Poeme de Ioan Radu VĂCĂRESCU, Doina IOANID, Aura CHRISTI, Ioan MILEA și MIHOK Tamás

Ioan Radu VĂCĂRESCU

ioan radu vacarescu

 

peste ani veți înțelege

peste ani veţi înţelege dragii mei

măcar veţi bănui

cum stau în cer ca și pe pământ

fiinţele şi lucrurile lumii acesteia

ani nu mulţi dar destui încât să fiţi

prea obosiţi ca să luaţi totul de la capăt

sau poate că totuşi nu

și sunt eu acuma prea pesimist

zeii au îmbătrânit şi ei

iar unii au dispărut de mult

și-odată cu ei nevinovăția și frumusețea lumii acesteia

și lumilor celorlalte atîrnate

în crengile marelui arbore alb ca zăpada

Citește în continuare →

Andreea POP – Anduranțe

coperta_Despot_preBT

Prozopoemele cu care debutează Ciprian Popescu în Mile End au aerul unui bilanț identitar operat pe fondul unei radiografii intime negative. Experiența emigrării, pe care poetul și-o „exorcizează” sub forma unei mitologii personale decadente, devine aici pretextul principal al unui spectacol alienant de primă mână, a cărui expresie n-are cum să fie altfel decât convulsivă. Citește în continuare →

Poeme de Robert Șerban, Andrei Zanca, Medeea Iancu, Gellu Dorian și Bogdan Hanu

Robert ȘERBAN

robert-serban

 

Cărțile vechi

tot mai mulți oameni

își pun cărțile vechi

în plase rezistente

de la Lidl Carrefour Kaufland

și apoi le așază încet

lângă tomberoanele de gunoi

nu-i lasă inima să le arunce pur și simplu

dar nici să le mai țină în casă n-au cum

așa că le pregătesc un fel de culcuș

cu gândul că dacă au cu adevărat un destin

se vor descurca ele cumva

Citește în continuare →

Poeme de Nicolae Popa, Leo Butnaru, Ion Dumbravă, Andreea Voicu și Alexandra Pârvan

Nicolae POPA

nicolae-popa

Mitrofan, plângăciosul

 

La Porţile Oraşului

 

Plângăciosule, nu mai vărsa lacrimi de proastă calitate.

Când te învăluie plânsul, când te sufocă lacrimile,

ridică-ţi fruntea şi îndreaptă-te spre Porţile Oraşului.

Treci pe lângă Biserica din Lemn,

pășește direct în direcția lacului,

scufundă-te şi plângi mai departe.

Nu-ţi face griji, nimeni nu va vedea

nicio lacrimă pe faţa ta. Toţi vor vedea

doar suprafaţa apei şi chipul Bunului Dumnezeu

oglindit în ea, mai zâmbitor ca niciodată.

Of, Mitrofane, Mitrofane, ia aminte:

Dumnezeu a făcut să fie pe pământ

mai multă apă, totuşi, decât lacrimi,

că de-ar fi procedat invers,

tu ai fi fost demult un înecat

adus de valuri la Porţile Oraşului

împreună cu ultimele scânduri ale Bisericii din Lemn.

Citește în continuare →

Viorel MUREȘAN – Bucuria porumbelului

viomuresan

pictorul iese în pragul casei sale

să ne aducă toamna-n oraş

 

ia seama îi spunem

că vântul ţi-ar putea răsturna şevaletul

şi vei vedea lumea cu capul în jos

 

mai întâi o femeie păşeşte spre mine

purtând în braţe un nor parfumat

 

o cum se mai odihnea frumuseţea pe chipul ei

înainte de a-şi lua zborul lăsând

în urmă o creangă uscată

 

Citește în continuare →

Poeme de Iulian Boldea, Constantin Pricop, Cora Botezatu, Ramona Băluțescu și Doina Pologea

Iulian BOLDEA

boldea2

întotdeauna

întotdeauna am crezut că drumurile nu duc nicăieri

că pietrele pe care calc au înţelesuri oarbe

că universul se recompune în fiecare dimineaţă

din cioburile universului de ieri

am crezut că metafizica e rodul unei înserări

sau al unui rest nenumit de uitare

am crezut că visul pipăie imposibilul mai temeinic

decât gândirea trează golită de irealele noastre trăiri

întotdeauna am crezut că durerile

ne aparţin prea puţin

nouă celor care le îndurăm

şi că viaţa trece pe lângă noi

penumbră sensibilă

a tot ceea ce am negat

vreodată

 

 

Citește în continuare →

Andreea POP – Cronicile marțiene

andreicserban_coregrafii-

Coregrafiile cu care debutase Andrei C. Șerban anul trecut la editura Charmides sunt niște insurecții efervescente consumate pe fondul unui scenariu postuman. Născute în intimitatea eprubetei și a aparatului RMN (amintesc, pe alocuri, de „nostalgiile planetare” pe care le scria un Ovio Olaru în 2014), poemele funcționează după o logică de tip HTML, construite, adică, în ce au ele mai esențial, sub forma unor comenzi care încifrează vidul existențial.

