet, cu vocea-i molcomă,
despre locul cel sacru, anevoie de-atins –
acvatică, maternală lacră albastră,
în care răsar printre oase albite maci roşii,
străveziu plutind ireală –
în vuietul surd al înserării fecunde
ce adie sub genunea de tulbure ape.
Cetatea pustie
Căţelul pământului schelălăie în noapte pe străzile
cetăţii pustii. Oraş prefăcut în scrum, gri murdar.
Nu moartea este cea pe care o vestesc strigoii tăcerii,
ci lipsa oricărei naşteri. Balaurul alb, castrat şi bolnav,
chinuit de o veşnică foame, îşi înghite fără încetare coada solzoasă.
Pe ziduri putrede limacşi lipicioşi se preling alene,
unduindu-şi trupurile pline de puroi în mâzga verde –
desuetă draperie de budoar, menită să acopere cu stângăcie
îndoielnicele secrete ale unei cocote bătrâne.
„Aici nu s-a mai născut nimeni, nici măcar un ciulin,
de la facerea lumii încoace!”, spune urletul trist al Hecubei,
bătrâna căţea împovărată de ani mii şi mii. Deasupra pustiului
o nălucă se învârte în cerc; viaţa ei tristă trăieşte
moartea oaselor albe, împrăştiate pe un câmp
presărat cu praf argintiu de stele.
Pe aproape e Troia, mormântul eroilor falnici,
cetate ridicată odată de zeii cei albi. Oh, negrul sânge închegat
musteşte în nisipul rece; cei căzuţi,
glorioşii din faţa Porţii Şcheiene, îşi plâng încă
prelunga nefericire. Doar dedesubt, în adâncurile calde
ale gliei, aproape de miezul pământului,
un fir de iarbă încolţeşte verde din propria sa sămânţă.
Transcendenţa plină
Ghemuit ca un vierme înlăuntru-mi mă întreb tot întruna
dacă stingher ca steaua singurătăţii
să şadă sufletul meu, neclintit ca o stană
de piatră bazaltică neagră,
sau să-şi accepte cu seninătate destinul
de a fi doar o treaptă din marea scară
ce urcă în cer – spirală compusă din numere-trepte ce se
apropie etern de punctul fix: absolutul –;
mi s-a dat de-nţeles, de la bun început,
că tot eu am fost, încă din fragedă pruncie,
o aceeaşi persoană, aflată
pe o primă treaptă zimţuită din pulberea stelelor,
apoi pe o alta, tot mereu pe o altă treaptă-suflet-arheu
pentru ca, dublura de paloarea strigoilor
ce-mi este de drept spiritul meu,
să fie în lume, în loc să nu fie deloc,
cvadruplă apariţie mundană a ceea ce stă dedesubt,
veşnic, de neclintit şi negru.
Dat mi-a fost să cunosc că doar
persoana se mişcă, din treaptă în treaptă,
din suflet în suflet, mereu mai sus, tot mai sus,
în tării de culoarea oţelului, printre astre lucind
într-un cer veşnic negru.
Şi mântuirea, veţi întreba,
când este ea de zei sorocită să vină?
Unde e capătul drumului ce urcă
tot mereu şi mereu prin stelele logos-stele?
O, absolutul, inefabil loc în care
mişcarea moare mereu spre a se naşte din nou,
continuu travaliu al Tatălui,
căci în el puse laolaltă sunt toate,
plin de sine însuşi fiind,
de simplificarea armonică
aflată dincolo de timp, dar şi de veşnicie,
atât de aproape şi totuşi atât de departe,
neavând nimic în afara sa.
Apă, rouă, o singură iubire
Tu plângi, aşa cum şi eu plâng.
Două picături ce cad în ceruri,
ploaia ne este altarul;
am fost, rând pe rând,
apă în oceanul de culoarea smaraldului,
râu agale curgător prin câmpie
şi rouă trandafirie, dimineaţa în zori.
Eu am fost toate acestea, rând pe rând,
căci nimeni altul nu ar fi putut
să-mi ia locul ce mi s-a fost cuvenit
de drept, dintru bun început.
Şi tu eşti un altul!
Mereu tu, niciodată altul:
o aceeaşi cale pe care, fantomatic destin,
urc pe un drum în volute spre centru,
unificându-mă tot mereu şi mereu
doar cu mine însumi.
Eu, tu, un acelaşi în miriade de sâmburi
simpli, atomi punctiformi ce îşi găsesc
prin chemarea iubirii
forţa unificării într-unul singur.
Tatăl şi fiul
Nimănui nu i-a fost dat să vadă
vreodată nu în întuneric, ci întunericul însuşi:
ascunsul, pe cel temut, fără nume şi tainic.
Dar strălucirea orbitoare a beznei sale,
de necuprins cu privirea,
se reflectă de-a pururi în fiul albastru ca
bolta cerească, atunci când ochi rugători
de pe pământ cu stăruinţă cutează
a privi îndelung în tăriile cerului
pe cel ce domneşte în glorie multă.
Căci fiul este marele preot,
mijlocitorul, cel care se află la mijloc,
între pământul brăzdat de harnici plugari
şi acea de neimaginat beznă
iluminând ca o candelă
veşnic aprinsă într-o noapte
lipsită de lună şi stele.
Fiul este iubirea ce leagă pe toate laolaltă,
cunoaşterea celestă a cutremurătoarei urgii –
refuz al oricărei cunoaşteri.
Depărtare eternă
Frumoasa mea, tu ai ochii ca stelele noaptea
şi genele tale negre curbate sunt
ca unduirile vântului, primăvara.
Privirea ta scrutează fără răgaz
întunericul sacru al tărâmului umbrelor;
surâsul tău, desprins de pe buze,
pluteşte fantomatic odată cu norii
în cerul sidefiu şi rece.
Căci tu nu eşti departe,
nu te afli la mii de leghe de mine,
desprinsă parcă pe un alt tărâm,
ci chiar depărtarea este numele tău.
Niciodată atinsă, o, pururea fecioară,
de neatins eşti, neîntinato.
Şi totuşi, cum aş putea
să fiu unul cu tine,
carne din carnea ta
şi sânge din sângele tău,
răsuflarea noastră să fie
una şi aceeaşi,
să fim fără tu, fără eu,
doar un singur surâs
aflat într-o perpetuă mişcare
de confuziune a sentimentelor.
[Vatra, nr. 1-2/2016]
Triptic cu Ioan Moldovan, Rareș Moldovan și Vlad Moldovan
Ioan MOLDOVAN
Dragă
Ce mai contează? Mă-ndemni să scriu citeţ.
Cui îi mai pasă de pagina mea?
Poate mâine în zori vei vrea
Să-ţi aminteşti de mine, să fii mai isteţ.
Dar tot străin îţi voi fi. Tu eşti
Studentul cu studii superioare
Care mă vezi rătăcind pe coridoare
Întunecate, fără de uşi şi fereşti.
Fără fereşti – este un fel de a spune,
Un fel de licenţă. Corect ar fi
Fost ferestre. Aşa că, pe bune,
Eu sunt un vis al tău.
Ei, şi?
Revedere
Sun la poarta de metal
Se-aud paşi târşiţi
E ea
Deschide
Bătrână, căruntă, grasă, nepreţuită
Am venit să mă vezi, pardon, să te văd
Te-am văzut, mă vezi, zice
Pleacă, zice
Plec
„Optzeci de ani” în urmă
O ploaie continuă, „mocănească”
Mă voi întoarce vreodată?
Dragă
Cu asta mă lupt acum
Cu mult învechita rochie a ei
Peste sânii îmbătrâniţi
Traşi în jos de forţe pe care le ignor
Rochia mai rărită peste sânii îmbătrâniţi
Decât în restul ei de peste trup
Cu asta mă lupt şi nu mai văd nimic
La Curte
Urlă un câine în noul mileniu
Urletul său învecheşte fulgerător timpul
Închid repede
Fără să ştiu ce spun
Un şarpe de argint devine semn de carte
Mai port eu ceva roşu asupra mea?
Plouă în unu ianuarie şi cârâie corbi
Cu o înverşunare apodictică
Orişicât, toate-s părţi dintr-un proiect de lungă-lungă durată
Noi doi doar petrecem, doar plănuim să trimitem
Alimentul primitiv la Destinaţie
Ne gândim la trenuri, la trenduri, la „scânduri ude”
Ne lipsesc câteva slujbe
Plouă, în schimb, generos
Vine râul de la munte mult mai bogat
Pe sub poduri mult mai bătrâne
Şi tocmai ne facem de cap cu boschetarul mileniului
Petrecem – noi şi boschetarul din Centru
Locuinţele pâlpâie comunicând ceva foarte
Important
Cuiva Tot Mai Important
Dragă
În vorba NU, U s-a-nroşit –
Un fel de sânge chimic mort;
Tu iartă-mă dac-am venit
Şi nu ştiu să mă port.
Să plec? Să nici nu mai gândesc cumva
Că am venit să te mai văd?
Doar amintirea ta se va
Tot adânci ca un prăpăd
Printre aceiaşi corbi pe cerul surd
Dar mult mai subţiaţi de ger –
Vor croncăni, şi-acelaşi prund
Sub tălpi va tot scrâşni în cer.
În gerul dezordonat
Ger afară
Ne trimitem unii altora filmuleţe feerice
Corectez texte vetuste
Săptămânal în şcoli generale
Mă ţin de şuste
Cu fulgerele sferice
Ce-mi fac altfel viaţa amară
Am rămas cu doar două stiluri
Cel înalt şi cel jos
Dar mi-ajung să mai trimit emailuri
Pe râu în jos
Aici în cămară
Dumnezeu nu-mi cere să fiu timid
Cu îngerul trimis
Să-i spun doar ce îmi este mai greu
Să desluşesc în veste
Ce este şi ce nu este vis
Să mă adresez cu vorbele mele
Cu „domnul meu”
Şi să stau şi să dau uşurel cu fruntea în zid
Să plâng în amiaza mare din senin, fără grijă
Fără ruşine, înconjurat doar de dor şi de griji şi, mă mir,
Cum mă tot îndeamnă: nu plânge, nu plânge
Eşti volintir
În gerul acesta dezordonat
Ca obrajii unui muribund
oarecum
Azi mă duc la patru să vorbesc ceva
(asta sună oarecum ca în Bacovia)
Trebuia să vin până-n Arad
Ca să aflu că mai sunt vreascuri ce ard?
Ca în Insulele Aleutine
Unul pleacă, altul vine
Mâine, ca mâine, plecăm spre Baia Mare
La mormintele singuratice goale
Ale Părinţilor: e un fel de sărbătoare
A sufletelor ideale
Dar azi, chiar azi, mă dor gingiile
Vin la mine gânduri negre
Sâmbăta trecută stihiile
Au fost mult mai alegre
Duminică, luni – la Cluj, poate şi marţi
După care, suntem iarăşi abandonaţi
Să vorbim vrute-nevrute
Oarecum, asta ne scrie pe frunte
subiecte
Despre cum o domnişoară bătrână îşi împătură hainele de duminică
şi vrea să mă-mpiedice
să glumesc cu asta
Despre cum s-a-ntins pasta de roşii pe tavan
până când s-a stins de tot norul plăpând
Despre una şi alta – adică despre călătorii într-o nacelă roză
Tu ce crezi? O să învii? Dar eu, o să?
***
Rareş MOLDOVAN
Oubliette
(fragment)
„Să vă ajut?”
În „galerie”, oprită în dreptul uneia dintre ferestrele care dădeau spre stradă, bătrâna stătea dreaptă pe coridor, cu spatele spre ea şi gâtul întors spre stânga. Nu s-a întors, de parcă nici n-o auzise. Ţinea într-o mână o plasă grea plină cu colaci rămaşi de la înmormântare. Trecând pe lângă ea, a văzut că-şi netezea cu cealaltă mână fusta, cu o mişcare repetată de sus în jos. S-a oprit lângă ea şi i-a urmărit privirea, şi nu era nimic de văzut, decât întunericul şi cele două becuri alungite şi portocalii de pe stradă şi dincolo de ele faţada clădirii de peste drum, cu geamurile neluminate. Se rotea în jurul femeii nemişcate ca în jurul unei statui. Bătrâna s-a întors spre mine, între timp ajunsesem şi eu, şi a întrebat:
„Dumneata vezi?”
M-am uitat, am atins-o pe umăr, şi i-am spus „haideţi, doamna Mihali”, mâna de pe fustă a tresărit la auzul numelui. Am împins-o foarte uşor înspre camera ei şi s-a urnit, întorcându-şi din nou faţa spre fereastră, spunând „vezi”, o afirmaţie, nu o întrebare. Între timp, ea mergea cu un pas în faţa noastră, se întorcea şi mă privea serios, clătina din cap de parcă în minte i se auzea un cântecel, şi cânta fără sunet, doar din buze „vezi, vezi, vezi”, bătrâna n-o lua în seamă, iar eu i-am făcut cu degetul un semn care însemna cam acelaşi lucru, „ia, vezi”.
Mihali, căruia nimeni nu-i ştia numele mic, venise să moară acasă. „Hei, Mihali”, îl salutase domnul Dima văzându-l rezemat de peretele din casa scării, răsuflând din greu, „ce mai faci, Mihali?”, îl întrebase trecând pe lângă el şi rotind cheia maşinii pe deget.
„Bine”, şuierase Mihali, apoi, ca restul unui gând expulzat, spusese „am cancer.”
Nicio tresărire nu întrerupsese pasul domnului Dima, dar îşi întorsese faţa spre el, şi-i spusese zâmbind „ei, asta nu-i aşa bine”, apoi îl lăsase acolo, îndoit puţin din mijloc, cu palma lipită de perete. Mihali îl privise urcând rapid treptele spre etajul întâi, cu aceeaşi privire cu care urmărea oamenii pe stradă, şi pe cei care-i dădeau bani şi pe cei care nu, o privire haşurată de vinişoarele care-i împânzeau tot galbenul ochilor.
„Am cancer”, spusese el uşii care se deschidea, după ce îşi făcuse curaj şi urcase spre apartamentul soţiei care-l dăduse afară cu ani în urmă. Doamna Mihali, auzind cuvintele chiar înainte să-i vadă faţa, rămăsese cu mâna pe yală, şi Mihali îi aruncase aceeaşi privire.
„Eşti sigur?” l-a întrebat ea, făcându-i loc să intre.
Doamnei Mihali, căreia toată lumea îi spunea astfel încă de când fusese învăţătoare, trebuie să i se fi părut că asta se încadra în regulile aranjamentului lor. Mihali avea voie să vină acasă o dată pe an, la Paşti sau Crăciun, când dorea el, şi să rămână o noapte şi ziua următoare. Atunci cinau împreună şi se culcau în acelaşi pat, stăteau la o cafea pe balcon dacă era de Paşti, după care el îşi strângea cele câteva lucruri şi dispărea. Îl prinsesem şi eu, la Crăciunul trecut, sănătos şi vesel, ieşind însă din apartamentul doamnei Gisella, pe care o vizitase, pare-se, după programul conjugal, pentru un ultim păhărel.
Crăciun sau Paşti, sau cancer. Fusese primit în acest caz de forţă majoră şi, înainte să intre, se întorsese să-şi ia vioara pe care o rezemase în casa scărilor, jobenul jerpelit, mingea de plajă, puiul de raţă şi căţelul în compania cărora îl vedeai mereu pe stradă, capetele iţindu-se din joben, în timp ce el cânta ce şlagăre vechi îşi mai amintea.
„Astea nu intră aici”, a spus doamna Mihali, şi el a oftat „ştiu” şi le-a dus în curte, în căsuţa câinelui, rămasă de mult timp fără locatar. L-am văzut în săptămânile care au urmat umblând încet pe coridoare, de parcă s-ar fi gândit la fiecare pas înainte de a-l face, cu tenul luând culoarea hârtiei de copt unse cu ulei. Pe fâşia de iarbă dintre cele două garaje din curte, mângâia căţelul şi întindea mâna după puiul de raţă care se învârtea împrejur. Doamna Mihali îl supraveghea, aluneca parcă în jurul lui, abia adresându-i câte un cuvânt. Domnul Palade şedea cu el la masă, bând păhărele de vişinată, urmărit de privirea goală a lui Mihali, care îşi trecea când şi când limba peste buze, apoi continuau partida de remmy sau de table. Bătrânele îi recomandau leacuri, iar domnul Dima trecea pe lângă el în viteză aruncându-i vesel „ce facem, Mihali, bine, bine?” Trecând odată pe hol, l-am văzut prin uşa deschisă: imobil în faţa frigiderului pe care era fixată cu magnet o fotografie. A ridicat mâna ca şi cum ar fi vrut s-o atingă, apoi s-a răzgândit. N-a mai pus mâna pe vioară, deşi asta se poate să fi fost interdicţia soţiei, iar de la un timp n-a mai ieşit din apartament.
Bătrânele nu ştiu dacă băutura sau moartea băiatului lor e motivul pentru care Mihali a fost expediat pe străzi cu ani în urmă, dacă băutura a venit înainte sau după. Animăluţele au apărut după: un şir de căţei, pisoi, răţuşte şi pui de găină, ba chiar o broască ţestoasă furată noaptea de la iazul cu apă termală din băi, şi căreia Mihali îi dăduse până la urmă drumul pe malul râului. În oraş nu-l vedeai niciodată fără unul dintre animale, aciuat uneori pe lângă farmacii noaptea, de unde mai primea câte-o pastilă de algocalmin, aspirină, poate şi altele mai puternice. În unele zile îl găseai în piaţă, trăgând un cărucior, încărcând şi descărcând lăzi de fructe şi legume, strigând tot la câteva zeci de secunde „pardóooon, pardóoon” în timp ce-şi făcea loc printre oameni. Nimeni nu ştia unde dormea, unde-şi lăsa animalele cât timp era la piaţă.
Povestea lui Mihali, pusă astfel cap la cap de bătrâne, punctată de oftaturi şi clătinări de cap, la care doar doamna Pantiş n-a participat, în afara unui „bietul om”, rostit cu destulă linişte, şi a unui zvâcnet din cap „dar ea… nu ştiu, nu ştiu… cum e posibil, atâţia ani”, povestea intra acum în faza ultimă, în care actorul era prezent însă tot mai imobil. De la o vreme, Mihali privea de pe terasă animalele pe care ea le luase în ocrotire, de obicei le urmărea jocul fără nicio reacţie, din când în când se crispa de parcă ar fi vrut să dea o instrucţiune pe care viaţa lor o cerea urgent, dar apoi se lăsa pe spate în şezlong, strângând la piept cana de ceai hepatic. Doamna Mihali, monosilabică şi înaltă, m-a întrebat într-o bună zi, când starea lui se înrăutăţise şi nu-l mai putea lăsa singur, dacă puteam să le fac eu cumpărăturile. Puteam. „Nu sunt multe”, a şoptit ea, întinzându-mi o listă scrisă cu pixul. Mihali, care de-acum se mişca prin casă ca un explorator pe un teren de gheaţă plin de capcane, descoperind şi încercând muchiile mobilelor, lăsându-şi încet greutatea pe un picior, s-a apropiat şi mi-a întins lent mâna, mâna uscată şi fierbinte a bolnavilor terminal. Buzele i se subţiaseră, retrăgându-se de pe dinţi pe gingii, încă o parte din el care se grăbea să dispară. Am repetat gestul de câteva ori pe săptămână, de câte ori le aduceam plasa de cumpărături, până când Mihali nu s-a mai dat jos din pat.
Treceam să-l salut şi el stătea cu faţa pe jumătate ascunsă de pătură, cu ochii aţintiţi la televizorul mereu deschis, scotea mâna de sub pătură şi îmi făcea semn, uneori însoţit de vocale prelungi, un „îîîî” ca de surdo-mut. Într-o după-amiază am găsit uşa întredeschisă, pe doamna Mihali stând în fotoliul din bucătărie cu fotografia în poală, iar dincolo televizorul fără sonor urmărea pre-coma lui agitată. Mihali răsufla rapid, aerul îi ieşea parcă din tot corpul ca dintr-o păpuşă gonflabilă, capul i se rotea pe pernă ca şi cum ar fi căutat ceva, însă ochii îi erau închişi. Mi-am tras un scaun lângă pat, i-am luat mâna, care era uşoară şi foarte fierbinte şi părea străbătută de un curent electric. M-am uitat la televizor. Degetele i se încleştau din când în când, în serii, ca în alfabetul Morse. M-am aplecat spre urechea lui şi am stat aşa, şi dintr-o dată am început să-i şoptesc. I-am spus, articulând clar fiecare cuvânt, „dic sertes sekal das sekma, gas talta sekal.” Am inspirat adânc. „Egmelto sagosa boltaris”, şi la „boltaris” mi-am pus tot sufletul, cât intră într-o şoaptă, iar apoi, lipindu-mi obrazul de al lui, am terminat încet, „ent segmo stesmin doro ke”. „Stesmin” l-am spus de parcă i-aş fi zis „te rog”. Când m-am îndreptat de spate, am văzut-o pe doamna Mihali în uşă.
„Ce faceţi?”, m-a întrebat. „Ce i-aţi spus?”
„I-am spus să fie liniştit, că totul e bine.”
Ea a dat din cap, eu am stins televizorul. În bucătărie, m-a rugat să rămân la o cafea, punându-mi mâna pe umăr şi apăsându-mă uşor spre un scaun. Ne-am aşezat şi a pus fotografia între noi pe masă.
„Eu nu aşa mi-l amintesc”, a zis, şi s-a ridicat.
Băiatul din fotografie se încruntă cu faţa pe jumătate în umbră, ochii mijiţi. Nu e frumos, are nasul uşor strâmb şi buzele subţiri, pomeţii ridicaţi ai mamei. Trebuie că e undeva la mare, soarele e puternic, şi pielea lui pe hârtia fotografică grunjoasă are nuanţa de gri care e auriul suflat de vânt de după o săptămână de plajă. E uşor aplecat într-o parte, spre dreapta, parcă depărtându-se de tatăl care stă drept, cu o mână pe umărul lui, şi vârfurile degetelor copilului ating o minge mare de plajă cu dungi negre şi albe. Doamna Mihali cotrobăie într-un bufet, ridicându-se pe vârfuri, încercând să vadă peste marginea poliţei. Aduce două căniţe de porţelan cu model de cobalt albastru.
