Ileana Mălăncioiu – portret în palimpsest (3/5)
Al. CISTELECAN
Poetica doliului
Nu se poate scrie – în orice caz, nu cu inima ușoară – despre cărțile de doliu. E ca și cum ai umbla prin suferința – aproape materială – a cuiva, ca și cum ai răscoli cu indiferență o durere concretă. Acestea sunt teritorii pe unde au drept să umble doar salvatorii, nu și glosatorii.
Firește, de vreme ce doliul se transformă – și se transformă adesea – în substanță literară, o oarecare îndreptățire capătă și lectura lui. Dar ea nu va scăpa niciodată de un complex al vinovăției, de sentimentul că face o violență, de nu de-a dreptul o necuviință. Poemul de doliu e, desigur, un poem cathartic, o exorcizare, dar starea din care curge e prea implicată în versuri pentru ca lectura, oricît de rece, să nu se lovească de ea. Critica ar trebui să folosească un limbaj de compasiune, nu unul analitic. Și asta pentru că, în cele din urmă, nu e vorba de un comentariu de poezie, ci de un comentariu de durere. Și nu ”de”, ci doar ”despre”, așadar din afară, un fel de expertiză a suferinței, o dare de seamă despre ”estetica” unei dureri. Nu cred să existe ceva mai cinic (de nu-i cumva chiar ceva odios). Citește în continuare →
Ileana Mălăncioiu – portret în palimpsest (2/5)
Eugen NEGRICI
Ileana Mălăncioiu
Ileana Mălăncioiu contrazice, prin ţinuta intelectuală, prin felul de a fi şi prin biografia ei literară, binecunoscuta, blestemata teorie a supremaţiei absolute a aranjamentelor la români.
Nu cunosc, în lumea noastră a literelor, o altă fiinţă care să-şi întemeieze viaţa şi destinul literar numai pe adevăr şi pe refuzul compromisului, pe veghe, curaj civic şi curaj estetic (un curaj care ţine de autenticitatea trăirii şi nu de nevoia de glorie).
În timp ce barzii ţării galopau optimist pe câmpiile pline de roade ale patriei socialiste şi literatura oficială glorifica viaţa (care era viaţa Cârmaciului), Ileana Mălăncioiu aduna, în poezia ei, suferinţa lumii şi ne propunea o temă prezentă în marea literatură a Europei – tema morţii. O temă pe care o dezvoltă, din aproape în aproape, cu o înfrigurare stranie, până acolo încât reuşeşte să plăsmuiască o lume a ei, un regat al umbrelor şi al sufletelor neliniştite, reactualizând vechile credinţe ale lumii ţărăneşti. Aşa cum sentimentul dureros al unei erori tulbură imaginaţia lui Dante, tot astfel fantezia ei sângerează de o vină misterioasă. Dar nici starea de beatitudine nu lipseşte când sufletul ei devine uşor, mântuit şi călăuzit de lumină. În timp ce totul, în poezia de azi, se preface în efect ieftin şi parodie, e reconfortant să descoperi la Ileana Mălăncioiu o tensiune a ideii, o nobleţe a tonului, un control uimitor al delirului imaginativ. Pentru toată această tentativă de recuperare a unei specii literare de prestigiu şi pentru faptul că a readus în literatură ceea ce, de la Eminescu încoace, părea că se pierduse – gravitatea lirică – socotim că Ileana Mălăncioiu aparţine castei marilor poeţi iviţi în vremurile tulburi, de neputinţă şi violenţă, ale ultimei jumătăţi a secolului XX. Citește în continuare →
Ileana Mălăncioiu – portret în palimpsest (1/5)
Argument
de Iulian Boldea
Ileana Mălăncioiu este, după Nicolae Manolescu, o poetă „inconfundabilă, nesupusă modelor sau variaţiilor de umoare a cenzurii, una dintre cele mai puternice personalităţi din întreaga literatură română”. Poeta a edificat, de altfel, un univers poetic de o singularitate frapantă, ca stil, viziune şi atitudine. Volumele de poeme (Pasărea tăiată, Către Ieronim, Inima reginei, Crini pentru domnişoara mireasă, Ardere de tot, Peste zona interzisă, Sora mea de dincolo, Urcarea muntelui, Ardere de tot, Linia vieţii) redau relieful unei conştiinţe ultragiate, scindate între voinţa clarităţii interioare şi dizarmoniile istoriei. Atitudinea lirică preferată presupune reflexul retragerii sub zodia intimităţii, într-un univers dominat de solitudine, o astfel de atitudine fiind transpusă într-o poetică a traumei, în versuri transparente şi agonice, iluminate de palori thanatice, dar tentate, de asemenea, de reverii ale originarităţii. Citește în continuare →
Dan UNGUREANU – Istorie, tradiţie, conservatorism
Statul şi tradiţia: absenţa tradiţiei politice
Primul text scris în română apare după două sute de ani de existenţă a statelor româneşti, ani în care se scriseseră sute de acte slavone. Şi nici măcar nu apare în arhive româneşti, ci în arhivele nemţeşti din Braşov. Românii n-au avut arhive. Nici măcar mănăstirile n-au păstrat manuscrise şi acte vechi. Un oraş occidental mărunt, Cremona, are hrisoave mult mai multe şi mult mai vechi decât toată România. Există familii aristocratice în Europa de vest care au mai multă istorie decât întregul popor român.
