Aurel PANTEA
Poeme
***
In memoriam Alexandru Vlad
Simt alte acorduri.
Sînt momente cînd limba priveşte în moarte.
Sînt clipele în care viul exhibă ultima enigmă.
Bănuiam de mult că muzica arată cel mai mult din ceea ce nu poate să apară.
Acum, indecenţa morţii amînă încă o dată ceea ce, totuşi, s-ar fi putut să apară
***
Am fost la înmormîntarea lui Alexandru Vlad,
prieteni trişti,
tristeţea era regula impusă de lăuntruri devastate,
am ieşit din cimitir, să beau ceva,
l-am întîlnit pe Baciul Moldovan,
avea faţa radioasă,
mi-a spus că tocmai o întîlnise pe iubita lui
din tinereţe
eşti frumoasă, i-a spus,
toţi se îndreptau în direcţii diferite,
pînă la urmă se vor întîlni,
numai lumina de pe chipul prietenului spunea altceva,
cu totul altceva,
lumina aceea spunea un nu revoltat
rosăturii
***
Dinspre tine vin numai şoapte,
cu tine urcă în oraş amurgul,
un grai fără seamăn seamănă melodii,
că tot trupul îţi cîntă,
te-am văzut cum priveai trecătorii,
ochii tăi secerau chipuri, în vechimile serii,
cineva a povestit odată despre cum apari în desimi de aparenţe,
cum pe chipuri se aşează lumini străine
şi pe străzi pluteşte o răcoare
ieşită din respiraţii de demult.
în preajma ta
toate de aici
îşi găsesc apusul,
pînă cînd mîinile tale mîngîie ceva molatic
şi întreg oraşul se înalţă,
încît se vede surîsul crîncen,
doar el, surîsul crîncen al unei feţe enorme
***
Mişcările tale moi,
trupul în surdină
invită la înverşunate descrieri;
ţi-aş scoate zilele din trup,
ţi-aş aresta trecutul, cînd nu te ştiam,
să nu mai simt palpitul altei vieţi
prinse încă în memoria ta,
cînd mergi prin cameră, neatentă,
şi atingi cu gamba mobilele,
cu chipul încă prins în voluptate,
îmi auzi privirea cum îţi înfăşoară coapsele,
încet, ca o insinuare,
iar tu chiar prinzi privirea aceea
şi o depeni, şi te înfăşori cu ea, atrăgîndu-mă, pînă cînd nimic
nu ne mai desparte,
pînă cînd îmbrăţişarea noastră
nu mai lasă nici un loc
pentru moarte
***
În semiumbra camerei,
afară e după amiază,
toate clipele plutesc leneşe,
amintirile s-au retras
în prezenţa tandră,
trupul tău destins
oferă pîine luminii
***
Amintirile cu tine
sunt animale blînde,
vizitînd prezentul
cu mii de ochi,
din acea noapte, cînd ai făcut să se nască
în adolescent
privirea de bărbat,
de atunci în inima mea
au început pregătirile pentru moarte,
trupul tău de odinioară a strecurat în fiecare celulă
a trupului meu
narcoze străvechi.
ştiu că nu am scăpare,
dar febra acelei nopţi de dragoste
poate fi urma unei ferocităţi
în care învierile alunecă fericite spre moarte
***
Dacă ai fi plecat atunci,
s-ar fi prăbuşit zile peste zile,
aş fi văzut ce ar mai fi rămas
după ce, în disperare,
timpul
ar fi zidit ultima citadelă,
să nu se vadă sumbra goliciune din care se naşte,
dar ai rămas
şi frumuseţea ta s-a hrănit
cu măştile pe care le ia fiecare clipă,
aparenţe care m-au sedus
fără să-mi spună cineva
că aş umbla prin frumoase grădini,
ale unei călătorii din care nici unul din noi,
pentru nimic în lume, nu ar fi putut lipsi,
ca să se împlinească
neştiutul pe care amîndoi îl purtăm
nu se ştie unde
***
Nu îmi vorbeşti, Doamne,
nu ai loc de laşitatea şi justificările mele,
Tu eşti tăcerea în vertigiu din rumori,
nu am nimic să Te cheme,
dar Îţi simt prezenţa în pata însîngerată
din începutul şi sfîrşitul
fiecărei zile
stau în trufia rugăciunii
şi graiurile mele se prefac în cenuşi
***
Katia priveşte florile de maci
din grădina noastră sălbatică.