„Dar cum vi-l amintiţi?”
Îşi face de lucru la cafetiera care începe să ţiuie peste câteva minute. Se opreşte o clipă cu spatele la mine, deschide un sertar şi scoate ceva din spate, rămâne aşa cu mâna în sertar.
„Ştiţi, toată lumea crede că eu l-am dat afară. După.”
Mişcările ei în bucătăria îngustă sunt precise, în picioare lângă mine, toarnă încet cafeaua în ceşti. Mâna cealaltă i se sprijină pe masă, tremurând uşor. Poartă pe inelar două verighete, una puţin mai subţire, aurul e fără luciu, alb ca pielea. Obiectul din sertar e acum în buzunarul halatului, şi ea îl scoate şi-l aşază pe masă între cele două ceşti. E un pachet de Dunhill International vechi, auriu cu vişiniu, neînceput. Degetele ei au lăsat urme în praful de pe ţiplă. London Paris New York.
„Că bea. E, bea, nu bea, s-a apucat după aia. Sau c-ar fi fost de vină… Se duseseră pe dig să prindă guvizi. Ştiţi când s-a întâmplat? A doua zi după ce i-a făcut poza asta. Fumaţi.”
„Nu fumez.”
„Fumaţi, vă rog. Sunt de-ale lui, de mult. Bune. Cine să le mai fumeze?”
Ia fotografia de pe masă, ţinând-o de colţ cu două degete, şi o prinde din nou cu magnetul de frigider. Magnetul e Sicilia şi îi acoperă un colţ de frunte băiatului. Lângă el, prins cu un magnet care e un ursuleţ e o ilustrată cu oraşul Salzburg în forma profilului lui Mozart. Mozart Salzburg îl priveşte îndeaproape pe băiatul doamnei Mihali, încruntat şi bronzat în penultima lui zi.
„A plecat el, că nu mai vorbeam, nu mai puteam să-i spun nimic, mă închideam în baie şi dădeam drumul la robinet, să nu aud nimic, să nu-l aud cum umblă prin casă şi plânge. Se plimba dintr-o cameră în alta şi plângea în timp ce umbla, şi eu îmi puneam urechea lângă robinet. Şi într-o zi, trecuse vreo lună, acuma nu mai plângea, mi-a zis Luiza plec, dar o să vin să te văd o dată pe an. Şi eu am zis bine.”
Îmi aduce o scrumieră cu o mare de un turcoaz violent pe care scrie Ibiza, şi eu îmi aprind un Dunhill, îl reazem de marginea mării.
„N-au prins nimic, dar a vrut să sară, că vedea scoici prin apă, pe stânci, jos. Şi el l-a lăsat. Numai că stâncile nu erau jos.”
Vocea ei e calmă, păstrată ca într-un bufet, îndărătul unor ceşti de porţelan şi al unor punguliţe pline de prafuri fără culoare, mirosind uşor a cuişoare şi a întuneric. O scoate acum, fără rost, ca pe pachetul de ţigări.
„Până am ajuns, că am fugit de sub umbrelă, şi erau oameni mulţi, îi împroşcam cu nisip cum fugeam, îl trăseseră pe mal de braţe, avea alge în păr, îi acopereau obrazul şi pe lângă alge era încă sânge pe faţă şi nisip. Aşa mi-l amintesc, că nici nu l-am recunoscut, sclipea la soare, de la nisip. Salvamarul zicea „doamnă, doamnă”, sau poate „doamne”, şi Mihali îl ţinea de mână. De parcă aşa l-ar fi ajutat cu ceva.”
Vorbeşte mult, aşa cum n-am mai auzit-o niciodată, în timp ce dârele de soare se lungesc pe podea şi pe masă. Soarele mai scapără un minut prin gura unui gang, spaţiul de dincolo surprinzător de liber până departe, spre marginea oraşului, poate, apoi prin jgheabul subţire de pe acoperişul unui garaj, lumina lăsată ca apa de ploaie prin onduleul de tablă, şi dispare. Îmi spune că Mihali a fugit. În timp ce ea se apleca spre faţa verde şi roşie a băiatului, iar salvamarul aranja picioarele subţiri unul lângă altul, Mihali a şters-o în sus pe plajă, printre copiii care se aruncau în mare, fugea clătinându-se prin nisipul moale, lăsând urme adânci umplute de apă, valurile îi încetineau imediat. Ea nu s-a dus după el. A sosit o maşină de salvare, fără sunet prin nisip, o Dacie break, şoferul şi asistenta au ieşit. Lumea era strânsă într-un semicerc pe plajă, a făcut loc tărgii goale, apoi tărgii pline, pentru care băiatul părea subdimensionat, legat în chingi peste piept şi pulpe. I-a urmat până la maşină, dar n-avea loc, şoferul o privea arătând cu mâna spre spatele furgonetei cu geamurile opace, unde dispăruse targa, de parcă ar fi vrut să-i spună „vedeţi, n-am cum”. Un bărbat s-a apropiat şi a zis că o duce el cu maşina la spital. I-a luat mâinile şi i le-a curăţat încet de alge. Au urmat maşina salvării prin staţiune, încet printre mulţimile în costum de baie care se îndreptau spre plajă, opriţi minute întregi de o procesiune de majorete care dansau şi aruncau cercuri în aer. Curtea spitalului era pustie. Targa a fost scoasă şi a dispărut pe uşile batante. Bărbatul nu i-a spus nimic, stătea cu mâinile pe volan şi privea înainte. I-a mulţumit şi a deschis portiera, a întors capul o clipă spre el, ca şi cum ar fi vrut să-i mai spună ceva, dar el n-a sesizat.
„Am stat în cazemată.”
Mihali, apărut lângă ea, nu ştie când. L-a întrebat ea unde a fost. Sunt pe un coridor din subsolul spitalului, câteva ore mai târziu. Morga e în reparaţii, zugrăvim, trimitem morţii în altă parte, i-a spus medicul de gardă la urgenţe, după ce îi spusese, un şuier la ieşirea din secţie, că n-au mai putut face nimic. Sunt doar doi morţi aici, ajunşi din întâmplare, şi îi punem pe coridor, până vin familiile să îi ia. Două accidente. Mihali s-a dus şi a ridicat cearşafurile de pe primul cadavru, s-a uitat, apoi a trecut la al doilea, iar apoi la o targă liberă, de care s-a sprijinit în coate. Văzuseră cazemata de câteva ori în plimbările pe plajă, după clădirile roz murdar ale taberei de copii, cazemata înconjurată de prosoapele nudiştilor, cu uşa spartă de întunericul dinăuntru. Trecuseră pe lângă ea mâncând îngheţată, cu ochii spre mare, ca să nu se uite la corpurile goale, Mihali scărpinându-se la nas, ea ţinându-l uşor pe băiat undeva între ceafă şi umeri. A stat în cazemată, în mirosul de urină şi alge. A ascultat valurile lovind în stabilopozi. Câţiva copiii au apărut în uşă, siluetele lor negre în soarele de afară, încercând să vadă înăuntru, au dispărut rapid chemaţi de părinţi. A luat-o apoi, îi spune, pe lângă nudiştii care citeau sau se dădeau cu cremă, pe lângă o terasă pe care muzica bârâia peste mesele goale, a dat în şosea şi a găsit un taxi. „La spital”, i-a spus şoferului. Care spital, l-a întrebat, dând drumul aparatului de taxat. La morgă, i-a spus.
Toc toc toc toc, sau cum fac tălpile dure ale saboţilor pe betonul învelit în vinilin. Plus micul sunet de sucţiune al tălpilor pe jumătate asudate când coboară scările, pfsii pfsii, uşa de termopan fără sunet, toc toc, e o asistentă. Se opreşte undeva între ei, nesigură, scoate din dosarul de la subraţ o foaie de hârtie, i-o întinde în cele din urmă ei. Pe foaie sunt cuvintele de mai înainte ale medicului, i le spusese fără să le audă, dar auzise apoi, când l-a întrebat „cum?”, propoziţia lui aproape nerăbdătoare: „Şi-a rupt gâtul, doamnă, nu s-a înecat”, de parcă ar fi fost mai bine aşa. Asistenta s-a apropiat de Mihali şi i-a spus „îmbălsămătorul aşteaptă”, apoi a plecat.
Îmbălsămătorul aştepta pe scări şi a intrat pe coridor, Mihali s-a uitat la el, la semi-înălţime, undeva între nasturii cămăşii, şi a ieşit când l-a văzut apropiindu-se cu gentuţa lui neagră din imitaţie de piele. Omul i-a spus „doamnă, poate…”, ea a dat din cap şi l-a privit din spate cum deschide gentuţa aşezată pe colţul tărgii, scoţând instrumente pe care nu le vedea.
„Lucrează cu băiatul meu”, zice, „asta mi-am spus, domnule Negru”.
Apoi a plecat, a ieşit, s-a întors o clipă în uşă să vadă cum îmbălsămătorul mângâie coapsa băiatului cu mănuşa de latex, şi apoi era afară în soare, pe o bancă lângă un gard viu. A privit un bărbat în pijama şi şlapi care se plimba de colo-colo fumând, o asistentă de la ambulanţă îşi nota în clipboard şi muşca din când în când dintr-o napolitană pe care o aşeza apoi pe bord. Mihali a apărut şi el după o vreme, s-a oprit lângă ea şi i-a spus „dă-mi hainele”, iar ea a scos din sacoşa de plajă tricoul în dungi şi pantalonii scurţi ai băiatului. „Să-l îmbraci tu”, i-a mai spus.
Şi-au dat restul banilor de concediu pe cel mai ieftin sicriu. Nu-şi aminteşte drumul înapoi, îmi spune, în timp ce eu joc pachetul de Dunhill între degete, au pornit în urma furgonetei de la pompe funebre, dar şoferul i-a lăsat rapid în urmă, Mihali conducea abulic, cu mâinile la două fără zece, suflând puternic pe nas din când în când, cum făcea când se resemna să fie trimis după pâine sau zahăr, lucru care o enerva cumplit. I-a spus să se grăbească şi el a apăsat acceleraţia până au ajuns aproape în coada unui camion, dar Dacia lor Nova nu putea face depăşiri, sau Mihali nu putea, aşa că au văzut furgoneta tot mai mică, cu literele argintii lipite de lunetă, Pax Vobiscum, sclipind în soare, dispărând după o maşină, apoi după o alta, apoi de tot.
A rămas cu mâinile sub stinghia mesei, cu privirea spre fereastra întredeschisă. În semiîntuneric, linia acoperişurilor de dincolo de curtea interioară taie un nor pe care-l mai atinge soarele, profilurile subţiri ale antenelor ca nişte suturi ţinând părţile împreună. Mă ridic să plec, dar ea s-a ridicat înaintea mea, o ia pe culoarul îngust de la ieşirea din bucătărie, deschide frigiderul şi priveşte înăuntru, îl închide la loc. Când trec pe lângă ea, îmi prinde mâna, degetele ei sunt uscate şi calde, simt monedele alunecându-mi în palmă, se ridică pe vârfuri înspre urechea mea ca să nu ridice şoapta, să nu i se simtă vocea care începe să se rupă înspre nerăbdare sau plâns: „Vă rog, vedeţi dumneavoastră dacă totul s-a terminat.”
***
Vlad MOLDOVAN
La BNF
Toate păsările Domnului
se rotesc galaxii, turbioane
libere deasupra cerului
în supernumeri.
Cum ne ţin
capetele în sus
cu ochii bezmetici
în supa lor sublimă
Leibniz ar înţelege
Toate păsările Domnului
în copacii ăştia
se gudură ba se joacă,
piuie în zbor, luate de vînt
se sparg
în grupuri de la pin la pin
cred că se joacă
ba se înmulţesc
şi se pierd în jos
spre tulpini.
Oricum bucuria lor
zi după zi
mă scutură bine
cît să mă ruşinez
şi să îmi reiau paşii, cu rînjetul sub glugă.
Odată o să-l sun pe Hori
să-i spun într-o suflare
Vezi, vezi – mă distrez de minune
Şi fără droguri!
Mash-up și boli
Nu numai suavele depresii
cu irizări de spoliere tinerească
ci chiar tristețea omului
bolnav
se întretaie
ca apoi
să lase-n jur să crească
membrane de frisoane spiralate
căscate ascuns din trup
concav.
Și se afână cu înguste cristiane
înmuguresc mici fricile-n organ
pătrund în os
pătrund ca diorame
peceți din timpul monstruos.
E Chronos
sosește-n corpii umezi
cu al său iz
de carne masticată.
Stai locului
și ai să-l vezi.
Nu fumez nimic toată ziua şi apoi
într-o oră – termin pachetul
Dacă pui muzica – adică atîrni
casetofonul pe geam
o iau animalele din pădure razna.
Şi nu-s numai cîinii
care aleagă printre copaci.
îs fazanii şi căpriorii
vacile sparg gardu – se încurcă
în răzor.
Acuma nu o să ascultăm nici muzică
nici nu ieşim la bar.
pentru că Rusia s-a decis să atace China
şi o să ne uităm la ştiri
şi apoi o să punem pe mute şi o să pregătim cîte ceva.
Grăsunu de deasupra
E gol pe balcon
se lasă pe balustradă,
amiaza lui abia
începe.
Dar spune ! – netu ne lasă
în mijlocul discuţiei
tu vroiai să facem un efort
să vedem ce e cu sacrificiu
despre care se spune în relaţii.
Îţi scriam : că tot reduc.
Am lăsat băutul.
Mă tem de iarbă.
Nu înjur – nu mînjesc
Femeile mă sperie – sunt
Nişte extratereştri din Norway.
Fac exerciţii
Şi beau apă, multă apă care mă consolează.
Uneori am impresia că toţi ştiţi
cît de nebun sunt
şi că ţeseţi o corporaţie
în jurul vieţii mele.
Să mă menajaţi – pentru că eu am fost în accidentul ăla.
Scurtă viaţă
Mă bag sub pătură
mă las bătut
numai obiceiuri şi neştiinţă
şi neştiinţă şi obiceiuri.
Pe casa scării, după ce am
intrat
petale alungite prinse în pioneză
freamătă dar rămân la loc
mă plesnesc pe umeri
după care se trag înapoi
şi nu mai au de gând –
Câinii mei negri
se strâng apoi aleargă bezmetici
după un altul
şi el intră în grup şi se întorc
şi urmăresc pe cel din urmă
şi tot aşa între case
până se complică
pentru că ştiu să recunoască
un incendiu adânc din pădure.
eyesdown
azi nici o discuţie
azi raw war.
Dar mâine tu n-o să te înăbuşi cu mine
te iau şi te pun
pe scări, intri în tunel
şi la ieşire mâna mea te apucă
de umăr apoi
vrei pe tobogan dar te ţin până jos
picioarele nu ating nisipul
şi când ieşi pe stradă
primul soare, crede-mă-s sătul deja
de vară, se-ntinde agitaţia
în parc
să văd ce faci ● ai ceva copaci
vai de capu lor, copii care vor scorni
şi uită de bicicletă o lasă
lângă mine
apoi vine privirea cu care
un pic reinventare
un pic renunţare
fiecare poate înainta
şi întinde.
Tu m-ai învăţat şi eu văd
ce se termină.
dar fără teroare
e zid pe el plante nu le pot
numi
plante, dar fără teroare
There s still a jungle out there.
În baltă lentilă pe fund
dar fără teroare.
Unele lucruri
nu le voi înţelege
dar fără teroare.
Urban soulscare
Copacii de oraș,
ce au crescut înalți
pe lângă betoanele
fabricilor secesionale,
doar ei sunt adevărații
urbani.
Coronamente fuziforme
mlădiate de foarfecele
deceniilor trecute.
Oglindite într-o clasă gimnazială
pe la amiază
când ei sunt la sport
sau poate chiulesc.
Salcâmii din curtea depozitului
cunoscuți de ochii de paznic
îndurători de căldură
și amorțeală eternă.
Blocade de tuia prăfuite
în care au îndesat
stanioale
Păstăi din crengi
Pe străzi întregi
Cine le-a devastat azi noapte
Dintre lighioane zburătoare?
Buruienile care conduc
orașul
contopite cu peticele
extravilane
în care se încurcă
bicicliștii cutezători.
Mediocrii caprifoi
parfum pe beat de 808
un gând pauză
pauză un gând
cu anemone însetate
distrugând beton
cu miligrame
as we speak.
Și umbra fabricilor de
nevăzători
de la ulmii căpiați
își lipesc frunzele de geam
absorb pâraie subterane
ne intoxică cu puf.
WARSLUT
Direct de pe front
ia în primire
numai ce se merită:
Irespirabilă
spuza lacului
părăsită de
Novembre
un delay purpuriu
Fără detaliu
lo-fi
trasoare pătrund
o schelă veche din desiș
Cine vrea boltă?
Cine vrea spațiul să-l
îmbuibe în fum?
Cine declanșează
de departe
mai departe
garnitură de rafale
și cadență automată?
E o împletitură
un alint incandescent
ne cuprinde teritoriul
ne împinge în latent
Viața va scăpăra
corpuri/luminare
și doar reflexe
lăsate sub dărâmătură
cuprinse de mortar.
podidind.
[Vatra, nr. 1-2/2016]
Poeme de Ioana Șerban, Leo Butnaru, Lucia Negoiță, Zamfira Zamfirescu și Silvia Bitere
Ioana ȘERBAN
Vrăjitoarea
Locuiesc în lume de ceva vreme –
mai sălbaticele cântece mai negrele vrăji de dinainte
oare nu ele-mi dădeau o conștiință morală?
Acum stau într-o poză – îmi vine bine –
dar nu mai bine decât suferința
în care de fapt nici nu te vezi unde în locul chipului
ai o descărcare de fulgere
care spală orice tic orice grimasă
pe orice cuvânt îl coboară în pântec și-l azvârle în cer
de trei ori trei
Dar acum stau și văd că și poza a învățat să bată ca o inimă
s-o falsifice cu atâta precizie încât trebuie s-o supun la un test
le pun una lângă alta – poza mea și inima mea –
cea adevărată cedează
Eu sunt fiara care n-a fost dresată să câștige orice joc
încap în lucruri simple:
în frunze în coasta unui bărbat în alergarea mea
precum strămoșii mei huni nu văd decât stepa întinsă dinaintea mea
propria mea femeie
deposedându-mă acolo de sexul meu
până ce din nou devin eu însămi femeie și apoi mă cuibăresc în coasta unui bărbat
ca un vârf de suliță mă cuibăresc
să-l străpung să-i țâșnească apă și sânge
și miere
Dragul meu
Prea degrabă se termină omul pentru inima lui
peste vârful capului ar trebui să mai aibă un copac un ou
ochii celuilalt
mai negrele vrăji mai rapidele descărcări
timpul nu le-a înregistrat dar lumina da
atunci lumina să curgă –
Aleph
Scriu un poem din nimic –
lâncezesc printre oameni și fum până ce greutatea propriului chip
mi-i face mai apropiați
îi aud cum povestesc:
„Era un poster alb doar cu un dreptunghi pe el și dedesubt scria
că aceasta e lama unui cuțit fără mâner”
Mă strecor printre ei și fața mea e undeva în urmă admirând acel cuțit –
atât de liber de mânerul său
liber de mâna care l-ar copleși cu o întreagă cosmogonie de eșafod și aur
dintr-odată imponderabilă strălucirea lamei lui cuprinde
toate remarcile noastre de-a lungul tăișului
fără să le oglindească înapoi în lume –
Aleph al insinuărilor,
cât de pură strălucire
cât de pur cuvintele noastre se odihnesc pe lama ta
cuvintele noastre pe care noi nu le ascultăm niciodată acum ascultă tăcute de
propria lor îmbrățișare –
aceasta nu e despre noi
nici despre pierderile noastre
nici despre a șaptea amintire a celei de-a șaptea amintiri limpezite din cupa noastră
Cuțit-fără-mâner, Aleph al sinucigașilor,
împlântă-ți strălucirea
în ochii mei
adânc în somn
deasupra imaculatului nimic luminat de lună.
Vărsătoare
Cine este cel pe care-l iubesc? De secole îi torn chipul
în acest vas fără fund
trebuie c-am fost blestemată să-l umplu
condamnată la umbra lui fără capăt
Explicațiile au secat – la fel și privirea
verific zilnic horoscopul unde conjuncțiile Soarelui cu Venus vin și trec
vin și trec
să treacă de la mine vasul acesta
Dar tot aici rămân cu ulcioarele mele să-l umplu în fiecare zi
cu timpul acest gest a devenit atât de cald
mă îmbracă-n blana unui leu – strig cu vocea unui leu:
Vă rog, să nu treacă de la mine vasul acesta!
Acum sunt atât de aproape:
și atât de goală această profeție care dă pe din-afară
și atât de lacomă pentru ulcioarele mele și visele mele și blestemele mele și
frustrările și gemetele
sângele crăpăturile palmelor strigătele din cercurile degetelor
și niciodată nu e de-ajuns!
Pesemne că lumea din capătul celălalt al vasului s-a preschimbat într-un potop
înghite orașe și instalații
și haina unui trecător
înecându-l
și primenind încă o dată totul –
Continui să torn
planetele sparg puritatea în mii de bucăți
eu sparg planetele între degetele mele.
