Cristina Drăghici debutează cu niște poeme destul de viscerale, în care tensiunea se leagă pe marginea sentimentului vidului. Proiecțiile din anticorp se arondează, generalist vorbind, în jurul preferinței pentru teme serioase, cum e aceea a morții, sunt niște exerciții articulate, oricum, pe un fond existențial destul de sobru. Aici e, paradoxal, zona ei de confort, de aici își livrează cu lejeritate confesiunile uneori dramatice.
Citește în continuare →
Este suficient să fie citită sintagma Softboi mimosa pentru a putea recunoaște marca unei conștiințe poetice genuine, recognoscibilă chiar și luând formula izolat, ruptă total de orice altceva. Cu atât mai mult, raportată la contextul poetic românesc, ea esențializează combinatorica simbolică în care se regăsesc o mulțime de termeni, unii oximoronici, ca experimentalism lingvistic/formal, frondă, intimism, sexualitate, sensibilitate, cerebralitate sau introvertire. Cât timp această sintagmă este chiar titlul unui volum, și încă al unuia de debut, se configurează numaidecât expectanța pozitivă, speranța lecturii unui volum remarcabil. Și așa și este debutul lui Tudor Pop*.
Citește în continuare →
Pentru Kocsis Francisko, scriitorul cu o biografie cât un roman, poezia rămâne prima și ultima dragoste. De la debutul întârziat din 1998, cu Umbrele profetului, până la Terține și alte disimulări* din 2019, au trecut 21 de ani și o activitate literară prodigioasă: 8 volume de poeme, a căror ritmicitate a fost întreruptă, din când în când, de volume de proză, antologii, critică literară, documentare și traduceri din literatura maghiară. Cu toate că traducerile, după cum bine știm, nu fac o literatură, ele o îmbogățesc și fac punți între literaturi iar Kocsis Francisko este unul dintre cei mai harnici luntrași ai ultimelor două decenii, ce a navigat cu măiestrie între cele două literaturi, română și maghiară, făcându-le un imens serviciu, nu știu dacă apreciat la adevărata sa valoare. Bilingvismul său, excepționala cunoaștere a celor două culturi și literaturi vecine au dus la apariția a mai bine de zece volume de traduceri, cu precădere poezie, dar și proză, cu efecte pozitive incontestabile asupra dialogului intercultural.
Citește în continuare →
Ioan Es. Pop continuă exercițiul de filtrare prin poezie a sentimentului de frică, pe care l-a anunțat odată cu Arta fricii. La o primă vedere, un somn pe scaunul electric*, e un volum subțirel, gândit în cinci părți, dintre care doar primele trei comunică între ele prin tema acestei angoase existențiale pe care poetul încă o examinează și extrapolează în varii scenarii. Prin urmare, vorbim despre un discurs poetic centrat din nou în jurul diverselor frici interioare, a degradării fizice, anxietății, bolii, care merg toate mână în mână cu alcoolul.
Citește în continuare →
Laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia pe 2017, Aurel Pantea publică trei ani mai târziu Execuții*, rămânând unul dintre poeții echinoxiști cu o activitate însemnată, după aproape cinci decade. Individualizându-se în cadrul revistei clujene încă din debut, Aurel Pantea continuă să mizeze pe o tensiune interioară aparte a poemelor, valorificarea imaginarului care l-a consacrat reușind să ofere lectorilor și în volumul de față „cel mai negru lirism de la Bacovia încoace”, în termenii lui Al. Cistelecan.
Citește în continuare →
La doi ani după transpunereafreneziei Centenarului din spațiul românesc pe ritmuri noir prin volumul CenteNOIR, la Crime Scene Press apare volumul colectiv care poartă sugestivul titlu Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii. Pandemicon1 nu este însă singurul volum care exploatează evenimentele curente. Aș mai menționa cartea Florinei Iliș, Pandemia veselă și tristă și antologia coordonată de Alexandra Rusu Izolare, în care semnează 20 de autori.
Citește în continuare →
Era aproape imposibil ca o ecuație atât de ofertantă din punct de vedere imaginar, precum realitatea pandemiei, să nu-și găsească tematizări și în creațiile artiștilor contemporani. Încă din primele luni ale lockdown-ului, trusturi de home cinema precum Netflix sau HBO au pus pe masă scenarii – realizate în genul scurt, cel mai adesea – care surprind, în tonalități umoristice sau dramatice, aspect inedite ale acestor experiențe. Doar că, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori când în istorie „viața bata filmul” sau „realitatea umilește imaginația”, majoritatea acestor ficțiuni riscă să păcătuiască prin redundanță, prin stereotipie, printr-o insuficientă transpunere artistică. Astfel încât creatorii de azi care își asumă proba de a merge cot la cot cu realitatea și de a o bate pe terenul ei propriu trebuie considerați de la bun început niște temerari.
Citește în continuare →
Într-o seară, cam la o lună după ce ne-am cunoscut, am deschis ușa și l-am văzut c-o sticlă în brațe.
– Vrei? N-am pahare.
Era o sticlă de Bastion, un așa-zis coniac românesc care te-ardea când îl dădeai pe gât.
– Semestrul ăsta îi facem pe greci. Niște ușchiți, toți. Dar niciunul nu-l ia pe Heraclit. Uite-o mostră din zicerile lui: „Oamenilor le scapă ceea ce e evident“. Ceea ce e evident, și totuși ne scapă.
– Nu înțeleg.
Citește în continuare →
recunoaște
măăăi hai recunoaște că ești mort
și cînd mă culcam cu tine în sens literal
firește
adică dormeam cu tine sub plapumă
nu erai altfel o carte niște semne
negre pe niște pagini albe în cel mai bun
caz o fantomă ce se ridica de-o șchioapă
Citește în continuare →
9 decembrie [1975]
Lucru intens la Transcrieri, între dactilografierea unor pagini deja scrise şi umplerea cu alte vorbe a spaţiilor albe. Comentariul la Privelişti-le lui Fundoianu creşte greu, deşi am impresia că ştiu exact ce vreau să spun. Citesc paralel şi din Philippide şi-mi dau seama că nu mi-e foarte la îndemână să scriu despre el. Revederea Aurul-ui sterp mă decepţionează şi un sentiment de non-adeziune pune stăpânire pe mine: prea multă retorică, enorm spectacol zgomotos şi alegorismul greu de suportat. Ici-colo câte un poem frumos, de deformări expresioniste sau de satanism decorativ, post-baudelairian.
Citește în continuare →
revistavatra.org 