Virgil RAŢIU – Bătrâneţe fără tinereţe şi moarte fără de viaţă (fragment)
De o vreme trăia cu moartea. Îi puse pe cap cipcă şi la urechi cerceluşi. Faptul fusese cam de totuluitot. Părea, însă, că o iubeşte.
Vino, moarte! Vino, moarte!… Hai să plecăm împreună… Doar nu voi trăi cât Bănceasca. Bănceasca este un deal imens, ca o măgură, ca un munte, acoperit însă numai cu iarbă rea, fără tufişuri. Face umbră peste localitatea de la poale, când răsare Flăcăroiul. Pe coastele acelea nu creşte decât fâşcă pe care o pasc nişte vaci slăbănoage.
Abia şoptea cuvintele. Era Costan al lui Vântu, zis Căcătoi. Abia şoptea silabele pentru ca să nu fie auzit de străbunică-sa…
Ce femeie era străbunica!… Aşa ceva nu a văzut nici America. Numai în România făptura putea să aibe loc şi desfăşurare.
Moartea este un fel de viaţă mai simplificată. Nu doare cum doare tinereţea. Când apare, moartea vine şi se aşează pe un taburet şi stă năucă. Are o privire lungă, cum au vacile. Numai boii nu au privire, asta din pricina că boii nu au niciun viitor. Viaţa cea mai abitir, energia din boaşe le-a fost luată, ca la eunuci. Ăştia, eunucii, când stau de vorbă cu o persoană – nu are importanţă sexul persoanei – nu sunt în putere să privească în ochii acelei fiinţe. Eunucii privesc în pământ. Aşa privesc şi boii.
De o vreme Costan trăia cu moartea. Însă o privea în ochi. I se uita exact în pupile. Morţii îi venea să-l stupească. Morţii îi venea de-a dreptul să moară… Cum să se uite un viu la moarte, să o străfulgere? Ce chestie, cu trăirile astea! Citește în continuare →
Daniel VIGHI – Povestea ardelenilor emigrați în America: Hanți Kelpius și John Căcăroanța (fragment de roman)
Ce să le mai spună Kelpius babetelor de pe bancă și bețivanilor din birt? Ar putea povesti cum anume s-a născut în el pofta de ducă peste Ocean, acolo unde și-a înțărcat dracul, urmașii. Vă invit să vedem cu ochii minții școlile pe care le-a făcut, cum anume a trăit în gazdă în odaia din piatră a lui Marghit-neni de pe ulița care dădea direct spre poarta veche, din lemn de paltin, a Universității din Altdorf. A mai învățat și la școala din Sighișoara junele Hanți Kelpius înainte de a ajunge la Universitate în purtarea de grijă a sus-numitei Marghit-neni, ea însăși de loc din Ardeal, mai precis din Radna, nevasta fostă a sodarului Perianovics, cel de la care John Căcăroanța, la etatea de nouă ani, cumpăra sifon în sticle cu clonț și mâner din alamă prin anii de început ai domniei lui Ceaușescu. Să nu uităm, așadar, să spunem și despre faptul că înainte de a ajunge la Tübingen, Leipzig sau Helmstedt, Johannes Kelpius a râvnit la comorile științei vremii lui, respectiv teologia protestantă și matematicile amestecate cu sintaxa latină la o sută șaizeci și unu de ani de când burgravii din Sfatul orașului regal Schässburg au trimis împachetată folomoc rectorului școlii o haină lungă cu guler din blană de jder împodobită cu o pongiolă lungă cu fir aurit la tivitură, la preț de patru florini, ca să-i fie domnului rector spre silința dăscăliei. Un aprod știutor de carte i-a cetit din pitacul domnesc vorbele: „Baccalaureato Rectorii scolae causa unis vesti, ut haberet diligensium cum juvenibus”. De atunci și până când a pășit Hans Kelpius pe dușumelele claselor din clădirea nou ridicată pe al cărei fronton era scris cu litere de-o șchioapă Schola Seminarium Reipublicae-1619, au trecut tot atâția ani cât a stat Banatul sub jug turcesc. A studiat Hanți până la nivelul clasei prima, a trecut cu bine de clasele cele mai mici, cea mai de jos, clasa măgarilor, cum li se spunea celor din clasa întâi la școala din Radna a tovarășului învățător Moldovan la care a deprins știința cititului John Căcăroanța, amenințat de investitura „bât cu ochi” dacă ar fi fost neștiutor și nepregătit. Unde mai pui că titulatura aceea era însoțită de un băț din alun desenat cu doi ochi, postat în fierul băncii școlare care să-l rușineze pe puturosul neștiutor al literelor. Citește în continuare →