Descântec
Nu-mi mai e teamă când ceilalți îmi spun că sunt singuri
pot să-i ascult oricât –
învârtind între degete colții descleștați ai leului
(n-am salvat dintre ei nici adevărul nici minciuna)
fețele mele în lume se schimbă se inflamează devin puncte care mârâie
le pictez buzele în roșu
nu au între ele nici adevărul nici minciuna
doar linia subțire a compromisului –
M-am născut prea târziu ca să-i întâlnesc pe cei cărora aș fi putut să le șoptesc toate astea
din păcate sunt fie prea bătrâni fie prea reci
în mormântul lor verde din Père Lachaise –
Feți-frumoșii mei morți vă trimit aceste șoapte
ca pe un cântec de leagăn
o operație estetică ce fixează pe oasele voastre
în loc de picioare descărnate o coadă de sirenă
sau un corp de centaur
în loc de craniu un cap de Minotaur
Hai s-o ștergem împreună înapoi în labirint să găsim ieșirea
din nenorocita asta de singurătate grețoasă
între buzele noastre
în loc de linia subțire a compromisului
cu sămânța care ne-ar renaște în lume pe toți
simultan
să ne înmulțim să descântăm pământul.
***
Le-am spus prietenilor
că o să plec departe o să mă izolez
poate o să mă las de scris – a șaptea și ultima chakră a izolării
prietenii mei nu m-au judecat
mi-au dat în schimb un rânjet un căscat o sprânceană încruntată
în țara îndepărtată pe ele mă culc
deasupra capului îmi înflorește
lotusul negru cu o mie de petale
al celei de-a șaptea chakre
a izolării.
***
Cândva îmi depozitam demnitatea în lucruri
apoi pierzând-o mi-am depozitat imaginile în lucruri
apoi pierzându-le – nici măcar pe acelea –
ci nimicul meu până când nici pe el nu l-am mai avut
dar continuam să depozitez să pompez în lucruri
ceva – ce? –
iar ele începeau să fie din ce în ce mai rumene mai frumoase
să-mi dea înapoi totul – talentul imaginile demnitatea
suferința
de-atunci am devenit o țintă vie într-o
lume prea frumoasă atât de frumoasă.
***
Leo BUTNARU
Început şi final de spici
În memoria lui Ioan Flora
Onorată audienţă
onorată insistenţă
poezia se cam ascunde de lume
sau
aşa ar trebui să fie
unde şi unde
de loc
de timp
şi electromagnetice unde
şi unde
în discreta s-ar părea răspândire
până peste infinit
până peste fire
de om sau de mac
sau peste simplul raţei mac-mac
mereu ca un atac eşuat
întru comunul acord
dar şi atac de cord
al tău la propria ta persoană
încât
până a iscăli aici
iluzoria poezie
chiar ai putea muri
firea-ar să fie… – ea
poezia poezie…
Dragoste şi memorie
Noaptea ne interzice chipurile.
Noaptea e un fel de cenzură.
Noaptea ne interzice chipurile.
La un moment dat, definitiv.
Ar trebui să avem memorie bună
pentru ca să ne iubim chiar şi atunci
când nu ne vedem.
* * *
După ce trag adevărul de păr
unii umblă cu zulufi blonzi sau negri în gură;
după ce au tras adevărul de păr
faţa adevărului devine oarecum alungită
elipsoidală
încât despre unul
sau despre altul dintre oameni se spune
că el ar fi tras la faţă
mai că stil Modigliani.
Liniştea şi chiorăitul
Mai de mult
undeva prin Moldova
Eminescu auzea cum iarba creşte;
cu decenii mai târziu
în nopţi transilvane
de atâta linişte revărsată-n jur
lui Blaga i se părea că aude
cum se lovesc de geamuri
razele nimbului lui Dumnezeu
(aşa ceva);
cam tot pe atunci
altfel zis concomitent cu nopţile de la Lancrăm
uneori
în preajma Ploieştilor
de atâta linişte
se auzea cum chiorăie petrolul în
burta pământului flămând
încât
îl făcea să izbucnească-n hohote de râs pe Mefisto
sau
pe mai că discipolul său
Caragiale.
Ceva din august 2013
Era august (mai este încă)
şi pe ţărmul mării
dar şi în valurile ei era frumos
sub soarele generos
în bătaia vântului soros (nu George
adjectivul venind de la soare …).
Chiar aşa era
precum se întâmpla
la Vila „Stancu” unii poeţi declamau versuri
uşor sentimental-postmoderniste
adică ironice despre rujul de buze
cu care să picteze meduze
cu periuţele genelor fine
cu care să bage în design delfine
până în după-amiaza în care se află
că murise voievodul ţiganilor (sau
precum scrisese Strauss Der Zigeunerbaron)
şi acolo la Neptun deja vedeam
cum piraţii îşi coborau în bernă steagurile negre
cum veneau condoleanţe dinspre Berna
şi cum (cu gândul la viitoarele voturi)
la priveghi se produceau preşedintele ţării şi
oarecine dintre şefii de partide
ţiganii fiind apolitici
drapelele piraţilor politice fiind
în acel final de comândare
ce putea fi unul dual – sau ca altă mâncare de peşte
sau – sfârşind în coadă de peşte.
Descrierea situaţiei
1
Dacă mai suport cât de cât
o piatră pe inimă
pe creier nu suport nici barem
un fir de nisip – cu toate că
probabil în scoica craniului
s-ar putea zămisli o perlă – dar
repet: nu suport nici firul de nisip
pe dunele circumvoluţiunilor.
Hei, tipule!
I-aţi dracului negreaţa de sub unghie
de pe creştetul meu!
2
Dacă mai suport cât de cât ca destinul
ca vinul
să mi se urce la cap
nicidecum nu pot suporta
chiar propriul destin
de încearcă să mi se urce
în cap – aici
e tronul libertăţii mele.
3
Cu alte cuvinte
să rămânem la descrierea situaţiei
fără să ajungem la
descreierarea ei.
Balerina
Moartea i-a fost atât de liniştită
chiar lină
de parcă de pat i s-ar fi apropiat o balerină
iar în lipsa nevoitei asedieri
moartea e fix la timp
şi fără de pierderi
nu ca în cazul celor
când de neplăceri
morţii mai că-i vine s-o ia îndărăt
dar în fine
nici în atare cazuri nu poate fi vorba de retenţie
pentru că după ceva tevatură
şi infimă întârziere
moartea nu renunţă la intenţie
doar că în această situaţie e ceva mai puţin artistism
precum atunci – vă spuneam –
când moartea e atât de lină
de parcă după ultima suflare a omului
vine o balerină
ba mai mult
în graţioasa-i mişcare
balerina pare a fi plutită
pare a fi înălţată chiar
de acea ultimă suflare.
Între
Între pedeapsa capitală
şi
recompensa capitală
sau invers
pentru cel vinovat că a iertat o vină
sau gratulat că a uitat o vină
uneori morala şi legea omului sunt
hiene hăitaşe şi hoitaşe
sau zeiţe ce încunună cu lauri;
chiar aşa
morala şi legea pendulează între pedeapsa capitală
şi
recompensa capitală
sau invers
în sărăcăciosul timp mărunt al marii însingurări
fie a celui încoronat
sau tot a lui în ipostaza secundă – decapitat
cu tot cu coroană.
Perpetuum
Totul se repetă. Chiar şi ceea ce
nu a avut loc – îşi repetă
absenţa.
***
Lucia NEGOIȚĂ
Poeme
***
Alesesem duhovnicul aspra lui dojană
să-ngenunchez pe cojile de nucă
și nu pe cel care ofta cu apăsare
iertare dând prin sărutarea pe frunte
știam că sunt dar nu știam să fiu
slujbaș la TVR zile în șir așteptând
cu ochii spre cer îndărătnica ploaie de vară
ca pe harisma vorbirii în limbi
camera merge indignați-vă
nu pierdeți filmele
tot mai ingenioasele cafturi sângele pe pereți
extratereștrii cu cel de-al treilea ochi
lăsați să zburde indecența micilor detalii
dramoletele cotidiene cu aurolaci
inocentare nurii tăi sunt călcați în picioare
în geanta mea cu femeiești nimicuri
primite-n dar de la elfii poznași
ce lesne trecură prin porțile visului
avec leur robe humide au bord
o scrisoare din celălalt veac
vocea e singura care ne definește
rămân al dumneavoastră devotat
Constantin Noica
sună șefu`
iar umbli fată prin văile morții
când viii te așteaptă ay ay
***
La atingerea ta acest plaur îmbălsămat
cu rădăcinile-n cer
primește darul vederii
precum orbul
prin mângâierea cu tină
apa de tânăr trup nu ține minte
robia nici drumul întoarcerii
prea repede povara funerară
își așează răsplata
peste chipul unei patrii pierdute
mereu exaltată
intri în saloanele cu paturi
și dulăpioare colorate naiv
pe care stau tolănite
jucăriile made in China
lângă valizele cu citostatice
(surâsul mecanic al fondurilor europene)
câteva planșe pe care pensula
întinde o pată apoasă
un soare pleoștit și îngerul
cu o aripă stă învelit
în părul Mitrodorei risipit ca ploaia
printre neguri spini și vrejuri încâlcite
dinții păcatului cad retezați
prin gura lui ah dulce rotunjită
abandon
expiere
înfricoșare
***
Peste o apă neînsorită prin putreziciune
se târăște orgoliul prin umilință
feminitatea își dibuie hrana
precum un pește vorace
bucatele pământești
templul zidește din ziuă în noapte
profeții despre zilele regelui
jurăminte ale sărăciei în duh
gata să prindă între coapsele reci
deocheate obiceiuri postmoderne
cine să mai spună soarta mea e poezia mea
nouă condamnare la viață
mâl luminos eliberat de trufie
cu bătăliile pierdute
frunzele milei urzind
un rău și mai mare
o cumpănă între răul de afară
și somnul mocnit dinăuntru
ce sufletul a risipit rămâne risipit
cădere pe pământ
prin lujere urcând
la Înviere
***
Mă pândește iar copilul necunoscut
care ar vrea să se-nchidă
în temnița somnului
fără nume ca zeul
îl apără Îngerul Sfântul îi dă suflet
fără cuvinte curge rugăciunea
fecioară și maică
***
Lui Șerban Foarță
Despre mâinile gemene n-am scos o vorbă
în trupul același
streașină leagăn potir
se roagă se-nalță la cer
legate una de alta
străine de-odată
atunci intrasem în luptă
sprijinită pe trupul firav ca de sticlă
o dinastie veche a ținut să-mi vorbească
pianul aproape dispărut Bösendorfer
clapele oraculare albe și negre
tresar înainte să fie atinse
de urletul gros al femeii de la Maternitatea Avrig
exerciții de Czerny canonul
vremii pe loc îndârjirea
o molie ca o petală
țese sigilii de tutun și tămâie
peste placa de bronz
dreapta mea binecuvântată și zboară
întoarce pagina pe portativ precum
bobul ascetic de chimen
(peste el cantorul lăsase câțiva stropi de salivă)
iar stânga a zeului pedepsitoarea
suflă peste degete abur matern
iertarea a toate
dalbe flori ale Dalbei
florile Lunii
***
Scurtă e viața noastră băieți
cât paza luciolelor printre studenții săraci
sau unduirea lanceolată a grozamelor
din păduricea de pini a lui D’Annunzio
aliniați-vă la pieptul înfiorat al goliarzilor
Gaudeamus cântecul tragerii pe roată
a păcatelor tinereților noastre
e loc în cazanul vrăjitoarei
pentru peștii de pradă dar și
pentru lascivele undițe
rupeți filele din calendar
cu zilele călugăriței de nuntă
și înmormântarea – mi-a spus Mitrodora
scuturați praful
de pe sandaua Galileanului
trecând prin Samaria
poezia să fie tot ce vrea ea să nu fie
abandon maculare sfidare
dictatură inocentare discurs
o hojmelie în jurul căreia
am șezut și am plâns
pe nimeni nu lăsați
să vă batjocorească tinerețea
(Epistola către Timotei)
***
Zamfira ZAMFIRESCU
***
e o casă veche în oraș
în care cântă
la trompetă un bărbat
aproape albastru
așezat pe pervazul unei ferestre
împrejurul casei sunt străzi înguste
pe care seara se plimbă
vietăți sperioase
mierle pui de cinteză
iepuri antilope
pisici de celofan
și femei de sticlă
foarte fragile
când trec pe sub felinare
sau se opresc în dreptul vitrinelor
dacă ești destul de atent
înăuntrul acestor femei
vei vedea
mecanisme bizare
asemănătoare morilor de vânt
care pot transforma
orice bărbat
în pulbere fină
***
când dormi
în lumina lunii
uneori
sufletul se destramă
şi suie tăcut
până în palma mare a lui Dumnezeu
făcută căuş
apoi se pogoară
ca praful în odăi neumblate
se aşterne în trup
dimineaţa îl găseşti
mai alb
mai curat
şi te simţi tulburat fără pricină anume
ca atunci când îţi treci mâna
prin blana unei vulpi
împuşcate în inimă iarna
***
e vremea culesului
iau fricile vechi
pe care praful nu se așterne niciodată
le așez în sertar
una câte una
pun între ele flori de lavandă
în timp ce tăcută
dâra albă a unui avion
împarte cerul în două
***
camera se luminează de fiecare dată când trec pe stradă maşini. farurile lor proiectează desenul din perdea pe tavan. ce înserare frumoasă astăzi. zic. ce înserare frumoasă în fotografiile tale. îți zic. mă uit invers, dinspre fotografii înspre tine. văd blocul gri, balconul gri, cu sticle goale, cutii de carton, mucuri de ţigară şi praf. văd fereastra, perdeaua dată-ntr-o parte, pe tine te văd în̶c̶ăr̶u̶n̶ţi̶t ţinând în mâinile ridicate aparatul de fotografiat argintiu. și inima sub cămaşă. te ţin minte. să ştii. eu te ţin minte păşind fără zgomot pe scările învelite-n mochetă. bătând la uşă după miezul nopţii. ”ţi-am adus cartea”. atunci am zâmbit şi tu ai zâmbit. oraşul dormea încolăcit ca o pisică. astăzi, după foarte mulţi ani, scrisul tău de mână e tot acolo. pe prima pagină. la fel de cuminte. înduioşător de cuminte.
***
în primăvara în care a plouat câteva zile la rând, fără oprire, pe râul umflat și tulbure care curgea prin dreptul grădinii, au trecut plutind crengi, frunze, pene, cutii de carton, bucăti de lemn, stârvuri de ciori, pești morți și o bancă verde, care s-a oprit încurcată în sălciile pletoase de pe mal. Era o bancă mare, din lemn, cu spătar și mânere frumos arcuite, de asemenea din lemn, ca acelea care se găseau pe aleile din parcul central, înainte să mă nasc eu. V. a scos-o din apă, a curățat-o de mâl și, după ce ploaia s-a oprit, a lăsat-o o vreme la soare, în curte, să se usuce. După ce s-a uscat, a cumpărat un bidon de vopsea verde, o pensulă, o sticlă de diluant, a vopsit-o cu grijă și apoi a așezat-o la poartă.
Vara care a urmat a fost neobișnuit de caldă și banca s-a dovedit foarte folositoare.
De câte ori se așeza cineva pe ea, deasupra ei începea numaidecât să plouă.
***
Când am ajuns pe mal, m-am așezat în iarbă, mi-am șters cu degetul arătător praful de pe sandale, le-am verificat cataramele, mi-am netezit părul și-am început să o aștept pe mama. Ziua era luminoasă și mirosea a duminică dimineața, cu toate că era joi după-amiază, frunzele plopilor sclipeau, apa râului forma vălurele ce se fugăreau la vale. Singura mea teamă era că, în timpul ce avea să se scurgă așteptând, o să cresc și, când va sosi, mama va trece pe lângă mine ca pe lângă o străină, asa cum trec prin pădure căprioarele pe lângă puii lor mari, fără a-i mai recunoaște vreodată.
***
Își scutura îndelung de zăpadă bocancii în faţa ușii, apoi intra împreună cu o pală de aer rece. Se așeza pe scaunul din bucătărie și astepta sfios, întunecat și tăcut ca o taină. Purta un surtuc gros din pănură, cu revere tighelite, buzunare adânci şi nasturi mari, lucioși, cusuţi pe două rânduri cu o aţă spălăcită, petrecută în cruce prin cele patru găuri. Avea mâna dreaptă vârâtă într-o mănuşă din piele de miel. O mănușă specială, croită pe măsura mâinii lui cu două degete lipsă. Privirea lăcrămoasă i se așeza pe toate lucrurile din încăpere și era aidoma cu cea a iedului cel mic în așteptarea caprei, după ce fraţii lui au fost mâncaţi de lup. Când se ridica să plece, pe podeaua bucătăriei lăsa în urmă o băltuţă de apă noroioasă, și, prin colturile mai întunecate, ca niște pânze fine de păianjen, rămâneau agăţate oftaturi sure. Se îndepărta pe strada străjuită de felinare neaprinse, fără grabă, aplecat, însoţit îndeaproape de un îngeroi bătrân şi zgribulit ale cărui aripi, din cauză că și el mergea aplecat, lăsau în zăpada proaspătă două dâre adânci. Ca de sanie.
La mare
Eu prima oară la mare am fost cu trenul împreună cu tata în vacanța de vară dintre a zecea și a unșpea mama ne pusese pe drum pâine brânză ouă fierte roșii și castraveți din grădină sare într-o cutiuță de medicamente tata era în costum și cu pălărie de parcă mergea la biserică și el ca și mine urma să vadă prima oară în viața lui marea pe care până atunci o văzuse doar în vederile pe care ni le aducea poștașul cu bicicleta în tren îmi era rușine că el intra în vorbă cu toată lumea zicea compartament în loc de compartiment controlorului domnu’ cheferist avea un ceas de mână pe care îl ținea în buzunar pentru că îi era ruptă cureaua când am ajuns dimineața buimaci după o noapte întreagă nedormită ne-am dus pe plajă eu eram neagră era august pe sfârșite și mă bronzasem în grădină întinsă la soare ca șopârla între stratul cu pătrunjel și tufa de leuștean tata era alb ca un iaurt când a ajuns pe plajă a fost atât de uimit încât și-a făcut cruce cu mâna lui mare cât o lopată tulai doamne apără și păzește ce de lume strânsă laolaltă niște tineri care jucau volei au început să râdă unul l-a arătat cu degetul ha ha ha moșul și-a făcut cruce ha ha ha tata și-a suflecat pantalonii până la genunchi a intrat în apă și a rămas imobil ca o statuie din insula paștelui uitându-se lung în zare dincolo de geamandură trecea un vapor ce părea de jucărie nesfârșirea albastră ne-a copleșit pe amândoi o vreme nici eu nici el n-am mai zis nimic fiecare cu gândurile lui a fost nevoie să treacă o grămadă de ani să vină ziua în care să îi povestesc mândră doamnei j. în curte sub vița de vie la o cafea cum era tata când era viu ea femeie cochetă cu mărgele la gât și unghiile vopsite rujată ca petalele florilor din parcul central să lăcrimeze și să îmi spună ce tătic minunat ați avut a fost rândul meu să râd tătic? să-i spui tatei tătic ar fi fost ca și cum i-ai fi spus amazonului râuleț. Tata și punct.
***
în coşul pieptului
o jale grea ca un obuz
mă sfârtecă tăcut
deschid uşa ce dă către odaia dintâi
pe pervazul ferestrei pisica
mă priveşte cu ochi galbeni
învăluiţi într-o melancolie femeiască
să-l trezesc? întreabă
noi două ne-nţelegem când vorbim
despre el
nu – îi spun şi ea zâmbește
trec în a doua odaie
în a treia odaie
în a patra, a cincea
peste tot parfumul de mir şi tămâie
mă împresoară şi-mi vine să plâng
ştiindu-l cald fragil adormit
în grija pisicii
la capătul odăilor e o scară de lemn
pe care n-am voie să păşesc
pe cer străluceşte ultima stea
dintre stele
pentru ca în somn
visele rele
să nu-l tulbure
***
nu văzusem niciodată o balalaikă adevărată
până atunci
doar în filme în fotografii şi în câteva cărţi
fumul ţigărilor un roi de lăcuste albe
plutea deasupra meselor de lemn vechi
chelnerul a golit scrumierele
s-a urcat pe un scaun a deschis
ferestruica de sub tavan
în ochiul ei de catifea ningea
cei trei bărbaţi cântau romanţe ruseşti
unul dintre ei semăna cu tata
înainte de-a o cunoaşte pe mama
când am plecat
strada se făcuse lungă şi albă ca trena unei mirese
cerul îngheţat se lăsase foarte jos
atât de jos încât
puteam să fac în el o gaură cu răsuflarea caldă
prin care să văd
cum dorm cei din lumea cealaltă
în cuiburi moi ca păsările
pe scările acoperite de zăpadă
care duceau spre lac
erau urmele paşilor de pisică
am intrat în casă fără să aprind lumina
soba de teracotă era rece
mi-am azvârlit ghetele m-am culcat îmbrăcată
hainele miroseau a balalaikă a fum a ninsoare
mâinile a lapte îndulcit cu miere
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶
în noaptea aceea
dacă aş fi urmat
paşii pisicii desenaţi în zăpadă
aş fi fost vindecată
***
către dimineață
s-a așezat o pâclă albastră
peste dealuri până departe
dincolo de pădure
văzduhul s-a umplut
de cântec de păsări
sub pământ
adânc
adânc
sub pământ
către dimineață
o cârtiță oarbă
și-a alăptat puiul
***
Îl privesc de când a venit
cu mâhnire
îmi acopăr gura cu mâna
cum fac țărăncile
când trece mortul pe uliță
e înalt și tânăr și zvelt Dionis
cu plete ca un apostol
din cina cea de taină
poartă blugi Lee
cămașă albă din pânză de in
vorbește mănâncă și bea
fără să-i pese că dimineața
nu se luminează de ziuă
lângă el
într-o cutie căptușită cu catifea
e clarinetul din lemn de granadilla
cu clapete argintii
de care are grijă
c̶a̶ ̶de̶ ̶o̶c̶h̶i̶i̶ ̶d̶i̶n̶ ̶c̶a̶p ca de moaște
când mi-a atins părul obrazul bărbia umerii
am închis ochii
când i-am deschis am văzut
dinaintea mea cerul
reflectat în lentile negre
Dionis are mâinile calde
mă spionezi – zice el și râde
cu capul dat pe spate
cum poate să râdă orbul când
în scăldătoarea Siloamului nu mai e
nici o picătură de apă?
