Al. Cistelecan – Portret „en miettes”

un om care cop

Leonid Dragomir, nume consacrat – ori baremi cunoscut – în dezbaterile noastre filosofice, a fost unul dintre elevii lui Al. Th. Ionescu. Poate nu doar unul dintre ei, ci chiar Elevul, de vreme ce relația a devenit, în timp, una de prietenie. Nu știu însă lista celorlalți elevi ai lui Al. Th., dar știu că au fost mulți de performanță și destui care nu-l vor uita. (Mai zilele trecute, venind vorba de Al. Th. la o mică sindrofie literară, pe obrajii uneia dintre elevele sale curgeau tăcut două firișoare de lacrimi.) Dar Leonid e singurul (din cîte știu) care și-a scris prietenia și admirația față de fostul său profesor și prieten; după ce l-a urmărit pas cu pas de-a lungul micii sale cariere editoriale antume și apoi de-a lungul celei – mult mai consistente – postume, Leonid și-a strîns toate mărturiile în Al. Th. Ionescu. Un om care te obliga să gîndești (Editura Cartea Românească, București, 2017). Citește în continuare →

Mircea Martin – Doctor honoris causa al Universității „Petru Maior” din Tîrgu Mureș

mircea martin 1

 

Laudatio în onoarea d-lui academician, prof. univ dr.  Mircea Martin

 

Domnilor academicieni, domnilor rectori, stimați invitați, colegi și studenți,

  

Am auzit cu toții, din documentele cărora li s-a dat deja citire, care sunt motivele care au determinat Universitatea noastră să-și asume imperativ nu doar datoria, ci și onoarea recunoașterii meritelor și valorii dlui acad. Mircea Martin și prin intermediul acestei ceremonii dedicate domniei-sale, nu doar prin alte gesturi. Voi încerca – pe scurt, totuși – să detaliez măcar cîteva din aceste motive.

Citește în continuare →

Poeți în dialog: Roxana Cotruș și Vlad Moldovan

POETI IN DIALOG 1 cotrus moldovan

Joi, 25.01.2018, de la ora 18.00, la J’ai Bistrot, vă invităm la o primă serată dintr-un ciclu de întâlniri lunare intitulate „Poeți în dialog”: un recital de poezie cu Roxana Cotruș și Vlad Moldovan, urmat de o discuție moderată de criticul literar Al. Cistelecan.

Citește în continuare →

Țintă fixă: Ştefan Borbély (5/5)

stefan borbely 3

Comentarii la cărţi de critică de întîmpinare

  

Al. CISTELECAN

Frivolităţile unui erudit

Dintre toţi echinoxiştii, Ştefan Borbély e cel care se plimbă pe cele mai mari suprafeţe şi prin cele mai diverse locuri. E probabil şi singurul dintre ei predispus – şi abilitat – la/în erudiţie. Cărţile lui – cu vremea destul de multe – sunt, în principiu, de două feluri: unele „solide”, de explorare cu mirajul exhaustivităţii, altele „frivole”, amestecînd comentarii literare cu eseuri de actualitate social-politică ori cu intervenţii de atitudine. După cum e firul bibliografic, par a alterna într-un ritm programat: după o carte de exegeză care tinde să istovească tema, una care strînge articole cît mai apropiate de – şi implicate în – ipostazele actualităţii. E ca şi cum Borbély s-ar relaxa, între o carte „grea” şi alta, cu specii de glose mai libere, incitat de realitatea imediată, fie literară, fie meta-literară. Cu toată această alternanţă, Borbély e unul din cronicarii literari cei mai devotaţi, consemnînd literatura la zi cu normă întreagă (de nu şi mai mult). Citește în continuare →

Ileana Mălăncioiu – portret în palimpsest (3/5)

15_cu_mano_si_martin-page-001

 

Al. CISTELECAN

 

Poetica doliului

Nu se poate scrie – în orice caz, nu cu inima ușoară – despre cărțile de doliu. E ca și cum ai umbla prin suferința – aproape materială – a cuiva, ca și cum ai răscoli cu indiferență o durere concretă. Acestea sunt teritorii pe unde au drept să umble doar salvatorii, nu și glosatorii.