Andreea POP – Puncte de nevralgie
Aproape fără excepție, poezia Iuliei Modiga din Bagdad poate fi citită ca un soi de politică de deratizare și decantare a „muncilor zilnice”. Dictate de un elan confesiv de o transparență aproape fotografică, poemele fac din explorarea angoasei cea mai confortabilă strategie vizionară. E caz de oboseală cronică aici, pe care poeta o afișează fără program ostentativ în declicul câtorva imagini care lasă la vedere derapajele interioare – „încă mai exersez ieșirea la suprafață”; „ritmul cardiac își strânge genunchii la piept în/ slow motion”; „cu frânghii în buzunarul de la piept, cu pleoapele grele, cu soluții fugare” etc. – și care dau cea mai fidelă fizionomie lirică a Bagdadului. Inevitabil, toate aceste schițe trase în tuș solemn duc la o geometrie lirică abisală, regizată sub forma unui joc al distanțelor (care amintește, parțial, de poemele pe care le scria Alexandra Turcu în Celelalte produse într-un debut contemporan cu acesta de față) ce trădează vidul: „am ieșit din somn ca dintr-o instituție financiară/ într-o vineri.// am atins cu ambele palme pardoseala din baie/ și am împins.// dincolo era/ privirea halogenă/ ultima/ înainte de toate/ celelalte”, am încuiat ușa pe care am închis-o. Ceva mai inflamate ca tonalitate, dar consumate prin același tratament „la rece”, vor fi cele câteva poeme care pun la bătaie scenariul urban în care cresc sănătoase fricile poetei (să îți mai zic ceva: e noapte și nu ai habar; e 5 fără zece și nu mă-ncumet să urc; și-au scos oamenii din cap, între ele ar fi între ele), ori acelea de orientare socială, mai mult sau mai puțin declarative, care traduc, toate, rețeaua de sensuri de semn negativ care stă la baza versurilor. Aici e de găsit cea mai intimă logică poetică, în instrumentarea tensiunii din jur cu o vigilență fără scăpări și care captează cu premeditare pulsațiile dereglate ale lumii. Nu e vorbă, radiografia personală nu se limitează la survolarea nivelurilor de suprafață, ci declanșează, din loc în loc, mici debușeuri interioare, păstrate, ce-i drept, într-un regim temperat. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – O Românie vertebrată: Exerciții de rezistență
Radu Vancu este, de departe, una dintre cele mai reacționare voci ale generației douămiiste. Cu aceeași radicalitate a scriiturii ca în volumele de eseuri sau în cele de poezii, comentariile politice, răspunsurile față de instituția literaturii, tentativele demascate de manipulare socială sunt aprecierile imediate ale intelectualului preocupat de instaurarea stării de normalitate. Printre puținele reacțiile pertinente și greu demontabile față de abuzurile din două sisteme construite în jurul conceptului de putere, fie ea politică ori critică, România vertebrată* e istoria subiectivă a celor mai importante evenimente din ultimii ani: alegerile din prezidențiale și lupta pentru electorat, amenințarea statului de drept și a Constituției, jocurile de interese din spatele literarului sub presiunea autorității.