***
Silvia BITERE
Sentimente, idealuri, minciuni
despre ce mai scriu
despre nimic doamna mea
adun așa ca o nebună de prin viață
îndes totul în mine
sentimente idealuri minciuni
moarte nu
am doar morții din partea părinților mei
e bine să ai ceva din partea cuiva
în rest dacă mai văd vreo icoană pe drum
mă închin la ea și ei îi dau lacrimile
e de la vopseaua proaspătă îmi spun
iarba nu se ia pe degete așa ușor
icoanele nu plâng dintr-o dată pentru nimeni
nu nu plâng
ce-ți veni doamnă cu batista
mai bine saltă-ți genunchii la gură
poate ai rămas grea cu mama
am fost în cimitir azi noapte
și era atât de bucuroasă
de-au ieșit toți morții pe alee la plimbare
vedeți doamnă eu am uitat că la naștere se plânge
Poetul e de admirat
așa cum o zi nesocotită în calendar și totuși o zi
dusă cu vorba
la masa unde stau cu prietenii mei poeții – alcoolici prin alint i-am numit
vor a se ridica de pe carourile unei fețe de masă
paharele cu vin
evident și eu
mă aflu!
mă aflu în treabă cu primăvara asta
ce să fac
mi-a înflorit deodată în minte
le spun iubindu-le mâinile cerneluite
nu degeaba nu în van v-au fost trimise
mâinile astea
și apele mi-au invadat irisul
când paharele nici măcar nu apucaseră a se ridica
de pe carourile unei fețe de masă
iar asta era de admirat
Nemuritorii poetului
i-am spus într-o zi la o cafea prietenului meu poetul
tot ce vine din tine ca și din mine sunt lucrurile care ne împlinesc
spațiul interior al obârșiei noastre
de aceea crezi tu că ești nemuritor precum sean connery
desigur nu este nicio aluzie la peliculă sau o anecdotă poetică de prost gust
însă prin felul lucrurilor la care suntem zi de zi supușii unei noi iubiri
a globalizării sentimentelor
adunate cum stau ele între femeie și bărbat
vorbele mi se par străine de facerea noastră ca poeți
și iar desigur nu avem niciun sens pe acest pământ
ca femeie și bărbat
însă poeții vezi tu prietene
întrebările noastre izvoare de înțelepciune sunt
cu grădinile suspendate cu zidul nostru chinezesc
pentru noi destinul de poet e măsurat în ani lumină
precum la steaua unui mare mare poet identificat și după moartea luminii
apoi suflul ăsta viu din care suntem moșmondiți
veșnici în ale noastre simțiri
uite dragul meu poet și draga mea cafea
vă beau cu poftă și nu mă mai satur de viață
Noi suntem ce nu suntem
Doamne poți să mă cerți tu cât vrei
că uneori minte nu am
și nici la cap nu-mi vine
însă tot Doamne mai știi că am luciditate pentru semenii tăi
că sunt în toate facultățile mintale când nu fac poezie
mărturisesc am rău de înălțime și avioanele sosesc cu întârziere
pe aeroportul meu dar sunt eu vinovată?
vezi bine am ajuns într-un punct pe care dacă pun degetul
mă doare Doamne
mă doare până la coastă
de ce mi-ai făcut coastă și mai cu seamă de ce m-ai trimis aici
ca să fac poezie când știi bine că ea nu există decât în mintea
semenilor tăi
aici se trăiește din amintiri din altă viață
și nu mai știm dacă tu chiar trăiești acolo
sau dacă o persoană Lazăr o fi trecut pe la noi
că nu mi s-a arătat niciodată mulțumit de salvarea lui de la moarte
Marile iubiri
am scris o seamă de poezii proaste
despre suflete și alte chestii
m-am gândit adesea la nemurirea sufletului și la alte chestii
și nu am ce să vă spun ca să vă liniștesc setea de cunoaștere
am sucombat în suflet și el nu mi-a dat o cafea
că nu are că viața e tristă
și a început
că iubirea e legată de suflet
că băutura întunecă mintea
și de aici poezia
că nu credem în el destul și nu-i dăm ofrandă
adică iubire
adică orbire adică durere
de unde i-am spus
pe mine nu mă interesează nemurirea sufletului și alte chestii
nici marile iubiri nici marile războaie
când și cum s-a murit de-alungul timpului
pe mine mă interesează dacă azi am iubit un om
el să nu mă certe
[Vatra, nr. 12/2015]
Poeme de Liviu Antonesei, Mariana Codruț, Monica Rohan, Igor Ursenco și Teo Cabel
Liviu ANTONESEI
Din „Povești filosofice cretane din A. D. 2015”
Insula mea
M-a primit ca o iubită nărăvașă, cu soarele-n flăcări
ieșind de sub norii plumburii, împinși
de vîntul dimineții dinspre vîrfurile munților
înspre marea în trufașa ei răscoală –
valuri înspumate izbind ca un bici stîncile multicolore…
Începe lungul drum al îmblînzirii scorpiei –
și la capătul său, altă plecare, altă despărțire.
Violentă, cumplită, dar poate mai calmă.
E un mare noroc să nu călătorești neînsoțit!
E o ca o pavăză de azbest, ca o armură invizibilă.
Ridicați matrozi mîndrele noastre flamuri!
Un poet liber
Un poet liber pe insula lui liberă,
cu flamura alb-albastră fluturînd
precum în cer, așa și pre pămînt,
pe tricoul lui ce va pătrunde dincolo de piele,
dincolo de lumea aceasta dantelărită
în piatră de apa nebună de la începuturi –
dincolo de toate lumile posibile.
Un poet liber nu e întrutotul liber
cîtă vreme e dependent de atenție,
fie și numai de atenția ei!
Cameristele ciripesc dincolo de ușa balconului
mai gureșe decît vrăbiile locului.
Scena balconului. O fabulă
Din pragul dimineții, poate de dinaintea trezirii,
scena obsesivă, scena obsedantă a balconului –
dar nu cea cunoscută de toți!
Una proapătă, de ieri, din amurgul de foc –
fulgerătoare și plină de sens ca un act de donație
către celălalt sine. Mereu și mereu, celălalt
este un efect al sinelui nostru. Sau este și asta!
De undeva din memorie, un cimitir de la Nord
și parfumul unei magnolii uriașe, dar de aici,
de undeva din stînga – sau dreapta? – hotelului.
Memoria e uneori generoasă, reunește ceea ce e
departe în spațiu și timp, imagini, extaze,
în minunatul sentiment al abandonului.
Și soarele a urcat la trei sulițe pe cer!
Klaus Elsberg
Zburător fără voie cale de nouă etaje,
o pată enormă de sînge pe asfalt.
Așa cum mai tîrziu, roșcovanul Rolf,
de bună voie și nesilit de nimeni
a plecat în eterna sa logodnă…
Zi după zi, Cercul Poeților Dispăruți
sporește. Ca și cel al călăilor –
cu voie sau fără voie, de o cruzime
nemăsurată sau blînzi ca niște căprioare
văzute cîndva la intrarea în podișul de aici…
De ce acum, de ce aici, pe aceste calme
și aspre tărîmuri, acest gînd? Cînd soarele
nici măcar nu se arată. E o dimineață
născîndă, o zi în auroră, poate e vremea
propice unui asemenea gînd…
Și mai departe, gîndul că poezia nu arde,
nu e combustibilă și cel simetric, al
călătoriei călăilor spre desăvîrșita uitare
Dinspre munți, despre sărata mare,
se anunță un nou răsărit.
Autism…
O stare de absență, de distanțare,
aici pe insula mea pentru stările bune –
un fel de autism în granița normalului –
obiecte de care mă lovesc fără voie,
închis ca într-o carapace. Comunic
doar prin priviri leneșe și gesturi ușoare,
ca și cum cuvintele ar presupune
un efort peste puterile mele…
Și totul din jur ajunge la mine
ca printr-un perete gros de sticlă,
o sticlă limpede și moale
care estompează sunetele lumii.
Și ea, care este aici și care nu este.
Din cercul percepțiilor diminuate,
O văd ca și cum ar fi la mii de ani
lumină depărtare. Și asta provoacă
un nod dureros în fundul gurii,
o sufocare catifelată…
Am fost o dată…
Am fost o dată ca niciodată un băiat
în pantaloni albaștri de doc și o cămașă albă,
de parcă grec m-aș fi trezit de la bun început –
dar mai singur ca astăzi și perfect izolat
nu cred să fi fost nici atunci, nici altădată.
Dacă las la o parte insula mea zdrențuită,
Înfiptă ca un topor în carnea acestei mări primitoare…
O lungă plimbare de seară, de noapte
pe bulevardul central, cu întoarcerea
pe aglomerata faleză – sute, mii de ființe
în taverne și pe terase flecărind
în toate limbile pămîntului, explodînd
la marcarea unui gol pe ecranele uriașe.
Lumini prea puternice, stroboscoape,
ecrane mișcînd colorate și de undeva
foșnetul estompat al mării dintîi…
Apoi, într-un colț ascuns al portului,
cu sticla de vin roșu și aspru alături,
cu țigara lipită etanș de buze…
Însoțit, dar atît de perfect singur.
De ieri, de două zile, de acum patru mii de ani,
Dintotdeauna.
Exilul și insula
De după coamele munților aspri,
se ridică altă dimineață purpurie,
forfota își exhibă primele semne –
mi-o pot imagina sub cîmpia de bumbac,
alungînd umbrele grele ale somnului.
Azi, e ziua comemorării – mîine
o pasăre de metal ne va duce în Nord,
departe de casă. Va începe
lungul exil al fiecărui an…
Și dintre toate, ziua aceasta va bîntui
prin mințile noastre, prin trupuri.
Detest plecările, despărțirile,
detest plecarea de aici, de pe insulă.
Va fi o zi lungă și plină, să ne bîntuie
memoria cale de un an nesfîrșit.
Detest cu putere exilul!
24 august – 7 septembrie 2015, Hersonissos, Heraklion, Sissi
***
Mariana CODRUȚ
în rest, totul e bine
câteodată, scot mâna pe fereastră
ca de sub iarbă,
semne să fac spre trenul
în chiote trecând călare pe orizont.
la răstimpuri, cuvinte simple
mi se desprind din gât
şi doar plasa lor roşie,
placenta asta maternă
mă apără de cădere…
în rest, totul e bine – chiar dacă,
strângându-mi tâmplele-n palme,
simt sângele rostogolind în viteză
prin puzderia drumurilor de sub piele
un cap cu doi ochi plini de dispreţ.
arc voltaic
ştiu bine: în România
mersul contra curentului
şi însingurarea voită sunt
doi poli ai morţii sociale.
printre ei ţâşneşte însă
libertatea mea –
scânteietor arc voltaic.
cum curge ploaia
ascult darabana ploii pe blocuri, francheţea ei pură. francheţea ei absurdă într-o ţară unde până şi moartea e un politician: nu-i pasă de aparenţe, nici de ce se ascunde sub ele, un singur ţel pompându-i sângele-n inimă – să învingă.
cum curge ploaia într-o ţară de politicieni, un teatru în care personajelor de prim-plan le-au luat locul maimuţele cu funduri roşii… că-i iarnă, că-i vară, fug maimuţele de lumină: jos, în cuibul şobolanilor. sus, în podul cu molii drogate de aburi de făină. dar teamă n-au: steaguri ale dezastrului, pe acoperişuri flutură pieile nobile puse pe beţe.
juni români,
care au de partea lor teoremele învăţate în şcoli regale în timp ce părinţii lor le-au învăţat în frig, pe întuneric şi cu vărguţa peste degete; care au de partea lor jocurile iubirii deprinse pe plajele lumii, în timp ce părinţii le-au învăţat sub pături, pe furiş, să nu le audă partidul chiotul orgasmului; care au de partea lor toate personajele, goale-goluţe, în timp ce părinţii le-au smuls pe ascuns dintre croşete; care au de partea lor bărbile şi mustăţile à la Beatles, fără teama ca tovarăşul responsabil cu decenţa să le radă cum li se întâmpla părinţilor; care au de partea lor libertatea de a da cu căciula în câini, de a şuiera în biserică, de a spune nu, în timp ce părinţii trebuiau să spună mereu da, ştergându-şi scuipatul de pe faţă,
ăşti juni români, frumoşi, deştepţi şi liberi, au nostalgii după vremea părinţilor lor.
libertatea noastră aurie
libertatea noastră postrevoluţionară e aurie. şi duhneşte ca lada cu mălai uitată-n pod în care şobolanca fată mulţi pui. libertatea noastră aurie ne iubeşte mult. nu contează că iubirea ei reneagă tot ce o poate exila din pământurile romantice şi ignoră tot ce o poate coborî din cerurile abstracte – noi suntem fericiţi.
***
Monica ROHAN
Călătorind
În cașeta de melasă
tău adânc ochiu-și desface
se deschide, adumbrită
pleoapa lumilor, vorace,
să ne-nghită.
Nu te teme! Iezeru-i iluzia unde mă scufund
și respir vocalele laolaltă cu ploaia
din raiul duminicii
merg mai adânc peste șinele încinse
de dogoarea
tălpilor mele
carne vie răzuită în colții
cuvintelor călătoare
În căsuța de melasă gara mică își smulge inima
și șuieră de dor
și scrijelește dulci cântări
peste pereții umbrei, tremurători
Tu nu lua seama la bocetul inimii sale
sapă-nainte, tu nu ești prada ispitei,
taie precis o copcă rotundă
în gheața sângerândă
forează gang înțelept în muntele acestor nelămurite plecări.
Real
Am privit, prin golul cuvintelor,
orbitele desfundate ale orașului meu subteran
unde forfotesc larvele, bulbii zambilelor bleumarin,
crinii și pietrișul Timișului
Prin lanul de sârmă ghimpată
am zburat, cu sufletul visător subțiat
Fâșii din realitatea poeziilor mele
fumegă
agățate de vânt –
Prin sârma ghimpată a memoriei
trece dimineața cu picioare de rouă
până la genunchi verde
și aproape imponderabilă
în transparența cuvintelor luminoase
topite în dreptul adevărului cu sâmburi de foc
Trandafirul din creștet se rotește azvârlind
mii și mii de petale
miliarde de lacrimi luminiscente
pe câmpul netulburat al vederii dintâi
Și din nou am privit, cu luare-aminte,
lumea „reală” surpată în golul dintre cuvinte.
Ademeniri
Ca un scai negru zgârie încheieturile mele
și se agață de tivul fiecărei zile
cheagul sângelui înnegrit e o ancoră cu miriapode cârlige
așa se arată omniprezenta
în cina surâsului apus, și-n sarea dimineții
ea se tânguie dulceag și grețos
dulce îngrețoșat este bocetul ei
care unge obloanele și odăile se deschid
înaintea nopții eterne
așa se arată Moartea, numele ei nu mă
cutremură, nici odihnește
globul păpădiei cât botoșeii pisoiului
peste pământul reavăn
și peste pielea albastră a cerului
îmi este la fel de aproape
lovește egal, în aceeași inimă
umple cu sânge călduț jumătatea voioasă,
afluentul de mătase al fluviului înghețat…
Armură
În pielea ta m-am învelit,
armură din pielea ta mi-am croit,
adăpostitu-m-am în tine, moarte,
de nu mă mai recunoști
dar să știi: nu mi-e bine
oboseala mea surpă înlăuntrul sticlos
oboseala sapă galerii prin ruine
mă trezesc, iar și iar,
într-un tunel nesfârșit de oglinzi
unde nu-i chip de ieșire-n afară
neostenito, oare nu ațipești vreodată
măcar cât să-mi pot lepăda haina ta?
ZIC / ZAC
Zic că zac
drept zic
zac în odaia
cu priveliști
zilele nopțile
toate-s la fel
plantele susură
cresc susurând
zilnic și noptic retez
șușotelile verzi
seva lor luminoasă
se-ncheagă la loc
Drept zac
prin tălpi urcă spre creștet
frunzișul din care
cântătoarele zburătoare-or zbura
în desmărginită priveliște
Zic din nou:
zac în spirala unei cochilii
unde clipocind marea
lovește ușor din palmele-i răcoroase
tic tac… zig zag…
ceasul cosmic regenerează
zic zac… tic tac…
Arca
Într-o liniște mare începuse lentoarea
fulgii orașului se cojeau de pe trupul păsării uriașe
se desprindeau agale din privirile dansatorilor osteniți
apele cerului scăldau duminici tihnite
asemeni zeppelinelor
împăcate plutind
printre norișori muzicali,
plauri înfloriți,
nuferi din care se va scutura luminoasă ploaia.
Sosise ziua aceea fără nume
ca o fereastră goală în calendar
și ne-am adunat toți cei rămași
în dreptul ferestrei
și ne-am aruncat sufletele prin rana ei
uimindu-ne de atâta blândețe
și calmă înțelepciune în plutirea lor deplin fericită.
Într-o pace fără de margini
începuse dimineața
soarele nou era ochiul ei răcoros
revărsat peste slava cetății…
Înnămoliri
Iată-i! Stăruitori, genunchii însângerați ai binelui
ca o casă de pâine rămasă-n privirea cerului
dospind parfumul primilor zori.
Pe aici am trecut cu inima sălbăticită și vie
mușcând smoc de aer crud.
Acum iarba mucegăiește și stă în calea
convoaielor de vorbe scrâșnite,
verdele fraged cândva
se-ntinde păstos înspre mlaștina democratică.
Teamă mi-e deseori când zăresc galeș lucind
viclenia aceluia zornăitor, în colan diafan
atârnat la gâtul adolescenților visători.
Discursul curge gros și neșovăielnic
sporind albia de smoală
unde nu se vor mai scălda conceptele limpezi, unde
pentru vecie va putrezi rădăcina iubirii.
(Nuferi de păcură înspre cer s-ar aprinde cerându-și iertare?)
Genunchii arși ai binelui
stăruie vrednici
în lumina de-odinioară.
Rugăciune imperativă (Să nu…!)
Să nu-mi piară auzul întâi
prin stufărișul unde pândește țiuind
respirația cu bronhii labirintice,
aspiratoare de var
în metropola crinilor.
Deschid sertarele și se revarsă muzici
precum aș atinge nervii unui pian
cu terminațiile în fibra sensibilă
din țeasta universului.
Să nu-mi rănească văzul auzului
de atâta arsură
să nu întunece închipuirea lucidă
în care dansul sunetului pur
zămislește fără-de-moartea…
***
Igor URSENCO
„poɘtic incorəct”
(ciclu de poeme)
Poem scris după Auschwitz1
Doar rubricile de cancan scrise direct
în esperanto vor îndrăzni să relateze
în acea vreme cum Brigitte Bardot a ajuns
să adopte finalmente
un animăluț sintetic Nauga2. Fața sa
elastică și necoșuroasă precum petele
enigmatice de pe lună, în caz
de nefericire3 îți va spune
o poveste de dragoste
neîmpărtășită sau va ascunde o crimă
ratată: un crîmpei plauzibil
dintr-o viitoare Istorie
a Extratereștrilor. La moartea
mea un Monstru Sacru
Nauga Uriaș va fi găsit înghețat bocnă
cu globul pămîntesc nedigerat
în stomacul său insațiabil
din policlorură de vinil
E.ON Gaz4 vs Akademia lui Platon5
aștept
de multă vreme ca producătorii de materiale
de construcție să facă un clip
de publicitate cu singura replică posibil
imaginabilă: „Pentru o Soartă
cu final fericit, lui Icar și Dedalus le-a lipsit
exact adezivul nostru
marca X”! Ba chiar „Comunică
sau mori” nu e deloc o exagerare
de piar modernă. Cine să-i mai explice cititorului
din antichitate și consumatorului
de artă nesatisfăcut de azi
cruzimea
neîntemeiată față de site-urile
culturale lăsate în paragină și conturile
de autor în viață
abandonate pe rețelele de socializare
publică. Mi-e frică
de instalația artistică unde vizitatorii sunt
șpreiați gratis cu gazele rămase nefolosite
la Auschwitz, așa cum știe cel mai bine
să se răzbune
un Fan Club profesionist
pe Eroul său idolatrizat înainte de vreme
Poșta Română
Nu poți lăsa toate cele
cinci „Scrisori” ale poetului
Eminescu pe mîna curierilor
privați zonali. Văzîndu-i înarmați
pînă în dinți cu pachete ambalate suspect
de grijuliu și dubițe
performante cît să poată declanșa războaie
regionale fulger, sunt sigur
că nici măcar pictorul Victor Brauner6 nu le-ar fi
încredințat transportarea ochiului
personal pierdut definitiv într-o încăierare
suprarealistă. De lingurița
de argint primită de la prietenul
său de cataramă Samuel
Beckett nu mai zic. La acest gen
de transport nu au trecere nici măcar
telegramele scurte în așteptarea
lui Godot. Cultura personală se decantează
mai dureros decît un ciclu
gonadic cu voie de la Primărie. E mult
mai înțelept să te încrezi agentului
coloanei a cincea7 ca unui sol
psihopomp8 ideal. Recunosc în bătrînul
factor poștal pe inginerul sufletelor
moarte pe care tot nu reușea
să le găsească detectivul Gogol, pămîntean
autodidact și el
United Collors Of Benettton
Doar cerneala neagră îmbibată pînă la sînge
pe amprente e singura mărturie incriminatorie
a legăturilor dintre poeți și condamnații
de drept comun. Ea leagă cu un fir
de catgut transparent părțile rușinoase
ale naturii necucerite decît prin forța
minții. Poetul, chiar și în postmodernitate, se
clasicizează imediat ce e declarat mort
de-a binelea: avuția sa e dată
de suflet celor săraci
cu duhul. Interlopului nu îi rămîne
decît să fie vizionarul care prevăzător ia cu sine
în sicriul de aur dotat cu aer
condiționat neapărat un celular touchscreen
cu sim triplu și conexiune
omniwireless. Speranța tehnologiilor de ultimă oră
se menține constant în marja intangibilă
a Trinității. Toți poeții
basarabeni9 care au refuzat să iasă
din „Mantaua” lui Nicolai Gogol10 și
din „Cămășile” lui Grigore Vieru11,
au trebuit să își plătească propria
cezariană în avans, folosind
spațiul și timpul rămas
exact cît le-ar fi luat robilor eleni să curețe
unica pelerină a lui Epaminondas12
_________________
1 „Se mai poate scrie poezie după Auschwitz”? Întrebare retorică avansată în contextul holocaustului european de către flozoful culturii Theodor Adorno, care lansează critici dure în adresa idealismului hegelian și a existențialismului francez, considerate a fi matrici ale „culturii industriale” alienatoare
2 Brand de piele artificială în industria americană a capitonării (compozit din stofă de tricot acoperit cu clorură de polivinil, PVC). Campania de marketing din anii 1960 a transformat păpușile Nauga™ într-un fetiș al mitologiei urbane
3 Numele omonim al filmului „En cas de malheur”, avînd-o ca protagonistă pe Brigitte Bardot, fostă actriță, cîntăreață și model playboy, actualmente unul dintre activiștii cei mai vocali pentru protecția animalelor, intervenind inclusiv financiar în disputa națională privind soarta cîinilor vagabonzi din București (2013)
4 Companie monopolistă de distribuție a gazului pe teritoriul României
5 Școală filozofică înființată de idealistul Platon; ◊ (slang interlop) cazier de recidivist
6 Legenda spune că, imediat după faimoasa serie picturală pe tema mutilărilor oculare, acesta și-ar fi pierdut propriul ochi într-o cafenea pariziană
7Titulatura agenturii (în perioada războiului civil spaniol, preluată alternativ de toate regimurile politice) pentru a califica spionii, teroriștii, diversioniștii, sabotorii, provocatorii și agenții de influență
8Creatură (ființă, spirit ori animal) care ghidează în condiții de siguranță sufletele morților sau ale nou-născuților; ◊ (în psihologia jungiană) intermediari între conștient și inconștient
9Basarabia e, simultan, spațiu cultural bilingval (româno-rus), heterotopie fanariotă, insulă a latinității în spațiul slav, cap de pod ideologic între Vest și Est și, nu în ultimul rînd, avanpost geostrategic pentru vectorul transatlantic
10 Scriitorul Fiodor Dostoievski despre „anxietatea influenței” (Harold Bloom) exercitată de înaintașul său literar asupra generațiilor tinere rusofone
11 Referindu-se la textul omonim reprezentativ al poetului șaicezist, criticul Eugen Lungu strămută metafora dostoievskiană pe tărîm cultural basarabean
12 Spartanul Epaminondas (circa 418-362 a. Chr.) a rămas în memoria comunității tebane ca filosof ce a propovăduit ascetismul colectiv; ◊ Prototip al frățiilor informale moderne (inclusiv animatori sociali, cluburi de weekend, cenacluri poetice, grupări interlope etc.)