Firește, de vreme ce doliul se transformă – și se transformă adesea – în substanță literară, o oarecare îndreptățire capătă și lectura lui. Dar ea nu va scăpa niciodată de un complex al vinovăției, de sentimentul că face o violență, de nu de-a dreptul o necuviință. Poemul de doliu e, desigur, un poem cathartic, o exorcizare, dar starea din care curge e prea implicată în versuri pentru ca lectura, oricît de rece, să nu se lovească de ea. Critica ar trebui să folosească un limbaj de compasiune, nu unul analitic. Și asta pentru că, în cele din urmă, nu e vorba de un comentariu de poezie, ci de un comentariu de durere. Și nu ”de”, ci doar ”despre”, așadar din afară, un fel de expertiză a suferinței, o dare de seamă despre ”estetica” unei dureri. Nu cred să existe ceva mai cinic (de nu-i cumva chiar ceva odios). Citește în continuare →

Al. CISTELECAN – Între ataraxie și angoasă

alcistelecan

 

Dintre optzeciști, măcar că mai sunt cîțiva (dar nu mulți) cu grave probleme de mobilizare și de productivitate, Romulus Bucur e ursul cel mai greu de stîrnit și de urnit. Cînd, în 2008, și-a scos la Aula o antologie de poeme alese (care alegea, de fapt, tot ce scrisese și chiar și așa abia făcea cît un volum optzecist standard), încheiam, cu oarece scepticism, că lui Romi îi ”mai rămîne doar să și scrie”. Lucrul părea să se și întîmple, căci în anul următor Tracus Arte îi publica O seamă de personaje secundare; era însă un semn înșelător, căci îndată după aceea Romi a intrat într-o lungă hibernare, încheiată abia în 2015 prin Arta războiului (tot la Tracus Arte), volum – și el – cu ”poeme vechi și noi”. E ceva obișnuit la Romulus, care de fiecare dată o ia, parcă, de la început, îngînînd mai întîi cîteva refrene tematice deja decantate și dîndu-și, în acest fel, tonul pentru a intra în ritmul incantației. Pentru galeria lui de personaje secundare nu se întoarce însă chiar la materia ”amintirilor din copilărie și adolescență”1, cu care și-a garnisit primul volum, și nici nu mai face paradă cu ”orgoliul de tînăr barbar” cuprins de ”moliciune”2 de pe-acolo. Dar consemnează și aici ”mici istorii cu aspect biografic,”3 într-o programatică și consecventă subversiune la majusculele din istoria și morfologia poeziei. Asta pentru că Romulus Bucur a fost dintotdeauna – și a rămas – dușmanul jurat al emfazelor și entuziasmelor, proclamînd în locul lor, ca virtuți vizionare, lehamitea, lenea și insignifianța. Citește în continuare →

Al. CISTELECAN – Oile negre echinoxiste (sezonul I, episodul I)

alcistelecan

Luați în masă – în calitatea lor de categorie literară – și văzuți mai de departe, echinoxiștii sunt oameni de bună-cuviință imaginativă, mulți dintre ei chiar cu destulă politețe imaginativă și cu un evident frîu de bun-simț. Nu sar calul și nu se aruncă în vîltori fantasmatice și nici nu dezlănțuie imaginarul ca pe o viitură fatală care se prăvălește necontrolat în pagină. O poetică a temperanței imaginative ține poemele în echilibru între notație, reflecție și fantezie, colaborînd toate în măsură egală la o construcție – totdeauna articulată, nu lăsată de izbeliște sau vraiște. O economie a sensului dirijează farmaceutic aceste componente, indiferent de temperament (fie el melancolic ori impulsiv). Se vede întotdeauna că există un arhitect al semnificațiilor care nu lasă lucrurile să deraieze primejdios, ci doar cu măsură utilă. Citește în continuare →

