de VATRA

Teatrul românesc, azi (partea a IV-a)

ANCHETA TEATRUL ROMÂNESC, AZI (continuare)

  1. Care e starea teatrului românesc, azi?

  2. Care vi se par cele mai importante „realizări” ale teatrului românesc de după 1989?

  3. Care vi se par spectacolele cu adevărat remarcabile din ultimii 30 de ani?

  4. Cum vedeţi rostul si importanţa criticii de teatru, astăzi?

  5. Care este condiţia teatrologiei, ca disciplină, în ansamblul culturii umaniste româneşti contemporane?

 

Cristian STAMATOIU

Interregn 

1. Interregnul, ca formă de sincronizare empirică la noi cu avalanșa postmodernismelor de-a gata, dar și de supunere mercantilă față de anticultură (iar nu contracultură!). La acestea se mai adaugă și incapacitatea funciară de a se genera linii strategice de forță chiar și în orizont teatral. O expresie plastică a nestării acestei stări ar fi invocarea evoluției de la starea „de molfete spre cea de solfete” apud N. Stănescu…

Citește în continuare →

de VATRA

Teatrul românesc, azi (partea a III-a)

ANCHETA TEATRUL ROMÂNESC, AZI (II)

 

Alina NELEGA                                               

Libertatea interioară

1. Cred că teatrul, la nivel general și într-o altă formă, mai directă – dar nu fundamental diferită de literatură, artele vizuale sau muzică – dă socoteală în mod transparent de mecanismele sociale și politice în care funcționează cultura respectivă. Din această perspectivă, găsesc că teatrul românesc azi este subordonat pârghiilor de putere din socialul românesc, că practica bugetară este deficitară, că teatrele de repertoriu se mișcă greu și nu-și asumă riscuri, că managementul este un exercițiu de control și nu de creativitate.

Citește în continuare →

de VATRA

Teatrul românesc, azi (partea a II-a)

 

ANCHETA TEATRUL ROMÂNESC, AZI

Din structura dosarului tematic despre teatrul românesc de după 1989 nu putea să lipsească o anchetă despre fenomenul teatral contemporan, o anchetă în cadrul căreia am adresat câteva întrebări unor oameni de teatru cu experienţă, autoritate şi reprezentativitate. Întrebările adresate de noi, nu fără unele subtextuale intenţii ironice, sunt:

  1. Care e starea teatrului românesc, azi?

  2. Care vi se par cele mai importante „realizări” ale teatrului românesc de după 1989?

  3. Care vi se par spectacolele cu adevărat remarcabile din ultimii 30 de ani?

  4. Cum vedeţi rostul si importanţa criticii de teatru, astăzi?

  5. Care este condiţia teatrologiei, ca disciplină, în ansamblul culturii umaniste româneşti contemporane?

Citește în continuare →

de VATRA

Teatrul românesc, azi (partea I)

Argument

Revista „Vatra” îşi propune, prin acest dosar tematic, să surprindă, prin intermediul textelor colaboratorilor săi din acest număr, reputaţi specialişti în domeniul teatrului, dinamica fenomenului teatral românesc contemporan, realizările, dificultăţile şi carenţele acestuia. Ce s-a întâmplat, în ultimii treizeci de ani, cu adevărat semnificativ în teatrul românesc? Este acesta, cum s-a mai scris, captiv al unei gândiri nereformate, al stagnării, al crizei, al mentalităţilor blazate? Funcţionează teatrul românesc în virtutea cercului vicios al anacronismelor de tot felul (scene demodate, lipsă de interes pentru finanţarea spectacolelor de calitate, descurajarea gândirii inovatoare sau a managementului teatral performant etc.)? S-a vorbit mult despre necesitatea unei mai bune comunicări, a unei promovări mai eficiente a evenimentelor teatrale, dar şi de imperativul creării unei arhive a teatrului românesc contemporan, prin înregistrarea spectacolelor, prin arhivarea afişelor şi a dosarelor de presă, relevându-se astfel nevoia unui apel mai pregnant la memorie, pentru configurarea unei perspective istorice, necesare şi relevante.