***
Teo CABEL
Dialog despre ea
Printre umbre fără aripi, aprinse din cer,
Dincolo de fereastra deschisă,
Caută cu privirea
În frunzele dimineții.
Zidul zilei se ridica peste noapte.
Un vârf de suliță, rupt din alte vremuri,
Rătăcit în pașii timpului,
Îl împunge în tâmplă, în respirație, în ochi
Flămând de scara lui Iacov.
În zidul zilei apar primele ferestre, ochii ei.
Prin ferestre, marea, ea.
Țărmul mării tot ea.
La masa rotundă, față în față,
El și cuvintele.
Insomnie
Eu Adam, tu Evă
Fără niciun șarpe?
Soare într-o rână, cu picioarele în copaci,
Noapte, cu luni bete de mirosul teilor,
Negăsindu-și locul pe orbită.
Culoare lungi fără culoare,
Torent zgomotos,
Scările se derulează ca un mosor
Nu se-nfundă în nicio ușă
În niciun hău.
Filmul se rupe: am adormit!
Am adormit? Deci nu dorm
Atunci se deschide gura monstrului
Pe una din măsele, resturi de univers.
Deschid un ochi
Să mă agăț de malul prezentului.
Mișc un deget de la picior
Aha, zic.
Închid ochiul, un punct
Se rostogolește pe scări interminabile
Devine ochi.
NU!
Nu sună ceasul!
Mă dau jos și îl opresc,
Să doarmă liniștit în tic-tac-ul său.
O rază lovește ochiul ca o daltă
Tablouri căzute, secundele, pe scări,
Nu se suprapun peste niciun petec de prezent.
În prezentul acesta nu sunt Adam, nu ești Eva
Cădem mereu din rostogolirea nopților
În cascada zorilor.
La gura sobei
Poeziile iernii
Viscol topit
În flacăra sobei,
Mângâieri suspinate
Între pulpele nopții,
O ie de săruturi
Cămașa de noapte a sânilor.
Taina este între mine și tine,
Celelalte ard
În propriul lor viscol.
Aniversare
Draga mea, și azi
Mânușile albe, de dantelă, ale ochilor tăi
Îmi aranjează papionul privirii,
Îmbrăcate în smoking.
Isaia dănțuiește lângă noi
Aurind inelarele.
Ai construit, în tăcere,
Din ochii tăi până în ochii mei
Un pod
Ca Apollodor din Damasc.
Pe urmă ai trimis un zâmbet…
Stare
Dinții strălucesc de pofta luminii
Debarcată din fereastră
Ochii gata să muște din carnea zilei
Ca dintr-o piersică zemoasă
Papilele înebunesc când dau de gustul dimineții
În paharul palmei curge
Mângâierea coaptă în pulpa nopții,
În sânul tăcerii.
Țipăt de lebădă
Pe oglinda ochilor tăi
Face din zâmbet un mers elegant de felină
Bună dimineața!
Savurezi o amintire de acum zece ani
Eu plantez un pui de amintire pentru următorii
Zece ani.
Îmi ascut creionul de mers pe jos
Cordul măsoară ritmul zilei
Până unde apune soarele
După ultima literă a sfântului de azi.
( în calendar Maria Magdalena)
Dinții strălucesc de pofta lunii.
O felie de lămâie
La ceaiul de vârstă încă verde;
Îl beau cu înghițituri mici înainte de
Noapte bună!
Nu știu cum este în Rai
De Iad mă spăl în fiecare zi.
Mioritică
Câinele s-a pus de-a lătratul, în poartă.
Nicio stea nu a rămas nenumită
De ochii lui
Ce se loveau între urechi
De sclipirile lor efemere.
Nici zorii nu l-au mângâiat.
Poarta se mărise
Ca o intrare în cer și el
Tot mai lătra la stele, de parcă
Le băga pe ultimele în țarcul zilei.
Cafea cu aromă de toamnă
Frunzele salciei,
Un vals imperfect,
Peste ceașca de cafea.
Doar umbrele lor
Se afundă în aburul, albastru,
Înserării reci.
Se aude, chitară dezacordată,
Un greier,
Norii, pudra plumbuită, fond de ten,
Lui septembrie
Și
Uitarea
În vânt.
Ultima gură
S-a răcit.
Umbrele frunzelor
Ard într-un cer unde
Ochiul nu pătrunde.
Toate zilele trecute
Sunt semințe
Nu frunze.
Dulcineea
Nici nu știa aceasta creionul său,
Nărăvașa lance, coif de Don Quijote,
Când căuta înfrigurat castelul,
Rătăcind în cartierul de rulote.
Nici nu știa că vânează, între
Coperte cartonate, morile de vânt,
Alerga pe câmpia paginii,
Ritmul verde, iarba, din visul său tânt.
O, Dulcineea, imagine de voal!
Umbră furișată candid în lumină.
Sancho Panza, dezertat ca înger,
Caută în plumb aripa de-albină.
(din volumul în pregătire „Labirintul clipei”)
[Vatra, nr. 10-11/2015]
Poeme de Laura Dan, Medeea Iancu, Elena Dulgheru, Ofelia Prodan și Mihok Tamas
Laura DAN
Dacă întrebi ce e liniştea
dacă întrebi
ţi-aş spune că e acel moment în care
el îşi trece mâna prin părul meu
dacă întrebi
bunica îţi va arăta florile din grădină
va lua din bibliotecă
albumul cu pozele de familie
va scoate din buzunar pachetul preferat de ţigări
şi îl va aşeza cât mai aproape de tine
dacă întrebi
bunicul ţi-o va arăta pe bunica
apoi ţi-ar spune că liniştea
e bătrâna aceea care hrăneşte porumbeii
nu şi-au vorbit niciodată
dar ţi-ar putea desena casa pe care ea şi-o doreşte
vecinul ţi-ar vorbi despre plimbările prin pădure
şi despre păsările ce se aşează pe umărul lui
iar dacă l-ai întreba pe el, ţi-ar spune:
eu privesc părul ei.
Început de septembrie
acelaşi vis la nesfârşit
cuiburi pline cu apă
deasupra lor păsări rotindu-se
desfac aripile
zbor deasupra unui oraş care nu e acolo
mă mişc haotic
asta ştiu să fac cel mai bine
dar lucrurile pe care le facem cel mai bine
ne sperie
dimineaţa în gând îţi povestesc visul
‘atât de multă apă atât de aproape de casă’
nu ai cum să-nţelegi
în visele tale nu apar niciodată:
spaima
păsările
singurătatea
eu sunt în locul în care
lucrurile se ridică în aer
apoi cad pe podea cu mine.
atât de singură atât de aproape de casă.
Reconfigurare
ia o foaie
desenează un arbore
pe crengile lui fă nişte cercuri mici
aşează-ţi în ele părinţii
bunicii
fraţii şi surorile
acum îndepărtează foaia şi priveşte
trecutul e un vânător nerăbdător
‘orice ascunzătoare e o mărturisire’
traversează pădurea
desenează alt arbore
ţine minte ceva din ce ai citit
ceva ce îţi va fi de folos.
Universuri paralele.
Colţurile gurii îi erau ridicate
perfect simetric
îmi spunea că îl fac să râdă
ceea ce auzeam
semăna cu sunetele
maşinii de spălat.
Cu puţină tandreţe
doar aşa vei ieşi din liniştea asta apăsătoare
la început, mişcările tale vor fi nesigure
va fi nevoie de încercări repetate
noaptea, visele îţi vor aminti:
erai singură
alergai pe un deal
nişte bărbaţi ţi-au ieşit furioşi în cale
te-ai ascuns după un copac
în momentul următor a început să plouă
te trezeşti, simţi umezeala pe piele
dar nu-ţi fie frică, scufundă-te înapoi în somn
pentru că, ştii deja asta,
în timp ce dormi
lucrurile capătă alte sensuri.
şi, iată, dimineaţa ţi se aduc haine curate
la geam ţi se aşează perdele
şi ţi se lasă pantofi noi la intrare
răzbate până la tine muzica unui patefon
în cămaşă de noapte te ridici din pat şi dansezi
deschizi larg uşa
simţi razele soarelui pe chip
îţi închipui că razele acestea
sunt mâinile unui bărbat îndrăgostit care
îţi mângâie faţa
cu puţină tandreţe
doar aşa ziua asta nu se va termina niciodată.
surâzi. ai ochii în lacrimi.
poate aşa arată
bucuria copiilor surdo-muţi care
descoperă pentru prima oară
conversaţia prin semne.
***
Medeea IANCU
Două poeme
STELE SOLZOASE-n gura mea.
Îngaimă, îngaimă
Sîngerînd.
Atîta uitare, atîta
Uitare, o ia-nainte,
Te-neacă, oxidabilă fire!
Ca fumul de toamnă
Ard, înflorită, veştedă,
Veştedă, înflorită–
Şi mintea, cu sperietorile ei
Cereşti, gîfîie deasupra
Acestui trup, zeama de crini a unui
Sfînt–
Înflorită, veştedă,
Veştedă, înflorită ard
Cu mintea-mi destrămată, ponosită
Flanelă.
* * *
ŢARA mea este biopsia de pe gîtul
Meu. O artă furişată-n scorbura ochilor
Mei. Zarva vreascurilor, lîna-ndesată sub
Piele, umbrişul care sunt, răcorind, răcorind,
Despart limbajul de ţară.
A atinge, vulnerabilitate condamnată!
A vorbi, crimă abominabilă!
A fi, rădăcină spurcată!
Împresurînd mintea, creneluri ghimpate,
– care mînă se-ntinde, care mînă e
Curată?
Să ai răbdare, să ai răbdare,
Şuruburile te vor odihni,
Şuruburile te vor odihni–
Cineva va pune răul drept artă,
Cineva va pune mereu răul drept
Artă–
MÎNA ARE CONŞTIINŢĂ,
Mîna are conştiinţă.
***
Elena DULGHERU
Tînărul salahor
Între dealurile însorite, fabrica asta e singura care mai lucrează.
E pauza de masă, ora la care ies muncitorii.
Eşti în cantina cu geamuri mari, sprijinită de o fereastră. Aştepţi.
Şi iată-i cum ies din hală, în salopetele lor albastre, în lumina fosforescentă a sălii de mese.
Te fixează de departe cu privirea: foarte tînăr, blond-spălăcit, puţin roşcat
şi are o salopetă albastră, la fel ca toţi ceilalţi.
Şi tu îl priveşti cu aceiaşi ochi mari
şi aproape nu observi că are un defect la picior,
ba chiar şchiopătează.
E atît de tînăr! Se-ndreaptă spre tine prin sala aglomerată.
Pupilele ţi se dilată puţin, dar nu apucaţi să vă vorbiţi,
că pauza se termină şi toţi muncitorii reintră în schimb.
Uşa metalică a halei se închide, greoaie, în urma lor.
Nu-ţi rămîne decît să aştepţi în cantina de-acum pustie, luminată de soarele după-amiezii.
Îţi îndrepţi rochia albă cu flori, evazată − un model şaizecist,
din cele pe care încă le mai poartă fetele din valea asta a Dîmboviţei
la prima întîlnire. Orele trec.
Iată şi ultimele raze ale după-amiezii.
Un pătrat alb, vertical, ca o faţă de masă, ţi se strecoară în inimă.
Aerul auriu, venit de la frunzele copacilor din jur, inundă cantina. Şi înţelegi că-l iubeşti.
Sună, în sfîrşit, de ieşirea din schimb.
Şi iată-i cum ies, muncitorii, şi iarăşi se face forfotă
şi în forfotă el, şchiopătînd.
E atît de alb şi de proaspăt aerul
pe care îl poartă pe piept!
Te ia de mînă şi, iată, ieşiţi. Soarele v-a aşteptat,
e încă sfîrşit de după-amiază.
Un pătrat alb, vertical, cu un alt pătrat alb, vertical, ca două mari feţe de masă,
ţinîndu-se de mînă. Iubeşti!
Trenul-mocăniţă vă aşteaptă, cu vagoane colorate, ca de copii,
să vă poarte printre dealuri, în poienile toamnei.
Acolo urmează să vă spuneţi, aşternute pe două mari feţe de masă,
acele cuvinte.
Un sîn prearotund
Uite-o pe fata asta care, de supărare şi prea mult plîns,
a cerut luna de pe cer
şi Tu i-ai dat-o.
Uite-o cum umblă acum de colo-colo cu luna în braţe,
ca o tigaie galbenă, neştiind ce să facă cu ea.
Şi Tu transformi atunci luna într-o piersică mare
şi i-o aşezi între sîni, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.
Nemărginit de blîndă, piersica se face şi mai mare şi iar mai mare şi mai transparentă
Şi îi cuprinde fetei plămînii şi umerii şi gîtul, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.
Şi tot mai mare şi mai transparentă se face,
ca un balon pufos de săpun, ca un sîn suspendat, stratosferic,
ce o cuprinde cu totul,
într-un aer al mirării depline,
Cînd lacrimile toate s-au uscat
şi uiţi ce-a fost şi doar spui că-ţi e bine.
Între cer şi pămînt suspendată, în sînul luminii depline,
ce-i mai cald decît luna cerească şi mult mai rotund,
Fata mirată întreabă tăcerea:
„Doamne, atît de mare să-Ţi fie iubirea?”
Labiile se întreabă
– Alb peste alb −
Labiile se arcuiesc ca două sprîncene,
întrebîndu-se: Cum?
Vîntul iconic poartă sărutul
între două ape
În cetatea asta de jad
Înalţă-Te Tu!
Lumina verde irigă
Cea mai întunecată grădină
Fosforescenţele nopţii îşi pierd greutatea
şi orice gust de pămînt
Acum şi aici şi oricînd.
Labiile se întreabă grăbite
asupra vîntului serii
Cetatea se înalţă pe-al lumii zenit
Şi pier, unduite în flăcări
Ale ei începuturi
Cînd Tu scrijeleşti peste inimi
Crochiul acestui sărut
De lume-nnoită pe piepturi de dor
Fecioara ivită în pragu-nserării
Deprinde verbele verii
Acum; tot mai mult.
Şi scrumul dispare.
O floare
ivită în drum
Rosteşte-ntrebarea: „Rabi!”
Şi scrumul dispare
Acum; tot mai mult
Peste ape
Sărutu-i aproape
Labiile mici, încruntînd din sprîncene,
se-ntreabă
acum
şi Rabi
Şi alb peste alb
O lume întreagă
Cu noul catarg
Porneşte la drum.
Liftierul
Bătrînul liftier − îl vezi mai mult cu spatele
Trebăluind în atelierul său larg din subsol, care-i serveşte
şi drept locuinţă.
Aici coboară zilnic toate lifturile.
Degetele-i sînt, probabil, încă mînjite de ulei de maşină, dar nu le vezi.
Părul alb, spălăcit, la fel ca fularul cu care-şi înfăşoară strîns şalele,
cam reumatice, peste treningul ieftin.
Te strecori în camera lui, uşor întunecată
– în timpul zilei nu stă nimeni aici,
nici cele două neveste de vîrstă mijlocie,
cu părul colorat cu vopsea roşcată ieftină, pe jumătate ştearsă,
aflate mereu pe fugă. Eşti una din ele.
Te-ntinzi pe patul conjugal să te odihneşti în camera goală,
Cînd cealaltă nevastă te înveleşte, grijulie, cu o veche pătură albastră, uşoară şi moale,
ce te acoperă pînă la gît.
Dar iată, eşti din nou în picioare şi trebuie să pleci.
Aghiotantul liftierului drege pentru tine cabina ruginită de lift:
Ea te va duce la suprafaţă
Din mina asta veche de sare.
Dai roată cu privirea în jur
Şi abia acum observi printre cotloane
podeaua veche de mozaic, ruptă pe alocuri,
Sub care se văd urme de lanuri în soare şi ruinele vii,
forfotind de tineri şi tinere, ale unei ţări scufundate:
– Luminile Daciei, renăscînd de sub ape.
Şi Dacia
Pas cu pas, frumuseţe cu frumuseţe
Iat-o cum creşte această fecioară
Iată şi mirii de lîngă ea
– mirii Tăi
cu inimi blînde şi trupuri voievodale,
Înconjurînd nisipul solar
spre a-şi aşterne frunţile în faţa Ta
şi apoi, îmbrăţişarea frăţească
A inimilor mari, voievodale –
Frumuseţe de frumuseţe,
Spic după spic
şi pas după pas
– Iat-o cum acoperă această ţară
Cu dorul Tău
În frumuseţe de frumuseţe
şi-n dor după dor,
Aşteptîndu-Te.
Bărbatul acesta
Uitaţi-vă la bărbatul acesta care plînge
Cu cele mai erogene lacrimi din lume!
Pielea măslinie, trasă în sus,
Cu dealuri line şi văi în reflexe albastre
Nu emite vreun sunet şi totuşi…
Aerul vibrant din jurul lui
Plînge în reflexe domoale
În timp ce bătrînii şi tinerii trec pe lîngă el încoace şi-ncolo.
Doar femeile îl observă… femeile.
Fluiere tăcute de bambus
Se înalţă în jurul lui, ca lungi şuvoaie de lacrimi
Sprijinite de cealaltă parte a lumii
Şi femeile…, ah, femeile:
doar ele aleargă pînă de cealaltă parte a lumii,
sărind toate zidurile cu picioarele lor ascuţite,
– chiar şi Marele Zid Chinezesc,
cu înţelepciunea-i gîndită
să ţină pînă la finele lumii −
spre a vedea şi a auzi şi a pipăi
plînsul luminii
al celei mai erogene lumini
de dincolo de capătul lumii:
Lumina plîngînd bărbatul,
Obrazul bărbatului plîngînd lumina
în oftaturi uşoare,
radiate lunar din creştetul lunii şi pînă la tine
şi tu…
şi sărutul…
şi plînsul acesta care întinereşte orice oglindă, aruncînd-o în foc
şi lacrimile ce ne inundă gurile, şi apoi se unesc
cald şi spasmodic
în cea mai contopită strîngere de braţe.
„Cucurrucucú paloma, cucurrucucú no llores.
Las piedras jamás, paloma,
¿qué van a saber de amores?”
Pergamentul rotund
Mireasa asta care are între coapsele ei
ascunsă o întreagă bibliotecă.
Mirele ia o carte şi o deschide
Şi filele ei singure încep să vorbească
Despre Facerea Lumii, şi Tu…
Şi Mirii ascultă tăcuţi, descoperind
toată liniştea şi vîrtejurile începutului.
Şi Mireasa mai cere o carte
şi Domnul o deschide
şi cartea se face sul circular, îmbrăţişînd
în sînul ei Mirii, ca să o poată citi şi gusta,
în rotunjimea filelor ei, în taina aceleiaşi îmbrăţişări.
Numai să auzi vuietul literelor
Dintr-o tîmplă într-alta
şi dintr-un cer în alt cer,
rostogolindu-se pe caldarîmul sărutului!
Ascultă vuietul literei
Şi lasă-te purtat de potop
Pînă cînd litera se transformă în undă
– că doar atunci te poţi uni cu ea
pentru a deveni şi tu literă, şi ea om,
în dulceaţa unirii,
Desfoliindu-vă unul pe celălalt,
rupînd labirintul celei mai tainice ieroglife
Şi numai atunci, după ce o vei lăsa să se răcească
şi cînd potopul se va opri,
O poţi privi
Ca pe tine însuţi
În tihna liniştii minţii
şi a labirintului despecetluit.
