Ioan MOLDOVAN
Dragă
Ce mai contează? Mă-ndemni să scriu citeţ.
Cui îi mai pasă de pagina mea?
Poate mâine în zori vei vrea
Să-ţi aminteşti de mine, să fii mai isteţ.
Dar tot străin îţi voi fi. Tu eşti
Studentul cu studii superioare
Care mă vezi rătăcind pe coridoare
Întunecate, fără de uşi şi fereşti.
Fără fereşti – este un fel de a spune,
Un fel de licenţă. Corect ar fi
Fost ferestre. Aşa că, pe bune,
Eu sunt un vis al tău.
Ei, şi?
Revedere
Sun la poarta de metal
Se-aud paşi târşiţi
E ea
Deschide
Bătrână, căruntă, grasă, nepreţuită
Am venit să mă vezi, pardon, să te văd
Te-am văzut, mă vezi, zice
Pleacă, zice
Plec
„Optzeci de ani” în urmă
O ploaie continuă, „mocănească”
Mă voi întoarce vreodată?
Dragă
Cu asta mă lupt acum
Cu mult învechita rochie a ei
Peste sânii îmbătrâniţi
Traşi în jos de forţe pe care le ignor
Rochia mai rărită peste sânii îmbătrâniţi
Decât în restul ei de peste trup
Cu asta mă lupt şi nu mai văd nimic
La Curte
Urlă un câine în noul mileniu
Urletul său învecheşte fulgerător timpul
Închid repede
Fără să ştiu ce spun
Un şarpe de argint devine semn de carte
Mai port eu ceva roşu asupra mea?
Plouă în unu ianuarie şi cârâie corbi
Cu o înverşunare apodictică
Orişicât, toate-s părţi dintr-un proiect de lungă-lungă durată
Noi doi doar petrecem, doar plănuim să trimitem
Alimentul primitiv la Destinaţie
Ne gândim la trenuri, la trenduri, la „scânduri ude”
Ne lipsesc câteva slujbe
Plouă, în schimb, generos
Vine râul de la munte mult mai bogat
Pe sub poduri mult mai bătrâne
Şi tocmai ne facem de cap cu boschetarul mileniului
Petrecem – noi şi boschetarul din Centru
Locuinţele pâlpâie comunicând ceva foarte
Important
Cuiva Tot Mai Important
Dragă
În vorba NU, U s-a-nroşit –
Un fel de sânge chimic mort;
Tu iartă-mă dac-am venit
Şi nu ştiu să mă port.
Să plec? Să nici nu mai gândesc cumva
Că am venit să te mai văd?
Doar amintirea ta se va
Tot adânci ca un prăpăd
Printre aceiaşi corbi pe cerul surd
Dar mult mai subţiaţi de ger –
Vor croncăni, şi-acelaşi prund
Sub tălpi va tot scrâşni în cer.
În gerul dezordonat
Ger afară
Ne trimitem unii altora filmuleţe feerice
Corectez texte vetuste
Săptămânal în şcoli generale
Mă ţin de şuste
Cu fulgerele sferice
Ce-mi fac altfel viaţa amară
Am rămas cu doar două stiluri
Cel înalt şi cel jos
Dar mi-ajung să mai trimit emailuri
Pe râu în jos
Aici în cămară
Dumnezeu nu-mi cere să fiu timid
Cu îngerul trimis
Să-i spun doar ce îmi este mai greu
Să desluşesc în veste
Ce este şi ce nu este vis
Să mă adresez cu vorbele mele
Cu „domnul meu”
Şi să stau şi să dau uşurel cu fruntea în zid
Să plâng în amiaza mare din senin, fără grijă
Fără ruşine, înconjurat doar de dor şi de griji şi, mă mir,
Cum mă tot îndeamnă: nu plânge, nu plânge
Eşti volintir
În gerul acesta dezordonat
Ca obrajii unui muribund
oarecum
Azi mă duc la patru să vorbesc ceva
(asta sună oarecum ca în Bacovia)
Trebuia să vin până-n Arad
Ca să aflu că mai sunt vreascuri ce ard?