Volumul cuprinde textele publicate pe laPunkt.ro și Contributors.ro ca manifeste împotriva falsei opțiuni politice (Victor Ponta în lupta electorală cu Klaus Iohannis) și a reușitei lui Nicolae Manolescu de a răsturna rezultatul voturilor pentru decernarea premiului Opera Omnia. Or, Radu Vancu denunță orice atentat la bunul simț civic, la transparență și obiectivitate, cu același discurs mereu tranșant și lipsit de ambiguitate atât în prima parte a cărții, în care analizează starea de fapt a realității imediate, a extraliterarului, cât și în Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”. Decesul unei instituții de prestigiu, unde vorbește despre eșecul USR-ului și veleitățile criticii de paradă. Citește în continuare →
KOCSIS Francisko – Melancolii negre, cu şi fără dedicaţie
Cea mai recentă carte a Letiţiei Ilea* pare să-şi fi tras cititorii în adâncurile întunecate ale materiei lirice, e o poezie grea, aspră, abrazivă, care nu te îndeamnă să te apuci imediat de scris despre ea. În ciuda aparentei simplităţi, a adaptării discursului la funcţia de comunicare frustă, a eliminării oricărei tentaţii de calofilie ori de asociaţii scăpărătoare, poezia nu pluteşte pe ape limpezi. Fără să-şi fi propus, probabil, poeta ne pune în faţă un jurnal negru, al angoaselor, jurnalul liric al unei inadaptări la realitate, consemnarea cu un fel de brutalitate, furie, disperare a clipelor negre, a golurilor existenţiale din care ori nu există ieşire, ori numai ea nu ştie cum poţi scăpa din răul ontologic. Probabil ipostaza a doua e cea valabilă, câtă vreme ea însăşi îşi asumă neputinţa de a schimba ceva, e atâta resemnare încât simţi iminenţa unei implozii: „am căutat/ în pământ în cărţi în stele/ şi am aflat doar pustiul” (am căutat), un „gol care se lăţeşte la venirea serii” (***, p. 172). Stăruie impresia că toată poezia porneşte de la concretul existenţial, se trage din emoţii, trăiri, reacţii provocate de evenimente biografice, că e o poezie care se scrie pe principiul decantărilor, de la notaţia frustă, calmă sau înciudată uneori, până la nevoia imperioasă de a striga eliberator, de a diminua tensiunea lăuntrică, dar poate mai exact ar fi să spun că se scrie pe cel al acumulării sidefului pe firul de nisip, deşi a sugera o asemenea concentrare de suferinţă, de trăire negativă ar întuneca şi micile insule de lumină care mai apar în poezia ei. Este vorba mai cu seamă de însufleţirea temperată pe care o stârneşte prezenţa ori evocarea prietenilor, multora dintre ei dedicându-le poeme sensibile, căutând „cuvântul potrivit/ pentru un prieten în suferinţă”, ca să-l facă „să creadă din nou/ în ziua de mâine”, deşi în propriul suflet nu poate schimba nimic, „cariul îşi vede de treabă”, „în mintea ta/ s-a cuibărit spaima/ cu arme şi bagaje”, dar un licăr de speranţă pare să pulseze la gândul reciprocităţii, că „departe cineva/ caută cuvântul potrivit pentru tine/ se gândeşte cum/ să-ţi aline dintr-o dată toate durerile/ să te facă să crezi din nou/ în ziua de mâine” (unde să găseşti). Deşi nu pare, în comparaţie cu majoritatea poemelor sale, acesta este un moment tonic, fast. Ca şi ziua dătătoare de speranţă din lumină de octombrie, deşi porneşte de la ternul diurn: „lentoare tristeţe sfâşiere chiar./ ca şi cum vestea bună/ ar fi un fruct prea copt/ ce vai nu mai poate fi mâncat (…)/ realizezi dintr-o dată/ că toamna aceasta e cea mai frumoasă/ că mai ai timp./ lumina de octombrie te inundă/ zâmbeşti/ gata să iei totul de la capăt”. Îşi reînnoieşte promisiunea şi la sfârşitul unui scenariu al unei zile identică întru totul cu celelalte, „îţi spui că/ de mâine da de mâine/ totul se va schimba cu siguranţă” (vineri seara), dar simţim că e ceva