Şi iată, Eşti Tu!
Şi Şeherezada tăcu, închizîndu-şi veşmintele.
Un ε / 2 de surîs (Taina inimii)
Ca un sărut preadeplin
Taina inimii, respirînd în lumină:
Atriul şi ventriculul stîng
cu atriul şi ventriculul drept
îmbrăţişat preadeplin,
mereu ritmic
în cea mai erotică stampă din Kama Sutra.
Sutrele inimii
şi sutra iubirii
Împroşcînd obrajii miraţi ai pămîntului
Cu cea mai stabilă silabă „Sînt”.
„Fiat”-ul inimii, îmbrăţişarea.
Atriul şi ventriculul stîng
Cu atriul şi ventriculul drept
Mereu împreună
şi mereu la un pas despărţite,
Mereu împreună
şi mereu la un pas despărţite
în cea mai erotică îmbrăţişare.
Topite-n eter şi iar ridicîndu-se
Topite-n eter şi iar ridicîndu-se
Şi amînînd, mereu amînînd
– asemenea mării de dimineaţă
fatidicul orgasm
– inima Tatălui.
Sinusoida iubirii
Pulsînd reciproc
în cea mai umilă fiinţă.
Ritmul inimii −
Valea venelor cave
Cu cerul marii aorte
iubindu-se.
Niciodată rotund,
ci două rotunduri nedepline unindu-se, ca doi sori în două treimi de eclipsă
Despărţiţi de un ε / 2 de surîs.
1 + 1 = 3, mereu 3, ca în icoana Treimii, ca în orice sărut
− Aceasta e regula perfecţiunii. Nu poţi omorî un sărut!
Inima continuă să bată
ca în icoana Treimii
Pe mesele chirurgilor miraţi, cînd mănuşile li se contractă de stupoare,
Căci nu poţi omorî un sărut!
Dragele mele artere,
Difuzînd capilar în toate tainele inimii,
Ce-i deschisă în palma-mi.
[Fragment din volumul „Erotico-Apocaliptica. Poeme Din Templul Tatălui”, în curs de apariţie la Editura OPT. ]
***
Ofelia PRODAN
Notă:
Am fost invitată, în 2013, pentru prima dată (şi ultima, până în prezent) într-o tabără de poezie, la Telciu. Un fel de 40238 Tescani, pentru cine a prins-o. Cu optzecişti, nouăzecişti, douămiişti şi chiar post-douămiişti, doar că n-a existat un profesor-coordonator (ca Mircea Cărtărescu), ne-am făcut de cap cum am vrut. Am stat mai mult în camera mea, dar ştiam tot ce se întâmplă. Am fost, atunci, „reporterul în absenţă” al taberei, cum m-a numit Şerban Axinte. Ca orice reporter care se respectă, public astăzi, într-o revistă, acel reportaj din 2013.
cuibul de viespi
(poemele de la Telciu)
Riders in the storm
Nea Toderiş dă o biciuşcă în stânga lui Puiu.
Puiu execută graţios o piruetă spre dreapta.
Nea Toderiş dă o biciuşcă în dreapta lui Dinu.
Dinu execută graţios o piruetă spre stânga.
Căruţa oscilează, trepidează şi se desface în două.
Într-o parte stau ciorchine: Tzone, Iova, Doina şi Anca,
în cealaltă Radu, Soviany şi eu.
Ne ţinem straşnic cu mâinile şi picioarele
de marginile de lemn ale jumătăţilor de căruţă.
Tzone strigă extaziat: Vine, vine, Vinea, faceţi loc!
Iova, subversiv: La cuvinte umblaţi şi habar n-aveţi!
Doina, calm: Lasă teoria!
Iar Anca şopteşte sfios: Vă doresc multă împăcare şi lumină!
Jumătatea de căruţă se prăbuşeşte în gol.
Toţi plutesc până în paturile călduroase
din vila lui Vlaşin. De sus, Vlaşin face o poză.
Mai face una. Apoi încă una şi încă una.
Vlaşin e demn şi ceremonios. El face poze demne
şi ceremonioase. Cealaltă jumătate
a căruţei urcă dealul accelerat propulsată numai de Dinu,
calul putere. Radu e calm, senin. Cu pletele în vânt
trage un fum. Soviany îi zice: Dacă ai fi fost,
măi, Radule, cu mine in Arcadia! Radu mai trage un fum,
palmează ţigara şi zâmbeşte. Eu mă aplec
spre Soviany şi tremurând de frig şi de frică silabisesc:
Et in Arcadia ego!
cuibul de viespi
pe masă, în foişor, se lăfăiesc păhărelele
cu vişinată şi afinată. noi roim printre păhărele.
viespile roiesc printre noi. o viespe
se aşază pe un păhărel şi Soviany îi spune
frust: eşti o nenorocită, te dai la mine şi la licoarea mea!
Vlaşin elaborează. după, citeşte. încuviinţăm.
pisica Draculina ne ascultă din Dilecta. se amuză:
sunteţi mici copii, eu l-am văzut pe dracul gol,
voi habar n-aveţi ce-i pielea împieliţatului!
Vlaşin zâmbeşte senin. cu chitara la gât, apare
Şerban. Ioana îl întâmpină. Şerban e pus pe fapte
patriotice. el este entuziasmat, dar entuziasmul
îi scade pe măsură ce ne vede. sorbim din păhărele
şi ne entuziasmăm din nou cu toţii. ne aşteaptă
cina festivă. ne dăm pieile jos şi ne privim.
Draculina râde: măi copii, repede aţi crescut, acum
pot să adorm liniştită, acum sunt pe mâini bune,
sunt în mijlocul cuibului de viespi!
scary movie
văcuţa e smucită. se zbânţuie în lanţ, noi
emitem unde paşnice către văcuţă
care rupe lanţul şi cu coarnele înainte se repede
spre noi. suntem extrem de paşnici, apatici.
am putea fi la fel de paşnici şi în faţa
unei turme de bizoni. văcuţa sare
pe măsuţa din foişor, se scutură bine
şi sub ochii noştri se transformă în striperiţă.
noi, paşnici, apatici. striperiţa îşi face numărul
spectaculos. Şerban întinde mâna instinctiv
şi îi strecoară bani în sutien. striperiţa
strâmbă din nas, se scutură bine
şi se transformă în Tzone. noi, paşnici, apatici.
Tzone se strofocă, îşi execută numărul,
noi aplaudăm cu patos, Tzone
în culmea fericirii, se pregăteşte pentru numărul
următor în care noi vedem cum se transformă
în văcuţă şi ne dă lapte proaspăt direct din ugerele
umflate de emoţii transpersonale.
Camera
Noaptea, în mansarda cu poezie
ne prefacem în fluturi cap-de-mort.
Cărţile de poezie se deschid singure
şi între file noi ne aşezăm cuminţi,
cu aripile întinse perfect.
Vlaşin, în stadiul de larvă, se strecoară
şi abia mijeşte ochii. Cărţile se închid
cu zgomot şi ne presează
între file. Vlaşin evoluează rapid
la stadiul de nimfă, apoi devine un imens
fluture cap-de-mort
depresiv şi insomniac căutându-şi cu disperare
cartea potrivită de poezie.
Aripile lui acoperă mansarda
de la un capăt la celălalt.
Ochii lui fosforescenţi întrezăresc
cum de sub pat îşi iţeşte colţul îndoit
antologia Camera. Vlaşin intră subit
în atac de panică şi devorează
cu mandibula lui necruţătoare fiecare vers.
Scooby-doo
Patul meu din mansardă e de fapt un şezlong.
Şezlongul e de fapt un cuib de cuci.
Mă ghemuiesc şi încerc să adorm,
dar chitara lui Şerban mă bruiază.
Râsetele mă bruiază. Mă învelesc cu pătura
şi cobor scările înguste ţinându-mă
cu ambele mâini de balustradă.
Ies tiptil din vilă. Pătura flutură pe umerii mei.
Scooby-doo mă vede şi mă latră. Îl întreb de ce.
Scooby-doo mă latră şi mai înverşunat.
Ceva nu e în regulă. În foişor
s-au strâns cu toţii, beau şi cântă şi râd.
Mă apropii. O clipă de linişte
şi imediat un hohot dezlănţuit de râs.
Toţi râd. Încerc să vorbesc. Dar abia deschid gura
că pătura îmi cade de pe umeri şi eu mă micşorez
în hohotele de râs ale tuturor până
ajung un biet purice care se înfige straşnic
în blana lui Scooby-doo.
Ceasul Rău
Se apropie Ceasul Rău.
Soviany şi Ţeposu merg în patru labe.
Şurubul lui Şerban se potriveşte
perfect în piuliţa Ioanei.
Radu se agită după un cui.
Krista stă în genunchi la capul lui Radu.
Tzone e departe şi regretă şi e perfect
convins că nu regretă.
Iova se detextualizează, Doina îl retextualizează.
Vlaşin e doar ubicuu.
Anca numără manierat orele.
Ceasul Rău se apropie.
Limbile indică mereu aceeaşi oră.
Matei nu crede, Matei va fi Toma şi, în curând,
va pipăi cu mâinile lui Ceasul Rău.
Eu cred şi Ceasul Rău
se materializează pe masa din foişor.
Nu e nici rotund, nici pătrat,
nici pentagonal, nici măcar hexagonal,
e doar foarte-foarte târziu
şi noi ne entuziasmăm atât de tare
încât urlăm şi sărim cu toţii pe el
de-l facem ţăndări-ţăndări.
maria, jos pălăria
pantera roz o înghite pe maria
şi merge pe bicicletă. în spate, microbuzul
se străduieşte să ajungă bicicleta.
pantera roz accelerează năucitor, bicicleta
se desprinde de sol. maria scoate capul
prin gura panterei roz,
apoi scoate limbuţa roz şi se hlizeşte la noi.
***
Mihók Tamás
[în iad toate literele sunt chirilice]
mi-am prins visul umbla
cu cioara vopsită prin iad
s-au blocat reflectoarele apoi s-au ars
un mare dulap de fontă se clătina cu putere
toate din încercarea de a suprapune
două localuri peste două poveşti. când
experimentul a eşuat definitiv am urcat
într-un metrou suspendat
primul
un fel de tiroliană a infernului
unde zeul suprem era în vizită &
îmi şoptea binedispus
abia astăzi *bis retoric: abia astăzi*
iadul a depăşit india în mode şi nevoi
se muta din umbră-n umbră cu mişcări lente
(frivol supracontrol al departamentului
de mecanică) m-a luat la unşpe metri
că nu mai scap de delicateţe doar
dacă-mi recunosc părinţii
apo’ au la greşeeeli ascultă-mă tu pune mâna pe ei
şi vei începe să vezi fiinţe cu adevărat mari
p-alea dincolo de-ai tăi apoi ţc!
m-a tăiat de sub frânghii
cădeam în gol jos nişte manifestanţi
mărşăluiau pentru reîncarnarea iminentă
a celor avortaţi un iureş de feromoni mă sufoca
ei arborau steguleţe cu texte chirilice
în iad toate literele sunt chirilice
îmi scuturam degetele în semn de pace şi dubiu
cearşaful nostru cădea în urma mea zeul suprem
trăgea de manivele ciugulind din tărâţe
cearşaful îmi era spoiler
l-am apucat de-un colţ
păstra câteva pete albe şi roşii
de azi-viaţă
uscate
la fel de uscate ca tărâţele
ciudat
în iad
legenda petelor albe şi roşii
o cunoşteau şi proştii
echilibru
sistemul tău nervos, al zeului
ca o fabrică împânzită de japonezi
gesturi tăiate la jumate furnale
tăiate la jumate puse la fiert
hrănind milioane de hikikomori
demarăm tăieţei cu bucăţi de soia
privirea ta centripetă numără bancnote
şi un patent roz hello kitty
ne ciupeşti zilnic din creier
încet-încet piere şi absenţa
greierul ţârâind după arcă
ai doar brichetă şi timp
cadavre nu (e pauză) ne adunăm
la fumoar să pufnim în isme
pântecele ne huruie printre microcipuri
a cascadă de lapte condensat
privim cerul dintr-un unghi mort
ne spui boa-lă şi dăm din umeri
pă-cat şi zâmbim tâmp într-o zi
ne vom împacheta benzile
furnalele şi ne vom
absorbi cerul
ca pe-un
supozitor.
amintiri din viaţa în care dumnezeu a luat
premiul nobel pentru tăcere: astupuş
conducta oraşului era vena lui dumnezeu
se mai desprindeau de pe ea bucăţi de cârpă izolatoare
se înălţau la cer grămadă ca nilte funigei de sezon
de ţâşnit nu ţâşnea nimic. noi, de teamă şi cu bună credinţă
ne aşezam plăpând capetele peste plăgile de metal
astfel tupeam cu rândul până în ziua când
nu ni s-au mai deschis ochii defel.
[Vatra, nr. 9/2015]
Poeme de Paul VINICIUS, Andrei ZANCA, Ion URCAN, Ovidiu SIMION și Gheorghe SIMON
Paul VINICIUS
fetei de la aprozar
însă
poezia
e altceva.
nu e fătuca aia cu miere de viperă-n ea
cu ţâţe coapte
exoftalmice
cabrată-n cei paişpe kilometri de craci
şi un ruj carnivor pe buzele-i arcuite
dresându-ţi sângele parcă de pe o altă planetă
de îţi cade u-re-se-se-ul în cap
nu-i vreun weekend
dar nici vreo săptămână
de înotat
la şaibă
într-o fabrică
de rulmenţi
de fapt
poezia nici nu-i literatură.
poezia e atunci când nu te doare nimic
şi analizele-ţi ies brici
dar totuşi
te doare –
când nu mai aştepţi verdele de la nici un semafor
când eşti trist sau
faci baie
sau
te pişi
sau când nu ai nici casă
nici baie
dar ai un motan în cap
pe care-l duci la coafor.
sunt case
în care nici măcar nu poţi scrie poezie
sunt femei
cu care poţi face sex trei zile la rând
dar care nu-ţi lasă
pic de rugină
de frumuseţe
în suflet
sunt însă câmpuri
numai maci
din care
albastră
poezia
se ridică
precum un dirijabil
din somnul unui evadat din puşcărie.
poezia nu
nu se mănâncă
cu tacâmuri de argint;
se mănâncă cu mâna.
poezia nu-i vreun argument
ca să înnebuneşti
e nebunia
însăşi.
într-o noapte cu lună plină multă hârtie şi pixuri
am vrut să scriu
o poezie;
nu au ieşit decât nişte animăluţe cu aluri de oaie şi capete de telemea
pe care mi le-au halit
de îndată
toţi cerşetorii dintre cişmigiu şi
piaţa romană;
în oraşul bucureşti nu se poate scrie poezie
decât în ilegalitate
sau pe credit.
organismul meu
a coborât în pivniţă
şi m-a lăsat
de capul meu
(niciun organism
normal la capul lui
nu ar suporta
poezia)
apoi s-a mutat şi mai adânc:
într-un fost zăcământ
de uraniu.
mi-am zis să număr numa’ pân’ la trei
dar am ajuns
la şapte milioane
însă de acolo el n-a mai ieşit.
populaţia româniei se scoală de dimineaţă
şi o porneşte la muncă
ca la waterloo
când eu
de-abia
adorm.
drept să vă spun
nu mi-aş prea da eu poezia
pe munca populaţiei.
într-o zi am să mă predau
într-o femeie
într-altă zi
poate
am să cotonogesc un poliţist
mai multe nopţi la rând
am să înşurubez
nişte paraşute
însă poezia
este altceva
altceva
***
Andrei ZANCA
Aleea arborilor
privesc pierzându-se departe-n pădure
lunga cărare – timp vizibil
în spirala vieților mele
concomitente, abia
bănuite și pe care
le-am numit
cândva atât
de frumos:
odată. odată
ca niciodată.
cândva
un necunoscut
purtând
numele meu
se va îndepărta
pe aleea
arborilor.
nemișcat
la fereastră
îi voi surprinde
chipul întors
înspre mine
o clipă
înainte de
a se mistui
în zidul
grădinii, focul
căzând, zăpada
arzând în
tăcerea
hăului
Iarna rusească și ramura de măslin
i.m. Slawa Richter
te văd coborând treptele largi prin înserarea de iarnă
trecând de-a lungul fluviului pe esplanada pustie
păşind prin parcul înzăpezit, printre băncile
împovărate de zăpada
abia te mai zăresc prin ninsoarea cernută de tăcerea
dintre arbori, prin sălile concertelor, în faţa pianului
din mica Rusie, cum era numită cândva Ucraina ta
în şuierul locomotivelor din gările necunoscute
acolo, printre mujici şi soldaţi osteniţi, roşii ori albi
în pupila ta fără de nuanţe politice
refuzând improvizaţiile trecând la interpretare
spre uluirea celor adunaţi în jurul samovarului
braţele tale – aripi lopătând prin amurgul zeilor
estimp, boleşevicii smulgând cu frânghiile cupolele
bisericilor, pe când o lumină slabă învăluia claviatura
şi tu, de nezărit pe scenă
de parcă braţele, sonatele s-ar fi desprins
dintr-o negură siberiană, în vreme ce prokofiev
îşi târa ca pe o tinichea caracterul prin ziua de naştere a lui
stalin. zile mohorâte. zile neconsolate.
şi publicul învelit în şube în sala rece din Murmansk, afară
bombele decantând un studiu de Rahmaninov, deşi
cu toţii se simţeau mai în siguranţă acolo
în sala unduită de frig, şi-apoi deodată
liniştea şi tăcerea faţă de care orice grai
e un idiom, o farsă.
putem însă cândva pierde ce suntem, aidoma acelor balerine
care-şi amintesc la bătrâneţe cum au fost curtate la tinereţe
cu aceeaşi discreţie şi jenă admirând ele
uniformele militare cu fireturi, doar Nina Dorliac
contemplându-ţi somnul netulburat, tolănit acolo
sub un pian: vremuri grele, vremuri de răstrişte
paturi puţine. spaţiul rezervat, tu, nepăsător la confort
între tastele albe, între tastele negre, funebre
ca nesfârşitele înmormântări
când mânat pe scenă păşeai de parcă ai fi fost surprins
de-o ploaie, detestând analiza, detestând puterea
în vreme ce ei te urmăreau
pretutindeni, încât odată l-ai întrebat pe unul din ei:
coborâţi la prima? Da. – Eu, nu. –, într-adevăr
de unde ştie ursul polar că are botul negru
atunci când şi-l acoperă cu o labă, stând el la pândă
cum tu într-o Fugă de Bach, şi nimic, nimic nu ţi-a atins firea
şi ei scufundându-se cu toţii-n beznă ca Sf. Petru în valuri
cum mult mai târziu tu spunându-i lui Karajan:
„ich bin Deutscher”, şi el: „also, ich bin Chinese”
iar tălmaciul, sfios: „se înţeleg bine…”
tu din nou pe străzile îniernate, pe uliţele îndrăgite
blestemate, între zidurile îmbeznate, între zidurile acelea
de spaimă, mulţimea
deodată aţintindu-te din albe, oarbe pupile
deasupra, cocori rotindu-se peste ramuri chircite de ger.
să ne vină oare mântuirea de la morţii noştri reîntorcându-se
spre a ne trezi, spre a ne călăuzi
când pus în America să alegi dintre 30 de piane
unul la care să cânţi
te-a potopit sfârşeala, superstiţia şi mai ales neputinţa
fiindcă în Rusia ta erai mereu obişnuit să înfrunţi totul
dinspre un pian impus: „altul n-avem”
aidoma lui Tarkovski decupând o stepă rusească în Italia
ierni şi ierni între interpretare şi improvizaţie
între a fi pe jumătate german şi surâsul de porţelan chinezesc
din rictusul de primadonă al lui Karajan
deşi firea ta cicatrizată de stepe
mereu netulburată rămânea, în ciuda pianului impus
ori poate tocmai de aceea, ca şi atunci când, improvizând
acum, ai păşit înspre morţii tăi, senin, nebântuit nici
măcar de o Fugă, neurmărit
de nici un ecou al unuia din cele 30 de piane
ale magnaţilor de la carnegie-hall. –
tot astfel, odată
când umbrele se alungau peste aşezări
iar casele se topeau lin în înserarea din jur
urcam pe terasa deasupra podului
unde bunicul îşi avea colombarul
bănuind de pe atunci că drumul meu
se va înscrie între pământ şi cer unde
îşi murmura şi el vorbele abia auzite
iar porumbeii ni se aşezau pe umăr
guruind, noi uitând că-n jur
guvernau doar necazul
şi lipsurile.
apoi, bunicul alegea unul din ei
mângâindu-i cu degetul mare
capul şi aripile şi-i lega ceva de picior
apropiindu-şi de buze ciocul păsării
înainte de o lansa în sus cu acelaşi
murmur de neînţeles pentru mine
pe-atunci.
şi-n seara următoare aşteptam
aşezaţi pe banca colombarului
încât câteodată mă trezea din aţipeală
doar fâlfâitul aripilor
oftatul lui de mulţumire, în vreme ce
pasărea i se lăsa
ostenită pe umăr.
