1. După autonomia esteticului prevalentă în timpul regimului comunist după liberalizare, dar și după curentul autobiografist/autoficțional care domina proza primilor ani 2000, ar fi fost de așteptat o tot mai pronunțată atenție față de lumea socială, prezentată în toate diversitatea și substanțialitatea ei. În ce măsură această mutație s-a produs într-adevăr în evoluția câmpului literar de la noi? Credeți că e o (potențială) tendință dominantă sau măcar marcantă, sau se poate vorbi doar de o coincidență a câtorva cazuri particulare de autori și romane?
1. Eu m-am gândit întotdeauna la perioada asta de istorie literară, după scurta liberalizare din ’65 până la tezele din iulie ’71, care au marcat o nouă perioadă de dogmatism neo-stalinist, ca un foarte posibil experiment socio-politic, mai degrabă decât ca un exercițiu de reformă gândit să ofere autonomie culturii din România de-atunci. Un procedeu de epurare ideologică foarte productiv. Creezi iluzia de libertate de expresie doar ca să îi poți depista mai ușor pe cei care o folosesc pentru a critica sistemul. Autonomia esteticului din perioada asta, atât cât a durat, e importantă însă psihologic pentru acea generație de intelectuali, întrucât a permis într-o anume măsură realinierea limbajului cu procesul cognitiv și emoțional al scrisului, continuu bruiat înainte (și după ’71) de necesitatea metaforizării, a simbolisticii. Multe dintre textele neo-moderniste scrise în perioada respectivă sună acum ca un fel de revoltă a limbajului, sunt suprapopulate de imagistică și de fenomenologic.
Din păcate, nu am o imagine atât de amplă (pe cât aș vrea sau pe cât ar fi necesar pentru această anchetă) a literaturii de după ’89. Am devenit un cititor cu discernământ abia pe la începutul anilor 2000 și, chiar și într-o cultură mică precum a noastră, se scrie foarte mult. E deja foarte greu să fii la zi cu proza contemporanilor tăi, iar cei care reușesc să facă asta cred că sunt cei pe care-i obligă meseria: critici sau cercetători.
Mărturisesc, așadar, că întrebările dumneavoastră minuțioase mă copleșesc, fie că se referă la literatura română recentă, fie la romanele mele în particular. Voi încerca să formulez un răspuns onest și simplu cu privire la temă în general.
1. În jurul anilor 2000 la noi s-a produs o explozie epică. Pe-atunci au apărut primele colecții de proză contemporană, iar cititorii, după ce un deceniu devoraseră cărți traduse, în special nonficțiune, mai ales enciclopedii, voiau să afle povești care aveau legătură cu experiențele lor. Se estompase și foamea de relatare jurnalistică, iar actul trăit avea nevoie de un filtru. Proza anilor 2000 a răspuns parțial acestei nevoi. Pentru mine romanul de debut, publicat în 2004, a avut rolul unei confesiuni, după anii lungi ai tăcerii comuniste. Și-am avut surpriza să aflu că mulți dintre cititorii Omulețului roșu s-au regăsit în poveste, chiar s-a creat un fel de mitologie în jurul romanului, din cauză că multe dintre experiențele mele de-atunci erau al tuturor. Nu știu în ce măsură romanele douămiiste dau măsura unei viziuni ori a unei atitudini sociale, dar pot să spun că în ceea ce mă privește, am pornit de la faptul comun, cum ar fi apariția internetului, demonetizarea politicienilor, generalizarea imposturii intelectuale, ca să ajung în zona simbolică. De pildă, unul dintre personajele principale, Albert, face parte din generația decrețeilor. Dar desigur n-am povestit că umbla cu cheia de gât, sau alte futilități de acest gen. Personajul meu decrețel construiește un soft care proiectează o cohortă de omuleți roșii. Nu cred într-o literatură zolistă ori neozolistă, ci într-un act de creație pe terenul atât de ofertant al socialului.
Într-o scrisoare faimoasă, Engels recunoștea că a învățat din romanele lui Balzac mai multe despre societatea burgheză decât de la toți economiștii, istoricii și statisticienii acesteia. În ce măsură am putea – sau ar fi dezirabil – să spunem ceva asemănător, fie și alterând proporțiile, despre romanul românesc contemporan? În condițiile în care principiul autonomiei esteticului, dominant în literatura ultimelor decenii comuniste, pare să fie mai nou suplinit, completat, și poate chiar contestat de o atenție tot mai pronunțată față de contextul și condiționările sociale ale literaturii, dar și, implicit, de o asumare tot mai explicită a funcției și responsabilităților acesteia față de societate, care este recolta sociografică a acestei evoluții?