Ca în Insulele Aleutine
Unul pleacă, altul vine
Mâine, ca mâine, plecăm spre Baia Mare
La mormintele singuratice goale
Ale Părinţilor: e un fel de sărbătoare
A sufletelor ideale
Dar azi, chiar azi, mă dor gingiile
Vin la mine gânduri negre
Sâmbăta trecută stihiile
Au fost mult mai alegre
Duminică, luni – la Cluj, poate şi marţi
După care, suntem iarăşi abandonaţi
Să vorbim vrute-nevrute
Oarecum, asta ne scrie pe frunte
subiecte
Despre cum o domnişoară bătrână îşi împătură hainele de duminică
şi vrea să mă-mpiedice
să glumesc cu asta
Despre cum s-a-ntins pasta de roşii pe tavan
până când s-a stins de tot norul plăpând
Despre una şi alta – adică despre călătorii într-o nacelă roză
Tu ce crezi? O să învii? Dar eu, o să?
***
Rareş MOLDOVAN
Oubliette
(fragment)
„Să vă ajut?”
În „galerie”, oprită în dreptul uneia dintre ferestrele care dădeau spre stradă, bătrâna stătea dreaptă pe coridor, cu spatele spre ea şi gâtul întors spre stânga. Nu s-a întors, de parcă nici n-o auzise. Ţinea într-o mână o plasă grea plină cu colaci rămaşi de la înmormântare. Trecând pe lângă ea, a văzut că-şi netezea cu cealaltă mână fusta, cu o mişcare repetată de sus în jos. S-a oprit lângă ea şi i-a urmărit privirea, şi nu era nimic de văzut, decât întunericul şi cele două becuri alungite şi portocalii de pe stradă şi dincolo de ele faţada clădirii de peste drum, cu geamurile neluminate. Se rotea în jurul femeii nemişcate ca în jurul unei statui. Bătrâna s-a întors spre mine, între timp ajunsesem şi eu, şi a întrebat:
„Dumneata vezi?”
M-am uitat, am atins-o pe umăr, şi i-am spus „haideţi, doamna Mihali”, mâna de pe fustă a tresărit la auzul numelui. Am împins-o foarte uşor înspre camera ei şi s-a urnit, întorcându-şi din nou faţa spre fereastră, spunând „vezi”, o afirmaţie, nu o întrebare. Între timp, ea mergea cu un pas în faţa noastră, se întorcea şi mă privea serios, clătina din cap de parcă în minte i se auzea un cântecel, şi cânta fără sunet, doar din buze „vezi, vezi, vezi”, bătrâna n-o lua în seamă, iar eu i-am făcut cu degetul un semn care însemna cam acelaşi lucru, „ia, vezi”.
Mihali, căruia nimeni nu-i ştia numele mic, venise să moară acasă. „Hei, Mihali”, îl salutase domnul Dima văzându-l rezemat de peretele din casa scării, răsuflând din greu, „ce mai faci, Mihali?”, îl întrebase trecând pe lângă el şi rotind cheia maşinii pe deget.
„Bine”, şuierase Mihali, apoi, ca restul unui gând expulzat, spusese „am cancer.”
Nicio tresărire nu întrerupsese pasul domnului Dima, dar îşi întorsese faţa spre el, şi-i spusese zâmbind „ei, asta nu-i aşa bine”, apoi îl lăsase acolo, îndoit puţin din mijloc, cu palma lipită de perete. Mihali îl privise urcând rapid treptele spre etajul întâi, cu aceeaşi privire cu care urmărea oamenii pe stradă, şi pe cei care-i dădeau bani şi pe cei care nu, o privire haşurată de vinişoarele care-i împânzeau tot galbenul ochilor.
„Am cancer”, spusese el uşii care se deschidea, după ce îşi făcuse curaj şi urcase spre apartamentul soţiei care-l dăduse afară cu ani în urmă. Doamna Mihali, auzind cuvintele chiar înainte să-i vadă faţa, rămăsese cu mâna pe yală, şi Mihali îi aruncase aceeaşi privire.
„Eşti sigur?” l-a întrebat ea, făcându-i loc să intre.