şi-n această încredere deplină
a reîntoarcerii, neştirbită de nici o ploaie
netulburată de nici un vânt, uitam din nou
totul, şi-mi părea mereu
că zăresc deasupra mea legănându-se încet
o ramură de măslin
Ilustrată cu scaun și arbori
(în pas cu lumea)
se-ntorc lupii în europa, spun ziarele întrebându-se
ce e de făcut. se-ntorc dinspre nord-est dând iama
în turmele din jur, iar el urmăreşte toate acestea
pe ecran, apoi se lasă-n fotoliu, gândindu-se:
cel mai scump scaun de pe lume e cel pictat
de Vincent, pe când abia îşi mai ducea zilele.
azi face căteva milioane, şi nici nu
te poţi aşeza, mai zice trăgând
din ţigară, aşteptând
să se dea semnalul oficial
ca lupii să poată fi
din nou vânaţi
împuşcaţi
iarna
peste zăpda imaculată dintre arbori
vor arunca sânge proaspăt, fâşii de carne în luminiş.
vor aştepta aşezaţi pe un scaun
în schela de lemn dintre arbori.
lupii vor adulmeca. vor veni, nemaiobişnuiţi
cu gândurile oamenilor.
ei vor deschide focul. vor bea. vor mânca
şi se vor întoarce acasă.
apoi, se vor aşeza în faţa televizorului
urmărind cum se reîntorc lupii în europa, iarna
Încrederea
eram opt în camera din căminul Avram Iancu
în anul de grație 1979, și până înspre orele
cele mai târzii rămânea mereu
un pat gol – unul
colinda noapte de noapte orașul
întorcându-se înspre zori, monologând
în șoaptă și-n cele din urmă se prăbușea în pat
– cu bocancii de munte în picioare chiar și vara
iar, dacă îl întrebai nedumerit, de ce, îți răspundea
cu glas stins: să se vadă că sufăr … –
adormind deîndată, deși-n curând și
ca-ntotdeauna către orele cinci din difuzorul
cu neputință de oprit, răstignit deasupra ușii
răsuna inviariabil
șlagărul reconfortant al zilei: uteciștii de azi
comuniștii de mâine, totul în rumoarea de
pantofi izbiți de zid, gemete și
înjurături regionale, însă
într-o anume noapte a aprins pentru prima
oară lumina și s-a plimbat printre paturi
însoțit de privirile noastre nedumerite:
umbla mărunt, grăbit, murmurând opintit
și gesticulând agitat, ignorând deplin
întrebările zadarnice ale vreunuia mai speriat.
și deodată s-a oprit, și-a rotit ochii holbați peste
noi și a rostit grav: domnilor, a căzut guvernul …
în dimineața aceea difuzorul a amuțit
ca prin minune pentru prima oară
zdruncinând încrederea tuturor.
(cluj, 26 septembrie 2013)
Măreție și mizerii
1.
„unde e multă minte e și multă prostie“, obișnuia
să spună Buna mea, însă eu bănui că o anume
sfială o împiedica să spună: „unde e multă
minte e și multă sminteală” – oare
aidoma credinței, doar o iubire
bântuită de îndoială să fie
adevărată?
nu ne putem recupera savant și mental
în fața lui dumnezeu, și iată, unii
ar arunca acum cu pietre-n mine
spre a mă putea ajunge din urmă
2.
în secolul al treilea înainte de Hristos
Ciuang-tse relata povestea haosului (hun-tun):
prietenii haosului, spunea el, fiindu-i foarte
îndatorați acestuia s-au decis să-i facă o bucurie,
să-și arate recunoștiința cumva. au băgat de seamă
că haosul nu avea organe de simț spre a detecta lumea
exterioară și-astfel, i-au dat cândva ochi, apoi urechi, iar
după o vreme au preschimbat cătinel haosul într-o persoană
simțitoare, cum ei înșiși … în vreme ce se bucurau
de succesul lor haosul a murit.
„îmi place haosul”, mi-a spus un cunoscut în secolul
douăzecișiunu în gara din sighișoara, „îmi place
haosul că mă pot descurca …”
3.
mă minunez ori de câte ori îmi mărturisește
vreunul spaima și neliniștea lui la gândul că moartea
îl va surprinde pe nepregătite cu o coală nepublicată
ori cu o carte în lucru. pesemne mai toți la care setea
de-a rămâne e mai mare decât setea de-a pleca ar cere
o păsuire. și-s mulți. încrezători, da´ mulți
cei care încă mai au în pregătire o carte gravă
cum deunăzi unul care lucra cu mare sârg la
manuscrisul „Conceptul de Goethe la Faust“
însă cine mai citește azi fără prejudecăți?
afară-i senin. bate un vânt cald.
mă plimb printre arbori aspirând
mireasma pământului
cu o boare de brândușă.
nu o rup, o sorb în privire ca tu
să o poți culege din ochii mei.
ascult tăcerea
convingătoare
a pădurii
atât de inutil
în lumea asta
utilitară
Monologul vagantului
fiecare vine pe lume dăruit
cu încă o moarte, aici unde
nu există unul fără o obsesie, unde
bântuie cu toții-ntr-un anume somn, încât
îți vine să întrebi dacă e cineva acasă. și nu aude.
și-l vezi cum se clatină beat de-o lume
care strecoară lent în tine ura de sine, unde
doar minciuna mai poate mântui de minciună
unde măriri după măriri se pronunță pentru pace.
nu tu boală nu tu război nu tu foame nu tu
frig nu tu ură. pace. pacea morții, nu a vieții.
târziu. și se înfiripă zorile, dimineața asta
atât de limpede cum numai căința mai poate
limpezi un om. și nu cred. știu.
știu că acolo unde e limpezime, prospețime
și rouă, acolo își sporește prezența
și dumnezeu în beatitudinea din
glasul păsărilor, de nezărit
între verzuiri
Alegeri, ceremonii, dăinuiri
pentru m.mușat, septembrie 2013, cluj/sighet
să nu povestești despre sala aceea plină de scribi
să nu pomenești deloc podiumul cu cele trei personaje
importante și electibile și nici pe altul care-și lansa lângă ei
privirea peste sală ca pe-o umbră prevenitor-amenințătoare
( cei așezați în fața lor rămânând tăcuți, deși mulți ar fi vrut
să spună, ajunge, destul, însă nu o făceau, cum nu au făcut-o
nici înainte de iarna aceea blândă și tragică din ajunul
unui anume Crăciun)
tu părăsind deodată sala, fumând cu sete și-afară
un soare hepatic și lumea ca-ntr-un furnicar revenind
când totul se terminase iar cel cu privirea amenințătoare
îndreptându-se acum ușurat, cu mâna întinsă înspre tine
tu rostindu-ți numele și el adăugând
cu subînțelesuri, știm noi …
ca o alungare de-a ta înspre nordul pe care doreai să-l vezi
departe de orice ceremonial, după șapte ani de absență
și-nsingurare, totul prăbușindu-se din fundul paharului
în tine – vremurile acelea de durere și amar
-
o fată recitând între timp
dintr-un jurnal de deportare –
și-n jur foșnetul nenumăraților morți adunați acum în jur, tu
neînstare să te ridici din scaun de parcă ai fi fost încătușat
de aerul rarefiat de alcool amuțindu-te, privirile lor stinse
negrăitoare și tot atât de prezente ca și lacrimile tale
nelăsând nici o urmă pe obraz, cum pe unul al celor
cu haine vărgate de pe atunci, și ei
continuând ceremonialul, de parcă tăcerea, doar
și numai tăcerea pe care o simțeau în inimă
ar fi fost o blasfemie, și nimic, mai nimic
nu se schimbase
și-n cele din urmă
veștile, sosind
***
Ion URCAN
Ascensiunea
19 aprilie 2008, sâmbăta Floriilor
În nopţile mele de nesomn,
Singur, vegheat de gândul morţii,
Îmi imaginez uneori ADN-ul patern,
Spirala răsucită a cromozomului Ygrec
Clătinându-se oarbă spre cer
Ca un monstruos vierme abisal
Ce bolboroseşte întruna,
Fără să ştie vreodată de ce,
ACTG-ACTG-ACTG-ACTG…
Cum genomul uman a fost deja complet cartografiat,
La nevoie, se poate afla exact care secvenţă
E vinovată pentru hipofiza mea
Asuprită în mijlocul creierului,
Care, pentru blestemata
Spondilită anchilozantă
Ori pentru burdihanul umflat şi lacom,
Pentru spaimele proprii ori pentru cele
Primite cadou, care habar n-am ce aşteaptă
Atât de iscusit camuflate în mine,
Încât mi-au rămas până astăzi
Inaccesibile şi străine;
Pentru munca prostească, de rob,
Pentru fatalul simţ al răspunderii,
Pentru justiţiarele furii bezmetice,
Pentru atâtea zile stupide şi cenuşii,
Pentru toată fiinţa mea
Inexplicabil însăilată din petice.
Judecata de Apoi
29 aprilie 2008, a treia zi de Paşti
O tradiţie omenească sau, mai degrabă,
O superstiţie ca atâtea altele
Ne promite că, la învierea de obşte,
Vom avea toţi vârsta Mântuitorului,
Indiferent dacă am murit bătrâni sau copii.
Şi nu doar atât. Ne vom recăpăta
Sănătatea, eventualele
Mădulare ciuntite de-a lungul vieţii,
Puterea, frumuseţea şi tinereţea,
Pierzând, în schimb, orice cusur trupesc,
Arătându-ne unii altora
Şi înfăţişându-ne la Judecată
În etate de treizeci şi trei de ani
Şi sub chipul perfecţiunii
De care am fost lipsiţi pe pământ.
Mulţi oameni se bucură
De această făgăduinţă absolut iraţională
Ca de nădejdea sfântă a Raiului.
Eu, unul, Doamne, nu mi-o doresc
Şi nicidecum n-o aştept.
Am auzit mereu despre Tine
Că eşti un stăpân milostiv şi preadrept,
Care, după ce robul Tău şi-a trăit viaţa toată
Becisnic, flămând şi în zdrenţe,
Nu-l vei aduce înaintea Înaltei Cumpene
În veşminte de mire
Şi cu floarea bucuriei în piept.
Enigma lui Dante
28 mai 2008, vineri dimineaţa
Papé, Satan, papé Satan aleppe!
Ce-a vrut să spună Dante în acest grai sibilinic?
Secole de-a rândul,
o mulţime de oameni luminaţi s-au căznit
să priceapă ceva din cuvintele lui, nevenindu-le să creadă
că neasemuitul poet, iniţiatul în sublimele mistere
a scornit o falsă enigmă, aidoma unui farsor de rând,
ori a glumit cu Posteritatea.
N-are importanţă, tu înţelege ce vrei,
Răspunde domnul Derrida,
Din lumea asta, fiecare e liber să înţeleagă ce vrea
sau să nu înţeleagă nimic – iată
definiţia exactă a limbajului.
Sensul nu e altceva
decât o iluzie semantică, oglinda
dorinţei tale de a înţelege. El este
la fel de relativ precum timpul şi spaţiul.
Unul şi acelaşi cuvânt poate însemna
binele sau răul, începutul sau sfârşitul,
lehamitea sau nesaţiul. Această lume
este ea însăşi o tautologie. În realitate,
nu există bine şi rău, dragoste şi ură, iarnă şi vară
decât pentru firile plăpânde.
Nu există trecut şi viitor, cauză şi efect
decât pentru minţile şchiopătânde.
Tu însuţi vei muri în viitor
pentru a te fi născut în trecut, înainte
de a-ţi fi zămislit o placentă,
câţiva litri de lichid amniotic,
după care o mamă, apoi un tată
cu tot arborele lor genealogic şi filogenetic,
cu tot panopticul lor planetar, mergând
dinspre fii înspre părinţi,
dinspre limbă şi dinţi,
înspre explozia supernovei,
apoi înspre atomii de calciu şi de carbon
din pântecul gigantei roşii,
iar în final, refăcând simetriile rupte,
înspre Marea Explozie. Altfel spus,
tu vei muri pentru a fi creat
prin suspinul tău ultim, dinainte de moarte,
lumea – care, privită din celălalt capăt,
va fi fost creată, dacă ţii neapărat,
prin Cuvântul lui Dumnezeu,
Precum scrie în Carte.
Dedicaţie
Doamnei M. P.
27 august 2008, miercuri dimineaţa
„Dacă vrei loialitate, cumpără-ţi un câine.”
(folclor urban contemporan)
Bună prietenă, te-am auzit spunând nu demult
Că, până acum, n-ai izbutit să afli de la vreun om
Ce e iubirea.
Auzindu-te, m-am gândit o clipă că exagerezi, dar apoi
Am înţeles că s-ar putea să ai dreptate.
Statistic vorbind, cred că printre oameni,
Cei cu adevărat capabili de iubire
Sunt abia doi sau trei la un milion. De aceea,
Nu e de mirare
Că prea puţini dintre noi avem norocul să-i întâlnim.
Iată de ce
M-am gândit să te ajut, dezvăluindu-ţi
O cale mai scurtă şi sigură, pe care, urmând-o, tu
Vei afla negreşit
Ce este iubirea adevărată
Şi nedezminţită, iubirea
Până la moarte.
Iat-o aici; te rog
S-o iei în considerare
Cu toată seriozitatea şi încrederea.
Mai întâi, fă-ţi rost
De un căţel de şase săptămâni, abia înţărcat. Nu te uita
La rasă – e preferabilă o corcitură comună.
Ia-l acasă, consultă un veterinar
în privinţa îngrijirii şi hranei,
Dar să nu-ţi treacă prin gând să cunoşti vreun dresor.
Apoi, pregăteşte bani suficienţi
Ca să înlocuieşti pe rând uşile, bună parte din mobilă, covoarele,
Plus câteva cărţi, câteva perechi de pantofi, genţi şi poşete.
Hrăneşte-l până la refuz, culcă-l cu tine în pat,
Ia-l mereu în braţe, mângâie-l ori de câte ori ai mâna liberă
Şi vorbeşte-i tot timpul ca unui om. Nu folosi
Niciodată interjecţiile obişnuite pentru câini.
La masă, dă-i întotdeauna şi lui din farfuria ta –
O îmbucătură tu, una el,
Până când vezi că nu mai vrea.
Lasă-l să facă orice doreşte, iar când face măgării,
Nu-l pedepsi, ci mustră-l cu blândeţe şi dragoste, mângâindu-l.
El, desigur,
Nu va şti vreodată de ruşine sau remuşcare, dar va cunoaşte
Sentimentul vinovăţiei şi, în curând, ai să-l vezi
Cât de mult se va teme să nu-ţi piardă iubirea,
Să nu simtă în privirea ta mânia, lehamitea sau indiferenţa.
Ai să-l vezi cum va deveni
întruparea iubirii celei mai curate, a recunoştinţei,
A cuminţeniei, ascultării
Şi a frăţiei veşnice, neîmpărţite,
Până la moarte şi, poate, dincolo de ea.
Nu te considera niciodată stăpâna lui,
Ci sora lui mai mare,
Vorbind şi purtându-te cu el în consecinţă.
Astfel, veţi fi
Când amândoi câini, când amândoi oameni.
Dacă îţi va muşca uşor vârfurile degetelor,
Dacă te va linge pe obraz, pe nas ori pe gură,
Nu-ţi fie nicidecum silă şi nu te feri. Încurajează-l
Şi răspunde-i cu mângâieri şi cuvinte drăgăstoase –
E chipul lui de a te săruta.
După vreo trei-patru ani, te va mai părăsi din când în când
Pentru câte o căţeluşă în călduri, dar întotdeauna va reveni,
De oriunde, la tine.
Nici eu, bună prietenă, deşi am fost foarte iubit,
N-am cunoscut de la oameni iubirea absolută.
Pe aceasta, cred că bunul Dumnezeu
Ne-o păstrează la El, în
Patria nemuritoare,
Iar aici, pe pământ, ne îngăduie s-o întrezărim
Doar în fiinţa câinilor,
Îngeri în trupuri de fiare.
Lecţia de română
Octombrie 2013
Dragi copii,
Numai bunul Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă,
Numai El ne-a văzut fiecăruia naşterea şi moartea,
încă dinainte de întemeierea lumii.
Totuşi, pe cât ne stă în putinţă,
Şi noi, oamenii, trebuie să încercăm
Să întrezărim prin ani ceea ce ar putea urma.
Tare mă tem că voi pierdeţi vremea aici
Cu toate aceste romane şi poezii,
Povestiri, drame, nuvele,
Elegii şi amintiri din copilărie,
Cu gramatica şi ortografia limbii române,
Cu categoriile ei lexico-semantice
Care, oricum, nu vă mai spun nimic,
N-au nici o legătură cu viitorul vostru
Şi, în orice caz,
Nu vor încăpea în valizele voastre
De emigranţi.
Învăţaţi cât mai bine engleza, franceza, spaniola,
Italiana, germana, suedeza, olandeza –
Altminteri, nu veţi putea munci în Europa nici în State
Decât ca salahori, spălători de vase ori sezonieri agricoli,
Iar când o să fiţi de vârsta mea,
N-o să puteţi schimba nici un cuvânt cu nepoţii voştri,
Cu nora, cu ginerele, cu vecinii sau cuscrii.
În cele din urmă, veţi ajunge
Nişte bătrâni singuratici, tăcuţi,
Mereu cufundaţi în amintirile obscure
Ale originii voastre.
„Lasă-l în pace, e de treabă, dar e puţin ciudat –
Nu e din ţara asta, a venit de undeva din Est”.
Transparenţă
4 aprilie 2015, Sâmbăta Floriilor, dimineaţa devreme
Prin ţărâna reavănă, printre mlădiţele verzi de salcie
De care atârnă mâţişori pufoşi aurii,
Ţi se străvede cumva chipul, precum
Peştii prinşi în gheaţa râurilor,
Dar tu nu eşti ca ei, încremenit,
Ci trăieşti şi te mişti asemeni argintului viu pe sub gheţuri;
Asemeni cositorului topit în căuşul meşterului,
Din fiinţa ta se ridică aburi metalici, oglindind
Undeva în adâncuri şi în depărtare ori poate foarte sus,
Pe interiorul calotei stratosferice,
Gânduri şi fapte, sentimente, închipuind
Bunăoară amintiri ale mele cu tine, paşii tăi vătuiţi
În dimineţile de iarnă, când te trezeai de cu noapte
Să mături zăpada şi să te pregăteşti de mers la fabrică,
Ori visul în care Ileana te-a văzut coborând,
Într-o dimineaţă senină de vară,
Pe drumul de sub pădure, vesel şi fericit,
Cu un pui de urs în braţe;
Râsul tău plin de bucurie,
Strecurat de toate firimiturile răutăţii,
Pe care văd că Domnul nu ţi-a poruncit
Să-l lepezi când ai trecut dincolo.
Acum, fiinţa ta e vie într-un chip cu totul neaşteptat,
Precum oglinda unui lac de argint viu
Ascuns în creierii unor munţi neumblaţi,
Din care se ridică aburi metalici
Sub lumina stelelor şi a lunii.
***
Ovidiu SIMION
Elegia I
(Pământul )
Părinţii noştri dragi şi iubiţi şi respectaţi şi doriţi
au murit, au dat ortul, s-au dus dracului, gata ! –
tati şi mami, unul după altul, ca doi bulgări de zăpadă
în mâna lui dumnezeu, ca două popice, ca
un castel din trei cărţi de joc,
ca doi dinţi din faţă.
Tati şi mami au căzut sub cârtiţele harnice,
au bufnit, din donjon şi mansardă, pe scări
până hăt ! în colţul cel mai întunecat
al tuturor pivniţelor şi dungeoanelor Casei norocoase a Vieţii.
Şi au lăsat moştenire o lume nouă,
cu totul alta, numai a noastră.
E fix ca şi cum ei n-ar fi fost niciodată. Şi nici n-or să mai fie,
pentru că-n lumea asta în care trăim cu siguranţă nu mai sunt.
Decât hainele care putrezesc mai greu, ascunse,
pantofii cu blacheuri, agletul şireturilor, proteza dentară etc.
Întrebarea care ne trezeşte, deseori, din siestă:
Oare a fost doar o părere, o impresie,
o reacţie electrochimică cerebrală,
odată-ca-niciodată-un-basm, un vis frumos &
prea colorat, spre dimineaţă ?
A fost sau n-a fost ?
Soția ovulează & fantazează, ca întotdeauna.
Copiii chirăie, cu mânuţe pufoase şi guriţa mânjită
de ciocolată topită. În ei colcăie & dospeşte, tic-tac, un vajnic voinic
care-l va ucide negreşit pe zmeul greşit, pe cel bun.
Ultima strofă din O, mamă …de Mihai Eminescu n-avea ce căuta acolo
(de fapt, nici a doua.)
Mama e putredă, iar din tata n-au mai rămas decât
ciolanele compactate de pământ –
Să nu cauţi comparaţie
pentru cine te ţine cel mai strâns în braţe.
Elegia a II-a
(“Nature never goes out of style.”)
Aici mă aflu eu, încă un victorios
care se înalţă pe vârfuri cocoţat pe Everest,
doi metri jumate deasupra,
singur pentru restul vieţii, înfăşurat în manta-mi,
în aerul turbionar şi îngheţat, (foarte) sărac în oxigen.
Aici e mormântul părinţilor mei. Dublu. E vară.
În stânga, tata e distilat în seva ierbii verzi pe care
o cosesc la fiecare două săptămâni.
Unde, de şase luni, doarme mama, furnici harnice, miriade,
cosaci, buruienile proaspete şi melci băloşi îşi fac lucrarea
sub roiuri de albine, fluturi şi gângănii zburătoare, mii.
Natura-i o vergină îmbietoare, cu faţa roşă de dogoare,
cu sinul alb, de piatră, rotund şi dizvelit.
Elegia a III-a
(C-secţiunea)
suntem mai mici decât singularitatea gravitaţională din inima găurilor negre –
acel punct infinit de mic, cu o densitate infinită, care mănâncă tot-tot,
până şi lumina – , mai mici decât sufleţelul din trupul
întins cuminte în coşciug, la doi metri sub tălpile noastre umplute
cu sânge în plină luptă cu gravitaţia, până în capilare şi capilaricule,
ca să ne fie cald & bine în pantofii negri şi impecabili de nuntă,
botez şi înmormântare; suntem absolut indispensabili ca să
ne punem întrebări simple: de ce zboară păsările? de ce înoată peştii?
(– dar ele, ei ştiu că zboară şi înoată? – ) de ce mai vin berzele înapoi?
de ce copiii sunt cronometre mai exacte decât ceasul atomic
dacă după va fi identic, exact, întocmai ca înainte să ne fi pomenit pe lume?
cineva plânge întotdeauna, în hohote, pe ascuns, îşi îndeasă ochii în găvane
cu podul palmelor şiroind de lacrimi, şi râde ca proasta în târg la serviciu, hi-hi-hi,
opt ore/zi, cinci din şapte.
ferice, zic, de cei ce încă mai pot fi înjuraţi apăsat de mamă,
ce n-au căzut în lume dintr-o C-secţiune care s-a vindecat după o lună.