Citește în continuare →

de VATRA

Simona Popescu: „Nici măcar nu mai vorbim despre influență, ci despre felul în care cultura devine natură…”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Simona Popescu: Paul Valéry avea 20 de ani cînd l-a întîlnit pe Stéphane Mallarmé, pe 10 octombrie 1891. După patru ani, publică Introduction à la méthode de Léonard de Vinci (Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci), preocupat de procesul de creație, care devine una dintre temele lui majore, și, peste încă unul, La soirée avec monsieur Teste (Seara cu domnul Teste), unde inventeză un personaj ciudat, a cărui preocupare prioritară e propriul joc al minții. Despre domnul Teste, un fragment care ar putea funcționa ca punere în abis a proiectului domnului Valéry: „L’art délicat de la durée, le temps, sa distribution et son régime, – sa dépense à des choses bien choisies, pour les nourrir spécialement, – était une des grandes recherches de M. Teste. Il veillait à la répétition de certaines idées; il les arrosait de nombre. Ceci lui servait à rendre finalement machinale l’application de ses études conscientes. Il cherchait même à résumer ce travail. Il disait souvent: «Maturare!…»”.1

Citește în continuare →

de VATRA

Kocsis Francisko – Glăjarul

Oamenii au feluri foarte ciudate de a înţelege lucrurile. Sau de a le răstălmăci. Poate mai curând asta. Pentru că întotdeauna le înţeleg cum li-e pofta, interesul sau măsura. Chiar şi atunci când este vorba despre lucruri de neînţeles, oamenii nu se lasă până nu reuşesc să le dea măcar o pojghiţă de înţeles omenesc, după care lasă totul în seama fanteziei, care desăvârşeşte cu admirabilă uşurinţă restul arhitecturii, adică substanţa narativă. Chiar şi atunci când lucrurile sunt cu adevărat de neînţeles, oamenii caută, pentru propria lor linişte, înţelesuri. Pentru că această eternă căutare face parte din natura lor.

Citește în continuare →

de VATRA

Christian Ferencz-Flatz – Dialectica falsului film de gen. Note despre La Gomera

 

1.

Teza lui Walter Benjamin, după care cinemaul ar trebui socotit ca fiind mai relevant social decât pictura fiindcă, în cazul său, judecata intelectuală critică concordă cu plăcerea vizionării naive[1], ar avea urgentă nevoie de o revizuire. La Benjamin, teza se baza, după cum se știe, pe două observații: aceea sociologică, potrivit căreia, în cazul picturii contemporane, aprecierea specialistului e divorțată de reacția publicului larg, ce-o respinge neînțelegând-o, în vreme ce în cazul cinemaului cele două sunt în consonanță, și aceea psihologică a faptului că aprecierea critică, bazată pe o judecată competentă, exclude în cazul picturii, dar nu și al cinemaului, plăcerea ingenuă și nemijlocită. Or, niciuna dintre aceste implicații nu mai poate fi azi susținută fără rezerve.

Citește în continuare →

de VATRA

Victor Burgin – Modernismul în opera de artă

În 19342, Mukarovski vedea printre capcanele care îl pîndeau pe teoreticianul artei nepriceput într-ale semiologiei, „tentaţia de a trata opera de artă ca pe o construcţie pur formală”. Cu toate acestea, astăzi, tendinţa de a aplica teoria semiotică la artele vizuale în direcţia unei „poetici” s-a revărsat într-o confluenţă facilă cu curentul dominant astăzi al criticismului „modernist”, focalizat asupra vieţii interne a obiectului autonom. Pretenția lui Mukarovski ca teoria „să surprindă dezvoltarea artei ca pe o mişcare imanentă care are, de asemenea, o relaţie dialectică permanentă cu dezvoltarea celorlalte domenii ale culturii” rămîne neîmplinită.