Doamnei Mihali, căreia toată lumea îi spunea astfel încă de când fusese învăţătoare, trebuie să i se fi părut că asta se încadra în regulile aranjamentului lor. Mihali avea voie să vină acasă o dată pe an, la Paşti sau Crăciun, când dorea el, şi să rămână o noapte şi ziua următoare. Atunci cinau împreună şi se culcau în acelaşi pat, stăteau la o cafea pe balcon dacă era de Paşti, după care el îşi strângea cele câteva lucruri şi dispărea. Îl prinsesem şi eu, la Crăciunul trecut, sănătos şi vesel, ieşind însă din apartamentul doamnei Gisella, pe care o vizitase, pare-se, după programul conjugal, pentru un ultim păhărel.
Crăciun sau Paşti, sau cancer. Fusese primit în acest caz de forţă majoră şi, înainte să intre, se întorsese să-şi ia vioara pe care o rezemase în casa scărilor, jobenul jerpelit, mingea de plajă, puiul de raţă şi căţelul în compania cărora îl vedeai mereu pe stradă, capetele iţindu-se din joben, în timp ce el cânta ce şlagăre vechi îşi mai amintea.
„Astea nu intră aici”, a spus doamna Mihali, şi el a oftat „ştiu” şi le-a dus în curte, în căsuţa câinelui, rămasă de mult timp fără locatar. L-am văzut în săptămânile care au urmat umblând încet pe coridoare, de parcă s-ar fi gândit la fiecare pas înainte de a-l face, cu tenul luând culoarea hârtiei de copt unse cu ulei. Pe fâşia de iarbă dintre cele două garaje din curte, mângâia căţelul şi întindea mâna după puiul de raţă care se învârtea împrejur. Doamna Mihali îl supraveghea, aluneca parcă în jurul lui, abia adresându-i câte un cuvânt. Domnul Palade şedea cu el la masă, bând păhărele de vişinată, urmărit de privirea goală a lui Mihali, care îşi trecea când şi când limba peste buze, apoi continuau partida de remmy sau de table. Bătrânele îi recomandau leacuri, iar domnul Dima trecea pe lângă el în viteză aruncându-i vesel „ce facem, Mihali, bine, bine?” Trecând odată pe hol, l-am văzut prin uşa deschisă: imobil în faţa frigiderului pe care era fixată cu magnet o fotografie. A ridicat mâna ca şi cum ar fi vrut s-o atingă, apoi s-a răzgândit. N-a mai pus mâna pe vioară, deşi asta se poate să fi fost interdicţia soţiei, iar de la un timp n-a mai ieşit din apartament.
Bătrânele nu ştiu dacă băutura sau moartea băiatului lor e motivul pentru care Mihali a fost expediat pe străzi cu ani în urmă, dacă băutura a venit înainte sau după. Animăluţele au apărut după: un şir de căţei, pisoi, răţuşte şi pui de găină, ba chiar o broască ţestoasă furată noaptea de la iazul cu apă termală din băi, şi căreia Mihali îi dăduse până la urmă drumul pe malul râului. În oraş nu-l vedeai niciodată fără unul dintre animale, aciuat uneori pe lângă farmacii noaptea, de unde mai primea câte-o pastilă de algocalmin, aspirină, poate şi altele mai puternice. În unele zile îl găseai în piaţă, trăgând un cărucior, încărcând şi descărcând lăzi de fructe şi legume, strigând tot la câteva zeci de secunde „pardóooon, pardóoon” în timp ce-şi făcea loc printre oameni. Nimeni nu ştia unde dormea, unde-şi lăsa animalele cât timp era la piaţă.
Povestea lui Mihali, pusă astfel cap la cap de bătrâne, punctată de oftaturi şi clătinări de cap, la care doar doamna Pantiş n-a participat, în afara unui „bietul om”, rostit cu destulă linişte, şi a unui zvâcnet din cap „dar ea… nu ştiu, nu ştiu… cum e posibil, atâţia ani”, povestea intra acum în faza ultimă, în care actorul era prezent însă tot mai imobil. De la o vreme, Mihali privea de pe terasă animalele pe care ea le luase în ocrotire, de obicei le urmărea jocul fără nicio reacţie, din când în când se crispa de parcă ar fi vrut să dea o instrucţiune pe care viaţa lor o cerea urgent, dar apoi se lăsa pe spate în şezlong, strângând la piept cana de ceai hepatic. Doamna Mihali, monosilabică şi înaltă, m-a întrebat într-o bună zi, când starea lui se înrăutăţise şi nu-l mai putea lăsa singur, dacă puteam să le fac eu cumpărăturile. Puteam. „Nu sunt multe”, a şoptit ea, întinzându-mi o listă scrisă cu pixul. Mihali, care de-acum se mişca prin casă ca un explorator pe un teren de gheaţă plin de capcane, descoperind şi încercând muchiile mobilelor, lăsându-şi încet greutatea pe un picior, s-a apropiat şi mi-a întins lent mâna, mâna uscată şi fierbinte a bolnavilor terminal. Buzele i se subţiaseră, retrăgându-se de pe dinţi pe gingii, încă o parte din el care se grăbea să dispară. Am repetat gestul de câteva ori pe săptămână, de câte ori le aduceam plasa de cumpărături, până când Mihali nu s-a mai dat jos din pat.
