Alexandru VLAD – Alchimistul
Când am intrat în casă, artistul era ocupat până peste cap: încerca să prepare alcool. Nu mi-am dat seama de la bun început în ce fel de afacere e angajat. Era în pantaloni scurţi, cu ochelarii pe ochi şi abia de catadicsea să răspundă monosilabic. Părea un mecanism pus în funcţiune, fatalmente incapabil să-şi împartă atenţia în mai multe direcţii concomitent. Eu nu vedeam cu ochii mei instalaţia? Instalaţia consta dintr-o oală veche de aluminiu, din acelea cunoscute sub numele de kukta, o spirală de cupru cufundată într-o tigaie ceva mai adâncă şi un borcan de sticlă în care urma să se condenseze preţiosul lichid. Culoarea roşcată a cuprului atrăgea privirile ca un magnet vizual. Toată această improvizaţie era aşezată în chiuvetă şi asupra ei curgea un şuvoi subţirel de apă rece.
Deasupra, de suportul pentru tacâmuri, era atârnat un ceas mititel de mână pe care îşi focaliza din când în când privirile, ridicându-şi ochelarii cu mâna. Părea un fel de doctor Mabuse cu gambele tatuate.
Oala dădu treptat în clocot, capacul începu să scoată un zgomot muzical şi să scape aburi pe lângă el. Agitaţia artistului crescu. Asta nu trebuia să se întâmple. Citește în continuare →
Viorel MUREȘAN – Bucuria porumbelului
pictorul iese în pragul casei sale
să ne aducă toamna-n oraş
ia seama îi spunem
că vântul ţi-ar putea răsturna şevaletul
şi vei vedea lumea cu capul în jos
mai întâi o femeie păşeşte spre mine
purtând în braţe un nor parfumat
o cum se mai odihnea frumuseţea pe chipul ei
înainte de a-şi lua zborul lăsând
în urmă o creangă uscată
Vatra, nr. 7-8/2016
Trei propuneri în proză: Valentin Covaciu, Crista Bilciu și Marinela Opriș
Valentin COVACIU
Omul de Tinichea (fragment)
Vineri. Ajung la locul de odihnă, ca de obicei, cu o oră mai târziu decât restul colegelor. Vă comandați meniul zilei? Da, tu? Da. Normal. Împart biroul cu 3 colege simpatice, ne înțelegem rezonabil, uneori chiar bine, alteori le sunt recunoscător că mă suportă. Lucrez într-o baracă de aluminiu, aproape de oraș. Fetele se hotărăsc ce vor, aleg și eu – un meniu întreg normal, ca de obicei, că asta-i singura masă mai de Doamne-ajută pe care o iau în zilele lucrătoare.
Râdem, glumim, dar, vorba aia, nu-i drept râsul nostru. Nu-i nici foc mare, cum mai glumesc cu Dorka, doar zilele alea dinaintea vagului, dar inevitabilului termen de tipar. A… asta era, un pic de harababură prin hardughia firmei că e ședință, mare ședință mare, cu agenții. Cum am lucrat și eu o vreme în vânzări, cred că sunt printre… cam singurul care empatizează cât de cât cu oamenii ăștia, așa că nici nu mă intrigă, nici nu mă amuză, nici nu mă deranjează gălăgia pe care o fac. Citește în continuare →
Iulian BOLDEA – Critică şi confesiune: Livius Ciocârlie
Opera lui Livius Ciocârlie este spaţiul unor metamorfoze, treceri şi glisări de la o formă critică la alta, de la eseul cu detentă acut teoretică, la studiul aplicat şi tenace al genului literaturii de frontieră (corespondenţa) şi, în fine, la creaţia literară propriu-zisă, concretizată în roman şi diaristică. Dincolo de motivaţiile psihologice sau creatoare ale acestei traiectorii, poate fi descifrată tema privilegiată a unei continue căutări de sine, dar şi a unei nostalgii către aspiraţia literaturii propriu-zise care trădează, în afară de echilibrul situărilor metodologice şi de subtilitatea interpretativă, o neascunsă intenţie