Supuse unei sintaxe abrupte, viziunile care rezultă de aici au, mai toate, aspectul unor „iluminări” mecanice. Cu o vocație cerebrală, aproape clinică prin incizia ei, își regizează poetul toată această „cronică” alienantă. Aici e de găsit, poate, trăsătura cea mai evidentă a poeziei pe care o scrie Andrei C. Șerban, într-o predispoziție organică pentru epurarea oricăror striații, pe care le topește într-un discurs perfect lucid și dezinhibat, „la rece”, despre „creier & suflet” și „umanitate & feromoni”. Citește în continuare →

Cristina TIMAR – ”Se surpă în noi aparențele…”

 cristina timar

Aurel Pantea și blazonul său – modern, hipermodern ori postmodern?

O înserare nepământeană, ultimul volum de versuri marca Aurel Pantea, e totodată şi un debut. Debutul unei ascensiuni. E volumul care pare să fi mişcat poezia lui Aurel Pantea, înţepenită de mult timp în cotloanele întunecate ale fiinţei, în care a fost trasă fără putinţă de împotrivire şi de unde a expediat nenumărate telegrame ale descompunerii către semenii prea siguri de propria vieţuire. El a fost şi este cam singurul nostru  poet care a coborât cu atâta obstinaţie în bolgiile fiinţei, un Iona înghiţit de nenumărate ori de chitul uriaş şi expulzat de tot atâtea ori, punându-i-se în cârcă acelaşi mesaj terifiant. Care, fiind atât de incomod, a fost privit cu uşurătate şi condescendenţă, cel mult cu o înţelegere plină de compasiune pentru sărmanul poet care i-a căzut victimă. Căci lui aşa i-a fost ursita, să fie oficiantul cântecului de sirenă al neantului, până la o identificare aproape totală, cel puţin  despre asta depuneau mărturie  Negru pe negru şi Nimicitorul. Subiectul şi obiectul contemplaţiei se suprapuneau cvasicomplet, dar tocmai acel rest infim de coincidenţă e producător de disidenţă şi generează reafirmrea eului de pe alte poziţii. Când lucrurile păreau clasate în cazul poetului, iată că el se smulge din contemplarea devoratoare a neantului şi încearcă să se ridice, elevaţie ce părea imposibilă pentru un posedat de propriile viziuni nihiliste şi disperate. E o ridicare de-a buşilea, timidă, ce seamănă mai mult a rugăciune. Dar e rugăciunea unui brav soldat rănit şi terfelit în apele mâloase ale Styxului, care cade în genunchi mai mult de epuizare, decât de evlavie,  la capătul unor bătălii crunte, în care nu se mai ştie precis cine e învinsul şi cine învingătorul. Căci el nu e doar  ”ultimul taliban”1, după formula consacrată a lui Al. Cistelecan, al modernismului, sau un ”hipermodern”2, în termenii lui Radu Vancu, ci un poet care transcende categorisirile și etichetările curente, ce pălesc în fața atitudinilor de sorginte mitică pe care le desfășoară pe spații generoase poezia sa.

Citește în continuare →

Poeme de Matei HUTOPILA, Svetlana COROBCEANU, Sorin ANCA, Emil SUDE și Adi FILIMON

Matei HUTOPILA

hutopila 2

 

în sînul familiei

 

carpeta de perete închide un colț cît o lume
în ochii mijiți a somn, țesătura se amestecă cu visul
ciuta paște, cerbul țanțoș mă privește drept în ochi
soba dogorește, între bunicul și bunica obrajii îmi ard

bunicul se ridică somnambul într-o rînă, începe a pupa perna
bolborosește ceva și numele unei femei
bunica se ridică de la jumătate, îl privește o vreme
în lacrimi îi spune pe nume să se culce

închid ochii și nu-i mai deschid pînă dimineață

Citește în continuare →