Un roman ce transcrie, în regimul stringenţei şi clarităţii etice, datele unei realităţi precare, paupere, lipsită de sens ontologic şi axiologic, recompunând totodată avatarurile propriei deveniri interioare şi ale propriei scrieri este Sertarul cu aplauze de Ana Blandiana. Incipitul romanului conturează un spaţiu de convergenţă al intenţiei narative cu realizarea epică propriu-zisă, într-o dimensiune a conjuncţiei dintre realitate şi ficţiune. Relevant este modul în care autoarea, fără precizări fastidioase, întreprinde sumar, în câteva rânduri, o concentrată poetică şi poietică a prozei, circumscriind acel punct iniţial, tensionat şi emergent, când realul în concretitudinea lui brutală, agresivă, se metamorfozează în imaginar, capătă aspectul ficţiunii: „«Am început să fug înainte de a mă întreba dacă sunt mai laş sau mai curajos decât ceilalţi, fugind».
Cărţile mai recente ale lui Eugen Negrici (Literatura română sub comunism, 2002-2003, Iluziile literaturii române, 2008, Simulacrele normalității, 2011, Emanciparea privirii, 2014) se remarcă printr-o schimbare de ton faţă de cele dinainte. Tonul e mai radical, mai deziluzionat, mai puţin tehnicist. Uneori (ca în Emanciparea privirii), se disting reverii hedoniste asupra literaturii. Literatura română sub comunism relevă ruptura de tradiţia interbelică, prin impactul alienant al ideologiei comuniste, chiar dacă există în această carte, cum observă Nicolae Manolescu, o inadecvare: între demersul sintetic al capitolelor generale (mult mai accentuat negative) şi cele analitice, cu judecăţi mai binevoitoare. În Iluziile literaturii române, se realizează o demistificare a „miturilor” ce au alimentat, cu aura lor idealizantă, tectonica literelor româneşti.
De unde provine fascinaţia cărţilor lui Eugen Negrici? Cred că din modul necomplezent, polemic, liber, necanonic şi în acelaşi timp de o luciditate casantă în care criticul priveşte spectacolul literaturii. Înr-un stil dezinhibat, calm, dezinvolt, Eugen Negrici investighează vulnerabilităţile şi iluziile literaturii române, complexele de superioritate prin care sunt contabilizate prea multe secole de literatură, de continuitate culturală și de normalitate etică. În fond, criticul ne atrage atenţia asupra minciunilor despre noi înșine, asupra tabuurilor şi fetişismelor noastre culturale, reglând prin aparatele sale de măsurat, mistificarea, gesticulația vanitoasă sau ridicolul unor ticuri sau reflexe ale literaturii şi paraliteraturii. Criticul este, fără îndoială, un moralist care îşi dezvăluie disponibilităţile etice prin intermediul instrumentarului cercetării literaturii (istorie literare, teoria literaturii, stilistică) apt să exploreze concepte, procedee sau proceduri (facere, contrafacere, simulare, disimulare, decodare, tentaţie a autobiograficului etc.) într-o obsesivă şi revelatorie vocaţie a expresivităţii ce rezumă plăcerea de a gândi și de a regândi scene ale literaturii, portrete de scriitori, divagaţii şi derapaje stilistice. Demersul critic relativizant al lui Eugen Negrici are încărcătură civică, el pornind dintr-un irepresibil simţ al datoriei faţă de sine şi faţă de cultura căreia îi aparţine. Interzicându-şi iluzii şi simulacre, îşi asumă în schimb fidelitatea faţă de adevăr şi emanciparea salutară a privirii.
Revista „Vatra” a promovat cu consecvență de-a lungul timpului dialogul cu alte culturi, în contextul provocărilor globalizării și al relației dintre tradiție și modernitate, într-o epocă a glisărilor epistemice, în care se relevă autoritatea unor concepte definitorii precum „sincronie”, „adaptabilitate”, „identitate”, „alteritate”, „pluralism”, concepte prin lentilele cărora pot fi descifrate particularități culturale diverse, de la reacții de adaptare și de comprehensiune, la sincronizarea, necesară, cu „ambianța” unui timp, loc și stil. Cultura reprezintă, astfel, o cale de acces către sensurile tutelare ale umanului, un vehicul de sens și de valoare estetică dintr-o limbă în alta, legitimând o șansă posibilă de sincronizare cu universalitatea, într-o lume a globalizării și sincronismului accelerat, relevantă fiind totodată necesitatea de a plasa în centrul dezbaterilor actuale fenomenul dialogului multicultural, revelator vector al progresului cultural. Așa se explică deschidere tot mai largă a revistei „Vatra” și a rubricilor sale către dialogul intercultural și către expresia culturală maghiară, prin traduceri sau interviuri, prin rubrici noi sau vechi dedicate creațiilor literare ale autorilor de origine maghiară (Gesta hungarorum, Ce scriu ungurii, Vecinătăți etc.). Dincolo de foarte cunoscutele similitudini, analogii sau corespondențe între operele unor scriitori (Eminescu-Madách, Ady-Goga, Șt. O. Iosif-Arany János, Jókai-Sadoveanu etc.), interferențele româno-maghiare s-au materializat în câteva cărți semnificative ale unor critici literari români despre literatura maghiară: Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1930), Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România. 1920-1980 (1981), Avram P. Todor, Confluențe literare româno-maghiare. Eseuri (1983), Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989 (1996), Mircea Popa, Apropieri literare și culturale româno-maghiare (1998), Tereza Periș Chereji, Interferențe teatrale româno-maghiare (2000), Valentin Trifescu, Legături culturale româno-maghiare. Studii și material (2022). În același timp, relevantă este și aderența unor intelectuali români la ideologia transilvanismului, cu particularitățile sale pregnante (istoria, preferința pentru rigoare și spiritualitate etică, realismul, toleranța față de ceilalți etc.). Transilvania este, cu adevărat, o zonă de convergență culturală, în care cele două literaturi, română și maghiară, au coexistat în sfera unor contaminări reciproce, prin confluențe benefice plasate în orizontul multiculturalității.