Treceam să-l salut şi el stătea cu faţa pe jumătate ascunsă de pătură, cu ochii aţintiţi la televizorul mereu deschis, scotea mâna de sub pătură şi îmi făcea semn, uneori însoţit de vocale prelungi, un „îîîî” ca de surdo-mut. Într-o după-amiază am găsit uşa întredeschisă, pe doamna Mihali stând în fotoliul din bucătărie cu fotografia în poală, iar dincolo televizorul fără sonor urmărea pre-coma lui agitată. Mihali răsufla rapid, aerul îi ieşea parcă din tot corpul ca dintr-o păpuşă gonflabilă, capul i se rotea pe pernă ca şi cum ar fi căutat ceva, însă ochii îi erau închişi. Mi-am tras un scaun lângă pat, i-am luat mâna, care era uşoară şi foarte fierbinte şi părea străbătută de un curent electric. M-am uitat la televizor. Degetele i se încleştau din când în când, în serii, ca în alfabetul Morse. M-am aplecat spre urechea lui şi am stat aşa, şi dintr-o dată am început să-i şoptesc. I-am spus, articulând clar fiecare cuvânt, „dic sertes sekal das sekma, gas talta sekal.” Am inspirat adânc. „Egmelto sagosa boltaris”, şi la „boltaris” mi-am pus tot sufletul, cât intră într-o şoaptă, iar apoi, lipindu-mi obrazul de al lui, am terminat încet, „ent segmo stesmin doro ke”. „Stesmin” l-am spus de parcă i-aş fi zis „te rog”. Când m-am îndreptat de spate, am văzut-o pe doamna Mihali în uşă.
„Ce faceţi?”, m-a întrebat. „Ce i-aţi spus?”
„I-am spus să fie liniştit, că totul e bine.”
Ea a dat din cap, eu am stins televizorul. În bucătărie, m-a rugat să rămân la o cafea, punându-mi mâna pe umăr şi apăsându-mă uşor spre un scaun. Ne-am aşezat şi a pus fotografia între noi pe masă.
„Eu nu aşa mi-l amintesc”, a zis, şi s-a ridicat.
Băiatul din fotografie se încruntă cu faţa pe jumătate în umbră, ochii mijiţi. Nu e frumos, are nasul uşor strâmb şi buzele subţiri, pomeţii ridicaţi ai mamei. Trebuie că e undeva la mare, soarele e puternic, şi pielea lui pe hârtia fotografică grunjoasă are nuanţa de gri care e auriul suflat de vânt de după o săptămână de plajă. E uşor aplecat într-o parte, spre dreapta, parcă depărtându-se de tatăl care stă drept, cu o mână pe umărul lui, şi vârfurile degetelor copilului ating o minge mare de plajă cu dungi negre şi albe. Doamna Mihali cotrobăie într-un bufet, ridicându-se pe vârfuri, încercând să vadă peste marginea poliţei. Aduce două căniţe de porţelan cu model de cobalt albastru.
„Dar cum vi-l amintiţi?”
Îşi face de lucru la cafetiera care începe să ţiuie peste câteva minute. Se opreşte o clipă cu spatele la mine, deschide un sertar şi scoate ceva din spate, rămâne aşa cu mâna în sertar.
„Ştiţi, toată lumea crede că eu l-am dat afară. După.”
