AI sau IA. Să-i spunem „entitate” – termen derivat din latinescul entitas, care înseamnă „ceea ce există”. Doar că AI nu doar există, ci produce! Produce continuu prin continuă corelare, într-un fel de escherianism instantaneu. E o creație colectivă umană, un imens asamblaj (în termeni deleuzieni), un „hyperobject” (în sensul lui Timothy Morton).
Îmi vine în minte și oceanul gînditor din Solaris – romanul lui Stanisław Lem și ecranizarea lui Andrei Tarkovski. Sigur, acolo era vorba despre o inteligență non-umană, despre un „ocean-creier”. „Dar puteau fi denumite gîndire procesele desfășurate în ocean?”, se întreabă naratorul din roman. „Mereu ni se părea că ne aflăm la un pas de descifrarea acestei mări de înregistrări ce sporea necontenit” – iată o altă frază din Solaris. O posibilă descriere a Inteligenței Artificiale.
Că trăim într-o lume violentă, din toate punctele de vedere, asta e incontestabil. Ca niciodată, corpul e obiect, folosit, manipulabil, țintă a campaniilor publicitare de toate felurile (corpul e dorință, nu?). Lumea s-a schimbat și se schimbă în mare viteză (mai ales de la pandemie încoace). Și în bine, și în rău. S-a schimbat Puterea (de la cea represivă la una difuză sau chiar aparent carismatică).Am intrat, nu de mult timp, în era AI! Se poate face orice cu imaginea unui corp sau cu o voce. Imagini-ficțiune, pornind de la cele reale. Surogatul, dublura cuiva poate vorbi în chineză, poate cânta, chiar dacă persoana reală n-a cântat niciodată. Și cei care nu mai sunt pot primi o a doua viață, virtuală. Imaginile sunt manipulate, înșfăcate, puse de alții în varii contexte. Componenta fabulatorie a existenței se accentuează. Înaintăm pe drumul care ne va transforma în cyborgi (teoria Donnei Haraway e generoasă și plină de promisiuni). Suntem în era Chthulucene (termenul îi aparține tot ei). Iar Wendy Chun avertizează: cyborgii (văzuți de Haraway ca simboluri ale identității fluide, chiar ale libertății) sunt din ce în ce mai mult supravegheați! Era supravegherii și a pedepsei. Ce mai este corpul în lumea simulacrelor, clonelor, surogatelor, extensiilor, filtrelor? Asta e o întreagă poveste, cu multe fire narative (filozofice, lirice chiar!), care include o altă temă cu multiple bifurcații: cea a identității. Prezentul e mereu un prag de schimbare. „Iar ce va fi în viitor, deocamdată e sublim”, vorba poetului. Corpul social își creează întotdeauna anticorpii. Anticorpii sunt valorile individuale. Arta e o formă de vindecare. Dar sunt atâtea alte forme de reglare a raporturilor dintre oameni și realitatea de multe feluri în care ei trăiesc simultan.
Despre cum „clipa se face ramură” și cîteva microcristalizări
Sînt întîlniri, în viața oricui, care te construiesc, altele care țin de destinul tău. De fapt, ele se întrepătrund.
Legată de destin a fost întîlnirea cu profesorul Paul Cornea. Fără el, viața mea ar fi fost alta. M-a convins (cu greu), după 1990, să dau examen pentru un post de asistent la Facultatea de Litere pentru că asta îmi va garanta, spunea el, că voi avea timp de-ale mele, de literatură. Așadar, Profesorul îmi purta nu doar mie grija, ci și literaturii mele! L-am ascultat, pînă la urmă, și bine am făcut. Îi sînt mult recunoscătoare.
Problematica anchetei de față vizează, în fond, o întreagă societate actuală, în care predomină destulă confuzie a valorilor care, altădată, impuneau o delimitare clară. Astăzi, trăim într-o cultură a unei apropieri primejdioase, aglutinante, în sensul în care valoarea are în imediata ei vecinătate non-valoarea. Iar, între cele două s-a sedimentat o obișnuință sau un firesc al apropierii, al conviețuirii, de neclintit. Nu degeaba, Mario Vargas Llosa își intitulează una dintre cărțile sale de eseuri, Civilizația spectacolului, o sintagmă cât se poate de potrivită vremurilor actuale, în care, uneori, argumentul, ideea, un anumit program estetic sau filosofic sunt înlocuite cu tot felul de elemente care provin din recuzita zgomotoasă a degringoladei moderne. Toate acestea, să nu uităm, se desfășoară și sub egida ,,dictaturii individualismului”, după o sintagmă a filosofului francez, Gilles Lipovetsky.
A State of Critical Trance. Cinci remixuri critice
Se-ntâmplă cu cărțile la fel ca în muzică: tot ascultând, la un moment dat, pare natural să fii DJ. În orice caz, ispita e mare. Citind mult timp, n-ai cum lăsa deoparte spiritul critic. Orice cititor constant, serios, devine o autoritate, fie că o manifestă public sau doar în intimitate. Așa încât, criticul literar e ca un DJ care, la anchete sintetice și de istorie-literară, ca cea de față, nu face decât să mixeze, pentru a salva răspunsurile de la previzibil. Amăgirea că iluzia muzicii ascunde neputințele literaturii.
Em. Galaicu-Păun:Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.
Simona Popescu: Paul Valéry avea 20 de ani cînd l-a întîlnit pe Stéphane Mallarmé, pe 10 octombrie 1891. După patru ani, publică Introduction à la méthode de Léonard de Vinci (Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci), preocupat de procesul de creație, care devine una dintre temele lui majore, și, peste încă unul, La soirée avec monsieur Teste (Seara cu domnul Teste), unde inventeză un personaj ciudat, a cărui preocupare prioritară e propriul joc al minții. Despre domnul Teste, un fragment care ar putea funcționa ca punere în abis a proiectului domnului Valéry: „L’art délicat de la durée, le temps, sa distribution et son régime, – sa dépense à des choses bien choisies, pour les nourrir spécialement, – était une des grandes recherches de M. Teste. Il veillait à la répétition de certaines idées; il les arrosait de nombre. Ceci lui servait à rendre finalement machinale l’application de ses études conscientes. Il cherchait même à résumer ce travail. Il disait souvent: «Maturare!…»”.1
– Caius Dobrescu amintea că s-a mutat de la Liceul „Andrei Şaguna” la „Unirea” deoarece, cu ocazia unei tabere de creaţie, a descoperit o atmosferă alternativă, magică, una de contracultură, existentă la „Unirea”. Ce vă amintiţi despre acea atmosferă? Ce l-a atras atât de mult pe Caius la „Unirea”?
– Cred că în tabără ne-am întîlnit după ce-a venit el la Unirea, dar poate vorbim despre tabere diferite… Eu îmi amintesc, din liceu, de Tabăra de la Dărmăneşti. În studenţie au fost şi altele, într-un fel importante pentru noi: îi cunoşteam pe asemănătorii din ţară, aveam un public, vedeam cu ochiul liber cîtă influenţă puteam avea asupra altora, eram… admiraţi! etc. Lucrurile astea contează cînd eşti foarte tînăr, îţi dau încredere şi curaj. Mi-amintesc ca prin vis (vine o vreme cînd trecutul are ceva oniric, cronologia e tulburată, poate de-asta trecutul e… emoţionant, ambiguu… aproape poetic). Citește în continuare →
revistavatra.org 