ce nu obligă, e veşnica amânare, lipsa unei motivaţii puternice care să genereze sens, scop, utilitate, voinţă. La Letiţia Ilea până şi poemele ce par mai luminoase, mai optimiste, sunt impregnate în substrat de o melancolie evanescentă, chiar şi în momentele când are „senzaţia că timpul nu se grăbeşte prea tare”, când traversarea zilei e „mângâiere nu săgeată”, când „ursitoarea bună a alungat furtuna” (***, p. 90) nu se risipeşte cu totul starea de alertă, reacţia defensivă, nici când îşi ia inima-n dinţi, îşi ridică gulerul şi porneşte înainte cu mâinile înfundate-n buzunare nu sugerează alura unui cuceritor, ci numai îndârjirea celui ce nu are de ales. Citește în continuare →
Nicoleta CLIVEȚ – Umbrele unui succes literar
Cel puțin până în ’89 (posibil și după), Nichita Danilov recunoaște că „s-a raportat direct sau indirect, conștient, dar mai cu seamă inconștient“ la opera stănesciană („pe care, deopotrivă, am respins-o și am admirat-o“), în încercarea de a-i înțelege articulațiile interne, dar mai ales conexiunile externe, în mare parte responsabile de succesul și reprezentativitatea unei producții poetice destul de inegale. În esență, însă, această raportare constantă, declarată ca ținând de o zonă de „umbră“, vizează nu atât o poetică, un mod de creație, cât o strategie de succes: „Subconștientul meu visa să aibă parte de o glorie deopotrivă de mare. Măcar postumă, dacă nu antumă“. Confesiunea, de regăsit într-una din secțiunile finale (Câteva amintiri) ale volumului Celălalt Nichita (Tracus Arte, 2013), este un reper în înțelegerea cât mai exactă a naturii demersului lui Nichita Danilov: studiul său nu este unul de critică literară, ci mai degrabă un portret în ale cărui tușe mai groase pot fi zărite multiple elemente de autoportret. Cu un aspect compozit, adunând amintiri/evocări, răspunsuri la anchete, analize de text și teoretizări ale poeziei, volumul este greu de încadrat și de valorizat. Cea mai pregnantă impresie pe care o lasă este de plonjare prea puțin precaută (poetică, s-ar zice) în apele tulburi ale subconștientului personal, colectiv, al poetului analizat, al criticii… Ceea ce merită cu siguranță păstrat din încercarea de eliberare de sub vraja stănesciană sunt analizele mecanismului de impunere și, apoi, de menținere în atenția audienței a unui succes literar, transformat aproape instantaneu în reper canonic. Citește în continuare →
Alex CIOROGAR – Neo-Biedermeier
Privită de la distanță, cartea e o mixtură de academism, autobiografie și epic minor, modurile utilizate fiind și ele pe măsură (pastoral, elegiac, baladesc), astfel încât, scris cu eleganță, volumul reușește să topească elitismul în cultura de masă. Referințele (Shakespeare, Ovidiu, Roth, DeLillo, Gaddis, Yehuda Amichai, A. R. Ammons), alegorismul (fermoarul de aur), simbolismul (templul meditației solare) și aluziile (la Eminescu, spre exemplu: „Cît ai fost tu de darnică și de străină-n frumusețea ta,/ cît de tăcută și impresionabilă, Deniz,/ acum, cînd nu mai vrei să îmi vorbești din vis,/ cînd nopțile se strîng, ca și cum n-ar fi fost”) sunt temperate de trucuri retorice (mise en abyme: „Iar eu la fel, în vara dulce din vară”), registre argotice/jargotice („să mă rezolve sunetul de smalț pe dinți”/„dacă spațiul Hilbert al unui cîmp cuantic se construiește”) și semne ale oralității: „Nu s-a întâmplat nimic în anii ăștia, sînt tot cum m-ai/ lăsat”, „Eu zic că da”, „Și ce spune:/ spune ce am mai văzut” sau „Ceea ce faci tu e o muncă super importantă”. Se vede limpede că poetul se impune nu prin gesturi spectaculoase ori prin negarea oricăror repere anterioare, ci printr-o lucidă și livrescă conștientizare a stărilor și situațiilor momentului.