Mişcările ei în bucătăria îngustă sunt precise, în picioare lângă mine, toarnă încet cafeaua în ceşti. Mâna cealaltă i se sprijină pe masă, tremurând uşor. Poartă pe inelar două verighete, una puţin mai subţire, aurul e fără luciu, alb ca pielea. Obiectul din sertar e acum în buzunarul halatului, şi ea îl scoate şi-l aşază pe masă între cele două ceşti. E un pachet de Dunhill International vechi, auriu cu vişiniu, neînceput. Degetele ei au lăsat urme în praful de pe ţiplă. London Paris New York.
„Că bea. E, bea, nu bea, s-a apucat după aia. Sau c-ar fi fost de vină… Se duseseră pe dig să prindă guvizi. Ştiţi când s-a întâmplat? A doua zi după ce i-a făcut poza asta. Fumaţi.”
„Nu fumez.”
„Fumaţi, vă rog. Sunt de-ale lui, de mult. Bune. Cine să le mai fumeze?”
Ia fotografia de pe masă, ţinând-o de colţ cu două degete, şi o prinde din nou cu magnetul de frigider. Magnetul e Sicilia şi îi acoperă un colţ de frunte băiatului. Lângă el, prins cu un magnet care e un ursuleţ e o ilustrată cu oraşul Salzburg în forma profilului lui Mozart. Mozart Salzburg îl priveşte îndeaproape pe băiatul doamnei Mihali, încruntat şi bronzat în penultima lui zi.
„A plecat el, că nu mai vorbeam, nu mai puteam să-i spun nimic, mă închideam în baie şi dădeam drumul la robinet, să nu aud nimic, să nu-l aud cum umblă prin casă şi plânge. Se plimba dintr-o cameră în alta şi plângea în timp ce umbla, şi eu îmi puneam urechea lângă robinet. Şi într-o zi, trecuse vreo lună, acuma nu mai plângea, mi-a zis Luiza plec, dar o să vin să te văd o dată pe an. Şi eu am zis bine.”
Îmi aduce o scrumieră cu o mare de un turcoaz violent pe care scrie Ibiza, şi eu îmi aprind un Dunhill, îl reazem de marginea mării.
„N-au prins nimic, dar a vrut să sară, că vedea scoici prin apă, pe stânci, jos. Şi el l-a lăsat. Numai că stâncile nu erau jos.”
Vocea ei e calmă, păstrată ca într-un bufet, îndărătul unor ceşti de porţelan şi al unor punguliţe pline de prafuri fără culoare, mirosind uşor a cuişoare şi a întuneric. O scoate acum, fără rost, ca pe pachetul de ţigări.
„Până am ajuns, că am fugit de sub umbrelă, şi erau oameni mulţi, îi împroşcam cu nisip cum fugeam, îl trăseseră pe mal de braţe, avea alge în păr, îi acopereau obrazul şi pe lângă alge era încă sânge pe faţă şi nisip. Aşa mi-l amintesc, că nici nu l-am recunoscut, sclipea la soare, de la nisip. Salvamarul zicea „doamnă, doamnă”, sau poate „doamne”, şi Mihali îl ţinea de mână. De parcă aşa l-ar fi ajutat cu ceva.”
Vorbeşte mult, aşa cum n-am mai auzit-o niciodată, în timp ce dârele de soare se lungesc pe podea şi pe masă. Soarele mai scapără un minut prin gura unui gang, spaţiul de dincolo surprinzător de liber până departe, spre marginea oraşului, poate, apoi prin jgheabul subţire de pe acoperişul unui garaj, lumina lăsată ca apa de ploaie prin onduleul de tablă, şi dispare. Îmi spune că Mihali a fugit. În timp ce ea se apleca spre faţa verde şi roşie a băiatului, iar salvamarul aranja picioarele subţiri unul lângă altul, Mihali a şters-o în sus pe plajă, printre copiii care se aruncau în mare, fugea clătinându-se prin nisipul moale, lăsând urme adânci umplute de apă, valurile îi încetineau imediat. Ea nu s-a dus după el. A sosit o maşină de salvare, fără sunet prin nisip, o Dacie break, şoferul şi asistenta au ieşit. Lumea era strânsă într-un semicerc pe plajă, a făcut loc tărgii goale, apoi tărgii pline, pentru care băiatul părea subdimensionat, legat în chingi peste piept şi pulpe. I-a urmat până la maşină, dar n-avea loc, şoferul o privea arătând cu mâna spre spatele furgonetei cu geamurile opace, unde dispăruse targa, de parcă ar fi vrut să-i spună „vedeţi, n-am cum”. Un bărbat s-a apropiat şi a zis că o duce el cu maşina la spital. I-a luat mâinile şi i le-a curăţat încet de alge. Au urmat maşina salvării prin staţiune, încet printre mulţimile în costum de baie care se îndreptau spre plajă, opriţi minute întregi de o procesiune de majorete care dansau şi aruncau cercuri în aer. Curtea spitalului era pustie. Targa a fost scoasă şi a dispărut pe uşile batante. Bărbatul nu i-a spus nimic, stătea cu mâinile pe volan şi privea înainte. I-a mulţumit şi a deschis portiera, a întors capul o clipă spre el, ca şi cum ar fi vrut să-i mai spună ceva, dar el n-a sesizat.