autoanalitică. De la lectura eficientă, modernă a operei literare, conjugată cu o conştiinţă teoretică extrem de lucidă din Realism şi devenire poetică în literatura franceză şi Negru şi alb, până la analiza nuanţată a epistolarului, privit nu doar ca anexă ilustrativă a operei, ca descindere în culisele operei, dar şi ca un document sufletesc, de o incontestabilă însemnătate (Mari corespondenţe), Livius Ciocârlie valorifică o grilă hermeneutică diversă, de la metodă la analiză, de la teorie la practica lecturii, circumscriind un spaţiu puternic individualizat de investigaţie şi un instrumentar metodologic profund adaptat la obiectul de studiu. Nu e, aşadar, întâmplător interesul pe care l-au suscitat cărţile lui Livius Ciocârlie, în care vocaţia teoretică e privilegiată, în ciuda aparentei „aridităţi” a teritoriului pe care îl delimitează. În Realism şi devenire poetică în literatura franceză, concepte, teorii, principii ale literaturii renunţă la alura lor didactică sau „esoterică”, deprind palpitul concretului, fiind expuse cu o subtilă artă a persuasiunii critice, în care axioma e însoţită de argumentul temeinic, iar îndoiala metodică înlocuieşte prezumţia teoretizantă. Circumspect şi lucid, pregătit mereu să probeze adevărul aserţiunilor sale, de o prudenţă analitică ce denotă mai curînd probitate decât teama de „aventura” interpretativă, Livius Ciocârlie aplică teza devenirii poetice la câţiva scriitori realişti din secolul al XIX-lea, dar şi din secolul XX. Definind raportul dintre realism şi devenire poetică, criticul observă că „prin poetizare – într-o anumită accepţiune a cuvântului – literatura devine mai realistă şi, în al doilea rând (…) pentru că ceea ce s-a petrecut istoric n-a fost o evoluţie simplă dinspre realism în sens restrâns către realism în sens cuprinzător, ci o coexistenţă tensionată a lor în fiecare moment”. Fascinaţia textelor cu alură teoretică se relevă astfel mai ales prin ceea ce e atipic pentru acest tip de discurs (verva asocierilor, tensiunea ideatică, seducţia lexicului pregnant, particularităţi ale discursului critic total străine de morga intratabilă a teoreticianului ce-şi priveşte axiomele cu un aer de suficienţă şi adulaţie). Citește în continuare →
Angela Marinescu și poezia tânără – anchetă
Revista Vatra vă invită să participaţi la o anchetă care vizează, pe de o parte, receptarea poeziei Angelei Marinescu de către generaţia tânără, dar şi, pe de altă parte, modul în care poeta s-a raportat la scrisul mai tinerilor confraţi. Se pare că există o simpatie reciprocă, chiar creatoare de confuzie, întrucât nu mai e foarte clar dacă poezia tânără, în speţă cea douămiistă, şi-o revendică drept model sau poeta şaptzecistă a devenit mimetică în raport cu douămiiştii, vrând ”ea să semene cu ei”, potrivit observaţiei lui Al. Cistelecan din Prefaţa la Opere complete I, preluată şi de Nicolae Manolescu într-o cronică de dată recentă din România literară. Aşa încât, poate cel mai indicat ar fi să dăm cuvântul poeţilor înşişi în tratarea acestei delicate chestiuni. Iată întrebările pe care le propunem:
-
1. În ce măsură poate fi considerată Angela Marinescu una din ”naşele” poeziei douămiiste?
-
2. Cum se explică afinitatea poetei cu poezia tânără şi în ce constă aceasta?
-
3. Care din volumele Angelei Marinescu sunt preferatele dumneavoastră şi ar putea fi incluse într-un ”top 3” al creaţiei sale poetice?