Revista Vatra promovează, se ştie, noutatea, originalitatea, valoarea, ilustrând şi susţinând tineri creatori, noi orientări literare, dar este, în acelaşi timp, ataşată şi de valorile tradiţiei, ale spiritualităţii naţionale. În acest context, un dosar tematic dedicat etnologiei româneşti de azi se legitimează printr-o logică a firescului, ilustrând dinamica fluidă a continuităţii şi noutăţii, a tradiţiei şi inovaţiei. Cu toate indeciziile epistemologice, taxonomice, sau de valorizare a trecutului, cu toată relativa discreţie a manifestărilor sale publice majore, etnologia românească şi-a format, timid la început, tot mai decis mai apoi, un cadru sistemic de organizare, asumându-şi, totodată, o mare diversitate de manifestări, strategii şi modele, instituţionale sau informale.
Care vi se par cele mai importante „realizări” ale teatrului românesc de după 1989?
Care vi se par spectacolele cu adevărat remarcabile din ultimii 30 de ani?
Cum vedeţi rostul si importanţa criticii de teatru, astăzi?
Care este condiţia teatrologiei, ca disciplină, în ansamblul culturii umaniste româneşti contemporane?
Cristian STAMATOIU
Interregn
1. Interregnul, ca formă de sincronizare empirică la noi cu avalanșa postmodernismelor de-a gata, dar și de supunere mercantilă față de anticultură (iar nu contracultură!). La acestea se mai adaugă și incapacitatea funciară de a se genera linii strategice de forță chiar și în orizont teatral. O expresie plastică a nestării acestei stări ar fi invocarea evoluției de la starea „de molfete spre cea de solfete” apud N. Stănescu…
1. Cred că teatrul, la nivel general și într-o altă formă, mai directă – dar nu fundamental diferită de literatură, artele vizuale sau muzică – dă socoteală în mod transparent de mecanismele sociale și politice în care funcționează cultura respectivă. Din această perspectivă, găsesc că teatrul românesc azi este subordonat pârghiilor de putere din socialul românesc, că practica bugetară este deficitară, că teatrele de repertoriu se mișcă greu și nu-și asumă riscuri, că managementul este un exercițiu de control și nu de creativitate.
Din structura dosarului tematic despre teatrul românesc de după 1989 nu putea să lipsească o anchetă despre fenomenul teatral contemporan, o anchetă în cadrul căreia am adresat câteva întrebări unor oameni de teatru cu experienţă, autoritate şi reprezentativitate. Întrebările adresate de noi, nu fără unele subtextuale intenţii ironice, sunt:
Care e starea teatrului românesc, azi?
Care vi se par cele mai importante „realizări” ale teatrului românesc de după 1989?
Care vi se par spectacolele cu adevărat remarcabile din ultimii 30 de ani?
Cum vedeţi rostul si importanţa criticii de teatru, astăzi?
Care este condiţia teatrologiei, ca disciplină, în ansamblul culturii umaniste româneşti contemporane?
La sfârşit de an, revistele culturale întocmesc topuri, clasamente, liste mai mult sau mai puţin relevante. Revista „Vatra” şi-a propus şi ea să alcătuiască o listă a celor mai bune cărţi apărute în 2019. Am solicitat unor critici, eseişti, scriitori să întocmească o listă alcătuită din cinci titluri (dispuse în ordine valorică) a celor mai importante cărţi din literatura română apărute în 2019, dar şi o opţiune, motivată, pentru cartea anului 2019. Fără să fie un an al insurgenţelor, al experimentelor şi inovaţiilor de mare calibru, anul 2019 a adus cu sine nuanţări, continuităţi şi consolidări ale unor formule sau ipostaze auctoriale. A fost, cu alte cuvinte, un an bun pentru literatura noastră. Redăm mai jos răspunsurile primite, mulţumindu-le călduros celor care au avut amabilitatea de a contribui la această anchetă de bilanţ.
revistavatra.org 