Sorin Alexandrescu revizitează şi revizuieşte modernitatea în primul rând ori mai ales prin Eliade şi Cioran. În Privind înapoi, modernitatea, 1999, secţiunea Eliade include şase texte (de trei ori cât pentru Cioran) de dimensiuni variabile, depăşind o sută de pagini. Ar putea da o monografie, cu viaţă şi operă. Se rezumă la aceste fragmente aproape sau chiar de-a dreptul ocazionale. Cât şi cum l-a citit nepotul vrednic pe unchiul celebru, fratele mamei sale, fără a face fie şi vreo aluzie la înrudirea lor de sânge? (Dar pe aceea de spirit o justifică elogios în totalitate!)1.
Actul I. Eram la Amsterdam, la Institutul olandez de Teatru, împreună cu colegi din tot Estul. Finalizam un proiect de cercetare privind Teatrul și Disidența în timpul Războiului rece. Fiecare făcusem, în prealabil, o cercetare, o investigație de țară, toate urmând să fie reunite într-o publicație. Era 1995 și fuseserăm invitați să ne spunem „istoriile”. Câțiva am fost rugați să apărem și în evenimente separate, dedicate unui subiect special. În cazul meu: Lucian Pintilie și interzicerea Revizorului. La finalul mini-conferinței mele, un domn înalt s-a apropiat de mine, am făcut cunoștință. Era Sorin Alexandrescu. Studiasem ce publicase în România, în studiile mele de la Filologie unde el fusese profesor până la plecarea pentru lectoratul de la Universitatea din Amsterdam. Soția lui, Liliana, era cercetătoare, autoare de studii competente pe domeniul spectacolului teatral. Conversația s-a legat firesc.
Una dintre întrebările care timp de decenii mi s-au pus atât în ţară cât şi în străinătate, atât înainte de 89 cât şi după,a fost: De ce nu am ales libertatea? De ce nu am rămas în străinătate? De ce nu am optat pentru exil? Şi, deşi eu însămi nu mi-am pus niciodată problema acestei opţiuni, întrebarea m-a obsedat nu sub forma îndoielii,ci a curiozităţii („cum ar fi fost dacă?”), iar obsesia m-a făcut să mă simt înrudită, într-un mod aproape patetic, cu cei care de-a lungul secolului trecut, înainte sau după război, au decis să-şi părăsească ţara, fără garanţia că se vor putea întoarce vreodată acasă. Pentru că accentul existenţial al noţiunii de exil nu se pune pe acţiunea de a pleca, ci pe imposibilitatea acţiunii de a te întoarce. Printre cele mai sfâşietoare momente pe care le-am trăit în viaţă au fost cele în care – întorcându-mă acasă după participarea la un festival de poezie la care ajunsesem aproape prin absurd – am fost condusă la gară de prieteni din exil, de care m-am despărţit plângând, şi eu şi ei, nu numai pentru că nu ştiam dacă ne vom mai revedea vreodată, ci şi pentru că lor le era milă de mine că mă întorc şi mie mi-era milă de ei că n-o pot face.
Una dintre personalităţile emblematice ale timpului nostru, Sorin Alexandrescu, se distinge, în peisajul paradoxal al culturii noastre, ca un intelectual care a trăit cu fervoare experienţa profesoratului universitar, a exilului, a structuralismului şi a acţiunii civice, căutând să-şi explice limitele şi beneficiile propriilor rădăcini, într-o atitudine de severă, fermă şi dezinhibată libertate de gândire şi rostire. Criticul evaluează cu obiectivitate realităţile româneşti, semnalând deficienţe, complexe şi aptitudini nefructificate, mai ales în Paradoxul român, în care e rezumată condiţia noastră marcată de marginalitate, de presiuni şi de influenţe diverse, dar şi de pulsiuni contradictorii între hegemonia autohtonismului şi tentaţia sincronizării cu valorile europene („Românii au trebuit să trăiască şi să creeze în spaţiul îngust rămas liber între state şi culturi puternice, uneori opresive”).
Născut la Odesa. Studiază dreptul la Novorosiisk și Kiev. Scrie versuri încă din adolescență, însă în 1907 își distruge toate manuscrisele. Prima poezie o publică în 1901. În 1911 editează prima carte, „Flautul lui Marte” (lichidată de cenzura țaristă). Împreună cu frații Burliuk, în iarna aceluiași an organizează grupul de creație „Ghileea”, ce avea să stea la baza cercului futuriștilor, din care făceau parte V. Hlebnikov, A. Krucionîh și V. Maiakovski. În 1914 este rănit pe front. Cavaler al ordinului „Crucea Sf. Gheorghe”. A mai publicat volumele „Soare lupesc” (1914), „Din mlaștina argourilor” (Iz topi blat, 1922), „Patmos” (1926), „O scurtă după-amiază” (1928). După 1928 nu mai scrie texte proprii, dedicându-se traducerilor din literatura universală („De la romantici la suprarealiști”, 1934). Despărțindu-se o vreme de futurism, B. Livșiț se adresează din nou acelei fascinante epoci, deja în calitate de memorialist, publicând volumul „Arcașul cu un ochi-jumate”, considerat a fi una din cele mai importante lucrări despre începutul de secol neo-literar XX.