„Am stat în cazemată.”
Mihali, apărut lângă ea, nu ştie când. L-a întrebat ea unde a fost. Sunt pe un coridor din subsolul spitalului, câteva ore mai târziu. Morga e în reparaţii, zugrăvim, trimitem morţii în altă parte, i-a spus medicul de gardă la urgenţe, după ce îi spusese, un şuier la ieşirea din secţie, că n-au mai putut face nimic. Sunt doar doi morţi aici, ajunşi din întâmplare, şi îi punem pe coridor, până vin familiile să îi ia. Două accidente. Mihali s-a dus şi a ridicat cearşafurile de pe primul cadavru, s-a uitat, apoi a trecut la al doilea, iar apoi la o targă liberă, de care s-a sprijinit în coate. Văzuseră cazemata de câteva ori în plimbările pe plajă, după clădirile roz murdar ale taberei de copii, cazemata înconjurată de prosoapele nudiştilor, cu uşa spartă de întunericul dinăuntru. Trecuseră pe lângă ea mâncând îngheţată, cu ochii spre mare, ca să nu se uite la corpurile goale, Mihali scărpinându-se la nas, ea ţinându-l uşor pe băiat undeva între ceafă şi umeri. A stat în cazemată, în mirosul de urină şi alge. A ascultat valurile lovind în stabilopozi. Câţiva copiii au apărut în uşă, siluetele lor negre în soarele de afară, încercând să vadă înăuntru, au dispărut rapid chemaţi de părinţi. A luat-o apoi, îi spune, pe lângă nudiştii care citeau sau se dădeau cu cremă, pe lângă o terasă pe care muzica bârâia peste mesele goale, a dat în şosea şi a găsit un taxi. „La spital”, i-a spus şoferului. Care spital, l-a întrebat, dând drumul aparatului de taxat. La morgă, i-a spus.
Toc toc toc toc, sau cum fac tălpile dure ale saboţilor pe betonul învelit în vinilin. Plus micul sunet de sucţiune al tălpilor pe jumătate asudate când coboară scările, pfsii pfsii, uşa de termopan fără sunet, toc toc, e o asistentă. Se opreşte undeva între ei, nesigură, scoate din dosarul de la subraţ o foaie de hârtie, i-o întinde în cele din urmă ei. Pe foaie sunt cuvintele de mai înainte ale medicului, i le spusese fără să le audă, dar auzise apoi, când l-a întrebat „cum?”, propoziţia lui aproape nerăbdătoare: „Şi-a rupt gâtul, doamnă, nu s-a înecat”, de parcă ar fi fost mai bine aşa. Asistenta s-a apropiat de Mihali şi i-a spus „îmbălsămătorul aşteaptă”, apoi a plecat.
Îmbălsămătorul aştepta pe scări şi a intrat pe coridor, Mihali s-a uitat la el, la semi-înălţime, undeva între nasturii cămăşii, şi a ieşit când l-a văzut apropiindu-se cu gentuţa lui neagră din imitaţie de piele. Omul i-a spus „doamnă, poate…”, ea a dat din cap şi l-a privit din spate cum deschide gentuţa aşezată pe colţul tărgii, scoţând instrumente pe care nu le vedea.
„Lucrează cu băiatul meu”, zice, „asta mi-am spus, domnule Negru”.