Al. CISTELECAN – Între reverii și spaime

1-iulie-2016-1

După cum rezultă – eclatant și peremptoriu – din memorialele și jurnalele publicate în regie proprie de fiecare autoare, educatoarele care le-au avut în grijă pe viitoarele poetese optzeciste au fost de-a dreptul șocate – și așa au și rămas – să vadă niște fetițe desăvîrșit decepționate de orice și din capul locului. Deprimarea acestora era atît de iremediabilă încît nu le puteau mișca din ea cu nimic – nici cu dulciuri, nici cu jocuri, nici cu desene animate, nici cu serbări de cîntece și dansuri. Fetițele astea refuzau organic orice prilej de bucurie și orice șansă de farmec sau plăcere, fie ele ale oricui, de la flori la bomboane și mai departe. Cazul a fost atît de general încît o comisie de savanți a studiat imediat fenomenul și a ajuns la concluzia că generația feminină ’80 suferă masiv de anhedonie (una de-a dreptul endemică). Diagnosticul s-a verificat și mai apoi și a devenit evident pentru toată lumea cînd au început să le-apară primele poezii. Toate purtau de flamură o acută alergie la pozitive (și nu doar la clișeele pozitivelor), la exultanțe și la reverie, practicînd deceptivitatea ca stare și deceptivismul ca doctrină. În mod firesc – și compensator -, stilistica devine pamfletară, iar imaginația se autoprogramează pe denunțul de urîțenii și orori. Cînd stătea mai bine, lumea era doar o desfășurare grotescă, desenată în detalii duse pînă în atrocitatea naturalistă cu un fel de vervă a cinismului imaginativ, înflăcărat, la rîndul lui, de o tensiune expresionistă. Peste tot și peste toate (natură, iubire, tinerețe etc.) se purta un duh sarcastic manifestat în apostrofe și denunțuri care scoteau la iveală reversul grotesc al iluziilor. Atît de decepționate au fost toate aceste poete încît abia tîrziu de tot, spre maturitatea în declin, au reușit să se îndrăgostească și să cînte și de bucuriile – ori necazurile – amorului. Marta Petreu, Mariana Marin, Magda Cârneci, Elena Ștefoi etc. etc. n-au dezvrăjit doar lumea (cum trebuia să procedeze, după manual, orice postmodern), ci au pictat-o de-a dreptul cu vitrion (și nu totdeauna englezesc), desfigurînd-o cu vocație, nu doar cu voluptate. Mici șanse de reabilitare lumea mai păstra, totuși, prin poezia Marianei Codruț (și a altor cîtorva poete mai marginale), din care farmecul – fie cît de precar – nu fusese măturat cu totul. Dar nici repropus prea ofensiv, ci doar prin timide reverii. Citește în continuare →

Al. CISTELECAN – Ut pictura poesis (Cuvînt înainte)

alcistelecan

Deși nu face aici, în Imaginaria*, lucruri nemaifăcute pînă acum (de alții și chiar de ea însăși), pariul riscat de Cora Botezatu nu e mai puțin temerar și nici lipsit de valențele unei anume unicități. De pe vremea sincretismelor artistico-religioase, poezia și pictura au fost mereu arte care s-au străduit să trăiască în simbioză (iar uneori chiar au făcut-o); poate nu o simbioză atît de profundă precum cea dintre poezie și muzică, dar una vitală – cel puțin într-o măsură – pentru fiecare din ele. În orice caz, dimensiunea picturală și descriptivă a poeziei e una decisivă și de fundament (fie acesta de tip imaginar/vizionar, fie de tip realist). Iar libertatea imaginativă a fiecăreia, cel puțin de la edictul lui Horațiu încoace (care le dă, în egală măsură, poeților și pictorilor – în primă instanță, deși apoi le pune cîteva îngrădiri – ”putere” ”orice să-ndrăzneasă de-a pururi”), a fost nu doar nemărginită, ci și entuziasmată de necunoscut și de traversarea oricărei limite, făcînd vizibil și dicibil invizibilul și indicibilul și aventurîndu-se cu același elan în himerice. Consanguinitatea imaginativă a celor două a și creat nostalgia contopirii lor totale într-o nouă artă – la noi, bunăoară, prin ”pictopoezia” lui Voronca și Victor Brauner, la alții prin alte inițiative și mai reușite (de la caligrame la mandale ș.a.). În fine, ce să mai pomenesc de lunga istorie în care au servit fiecare de sursă de inspirație pentru cealaltă! Ultimul caz notabil de acest gen l-a reprezentat, în poezia noastră, eleganta plachetă cu Rugăciunile pictorilor a lui Dan Damaschin (Editura Palimpsest, București, 2005), o suită de revelații și imnuri picturale transpuse în cuvînt. Dar cazul Corei Botezatu e mai special – și aici se concentrează (pe cît știu eu, dar nu știu atîtea cît să garantez că n-o mai fi existat vreun precedent) unicitatea lui: Imaginaria e transpunerea în cuvinte a unui ciclu pictural realizat de Petru Botezatu, soțul Corei Botezatu, pictor prea bine cunoscut spre a mai fi nevoie de spus ceva despre el (și oricum, n-am eu calificarea cuvenită). Avem, așadar, de-a face cu un parteneriat imaginativ și spiritual care întregește – ca să zic așa – parteneriatul existențial al celor doi; o probă de maximă empatie, dusă pînă la o virtuală identificare în sublimarea artistică.