Ştiu, lirismul e o afacere minoră, acum,
în oameni detracaţi
***
O noapte întreagă cu morţi dragi
mi te aduce, acum, fragilă,
dintr-o primăvară îndepărtată.
tatăl meu murise în aceeaşi noapte, cînd noi ne celebram dragostea
într-o vreme brună,
asta se vedea pe toate chipurile,
iar tu, printre femei în negru şi plînsete,
erai însăşi inocenţa derutată,
toţi te îmbrăţişau,
purtînd pe chipuri viaţa şi o tristeţe venită din scurte priviri spre cel mort,
era un april crud, strigat de exploziile anotimpului.
Acum, în silozul de întîmplări de după aceea, privirile tale
de atunci
revin şi fac din nou imposibilă moartea dragostei
***
Katiei
Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele
dintre ceea ce sîntem,
acum,
şi ceea ce nu vom mai fi,
încît intrăm, fără să ştim,
în tăceri fluide,
de unde doar o voce a cuiva ce ni s-a dedicat cu totul
ne mai poate întoarce.
Simţim chemarea ei dintr-un trecut
în care locuiam
şi care, parcă speriat
de acele tăceri fără capăt,
ne inundă cu atîtea amintiri
că putem face drumul îndărăt,
purtînd păreri de rău şi chemări abia născute
şi promisiuni
despre care n-avem de unde şti
că s-ar fi împlinit vreodată
***
Letiţia ILEA
duminică dimineaţa
In memoriam Alexandru Vlad
ziarele au scris apoi au tăcut
prietenii au plecat încet acasă.
te-am văzut ultima dată
fără să te recunosc.
am izgonit acea imagine din minte
nenumărate fragmente de viaţă
i-au luat locul.
zâmbetul tău bun
când eu îţi înşiram prostioarele mele.
nu mă întrerupeai doar îmi povesteai apoi
o istorioară cu tâlc.
descoperirile tale muzicale
pe care le adoptam imediat.
şi mă gândesc că ai plecat
exact într-o duminică dimineaţă
ca în piesa lui kris kristofferson
care ne plăcea atât de mult.
poate totul nu e decât o glumă
şi ai să te-ntorci precum soldatul crezut mort
din „La pescuit de somon în Yemen”
despre care tot de la tine am aflat.
astăzi ţi-am căutat cărţile în bibliotecă
le-am comandat pe cele pe care nu le am.
o formă de neputinţă.
îmi vor lipsi încurajările ironiile tale
cafeaua cu gust atât de diferit
când era povestită cu tine.
nu am intrat de atunci în cafeneaua
unde obişnuiai să mergi
sper în mod nesăbuit că eşti acolo
în dosul ferestrelor uriaşe
şi ai să-mi faci cu mâna
în timp ce eu trec spre universitate
sau chiar ai să-nclini uşor din cap
în semn de reproş că nu mă opresc.
ultimul meu dar pentru tine
au fost nişte crizanteme
poate mai potrivit ar fi fost un pachet de tutun
şi pe panglica neagră nu era loc
să scriu toate acestea.