Apoi a plecat, a ieşit, s-a întors o clipă în uşă să vadă cum îmbălsămătorul mângâie coapsa băiatului cu mănuşa de latex, şi apoi era afară în soare, pe o bancă lângă un gard viu. A privit un bărbat în pijama şi şlapi care se plimba de colo-colo fumând, o asistentă de la ambulanţă îşi nota în clipboard şi muşca din când în când dintr-o napolitană pe care o aşeza apoi pe bord. Mihali a apărut şi el după o vreme, s-a oprit lângă ea şi i-a spus „dă-mi hainele”, iar ea a scos din sacoşa de plajă tricoul în dungi şi pantalonii scurţi ai băiatului. „Să-l îmbraci tu”, i-a mai spus.
Şi-au dat restul banilor de concediu pe cel mai ieftin sicriu. Nu-şi aminteşte drumul înapoi, îmi spune, în timp ce eu joc pachetul de Dunhill între degete, au pornit în urma furgonetei de la pompe funebre, dar şoferul i-a lăsat rapid în urmă, Mihali conducea abulic, cu mâinile la două fără zece, suflând puternic pe nas din când în când, cum făcea când se resemna să fie trimis după pâine sau zahăr, lucru care o enerva cumplit. I-a spus să se grăbească şi el a apăsat acceleraţia până au ajuns aproape în coada unui camion, dar Dacia lor Nova nu putea face depăşiri, sau Mihali nu putea, aşa că au văzut furgoneta tot mai mică, cu literele argintii lipite de lunetă, Pax Vobiscum, sclipind în soare, dispărând după o maşină, apoi după o alta, apoi de tot.
A rămas cu mâinile sub stinghia mesei, cu privirea spre fereastra întredeschisă. În semiîntuneric, linia acoperişurilor de dincolo de curtea interioară taie un nor pe care-l mai atinge soarele, profilurile subţiri ale antenelor ca nişte suturi ţinând părţile împreună. Mă ridic să plec, dar ea s-a ridicat înaintea mea, o ia pe culoarul îngust de la ieşirea din bucătărie, deschide frigiderul şi priveşte înăuntru, îl închide la loc. Când trec pe lângă ea, îmi prinde mâna, degetele ei sunt uscate şi calde, simt monedele alunecându-mi în palmă, se ridică pe vârfuri înspre urechea mea ca să nu ridice şoapta, să nu i se simtă vocea care începe să se rupă înspre nerăbdare sau plâns: „Vă rog, vedeţi dumneavoastră dacă totul s-a terminat.”
***
Vlad MOLDOVAN
La BNF
Toate păsările Domnului
se rotesc galaxii, turbioane
libere deasupra cerului
în supernumeri.
Cum ne ţin
capetele în sus
cu ochii bezmetici
în supa lor sublimă
Leibniz ar înţelege
Toate păsările Domnului
în copacii ăştia
se gudură ba se joacă,
piuie în zbor, luate de vînt
se sparg
în grupuri de la pin la pin
cred că se joacă
ba se înmulţesc
şi se pierd în jos
spre tulpini.
Oricum bucuria lor
zi după zi
mă scutură bine
cît să mă ruşinez
şi să îmi reiau paşii, cu rînjetul sub glugă.
Odată o să-l sun pe Hori
să-i spun într-o suflare
Vezi, vezi – mă distrez de minune
Şi fără droguri!
Mash-up și boli
Nu numai suavele depresii
cu irizări de spoliere tinerească
ci chiar tristețea omului
bolnav
se întretaie
ca apoi
să lase-n jur să crească
membrane de frisoane spiralate
căscate ascuns din trup
concav.
Și se afână cu înguste cristiane
înmuguresc mici fricile-n organ
pătrund în os
pătrund ca diorame
peceți din timpul monstruos.
E Chronos
sosește-n corpii umezi
cu al său iz
de carne masticată.
Stai locului
și ai să-l vezi.
Nu fumez nimic toată ziua şi apoi
într-o oră – termin pachetul
Dacă pui muzica – adică atîrni
casetofonul pe geam
o iau animalele din pădure razna.
Şi nu-s numai cîinii
care aleagă printre copaci.
îs fazanii şi căpriorii
vacile sparg gardu – se încurcă
în răzor.
Acuma nu o să ascultăm nici muzică
nici nu ieşim la bar.
pentru că Rusia s-a decis să atace China
şi o să ne uităm la ştiri
şi apoi o să punem pe mute şi o să pregătim cîte ceva.