Elegia a IV-a
(In lieblicher bläue …)
lui F. H.
„În albastru adorabil înfloreşte turla bisericii cu acoperiş de metal.
O împresoară forfotă de rândunele, ea stă turnată
în cel mai emoţionant albastru. Soarele alb urcă pe cer
şi colorează tabla, doar cocoşul-giruetă cântă în tăcerea de sus.”
Săgetam strada gării spre centrul oraşului împreună
în pasul ştrengarului (avea patruzeci şi unu de ani, aveam şase)
la tanti Joca remaiatoarea de ciorapi
cu fire duse stopate cu bobiţe de ojă roşie ca sângele
braţele noastre erau rotoare
în urma noastră aerul rămânea
pe feţele trecătorilor încremenit în vârtejuri încinse.
Eu eram maimuţa cea tânără, ea era maimuţa bătrână
eram o comoriţă o porumbiţă şi un pui de om
am plâns patru ore în ultima bancă
în clasa întâi ţinând în braţe căţelul de
cauciuc cu trompeţică trădat
voiam să mă fac şofer şi cizmar
era nenucia când rămâneam singur
trimitea o vrabie să mă privească de pe pervaz.
Asta-i menirea soarelui – lucrarea lui scoate totul la iveală,
le arată celor cruzi şi neştiutori şi fără minte calea
pe care se vor pierde în pădurile de metal, trei, pe rînd,
apoi într-o vale în care cură uşor & mititel un pârâu cu lacrimi
şi-un firicel de sînge din rana din piept a soldatului
iarba creşte, verde verde verde şi grasă şi cărnoasă
nimeni nu te mai apără unghiile nu cresc nici părul
doar pielea se face zgârci se face nimica
şi um-blă mâ-ţa pe peréte, pân’ te-apucă
wily-wily-wily degeţelul mic nu ştie nimic
„ chinurile seamănă toate.
Cele pe care Oedip le trăi,
cu tânguirea unui sărac căruia-i lipseşte
ceva. Fiu al lui Laios, sărman străin la greci!
Viaţa-i moarte şi moartea-i altă viaţă.”
Elegia a V-a
(Viaţa după mama)
Îţi iubesc moartea, mamă. (Acum
sunt un bărbat adevărat : puternic, responsabil, romantic &
cu simţul umorului. Te vizitez doar o dată pe săptămână.)
Nu te mai am decât pe tine. Nu mă legeni,
nu-mi spui povestea cu Virviruşa plecată în pădure,
dumnezeu mă umple de spaimă.
Te iubesc aşa cum eşti. O luptătoare, o gueule cassée în descompunere,
care mă întreabă, spre dimineaţă, dacă o iubesc şi-aşa.
Te port direct în inimă, 3D, nu în buzunarul de la piept.
Inima mea încă bate, cu patru camere
umplute cu sânge încleiat ca mierea însângerată –
căile de acces, cablajul, furtunurile, tuburile, ţevăria
manometrele şi voltmetrele –
valvele etanşează, pistoanele se duc şi vin, gresate, cazanele sunt
sub presiune
Poate o să mă dau huţa.
Când vreau eu,
soarele şi cerul meu se sting cât aş pocni din degete.
Cât aş apăsa un întrerupător.
Un candelabru somptuos în bezna ca cerneala e absurd.
Te iubesc, mamă. Am rămas numai noi doi. În
lumile noastre Rorschach. Tu eşti aripa stângă a liliacului
prins în perdea cu cleştele de rufe , eu sunt aripa dreaptă.
Bazinul osos.
Ştiu. Vrei acasă. Nu mai poţi respira.
Ţi-e pieptul apăsat de prea multă greutate.
Într-o zi o să-ţi trosnească sternul.
N-o să se producă niciun cutremur.
N-o să aud nimic.
Elegia a VI-a
(DEATH WUZ HERE)
Mama a trăit ultimii șase ani scuipându-și plămânii, ca să facă loc
să-i crească alții, noi, pentru că-i era frică de moarte
și nu se putea împăca la gândul că, odată ș-odată, va trebui să moară și ea
(amâna mereu și nu voia să audă – cum fac alții cu dentistul).
Voia să-și schimbe și inima – la fel, pe rând, rinichii, ficatul, pancreasul:
întâi organele interne, câte unul pe lună.
Avea gata pregătit un plan amănunțit de rejuvenare.
Dar toate clopotele-au spus: prea târziu, nu-i vreme de vărsat lacrimi.
Ar fi trebuit să înceapă mai devreme. Pe când nu împlinise
26 – când mergea cu viitorul meu tată la cinema la Zboară cocorii și
viitorul meu tată i-a spus că seamănă leit cu Tatiana Samoilova,
dar că ea e mai frumoasă.
Acum dulcea noastră mamă e moartă.
Un vânt hain și pizmaș, stârnit din senin, a înghețat-o
și a ucis-o. Deci, de-acum înainte,
iarna e-a morții trâmbițătoare strâmbă fără suflet,
înfășată în mahrame ce se vor topi.
Acum zăpada a netezit sub greutatea ei pământul,
și ține cald, ca o pătură, trandafirilor, garofițelor și crăițelor pe care le-am plantat
pe fața și pe pieptul ei, în primăvară.
Și-i ține cald.
Nimic putrid aici.
Elegia a VII-a
(Cât ai scote un dinte de lapte cu aţă de cusut)
Mamă, ştiu că întotdeauna ţi-a fost frică să mori.
(Cam aşa cum altora le e frică de şerpi, de lipitori,
de animale târâtoare, de apă, ori de avion).
Ştiu că-ţi era foarte frică, nesănătos de frică, că toată viaţa
ai fost o tanatofobă patentată,
cu toată simptomatologia ca la carte,
conformă DSM IV si ICD 10.
Prima dată, să ştii, deja mergeam la grădiniţă, eram băiat mare
(eram foarte mândri amândoi ţinându-ne de mână
pe trotuar – ţii minte cum
ne claxonau toţii şoferii?),
te-am auzit spunând lui tanti Joca:
n-aş vrea să ştiu cînd se întâmplă,
să fie aşa, să se termine dintr-o dată, să nu ştiu nimic, –
când am fost în vizită la ea şi ea mi-a dat biscuiţi negri cu cacao
şi dulceaţă de cireşe negre şi m-a lăsat să mă joc cu Peter cel Bătrân,
care făcea hapciu
când mă apropiam de el ca să-l prind de mustăţile ţepoase şi rare şi lungi şi albe.
Nu mai ştiu când mi-ai spus ultima dată că urăşti moartea,
şi cât de frică ţi-e, şi că tu crezi, din tot sufletul, tot,
dar că, oricât de mult te-ai străduit o viaţă întreagă,
nu crezi că, pe urmă, ar mai putea fi ceva dincolo,
c-ar mai fi o viaţă veşnică şi că acolo o să te întâlneşti
cu bunica, cu bunicul, cu mătuşa Silvia, cu toţi.
În ultimii şase ani ai părut vindecată.
Ultima dată când am vorbit, mi-ai spus că mă iubeşti
mult-mult-mult-mult-mult-mult-mult şi
că acolo eşti înconjurată de foarte multă dragoste.
Ei, acum vezi că n-a fost greu?
A fost cât s-ar arde un bec,
cât ai opri televizorul,
cât ai strivi sub pantof un gândac de bucătărie.
Zi că te-a ciupit un purice … odată …pac!
Acum eşti o moartă plină de dumnezeu.
Elegia a VIII-a
Mama a fost foarte curajoasă:
a rămas să privească întâiul film de groază din viața ei
până la capăt –
doar pentru datoria lucrului dus la bun-sfârșit.
cu spatele îngropat în fotoliul din purpură imperială,
ore în șir, în cel mai abrupt montagne-russe din lume:
mai periculos decât Fuji-Q Highland.
nu și-a dus măcar o dată mâna la ochi,
nu a privit printre degetele făcute foarfece.
s-a uitat țintă în pânza cinemascopică
ca-ntr-o oglindă mare ca marea unită cu cerul la asfințit.
a sorbit aerul cu nesaț,
și-a umplut plămânii cu oxigen sub presiune –
o mare tragediană, o maratonistă, ai fi zis.
Elegia a IX-a
(The Snow Globe)
Copilăria e doar pentru pici (piticii cei mai mici).
Paradisul e-ntotdeauna pentru cei mari: e ceva ce-a trecut
demult și se va reîntâmpla
când Doamne-Doamne ne va chema în dreapta Sa.
(El e întotdeauna la trecut și la viitor,
și e, mai ales, binecunoscut și treaba părinților).
Poți să-ți confecționezi singur cel mai frumos glob de zăpadă: de ex.
Tata, Mama și Copilul, Cea mai fericită familie din lume. E
simplu și poți, până meșterești, până una-alta,
să-ți aduci aminte și să plângi cât vrei; să râzi în
hohote și să scâncești, să-ți târșâi pantofii: până vei fi spaghettificat
de gaura neagră din coșul pieptului.
În fine, vei fi scuipat îndărăt,
dintr-o mașină de tocat,
închegat din mii de mii de fire carmin,
tot în lumea asta.
Ai nevoie de un borcan, cât mai rotund, de bobițe de zăpadă artificială (polistiren),
de super glue, apă, glicerină de la farmacie, aracet și trei figurine prefabricate în minte,
date cu praf de sclipici.
O să cearnă, o să troienească.
***
Gheorghe SIMON
SIC TRANSIT ULISE
Fuga per canonem
-
Copil. Acum un secol perimat
în tremurări de uitare
pe străzile solitare din Dublin
cutreiera un tînăr cutremurat de cuvinte
umbrindu-şi sufletul pînă în zorii trezirii
fiindu-i o teribilă frică de nopţile albe
ale aurorei scandinave
citind în grabă Fuga per canonem
cum lumina răsare de pe chipuri anonime.
Surprins de un duh străin
ascuns într-un cuvînt
de care copilul se va fi temut
cînd deodată i se arătă
din Turnul de veghe
ca un fulger alb
ea
clipa umbrită de amintirea subită
a copilăriei smerită-n peisaj
cum valuri se sting la un mal
făcînd să se-ntrupeze tăcerea de piatră
înscrisă pe fruntea celui care pleacă
pentru a-şi face loc de unde să se-ntoarcă
spre o imaginară Itacă.
Toate i se perindau în vîrtej de ispitire
precum la ora de geometrie
i se întipărise în memorie
un cuvînt fără glorie precum numele părintesc
încrustat pe un pupitru din amfiteatrul
de la Colegiul Sfînta Treime
făcînd să dispară toate chipurile
transfigurate în neaşteptata
Figură a Tatălui Ceresc
cum întreaga geometrie
din neclintita galaxie
făcea să se destrame
desfigurată
făcătura neînsufleţită a simoniei.
Exilat între străini
i se arătau toate
în atît de cumplita sărăcie
cu haine împrumutate de la Fiul
în căutarea numelor comune
prin citirea literelor din alfabetul irlandez
fiecare copac o literă
fiecare rîu o fecioară
despletindu-şi umbra spre revărsarea de sine
pînă i se pierdea urma
în tăcuta mare cu sclipiri jucăuşe
ale sufletelor rămase
la suprafaţa orbitoarei melancolii
suspendînd Cuvîntul.
Ulise e doar o propoziţie:
după treimiişaptesute de ani
şi după ce a orbit
Homer se întoarce în Irlanda
ca un răspuns bun
aşteptat de Fiul Tainei
cu o memorie de elefant se spune
în trei zile am învăţat 500 de versuri
şi pot să le repet fără greşeală.
Din exces de timp năvălitor
privind gnomonul din crucea zilei
el a purces pe mările interioare
ale Irlandei
pentru ca Figura aurorală
să se recompună şi să ne apară
ca un palimpsest
în ţesătura vie pulsatorie
eliptică de subiect.
Douăzeci de mii de ore i-au trebuit
pentru a traversa deşertul imaginar
pe apele absenţei
suspect în ochii oamenilor de nimic
acuzat de răutăţi inventate
între matutine şi nocturne
îi dădu pe toţi la dracu
şi pe Bloom şi pe Hermes şi pe Ulise.
Afurisenie, fiind cuvîntul
repetat în grabă şi pe care-l regreta
ca un fel de maudit al stării de veghe
cînd nimeni nu-l citea cu asprimea
vîntului care tulbură duhurile rebele
rătăcitoare pe Marea Neliniştirii.
Toate măturate de raza neagră
a Gnomonului grăbind asfinţitul
cînd Taina îşi dezvăluie subit
frumuseţea ascunsă
sub valuri de aşteptare seculară
psalmodiind molcom durerea
zidurilor în care mocneşte
tăcerea alumnului încasînd clipe calpe
în cuvinte piezişe
în penumbra străduţelor înguste
de unde îi era dat
să vadă imagini decoltate
încît puterea închipuirii
îi dădea aripi să zboare
pe deasupra forfotei şăgalnice
în văzduh
precum Chagall în Catedrala din Metz
a văzut Fecioara imaculată
primind fără frică Harul neîntinării
ca orice pămînteană supusă îndurării.
-
Bărbat. O mie de cuvinte şi un teanc de notiţe
aproape ilizibile dictate literă cu literă
spre a face să curgă rîurile pletoase ale Irlandei
spre marea mocnind de gînduri ascunse
pentru a face umbră paginii albe din Cartea Facerii
cititorul se opreşte cuprins deodată
de un vertij ameţitor desluşind o făptură de semne
înstelate pe tîmpla Sfîntului din Montparnasse
înmugurind în spirală sufletul celui cuprins
de nostalgia începutului
în Portretul de acum al artistului
cu faţa spre un trecut cuibărit tot mai adînc
pînă la ultima rază care-i atinge fruntea
şi izvorul însetării de sine în acolada privirii
întoarse îndărătul cortinei de unde pîndesc
aceleaşi figuri anonime cum ai încorda clipa
răsucind-o cu o cheiţă de aur aflată întotdeauna
la purtătorul de comori celeste în inima vulcanică
şi a nepotolirii cuvintelor geană sub sprînceană
cale sprîncenată pînă ajungi
unde ai mai fi fost vreodată
gene clipind alene
verbe şi nume răsărind
din pomene şi prolegomene
gene sub sprîncene cale nevăzută
fără de capăt
ne-ncepută.
O mie de cuvinte roind spre încîntare
clipind arar şi repede
în Itaca lui Joyce
in terra viventium dat
non non dat tertium
pe retina zilei soarele orbitor
şi subţiate raze
fac din văzduh tremurător o privelişte
în care citeşte ochiul triadic nemuritor
precum iniţialele fiicei Lucia
făpturi vii de lettrines
în vitrina de suflet a Tatălui
care se preface că o ia uşor
de la un ospiciu păcălindu-i pe doctori
şi dîndu-şi o falsă adresă
şi vreo patru mii de franci
ca să-şi cumpere un mantou de blană
în aşa fel procedînd
păcătosul meu suflet celtic
dintr-un instinct de castă rusesc
vizibil în scrierile lui Tolstoi
care nu e niciodată plicticos
niciodată stupid
niciodată obosit
niciodată pedant
şi niciodată teatral.
III. Efigie. Joyce e un fulger viu, neîntrerupt
deasupra unui abis uman corupt
o entitate plutitoare
o entelehie fulguitoare
o magmă rece
cu străluciri interioare
de cristal şlefuit în imaginar
pe cînd mie, cititor solitar
mi-e dat să văd luciul viu al viciului
aparenţa deşartă şi înălţarea aparentă.
Joyce e un Dante răsturnat
convergent doar în rezonanţă şi actanţă
un fel de punte suspendată
deasupra unui abis
iar acel Cineva, presupus că ar traversa
deşertul uman al vieţii
recompune o lume
israelit-irlandeză
ameninţată cu destrămarea
unde destrăbălare nu-i şi nici viciu
viciul e doar numele obişnuinţei.
Bloom deschide bine păzite uşile Infernului
care încălzesc şi excită
pe cei dinăuntru, cuprinşi de duhul remuşcării
excelînd în mizeria clipei
care are durata veacului fără de capăt
exacerbînd amintirea păcatului
pe măsură ce vrei să fie dat uitării.
Un american credea despre Bloom
că e Ulise în persoană
cum în avatar putea fi văzut la Bucureşti
la Fondul literar, sosit, într-un palton ponosit
să împrumute ceva bani
cît să-i ajungă pînă la următorul episod
al Penelopei fără punctuaţie dar cu accente
Mircea Ivănescu, Hyperionul sibian
cel care a dat chip românesc ulisianului Joyce.
Bloom deschide uşile Infernului
dar nu pentru a înfrînge moartea
ci pentru a preamări puterea
şi triumful searbăd al autodizolvării.
Nici o părere de Înviere
nici cît urma unui bulgăre de zăpadă
în clocotul întunecat al smoalei
în iureşul înviforat al chinului
fără de sfîrşit
aşa cum neantul cotidian
ştirea zilei faptul divers ultima oră
pier fără de urmă
însetînd foamea de senzaţie
şi paralizînd în valuri
persoana umană.
Nimicul are durata clipei
care îşi diminuează puterea
pe măsură ce ne dă iluzia
că potoleşte o însetare fictivă.
Bloom traversează deşertul unei zile
înteţeşte aparenţele
sortite unui exil interior
de o crudă viclenie
care fac din om un haos orbitor.
În Ulise, Dumnezeu ar voi să se ascundă
de om şi de lume
de aceea toate ne apar posibile
aşa cum totul e probabil în viaţă
viaţa ca un privilegiu al indeterminării clipei
precum Bloom ni se arată
îşi face apariţia şi ne deschide
şi căruia îi deschidem
cînd ne cercetează sufletul.
-
Akasia. Într-o carte deschisă la prima pagină
marea nelinişte vraişte năvăleşte
şi înnegreşte pustiul lacom al sufletului
cu litere cît mai mărunte
inundate deodată
de o prea aprigă ardoare interioară
marea neagră marea moartă
fără ieşire din sine
să respire în largul unei lămuriri senine
să-ţi vezi sufletul în oglindiri cristaline
cu irizări pe manşeta albă a paginii
cu iniţiale în mărime naturală
cum îi stă bine duhului în treime
cum părintele e răstignit
de viu în fiu
cum fiul risipitor
purtat de valuri şi strivit de ţărmul
matern al rodniciei
tăcere topită în tumultul clipei
cît ai clipi şi o altă clipă te-ar umbri
cum ai călători înapoi spre casă
şi casa să devină o corabie beată
înaintînd duios dureros
spre asfinţitul zilei
cum ai face să se trezească Homer
cu Fiul Ulise întors
dintr-o călătorie care sfîrşeşte
înainte de a începe.
Împînzită fiind mai întîi şi lămurită
de pe un ţărm spre un alt tărîm
unde cuvintele ţin loc de fiinţe
şi în loc de fiinţe făpturi de semne
precum smochinul neroditor
de prea multe vorbe şi vorbitori dezertori
pe cîmpia mănoasă a înţelesului
unde orice sunet e îngropat
ca pe o sămînţă de vorbă
în viul pămînt
unde nimic nu se întrevede
la orizontul naşterii din nimic a luminii
cu razele curgînd aurite şi înrîurite
pletoase ca rîurile Irlandei înverzite
după ce vor fi părăsit
ţărmul de aur al tăcerii homerice
himerice.
Într-o dimineaţă
într-o clipă în faţa unei biserici
tînărul tenace aplecat şi aplicat
răpit cu totul de un duh straniu
pînă i se ia vederea interioară
ocupat pînă la moarte
cu şlefuirea muchiilor
celor patru Evanghelii
adulmecînd aerul răcoros al uimirii
după două mii de ani
Odiseu ajunge în sfîrşit
într-o altă carte
şi Cartea e mai vie decît autorul.
Cu spatele la noi
într-o fotografie preferată
priveşte în lumea cealaltă
de pe malul stîng cu ochiul stîng
spre celălalt tărîm
pieptănînd pletele rîului Anna Liffey
din sufletul Luciei
ca pe un alfabet al tăcerii
fiecare literă e o rană în cununa verde
de pe creştetul Annei Livia
fiecare sunet înmugureşte
murmurînd ascuns precum Fiul
se eliberează de tot ce e pămîntesc
neascuns
şi-i împrumută Părintelui
cămaşa prea strîmtă
cum corpul literei vii
i se pare prea strîmt
pentru duhul înaripat în văzduhul uimirii
precum Tatăl, un nou Odiseu
călătorind spre tărîmul drepţilor
cu un ochi zarea închizînd
cu celălalt înflorind
lumina de pe celălalt tărîm
un pămînt viu verzui
verzui cum e chipul cîmpului
zănatice zîne cucerite-n contemplare
şi-ntre pleoape raze frînte.
Numele lui Dumnezeu e în sufletul omului
cînd un francez se roagă şi spunea Dieu
Dumnezeu numaidecît ştia
că se roagă un francez
precum portretul Creatorului irlandez
ni se relevă cînd îl privim
şi îl vedem cum îşi întoarce
faţa înspăimîntată privind în altă parte
cu spaima care îl cuprinde
zvîrcolindu-se asemeni unei frunze
aruncate în foc
aplecat asupra cărţii ca asupra lui însuşi
cum numele e o cuantă a Duhului
atît de comun înveşnicindu-ne
cum portretele sfinţilor
cu braţele înclinate a binecuvîntare
şi atît de clara răsfirare a degetelor lui Iisus
care scriu în aerul biruitor
al Duhului însufleţitor
de parcă ar scrie direct pe feţele noastre:
profeţind şi imitînd
zgomotele bastoanelor de cricket:
pic, pac, poc, pîc: ca nişte stropi de apă
într-o fîntînă, domol picînd
în cupa plină ochi
direct în sufletul Barbilianului
aflat cîndva la izvoarele Dunării
curgînd pe dedesubtul fiecărei pagini
încărcate de referinţe
precum păcatele omului
cum nu ar fi fost
se topesc deodată
pe întîia pagină albă
a Duhului.
[Vatra, nr. 7-8/2015]