Studiat îndeaproape, nu e deplasat să afirmăm că niciunul din cei formați în atmosfera douămiismului și debutați în deceniul curent nu s-a dovedit în stare de performanțele stilistice etalate acum de Alex Văsieș.* Cultivând o poezie formidabil construită, pompată cu afecte și lipsită de majoritatea problemelor celor aflați încă la început de drum, bistrițeanul învigorează lirica contemporană, blocată în formule sterile (biografism, neoexpresionism, vizionarism, minimalism, you name it), printr-un volum de versuri ce ar trebui receptat ca un adevărat eveniment al lumii noastre literare, nu doar pentru aceea că redă știința subtilă a dozării efectelor și figurilor poetice, dar și pentru prospețimea tematică bine-venită. Datorită calităților extrem de sugestive, elementele Instalației frizează exemplaritatea, consacrând – în mod definitiv – un nume. Citește în continuare →
Andrei GORZO – Două de gen
În lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mirică, intitulat Cîini, Dragoș Bucur joacă rolul unui bărbat sosit de la București undeva în Dobrogea, aproape de granița cu Ucraina, ca să ia în primire o moștenire: o casă ridicată în pustietate, cu pustietatea cu tot – 550 de hectare de pămînt care i-ar fi aparținut bunicului său încă de pe vremea lui Ceaușescu (“Nici comuniștii n-au putut să facă CAP aici”, spune cineva). Că patriarhul respectiv fusese un gangster devine clar destul de repede (ceea ce nu se poate spune și despre natura traficului cu care se îndeletnicea); iar afacerile merg înainte și după moartea lui. În fiecare noapte, nepotul vede din curtea casei lumini de faruri, marcînd locul unor întîlniri misterioase. Iar poliția locală descoperă o gheată cu o bucată de picior înfiptă în ea.
Filmul are ceva atmosferă, sintetizată preponderent din romane de Cormac McCarthy și din thriller-uri americane mai mult sau mai puțin indie, care exotizează regiuni din sudul, din vestul sau din Midwest-ul Statelor Unite într-o notă absurdist-sinistră. Lumea e înceată la vorbă și excentrică. Într-un schimb de replici de pe la început, desfășurat într-o secție de poliție – unde cineva se plînge de reumatism și dă vina pe vreme, iar atunci cînd i se semnalează că, de fapt, vremea e frumoasă, expediază obiecția cu un “eh” prelung –, se poate detecta și posibila influență a lui Corneliu Porumboiu (a cărui firmă, 42 Km Film, a produs Cîini). Într-o secvență ulterioară, calculată astfel încît să fie antologică, un polițist jucat de Gheorghe Visu e observat îndelung, cu umor impasibil, de o cameră de filmare nemișcată, în timp ce examinează bucata de picior putrefact scoțînd-o din gheată cu o furculiță, pe farfuria de pe care tocmai a mîncat. După care o pune într-un sufertaș și merge să i-o arate unui medic local (Teodor Corban), deopotrivă veterinar și legist (dacă nu și altele), cu care se sfătuiește în timp ce sug amîndoi din niște beri – în plină zi – și transpiră, doctorul făcînd glume macabre, soarele bătîndu-i pe amîndoi în cap, pauze căscîndu-se între spusele unuia și spusele celuilalt. Citește în continuare →
Alexandru VLAD – Alchimistul
revistavatra.org 