Grăsunu de deasupra
E gol pe balcon
se lasă pe balustradă,
amiaza lui abia
începe.
Dar spune ! – netu ne lasă
în mijlocul discuţiei
tu vroiai să facem un efort
să vedem ce e cu sacrificiu
despre care se spune în relaţii.
Îţi scriam : că tot reduc.
Am lăsat băutul.
Mă tem de iarbă.
Nu înjur – nu mînjesc
Femeile mă sperie – sunt
Nişte extratereştri din Norway.
Fac exerciţii
Şi beau apă, multă apă care mă consolează.
Uneori am impresia că toţi ştiţi
cît de nebun sunt
şi că ţeseţi o corporaţie
în jurul vieţii mele.
Să mă menajaţi – pentru că eu am fost în accidentul ăla.
Scurtă viaţă
Mă bag sub pătură
mă las bătut
numai obiceiuri şi neştiinţă
şi neştiinţă şi obiceiuri.
Pe casa scării, după ce am
intrat
petale alungite prinse în pioneză
freamătă dar rămân la loc
mă plesnesc pe umeri
după care se trag înapoi
şi nu mai au de gând –
Câinii mei negri
se strâng apoi aleargă bezmetici
după un altul
şi el intră în grup şi se întorc
şi urmăresc pe cel din urmă
şi tot aşa între case
până se complică
pentru că ştiu să recunoască
un incendiu adânc din pădure.
eyesdown
azi nici o discuţie
azi raw war.
Dar mâine tu n-o să te înăbuşi cu mine
te iau şi te pun
pe scări, intri în tunel
şi la ieşire mâna mea te apucă
de umăr apoi
vrei pe tobogan dar te ţin până jos
picioarele nu ating nisipul
şi când ieşi pe stradă
primul soare, crede-mă-s sătul deja
de vară, se-ntinde agitaţia
în parc
să văd ce faci ● ai ceva copaci
vai de capu lor, copii care vor scorni
şi uită de bicicletă o lasă
lângă mine
apoi vine privirea cu care
un pic reinventare
un pic renunţare
fiecare poate înainta
şi întinde.
Tu m-ai învăţat şi eu văd
ce se termină.
dar fără teroare
e zid pe el plante nu le pot
numi
plante, dar fără teroare
There s still a jungle out there.
În baltă lentilă pe fund
dar fără teroare.
Unele lucruri
nu le voi înţelege
dar fără teroare.
Urban soulscare
Copacii de oraș,
ce au crescut înalți
pe lângă betoanele
fabricilor secesionale,
doar ei sunt adevărații
urbani.
Coronamente fuziforme
mlădiate de foarfecele
deceniilor trecute.
Oglindite într-o clasă gimnazială
pe la amiază
când ei sunt la sport
sau poate chiulesc.
Salcâmii din curtea depozitului
cunoscuți de ochii de paznic
îndurători de căldură
și amorțeală eternă.
Blocade de tuia prăfuite
în care au îndesat
stanioale
Păstăi din crengi
Pe străzi întregi
Cine le-a devastat azi noapte
Dintre lighioane zburătoare?
Buruienile care conduc
orașul
contopite cu peticele
extravilane
în care se încurcă
bicicliștii cutezători.
Mediocrii caprifoi
parfum pe beat de 808
un gând pauză
pauză un gând
cu anemone însetate
distrugând beton
cu miligrame
as we speak.
Și umbra fabricilor de
nevăzători
de la ulmii căpiați
își lipesc frunzele de geam
absorb pâraie subterane
ne intoxică cu puf.
WARSLUT
Direct de pe front
ia în primire
numai ce se merită:
Irespirabilă
spuza lacului
părăsită de
Novembre
un delay purpuriu
Fără detaliu
lo-fi
trasoare pătrund
o schelă veche din desiș
Cine vrea boltă?
Cine vrea spațiul să-l
îmbuibe în fum?
Cine declanșează
de departe
mai departe
garnitură de rafale
și cadență automată?
E o împletitură
un alint incandescent
ne cuprinde teritoriul
ne împinge în latent
Viața va scăpăra
corpuri/luminare
și doar reflexe
lăsate sub dărâmătură
cuprinse de mortar.
podidind.
[Vatra, nr. 1-2/2016]
revistavatra.org 