Cred că atunci când am făcut prima călătorie la Bucureşti aveam treisprezece sau paisprezece ani. Înainte de această vârstă, singura mea amintire legată de oraşul de pe Dâmboviţa datează din clasa întâi, când Olaru Aurel, colegul meu de bancă, fiu de mecanic de locomotivă, a fost luat de tatăl său în cursă de la Oradea până în Gara de Nord şi în triajul de la Chitila, iar la întoarcere mi-a povestit, plin de admiraţie şi de importanţă, că la Bucureşti toate fetele au părul lung şi blond, ceea ce – fiind şatenă şi tunsă scurt – m-a jignit şi a determinat mutarea mea în altă bancă. În aceeaşi epocă, oarecum mitică, a ideilor mele despre Capitală se situează descoperirea unui titlu de roman, „Bucureşti, oraşul prăbuşirilor”, despre care am auzit vorbind două fete din clasele mari şi al cărui misterios şi incitant înţeles mi se părea de nedezlegat. Au trecut mulţi ani până să-l înţeleg. Între timp, Bucureştiul devenise pentru mine – înainte de a fi o realitate pur şi simplu – o realitate literară: era cadrul atât de concret încât chiar şi acum, când trec pe Calea Victoriei prin dreptul Telefoanelor, îmi aduc aminte că acolo mi se păruse că trebuie să descopăr amplasarea magazinului de artă modernă al Doamnei T., după cum indiferent cât de multe lucruri s-au schimbat în jur, la poalele Dealului Mitropoliei îmi amintesc de fiecare dată una din scenele cheie din „Un om între oameni”. Dar asta, chiar dacă mai importantă decât realitatea, nu este decât literatură. Citește în continuare →