Melinda CRĂCIUN – Despre forţă, nebunie şi curaj
Un poet care declară că „Evoluţia mea a fost cea a unui om care vrea să se caute pe sine însuşi.” (Interviu cu Angela Marinescu: Totul este poezie, dacă te pricepi să vezi, de Filip-Lucian Iorga, în „România literară”, nr. 23, 2004) nu putea să rămână fără un jurnal destinat publicării. Jurnal scris în a treia parte a zilei, completează volumul de proză din seria de Opere Complete (Vol. III, Editura Charmides, 2016, ediţie la care voi face referire în această lucrare, dar cartea a văzut lumina tiparului în 2003), propunând cititorului o proză ce s-ar presupune confesivă, plasată sub umbrela încăpătoare a genului diaristic. Cum, însă, în opera Angelei Marinescu, nimic nu e ce pare a fi, nici jurnalul nu e confesiunea de budoar cu care ne-am obişnuit la majoritatea autorilor de jurnal. Titlul textului trimite, cu certitudine, înspre poetica genului. „Nici o pagină de jurnal nu e scrisă, metaforic, la lumina zilei, ci la întuneric, şi luminată, spiritual, de o lampă de birou. Chiar atunci când notează febril, în primele minute de după răsăritul soarelui, un eveniment «jurnalier», autorul face noapte în jurul său, adică impune artificial oprirea timpului pentru a-l putea comenta. El creează automat «noaptea», id est orele veghei, fără de care ar fi imposibilă orice notaţie.” (Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, ed. Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 138.) Opinia lui Mihai Zamfir pune în discuţie un aspect legat de momentul creaţiei şi de latura umană ce se manifestă atunci. Ştim de la diarişti că, în general, notaţiile în jurnal sunt făcute seara, în mare singurătate, atunci când fiinţa se eliberează de toate crispările, întunericul favorizează ideea de intimitate şi caietul primitor îi permite orice tip de eliberare. Dacă ar fi să-l credem pe Bachelard, se instituie, practic, starea de reverie, iar „în reveriile noastre, în marea singurătate a reveriilor noastre, când suntem atât de profund eliberaţi, încât nici nu ne mai gândim la rivalităţile posibile, tot sufletul nostru se impregnează de influenţa lui anima.” (Gaston Bachelard, Poetica reveriei, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 68.) Partea a doua a titlului, Jurnal scris în a treia parte a zilei (s.n.) trimite, cu siguranţă, înspre astfel de teorii care ajung la concluzia că notaţiile intime se scriu „noaptea”. Spiritul ludic e evident în titlu, deoarece avem de-a face cu un text cerebral, cu autoanalize lucide, cu opinii pertinente, de care, cu certitudine nu e responsabilă anima. Resorturile intime ale textului diaristic sunt mânuite cu atâta abilitate, încât nu putem acuza textul de artificialitate. Autoarea e perfect conştientă de ceea ce face prin intermediul textului cu cititorul său, asemenea păpuşarului dibaci, ce cu greu se vede în spatele marionetelor sale. Citește în continuare →
Andreea POP – Poetica undergound, politica de autoflagelare
Apariţia în 2015, în două volume de Opere (Subpoezie I şi II, Editura Charmides, Bistriţa), a poeziei Angelei Marinescu a fost echivalată în unanimitate cu un eveniment editorial, unul ce aşeza într-o formă definitivă un proiect literar care de aproape cincizeci de ani îşi exorcizează „neaşezatul”. Cel de-al treilea volum al seriei (şi ultimul), recent publicat, adună sub titlul de „Proză” eseurile critice şi pe cele intime din Evanghelia după Toma. O interpretare posibilă (1997), Satul prin care mă plimbam rasă în cap (1997) şi Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003). Extensie naturală a liricii, căci revendicate tot de la un imaginar „metalic”, şi breviar de creaţie, simultan, ele prelungesc în plan teoretic nu doar o psihologie poetică şi intelectuală, ci şi una profund interioară. Toată această triadă fundamentală se vede foarte limpede în eseurile din Satul prin care mă plimbam rasă în cap, în care delimitarea e operată chiar de către poetă prin ramificarea textelor în două secvenţe – prima împărţită între meditaţia poetică şi comentariul social, a doua dedicată exclusiv notaţiilor intime pe teme diverse. Cele mai multe dintre ele au fost scrise între 1986 şi 1991 şi publicate fie prin reviste ca Vatra (majoritatea), Luceafărul, România literară, 22, Contrapunct, fie nepublicate (vreo două). Fără a se supune unui criteriu cronologic precis, în afară de acela menţionat anterior, ele traduc procesul lucid al sondării propriei interiorităţi în lupta neobosită cu lumea „de-a dreptul şi pentru totdeauna/, imperfectă” prin postularea negaţiei absolute şi a denunţului imposturii de orice fel, fie ea morală ori estetică. Toată această linie de conduită funciar „sanitară” nu e îndreptată strict spre exterior, ci recompune cu luciditate şi fragmente din „dosarul” personal şi de creaţie al poetei printr-un proces de sondare viscerală care scoate în relief centrele nervoase esenţiale ale gândirii acesteia. Între ele, ca o constantă, revine preocuparea pentru actul poetic, care se concretizează în aceste eseuri în câteva pagini care ar putea prea bine să ţină loc de un ghid de orientare pentru poeţii mai tineri (amintesc, oricum, pe alocuri, de „intervenţiile” similare ale lui Alexandru Muşina). Citește în continuare →
Violeta SAVU – Basaraba Angela