În ansamblul operei lui Petru Cimpoeşu, Simion Liftnicul (2001) ocupă un loc central, cu un dosar impresionant al eceptării. S-a spus deja de multe ori că romanele lui Cimpoeşu se situează într-un registru epic divers, policrom, situat la limita dintre figurativ şi transfigurativ, reprezentările narative fiind focalizate pe detalii insolite ale cotidianului, dar şi pe resurse ale autoreferenţialităţii. Percepţia prozatorului se orientează asupra reliefului propriei alcătuiri textuale, de aici decurgând ispita fragmentarului, relevarea fisurilor referenţialităţii ca dominante ale edificării ansamblului narativ, scriitorul fiind, cum remarcă Radu G. Ţeposu, „un desăvârşit radiograf al stărilor confuze, al comportamentului latent, în care ochiul percepe degrabă semnele crizei, ale degringoladei”.
S-au împlinit în iulie cinci ani de la dispariţia lui Augustin Buzura, important prozator, publicist şi eseist contemporan, membru, din 1992, al Academiei Române. Romanele sale (Absenţii, Orgolii, Feţele tăcerii, Vocile nopţii, Drumul cenuşii etc.) sunt repere ale literaturii române postbelice. Într-un interviu pe care mi l-a acordat pentru revista „Vatra”, la întrebarea mea referitoare la momentele de extaz şi de ocrotire resimţite de-a lungul timpului, scriitorul a răspuns: „Tot timpul, absolut tot timpul am avut asemenea trăiri. Şi întotdeauna, în cele mai îngrozitoare încleştări, am avut vreo trei-patru momente în care am murit puţin şi apoi am simţit acel ajutor de care nu m-am îndoit niciodată. Dacă-l cauţi, vine sau ţi se arată. Nu trebuie să-i vezi faţa, dar am simţit întotdeauna acest sprijin şi de fiecare dată când mai primeam un impuls, când primeam dreptul de a mai trăi, îmi spuneam că nu mi-am dus până la capăt ideea pentru care exist.” În romanul Fețele tăcerii Augustin Buzura circumscrie un teritoriu amplu şi divers al vieții sociale, reprezentând epic teme de rezonanţă acută (violența, alienarea, culpabilitatea), printr-o imersiune în straturile profunde ale istoriei şi ale socialului. Apărut la patru ani după Absenții, în care miza analitică era reprezentată de condiția socială a intelectualului, romanul Feţele tăcerii refuză convenţionalismul, amprenta conformistă sau ideologizantă, conservându-şi statutul de roman social: „Cu Fețele tăcerii (1974), un roman inegal, lungit peste măsură, nu lipsit de «burți», dar, probabil cel mai solid și mai interesant al scriitorului, tematica și stilistică a prozei lui Buzura pare a se stabilizat definitiv. Fețele tăcerii este un puternic roman social și, în mult mai mică măsură, psihologic, deși autorul persistă în a examina crize de conștiință, suflete măcinate de silă, handicapuri morale”1.
S-a vorbit destul de mult la noi despre literatura feminină, critica literară nefiind indiferentă la această temă încă din perioada interbelică, de când vizibilitatea scriitoarelor a sporit, chiar dacă au existat și atunci, cum mai există și azi, puseuri peiorative, minimalizatoare sau lipsite de necesare nuanțe. Lovinescu, de pildă, trasează particularitățile literaturii feminine în opoziție cu cele ale literaturii scrise de bărbați: instinctualitate, sentimentalism, senzualitate, pudoare, lirism, fragilitate, mister feminin și, mai ales, subiectivitate. În articolul Notă asupra literaturii noastre feminine, publicat în ,,Revista Fundațiilor Regale”, nr. 7, iulie 1939 E. Lovinescu operează o serie de distincții necesare și pertinente între cele două literaturi, masculină și feminină: „O discriminare necesară ne face să distingem între literatura femeilor și literatura feminină – fără a mai pomeni și de literatura feministă, al cărei caracter tendențios și programatic o scoate din cadrul limitativ al artei în concepția strict estetică. Literatura femeilor nu e exclusiv feminină, adică o literatură în care se valorifică exclusiv elementele esențiale ale feminității, ci poate avea și alte caractere, întrucât arta nu poate să cunoască legile sexelor”.
