Etichetă / cronica literara
Andreea Pop – O razie afectivă
scrum (Casa de Editură Max Blecher) e unul din debuturile apărute în 2019 care mizează în exclusivitate pe afectivitate și pe o reconstrucție fidelă și exactă a stărilor pe care le decantează, departe de orice sofisticăreli – de limbaj, construcție etc. Veronica Ștefăneț face o selecție alertă dintr-un depozitar sentimental dezafectat, una pe care o desfășoară cu o precizie a detaliilor aproape fotografică prin felul în care își recompune filmele aproape în totalitate biografice; tăiate scurt și elaborate după niște criterii ce elimină, deci, orice formă de decorativism inutil sau exces confesiv, textele ei trasează o schemă a disperării discrete.
Nina Corcinschi – Tatiana Țîbuleac. Iubirea noastră ca o ură grea
Romanul Tatianei Țîbuleac Vara în care mama a avut ochii verzi (Cartier, 2016), prin toate datele lui reprezintă un fenomen. Scris rapid (în 2 luni, precizează autoarea într-un înterviu), are parte de un succes fulminant imediat după apariție și completează lista scurtă de apariții literare excepționale românești. Critica literară de pe ambele maluri ale Prutului s-a expus imediat, inventariindu-i temele, caracterizându-i tehnica literară, precizându-i specificul viziunii artistice. Aprecierea este unanimă. Radu Vancu îl consideră „un tur de forță reușit”. „Tatiana Țîbuleac a scris o carte absolut memorabilă”, concluzionează Bogdan Alexandru Stănescu. Vara în care mama a avut ochii verzi este „printre cele mai bune romane din Basarabia postsovietică alături de Hronicul Găinarilor de Aureliu Busuioc și Iepurii nu mor de Savatie Baștovoi”, scrie Andrei Țurcanu, dedicând un studiu consistent romanului. Între timp, romanul a fost tradus în limbile franceză și spaniolă, a fost transformat în piesă de teatru și premiat la nivel național și internațional. Tatiana Țîbuleac este, probabil, la ora actuală cel mai citit și citat autor basarabean.
Ioana Boștenaru – Și tăcerea e un fel de a vorbi
Cam asta transmite cel mai recent volum al lui Mircea Petean, Mai vorbim, încheind trilogia ce cuprinde volumele Catedrala din auz și Nerostitele. Nu e prima dată când poetul optează pentru acest tip de organizare, Trilogia transilvană fiind elocventă în acest sens și plasându-l, alături de numeroasele volume, în rândul prezențelor constante din domeniul literar. Cu un debut editorial (Un munte o zi) înregistrat în 1981, Mircea Petean trece peste perioada de „post negru” de zece ani, după cum declară într-unul dintre interviuri, și continuă să publice pentru trei decenii volume de poezie și proză, pe lângă activitatea sa editorială și publicistică.
Mihaela Vancea – Un discurs al gândului
Arazia, asemenea celorlalte două volume scrise de Ara Șeptilici, este un roman experimental, derutant, al unei încâlceli de gânduri încifrate cu multă tehnică și efort retoric. De altfel, procesul creator al scriitoarei este în general unul lent; ea publică în volumul colectiv Ficțiuni în 1992, alături de Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleșcan, Andrei Zlătescu, iar debutul în proză îl are de abia în 2006, cu Dublul, un roman. Opt ani mai târziu apare și cel de al doilea volum 100 de zile până la 1000 de ani, după care mai trec încă cinci până la un nou roman. Interesant este că această lentoare a scriiturii se pliază perfect pe misiunea personală pe care și-o asumă încă de la primul volum, după cum mărturisește în Cuvântul autorului. Ea duce, asumat, o muncă minuțioasă, detectivistică, de urmărire a gândului: ,,Îmi dau seama că oamenii mei curg unii din alții, că poate deveni derutant, că nu mai știi cine cu de ce și cum cu cine. Și îmi place că se întâmplă așa, îmi place că gândul e mai important decât cel care-l gândește”.
Călin Crăciun – Un spectacol de disimulare
La final de 2019 scriitorul Kocsis Francisco a publicat două volume* care par atât de diferite cât e contrastul între literatură și nonliteratură. Cu toate acestea însă, între ele există fire care formează o punte de legătură deosebit de rezistentă. Desigur, astfel de conexiuni, la fel ca diferențele, pot fi găsite în cazul tuturor scriitorilor, atunci când opera lor cuprinde genuri sau domenii diferite. Dincolo de contraste, fie ele oricât de premeditate, se manifestă mereu semnale sau mărci intuitive ale unui spirit creator identic doar cu sine însuși și coerent dincolo de orice asumare a metamorfozelor și conversiilor ideologice. Cred însă că în cazul de față este vorba, după cum vom vedea, de mai mult decât astfel de coerențe inconștiente, încât publicarea sincronică nu e deloc întâmplătoare.
Senida Poenariu – Fascinația numelor
Preocuparea pentru potențialul simbolic al numelor personajelor literare este una de cursă lungă pentru Mihai Ignat. În 2009 apărea studiul monografic Onomastica în romanul românesc, la origine teză de doctorat, în 2016 volumul I din O istorie antroponimică a romanului romanesc, iar în 2019 volumul al II-lea din aceeași „simili-istorie”, cum o numește autorul. Nu este cazul să glisăm asupra accepțiunii de „istorie” în termenii metodologiei și ai principiului panoramic pe care anvergura unei „metanarațiuni legitimatoare”, în cuvintele lui Angelo Mitchievici1, o presupune. De altfel, Istoria lui Mihai Ignat probează „spiritul de colecționar” pe care-l propunea Mitchievici pentru „noile” istorii literare semnate de Mihai Zamfir (2011/ 2017), Petre Anghel (2014), Monica Lovinescu (2014), Răzvan Voncu (2014), Mircea Anghelescu (2019) sau Antonio Patraș (2019).
Ioana Toloargă – Poezia lui tu și profunda luciditate
Publicat recent la editura Paralela 45, noul volum de versuri al Olgăi Ștefan, Civilizații*, continuă parcursul deschis de Toate ceasurile, Saturn, zeul și Charles Dickens. El se cristalizează într-o „biografie” a lumii sau o „(auto)biografie” a lui „tu”, care permite luciditatea până la limită a vocii poetice, tăind în miezurile de sensibilitate până la sursă: „singurătatea autohtonului/ care știe pe toată lumea și/ dă cu fiecare/ examene pline de roșu,/ mici violuri emoționale”.
Teona Farmatu – Je est des autres
După romanul biografic Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, apărut în 2019 la editura Polirom, Moni Stănilă revine anul acesta cu un roman poematic, „o autoficțiune deghizată”, cum îl numește Simona Popescu pe coperta a IV-a. Țipă cât poți* pare, la o primă lectură, să recicleze o schemă narativă de basm, unde „tărâmul celălalt”, adaptat epocii noastre supraaglomerate, este chiar natura, mai precis pădurea ca spațiu izolat și pluristratificat. Dacă fantasticul presupune, conform lui Tzvetan Todorov, și intuiția găsirii unei explicații raționale, la Moni Stănilă elementele fantasticului contribuie mai degrabă la crearea unor cronotopuri mintale, cu scopul unei (re)găsiri de sine, parcurs de unde nu lipsesc tentațiile realulului.
Adina Luca – Bucureștiul Literar
revistavatra.org 