***
Ruxandra CESEREANU
Povestaşul
Prin 1992-1993, vreo trei luni de zile (nu ştiu de ce a durat doar atât, poate au fost patru luni, dar nu mai mult), am avut un ritual anume de povestăşie cu Alexandru Vlad, în fiecare săptămână: mergeam la o cafenea mică şi clujevită de lângă noul sediu al revistei Steaua (în paranteză fie spus, Alexandru fusese redactor la Steaua, din 1990 până în 1991 – apoi se mutase la revista Vatra -, eu ajunsesem redactor la Steaua, după plecarea lui, în 1991). La cafenea, eu luam o prăjitură, el o cafea, apoi îmi povestea, cam 45 de minute, despre ce ar fi putut face Şeherezada în vremurile de-acum. Îmi mai povestea şi despre scriitoarele care o conţin actualmente, mai mult sau mai puţin, pe Şeherezada. Isabel Allende era una dintre ele; paradoxal, Anne Sexton era alta dintre ele. Alexandru povestea hâtru, cu ritualuri şugubeţe, cu poticneli intenţionate, cu zeflemeli, sorbind cu tihnă din ceaşca de cafea, într-o dispoziţie fumegăcioasă. Acest textuleţ introductiv este, de fapt, un soi de aldămaş pentru poemul care urmează.
Aşadar, stăteam în cafenea dar fără să fim aşezaţi,
de parcă ar fi trebuit să rămânem în picioare în aşa fel încât povestea să curgă prin noi
ca un pârâiaş.
Masa era înaltă şi ne lăsa să ne sprijinim coatele,
pe când cafeaua dorea fie şi cu de-a sila să ghicim în ea
şi să vedem în zaţuri cum arată lumea
şi cum se zăresc poveştile cu monoclul,
oriunde ne-am fi aflat noi, cei care nu ne săturam,
nici chiar dacă moartea ar fi fost vorbitoarea, cu uneltele ei de serviciu.
Tu erai povestaşul care făcea cerculeţe cu pipa,
în vreme ce eu vedeam cum din aerul cafenelei buştenii erau arşi
ca în anii când mergeam iarna la bunici şi mâncam prăjituri seara,
iar afară se auzeau lupii în depărtare şi luna îşi acoperea ochii să nu orbească de la gheţuri.
Tu vorbeai cu o lumânare mică între dinţi,
ca să fie un fel de soare în gură
iar cuvintele să se încălzească şi poveştile să crească şi să se înmulţească
aproape ca în biblie.
Femeile şi bărbaţii şi copiii din poveşti mişunau într-un furnicar cuminte,
chiar dacă uneori vorbele despre ei erau umplute cu spaime şi treceri
despre care nici noi nu ştiam prea bine cum să scăpăm.
Şi atunci tu ziceai – poveştile sunt nişte contururi care se schimbă mereu,
sunt prădători buni de iubit şi-ngrijit, dar care se cuvine să fie lăsaţi în sălbăticie,
iar eu ziceam – poveştile sunt nişte mişcări ale organismului,
ele au culoare portocalie şi mai au ceva ce noi nu vom avea niciodată,
putere de viaţă şi moarte.
Pe când vorbeam astfel, cu întreruperi şi aşteptări,
cafeaua ajunsese la zaţ, iar acolo se zăreau resturi de cuneiforme
ori chiar împotmolirea unui drum
pe care nimeni nu mai călătorea.
Vezi, ai spus tu, la sfârşit, poveştile sunt ca nişte obiecte,
ne ferim să le răsturnăm, iar mâinile nici nu mai ştiu de fapt să le mângîie
aşa cum ar trebui să o facă,
probabil fiindcă ele nu mai transcriu ceva primit de la naştere,
ci trec cenuşii şi se opresc doar în ungherele unde sunt lăsate în pace,
fără să li se ceară socoteală pentru faptul că sunt poveşti şi ar trebui să aibă ceva de spus.
***
Traian ŞTEF
Alexandru Vlad, fratele
Anul trecut, mai în toamnă, venit la Oradea împreună cu Al. Cistelecan şi Daniel Vighi, Sandu Vlad m-a întrebat pe neaşteptate: „tu ştii că eşti fratele meu?” Nu m-am mirat, nu am făcut ochii mari – care totuşi mi s-au umezit puţin, pentru că ştiam şi eu că el este fratele meu. Unul nemărturisit, unul pe care l-am urmat în multe cu toată deosebirea dintre firile noastre, nu însă şi dintre gîndurile noastre.