De ce este actuală azi opera lui Marin Preda? Care sunt reperele estetice şi etice care ne permit să considerăm creaţia sa importantă, relevantă pentru istoria literaturii române, dar şi pentru timpul în care trăim? În primul rând, trebuie să observăm modul în care transpare din straturile adânci sau aparente ale acestei creaţii o vie atenţie acordată de scriitor existenţei exterioare, cotidianului, dar şi interiorităţii, modului de a fi al omului în context social şi istoric. Din opera lui Marin Preda derivă o reflecţie gravă asupra lumii şi asupra fiinţei umane, o filosofie a trăirii imediate, percepută în corelaţie cu istoria şi timpul.
Antologia Radu Cârneci, O sută şi una poezii. Antologie și selecție de referințe critice, Studiu introductiv de Mihai Cimpoi, Editura Academiei Române, 2019 reprezintă o selecţie riguroasă şi inspirată din volumele de poeme Iarba verde, acasă (1968), Grădina în formă de vis (1971), Cântând dintr-un arbore (1971), Cântarea cântărilor (1973), Nobila stirpe (1976), Temerile lui Orfeu (1978), Timpul judecător (1982), Sonete (1983), Pasărea de cenușă (1986), Scrisorile către Dorador (1997), Poeme orientale (2002), Elegii esențiale (2003). La finalul volumului, se regăseşte un set de referinţe critice semnificative, o hartă contrasă a receptării operei poetului. Dacă Vladimir Streinu sublinia orientarea spre „mituri şi mitologie”, considerând că „acest poet umblă cu har și știință printre celebrele ficțiuni ale anticilor”, Perpessicius crede a afla în versurile lui Radu Cârneci o „atitudine militantă”, căreia i se aplică „o anume surdină”. Victor Felea surprinde în aceste poeme „un filon clasic și mediteranean”, dar şi un cult al „idealității estetice”, o propensiune „către înalt”, după cum Mihai Drăgan subliniază un gest al „eternei întoarceri“, al „plonjării într-un trecut mitic”, care „angajează cele mai intime resorturi ale ființei creatorului”, iar Daniel Dimitriu consideră că „fabulosul rafinat” ar fi formula definitorie a acestei poezii, care face ca „imaginarul și realul senzorial să ajungă la o, altminteri de neconceput, comuniune”. O poezie ce se hrăneşte „exclusiv din propriile-i ceremonialuri” (Petru Poantă), în care „cuvintele sînt purificate de imprecizie, de indeterminare” (Cornel Ungureanu), lirica lui Radu Cârneci exprimă şi o „înclinare spre decorativ și magnificență” (Mircea Iorgulescu) sau o „lărgire a unghiului de cuprindere reflexivă a lumii” (Laurenţiu Ulici).
Opera lui Nicolae Breban se caracterizează, ca expresie şi dicţiune narativă, prin spontaneitate şi naturaleţe, chiar dacă, în adâncul său, se bănuiesc articulaţiile unui program ce valorizează un set de lecturi esenţiale din care nu lipsesc Dostoievski, Nietzsche sau Thomas Mann. Arhitectura operei e susţinută de o tensiune a contrariilor din care se naşte individualitatea ei; e vorba de o tensiune între vitalitatea scriiturii energice, dominatoare şi luciditatea, pesimistă sau sceptică, a percepţiei lumii. Francisca, În absenţa stăpânilor, Animale bolnave, Îngerul de ghips, Bunavestire, Drumul la zid, Don Juan sunt cărţi exponenţiale pentru proza noastră postbelică, romane reprezentative prin substanţă, stil şi construcţie narativă, în tradiţia prozei interbelice, dar şi în siajul orientărilor literare mai noi. Într-un text cu caracter programatic, De ce scriu?, Nicolae Breban rezumă propria poetică a prozei, expunând rosturile şi resorturile scrisului, văzut ca urmă salvatoare şi edificatoare: „Scriu pentru că mă «împinge ambiția», dar și pentru că nu pot altfel. Nu m-aș suporta altfel, fără scris, viața mea (și în general viața) mi-ar apărea ca insuportabilă, ca nedemnă de a fi trăită. Mai mult încă: defectele mele, erorile în care recad cu o tenacitate misterioasă (într-adevăr, ce puțin didactică este experiența!), răul, antipatia pe care o produc în jur (cu vanitatea mea, indiscutabil!) umbra pe care o arunc pământului etc., nu le-aș putea accepta fără puntea, scândura salvatoare a scrisului”.
revistavatra.org 