Citește în continuare →

de VATRA

Iulian Boldea – Spre o sinteză creatoare

Cărţile publicate de criticul, istoricul literar şi profesorul universitar Gheorghe Manolache au drept reper al cercetării tectonica literară a postmodernismului, în Regula lui doi (registre duale în developarea postmodernismului românesc) sau Degradarea lui Proteu (experienţe postmoderne în proza românească a anilor ’80), dar şi recuperarea unor figuri literare ale trecutului – Anton Naum. Zborul liber al unei vesele satire (între creștinism ţărănesc și clasicism greco-latin), sau reconsiderarea literaturii de grad secund şi a localismului creator (Resurecţia localismului creator – O experienţă spirituală în Mitteleuropa provinciilor literare, Literaturi și culturi locale). Examinarea prozei româneşti postmoderne demonstrează caracterul atipic al receptării postmodernismului în spaţiul nostru literar, criticul relevând perspectiva reverberaţiilor şi glisărilor postmodernităţii în orizontul literarului, în planul reflecţiei filosofice, dar şi în dinamica emergenţei religiosului. Sunt furnizate astfel o serie de perspective edificatoare, ce se referă în primul rând la reconfigurarea intervalelor în care se înscrie istoria postmodernismului românesc, la reconsiderarea conceptuală a paradigmelor şi a registrelor de instituire a modelelor, formelor şi strategiilor postmoderne sau la reconstruirea tehnicilor de asumare parodică a scriiturii în spaţiul balcanic, atât de eterogen şi de paradoxal. Criticul este capabil, cum observa Ion Vlad, să realizeze „pertinente trimiteri la deceniile anterioare” dar şi să observe „contribuţia originală a tendinţelor afirmate, programatic şi literar, de reprezentanţii unui grup coerent, conştient de tentativa sa de a regenera şi de a modifica optica cititorului interesat de semnele realului, de infinitezimal, de concreteţea aşa-zisului fapt divers, de o realitate creată nu fără posibile trimiteri la hiperrealismul din plastică şi la u neorealism redescoperit sub semnul vizualului, al unui imaginar împrospătat de privirea scriitorului nonconformist”. Diana Adamek remarcă, pe bună dreptate, la rândul său, faptul că aceste cărţi ale lui Gheorghe Manolache propun „o lectură ale cărei merite stau: mai întâi, în descrierea minuţioasă pe care o realizează într-o dublă mişcare, de panoramare şi apropriere, şi mai apoi în permanentele relaționări şi trimiteri la momentele decisive din istoria literaturii şi a arsenalului ei de instrumente, formule şi practici. Scena pe care o construieşte autorul acestor lucrări are etaje şi sertare multiple, dar mai cu seamă reţine atenţia însufleţirea pe care i-o oferă o privire critică, curioasă, participativă, dar nepărtinitoare, cu alte cuvinte corectă şi echilibrată”. Dedicată avatarurilor şi metamorfozelor postmodernismului cartea Regula lui doi (Registre duale în developarea postmodernismului românesc) propune o „lectură critică, participativă, etajată a unui relief literar încă neaşezat”, aşa cum este acesta articulat în „proiectele literare ale anilor ’80”, criticul dovedind „o fină pătrundere a fenomenului în observaţiile legate de relaţia marginalitate/liminalitate, ultimul termen având capacitatea de a subsuma şi transcende întreaga dialectică a centrului şi a emanaţiilor sale secundare” (Diana Adamek). Repunând în discuţie paradigmele şi aporiile postmodernismului românesc, criticul recapitulează cu aplomb starea receptării critice a acestuia, expunând o diagramă credibilă a teoriilor, conceptelor şi formelor literare validate de gândirea postmodernă.

Citește în continuare →

de VATRA

Andreea Pop – Un misfit sentimental

Industria liniștirii adulților, volumul cu care Anastasia Gavrilovici debutează recent la Casa de Editură Max Blecher, e orice în afară de unul al jumătăților de măsură. Are, adică, tot ce îi trebuie pentru a da un inventar poematic cu o combustie dusă până la capăt; obsesiile lui, ușor de identificat și bine conturate, în general reduse la câteva teme mari pe care poeta și le explorează cu o atenție scrupuloasă – indiferent dacă e vorba de distanțele din cuplu, afective sau fizice, de sondarea propriilor teritorii personale, ori a sensibilității contemporane ultragiate –, se consumă într-un ritm pe cât de febril, pe atât de lucid, ca-n poemele lui Roberto Bolaño.

Citește în continuare →