Citește în continuare →

Al. CISTELECAN – Contemplația ironică

Ion-Urcan-O-seara-la-restaurant-1000-1000

Melancoliile asediază din toate părțile primele valuri de echinoxiști. Ce-i drept, asediul e cu atît mai insinuant (și mai insidiant, dacă am voie) cu cît terenul era pregătit mai dinainte ba prin culturi melancolice temperamentale, ba printr-o lirică predispusă să se melancolizeze prin reflecție și contemplație. Mai toți echinoxiști timorați în tinerețe de real și refugiați în bibliotecă s-au trezit că realitatea dă peste ei și acolo și s-au văzut copleșiți de o melancolie existențială pe care încearcă s-o valorifice printr-o procesare ironică. Tonul l-a dat, cum era și de datorie, Ion Pop, dar drog melancolic luau, fiecare pe contul lui, și Dinu Flămând și Ioan Moldovan și Traian Ștef și Ion Urcan, ba chiar și cel mai temerar fantezist al Echinox-ului – Viorel Mureșan. Nu sunt departe, în ultimele scene, de melancolizarea propriilor fantasme nici poeții zgîlțîiți de frisoanele informului (Ion Mureșan și Aurel Pantea) sau de cele ale iluminării (Adrian Popescu, Dan Damaschin), dar la ei melancolia e doar de coloratură, nu chiar structurală. Măcar Ion Urcan s-a născut melancolic, după cum remarcam în Ad usum Delphini (Editura Echinox, Cluj, 1994), unde melancolia era ascunsă (cît să se vadă) sub un strat de umor și după o perdea de detașare. Și așa a rămas pînă azi, cînd scoate – în fine!!! – un al doilea volum – O seară la restaurant*. Ce-l va fi ținut pe loc atîta vreme, doar poetul știe, căci felul lui de a scrie nu se bizuie pe dificultăți insurmontabile, ci, dimpotrivă, pe nonșalanță, colocvialitate, narativitate, toate strategii pentru o punere în scenă a melancoliei. N-aș zice că s-au schimbat multe în cei doisprezece ani nici în atitudinea poetică (o contemplație ironică a realului), nici în funcția discretă a imaginarului (Urcan joacă pe notație), nici în viziunea sceptică (deceptivă în fond, dar tonifiată de umor) sau în combinația de candoare și caricatural. Dar firește că organizarea efectelor e acum mai subtilă, ironia contemplativă e mai cu ritual și majoritatea poemelor se constituie într-un ceremonial de ironizare. Ironie cu autoironie, montaj cu umor al secvențelor și – pe sub ele – o mîhnire existențială travestită în vervă. Căci poet de vervă a fost – și a rămas – Ion Urcan; nu o vervă ludică, de pură inventivitate (deși dă și ea probe) sau gratuită, ci o vervă de autoapărare, o sublimare în seninătate a frustrărilor și tristeții de substrat, o eschivă din fața agresiunii cotidiene. Cam asta și e rețeta de melancolie: sublimarea suferinței în surîs, relativizarea a tot ce amenință să devină prea grav și prea greu de dus; pe scurt, șarjarea melancoliei, dar fără a o primejdui.

Citește în continuare →