După o supărare care a durat douăzeci și doi de ani (de la Toni Morrison, 1993), Academia Suedează i-a iertat pe americani (acuzați de exclusivism, de ignorarea literaturii europene etc.) și i-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură lui Bob Dylan (2016). Simbolic, așadar, poezia ar fi genul care domină (valoric) literatura de peste Atlantic, în viziunea Academiei. Supoziție confirmată astăzi, iată, când Stockholm-ul optează din nou pentru un poet din SUA…
Nu pare că românii și-ar fi consumat relația de subordonare față de Occident, nici că ar fi înțeles-o în consecințele ei. Trăim încă în mentalitatea împrumuturilor salvatoare, prin care altoim idealuri simbolice ale unui Vest solar pe trunchiul națiunii pentru ca, ajutați de ele, să ne salvăm pe noi de noi înșine și de propria noastră mediocritate marginală. Desigur, în fața pleiadei intelectuale care ne-a anunțat de fiecare dată, uneori exasperată, că suntem cu mult în urma imaginii de excelență culturală occidentală la care ne-am închipuit că trebuie să ajungem, au apărut întotdeauna reacții mereu complexate și s-au găsit școli care să pretindă un trecut românesc și unic, și superior; nu e nimic nou aici, germanii au făcut-o în secolul XIX fără rușine, ei, care în Europa au fost multă vreme complexații de serviciu. Conștiința ascunsă a propriei mediocrități culturale generează – mai mult sau mai puțin conștient – pretenții pe atât de mari pe cât e orgoliul național mai ușor de rănit. Mai greu este să te scoți – printr-un act reflexiv – din oscilarea descurajantă dintre „nu suntem buni de nimic” și „am produs și noi lucruri admirabile” care e obositoare și nu se înțelege pe sine cu claritate niciodată, pentru că ce o împinge de la spate e mereu o specie de vanitate, și încă de vanitate rănită.
Dacă „însuși numele Anișoarei Odeanu e un poem”, după cum ne asigură Traian Chelariu,1 ne putem închipui (fie și cu greutate) cu cît sînt mai poeme poemele înseși. Nici n-aș zice că nu sînt, cu toate că faima de prozatoare a Anișoarei (1912-1972; pe numele ei civil Doina Stella Grazziana Peteanu) i-a pus în umbră faima de poetă (era deja romancieră celebră, prin două cărți, înainte de a o scoate pe prima de poezii – Fata lui Codru-Împărat).2 Galanta remarcă a lui Traian Chelariu e doar una dintr-un lung șir de coronițe, prima dintre ele fiindu-i acordată de Petru E. Oance, încă în 1931, în revista Vasiova, unde Oance (care era și spiritist, deci va fi știind ce zice) afirmă că Anișoara era, nici mai mult, nici mai puțin decît „reîncarnarea unui mare și genial poet de pe vremuri și care spirit a venit deja cu bogate cunoștințe poetice și filozofice,”3 la care a mai adăugat apoi și Anișoara. Fapt e că întreaga copilărie a Anișoarei, zice Cornel Ungureanu, „este însoțită de necurmate urale.”4 Nici tinerețea nu e scutită de ele, căci Anișoara „avea calități de vedetă și, mai ales, era tentată de profesiunea de vedetă”5 – și avea succes și-n această profesiune. Nu-i de mirare: frumoasă, inteligentă, cultă, puțin vedetism era chiar de cuviință (deși poate exagera, de vreme ce Camil Petrescu i-a atras atenția să fie mai domolită în protagonisme de felul ăsta).
Marius își aducea bine aminte cum în seara aceea de vineri aruncase o ultimă privire biroului înainte de a pleca acasă. Fusese ultima zi de muncă la birou deoarece, la începutul săptămânii următoare, din cauza situației de urgență, toții angajații firmei își vor continua activitatea de acasă. Își privise biroul întrebându-se ce ar trebui să mai ia cu el, ceva de care să aibă nevoie în perioada care urma. Contemplase totul atent, dar nu găsi nimic interesant și nici necesar. Post-it-uri colorate, împrăștiate pe birou, micul glob pământesc, cutia cu creioane și pixuri, agrafe, capul de gips al lui Goethe (primit cadou de la niște colegi care fuseseră la Frankfurt), un cactus despre care nu putea spune dacă mai trăiește sau nu fiindcă arăta la fel ca atunci când îl primise, o agendă de birou și alte fleacuri. Privirea îi căzuse și asupra fotografiei (selfie) pe care și-o făcuse la concertul lui Passenger din München și pe care scrisese data cu un marker: 15.08.2018. Fotografia fusese prinsă în pioneză de peretele de rigips care despărțea biroul său de cel din față. Întinsese mâna și luă fotografia, apoi, mulțumit, își aruncă rucsacul pe umăr și ieși din birou.
S-ar zice că măcar în momentele de criză socială profundă, dacă nu altcândva, mai are filosofia dreptul – și poate chiar datoria – de a se exprima și lua poziție în spațiul public. Dacă în condiții normale, compartimentarea tot mai etanșă pe specializări a forului lasă de obicei filosofia în afara discursurilor acceptabile în interiorul său, criza și implicita resetare a acreditărilor și perspectivelor încetățenite ar trebui să repună, ne-am aștepta, filosofia în postura-i venerabilă de unic sau măcar privilegiat – tocmai pentru că nespecializat, nerutinizat – stăpânitor al adevărului.
revistavatra.org 