Statele româneşti au apărut târziu, şi au apărut ca vasali ai coroanei ungare. A urmat o perioadă efemeră de independenţă, întreruptă de cucerirea otomană. Evul Mediu are instituţii şi cultură slavone, şterse de două secole de polei fanariot în veşminte otomane. După 1830, după Regulamentul Organic, statele româneşti elimină toată moştenirea fanariotă: legile, moravurile, cultura, educaţia şi limba se europenizează. Reforma agrară din 1921 nimiceşte partidul conservator şi reaşează definitiv puterea politică în România. Citește în continuare →
Poeme de Irina Nechit, Livia Lucan-Arjoca, Maria Pilchin, Dorin Ploscaru și Liviu Ofileanu
Irina NECHIT
Adorm uşor
Voi adormi şi mă voi trezi,
mă voi trezi de mai multe ori
prima dată la două
a doua oară la trei
a treia oară la patru,
după atâtea treziri
voi adormi buştean,
numai când dorm buştean
îi văd pe ai mei,
mama mă duce într-o curte
cu umbrar de viţă
dar umbrarul nu face umbră,
zice că acolo s-au mutat cu tata
Andreea POP – Degajată, „reprezentaţia” crizei
Cu toate că împrumută numele unui ciclu care în volum trimite spre o logică de extracţie intimistă, poemele Marinei Popescu din Ultimul nu va stinge lumina (Paralela 45, 2016) nu ating decât tangenţial problematica biografică. Nu pentru că n-ar avea suficient material existenţial de prelucrat (Poemul pentru taţii care plâng sau acela cu titlul amintit mai sus sunt doar două exemple – şi cele mai reuşite, de altfel – în care poeta decantează cu un minimum de notaţie elegiacă o epopee de familie nu lipsită de micile ei „catastrofe”), ori pentru că lipsesc de aici accentele confesive (ultimul grupaj al volumului le livrează sub forma unor puseuri ceva mai grave faţă de fizionomia generală a versurilor), ci pentru că scenariile poetice pe care le desfăşoară Marina Popescu preferă mai degrabă să deruleze o radiografie urbană negativă. Citește în continuare →
Nina CORCINSCHI – Erosul venal şi transcendenţa
Era inevitabil ca o literatură a degradării, a erosului dizolvat în pornografie să producă la un moment dat şi o hermeneutică ficţională a viciului, un discurs ideologic despre dorinţă şi formele vicioase pe care le poate lua aceasta astăzi, după o explorare obosită a tuturor limitelor.
Romanul Doinei Postolache Vicii + 18 (Tracus Arte, 2016) este o astfel de carte. O disertaţie ficţională despre vicioşi şi profeţii viciului. Despre viciul de dincolo de prejudecăţi. Despre viciul care în orizont filozofic îşi dezvăluie irizările măreţiei. Despre viciul ca bucurie în sine, ca reontologizare a lumii şi mântuire a corpului. Citește în continuare →
Nicoleta CLIVEŢ – Revanşa „operei postume“
Posteritatea critică a lui Ion D. Sîrbu nu e doar fecundă, ci şi eficient administrată, în recentul volum Revanşa postumă (Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2016), de Nicolae Oprea. După reeditarea, în 2015, a monografiei Ion D. Sîrbu şi timpul romanului (care, la momentul apariţiei, în 2000, făcea operă de pionierat pe subiect), criticul revine pe teritoriul „sîrbologiei“, nu doar cu certă tragere de inimă, ci şi cu sentimentul datoriei faţă de o posteritate pe care nu doar că o constată ca fiind fertilă, ci pe care şi-o doreşte şi arhivată corect, minuţios, exhaustiv dacă se poate (şi se poate!). E ca şi cum această posteritate i-ar fi fost lăsată, tacit şi temporar, în grijă; e ca o responsabilitate asumată cu maximă seriozitate. O seriozitate cam profesorală uneori, ce ajunge să dilueze câte ceva, esenţial, din fluidul sufletesc ce leagă, fără îndoială, criticul de prozator. Citește în continuare →
Rita CHIRIAN – Zodia incertitudinii
revistavatra.org 