L-am admirat pe Alexandru Vlad din prima clipă în care l-am cunoscut, la căminul Avram Iancu. El nu locuia în cămin, dar îi vizita pe echinoxişti, iar eu îmi luasem misia de a-l aproviziona cu ardei iuţi de la cantină. Apoi, la cenaclul „Echinox”. Eram abia în anul I, citisem nişte poezii, Gheorghe Perian le desfiinţase pe bună dreptate, dar cam fără milă, cînd Sandu Vlad mi-a mai mîngîiat sufletul şi m-a întors de la ideea de a renunţa la acea îndeletnicire aducătoare mai mult de ruşine decît de glorie. Am fost apoi protejatul lui, unul dintre ei, cînd lucra la anticariat, îndemnîndu-mă, cu înţeleaptă pedagogie, să cumpăr cutare sau cutare carte, pe care le şi citeam.
L-am admirat pentru felul în care a debutat, fără grabă, cînd era deja cunoscut şi recunoscut ca prozator, cînd parcă i se făcuse loc şi locul acela îl voia şi-l aştepta doar pe el. Mă gîndeam ce bine ar fi fost să mi se întîmple şi mie la fel, să fiu aşteptat, debutul să nu fie unul circumstanţial.
Îi admiram proza, de la construcţia arhitectonică, la oameni, destine, întîmplări, sensuri, poezie, viaţă, inimă cu bătaia tare, scrisul, cuvîntul greu ca o esenţă a ardelenismului, dar parcă toată proza sa e o epopee transilvană. Eram invidios pe textele lui de o pagină, de o întîmplare, din „Vatra” şi „Familia”, mai pline decît eseurile mele şi după el am învăţat să introduc şi eu cîte o poveste în textul prea analitic şi inteligent.
A venit apoi decembrie ’89 cu toate deschiderile şi idealismele noastre. M-am regăsit mereu acolo unde era şi Alexandru Vlad. Tot acolo erau şi Al. Cistelecan şi Daniel Vighi, editorialişti la Transilvania Jurnal, cu redactor-şef Marius Oprea, apoi în grupul şi revista „Provincia”, într-o potrivire de idei pe care am rememorat-o în toamnă. Pentru că aici stătea frăţia mărturisită cu care m-a înduioşat şi copleşit în sinea mea în acel moment: în atitudinile care coincideau cu ale lui cum nu i se întîmpla cu altcineva.
Au fost cu toţii la mine, în momentul pomenit, şi cu Ion şi Petronela Moldovan, iar pe Sandu, care avea un tonus bun, verva-i cunoscută şi dădea semne că boala nu-l poate doborî, l-am dus la raftul cu vinurile mele să aleagă. A ales un vin roşu de 14 ani. Dar n-a mai trecut foarte mult timp pînă să-mi scrie Cis că Sandu e bolnav… iar acel vin roşu a fost ultimul băut cu el… De atunci n-am mai chemat pe nimeni la poliţa cu vinuri de sub scară.
* * *
De atunci n-am mai chemat pe nimeni
La poliţa de sub scară
Între sticle şi ulcioare
Farfurii din rădăcină de nuc
Şi de lut
Să aleagă vinul
Mai am acolo o foarfecă aspră
De tuns oile
Tot din vremea veche
De la bătrînii aceia
Cu ea se poate scurta şi timpul
Cum ai tăia o ghirlandă
Din trandafiri minusculi şi rotunzi
Cum mai vedeţi în buchetele de mireasă
Dar timpul aceluia
Alesul să aleagă vinul roşu
Pentru prietenii lui
Cum s-a lăsat aşa de uşor
Tăiat
Fără să curgă sînge
Din viaţa lui
Dacă viaţa e partea exterioară a timpului
Cartea la care scria
Încă n-a apărut
Şi cînd o să apară cu foile pline
De cuvintele lui
Îi voi auzi glasul
Fratele meu asta este cartea
Pe care tocmai am terminat-o
[Vatra, nr. 7-8/2015]
revistavatra.org 