Fără pedală, cu o neliniște organică și un orgoliu al viziunii debutează Dumitru Fanfarov. stepă și transă e un volum care rulează în registru agresiv-furios niște texte vorace, hotărâte în demersul lor. Aș zice, de fapt, că radicalizarea e strategia cea mai evidentă aici, discursul exterminator care acaparează, în exaltarea lui, toate compartimentele acestor poeme, de la stilistică și construcție, la teme și imagini.
Citește în continuare →
Romanul Antoninei Sârbu „Vulpea argintie” (Arc, 2018) e o confesiune în care mâna jurnalistului își propune să lucreze cu instrumente proprii romancierului. Într-un stil direct, aproape documentaristic este expusă drama unei femei, Sonia. Basarabeancă, școlită la Cernăuți, femeia intră în adolescență și în orânduirea sovietică complet nepregătită. Se căsătorește de copilă cu un băiat din sat, din stirpea lui Ion al Glanetașului, și de aici începe seria de nenorociri a acestei femei. Soțul pleacă în lume, unde-și face o altă familie, băiețelul ei, Iuliu, moare la 4 ani. Sunt drame omenești, care nici prin limbaj, nici prin construcție încă nu reușesc să se așeze într-o narațiune.
Citește în continuare →
Fără a schimba drastic registrul cu care ne-a obișnuit, Mihai Ignat publică un nou volum de versuri, în continuarea celui apărut în 2018, frigul (elegie). În cazul de față, Forme de apus se prezintă sub forma unui volum subțire, ca o mini expoziție de invenții lingvistice, schimbări de perspectivă, mici momente de intimitate grotescă sau manifestări ale fricii.
Citește în continuare →
Din sentimentul irealității lumii, a cărei „substanță primordială”rămâne cuvântul, inclusiv/mai ales cel scris cu minusculă – cuvântul literar – , s-a născut recentul roman al lui Nichita Danilov – Omul din eprubetă*(Polirom, 2021). Scrierea este nu atât, sau nu tocmai, o „distopie luxuriantă, satirică” (în descrierea lui Adrian Alui Gheorghe, pe coperta a IV-a), cât o narațiune îndatorată tentației oracularului, parabolicului, o carte gotică – pe de o parte, spumoasă și luxuriantă, pe de altă parte, cât se poate de serioasă și, pe alocuri, chiar sumbră. Dincolo de spectacolul abundent al lumii văzute, se testează, în registru fantezist, hăul lumii nevăzute. Aceasta este miza experimentului narativ, în esență unul spiritual, orientat spre scanarea destinului sufletesc al unei lumi în care totul (timpul, spațiul, evenimentele, personajele) migrează, devine fluid, se amestecă, se ambiguizează și, finalmente, se cam frânge.
Citește în continuare →
Scrierea în prezent a unei poezii care să uziteze instrumentarul rural este de cele mai multe ori dovadă de naivitate în stare brută, grosieră, stârnind numaidecât suspiciunea de-a fi expresia spiritului retrograd, ba chiar a veleitarismului și-a unui cam anevoie de înlăturat deficit cultural. De vreun rol, oricât de firav, fie și doar prin nuanță pală de originalitate, în ceea ce s-ar numi evoluție a poeziei nici că s-ar mai putea vorbi fără expunerea la ridicol. Iar aceasta în cazul cel mai bun, căci de aici până la etichetarea prin termeni ca neoextremism, neolegionarism și toți ceilalți indezirabili asociați nu-i decât un pas, cu atât mai mic cu cât sunt destule cazuri în care acuza nu e lipsită de temei.
Citește în continuare →
Rodica Braga s-a afirmat, de-a lungul timpului, cu talent, pasiune şi sensibilitate, în spaţiul prozei şi al poeziei. Proza (Sângele alb al pietrelor, Eternităţi de o clipă, Nisipul memoriei, Dincolo de dragoste, Singurătatea pământului, Maia, Fluturele negru etc.) se impune prin acuitatea observaţiei, prin receptivitatea la cele mai fine avataruri ale efemerului, dar şi prin lirismul atmosferei, fixată într-un desen cu vibraţii simbolice. Proza este, astfel, o cale de acces spre transcendenţă, într-un dialog al apolinicului cu dionisiacul prin care se disting penumbrele fiinţei, fiind redate cu acuitate configuraţiile interiorităţii sau reflexele senzitivităţii. Rodica Braga relevă, în naraţiunile sale, o diagramă confesivă a eului, fără să ignore captarea unor sensuri ale epocii şi contextului social, fixând, totodată, condiţiei femeii, în ipostazele şi vârstele sale exponenţiale (femeia aflată în căutarea propriei identităţi, a propriei deveniri ontologice şi gnoseologice). Prozatoarea surprinde arhitectura complicată şi evanescentă a sufletului feminin, făptura feminină căpătând reflexe ale unui „metal dur, colţuros, fierbinte şi rece în acelaşi timp, lipsită de moliciuni ascunse şi rotunjimi calme, odihnitoare”.
Citește în continuare →
La debutul Antoniei Mihăilescu din note din secolul kitsch (Tracus Arte, 2020) cel mai bine funcționează simțul observației, canalizat cam tot timpul înspre cotidian. Exercițiile ei de tatonare a lumii din jur n-au nimic spectaculos, în sine, nici prin sferă de cuprindere, nici prin emisie – de regulă, o voce dură, dar care-și decantează angoasele cu calm, aproape tacticos (funcționează din plin aici un soi de miserupism al expresiei, nu știu cât asimilat, ori jucat, dar adoptat, oricum, ca atitudine poetică esențială). Ele reușesc, totuși, să lege în texte o anumită mitologie a derizoriului banal chiar și fără prea multe evenimente, ba mai mult, să facă din ea specialitatea acestor poeme.
Citește în continuare →
Romulus Bucur demonstrează în despre prieteni și singurătate* că se poate scrie despre teme „mari” și fără a se folosi majuscule. Nu doar despre singurătate și prieteni sunt poemele din ultimul volum al poetului, ci și despre dragoste, moarte, împlinire, sens, rutină, viața animalelor, realitate virtuală ș.a., lista fiind destul de generoasă. Aceasta nu înseamnă însă și că Romulus Bucur a devenit un poet „grav”. Iar poemele despre și cu pisici (nici nu mai e cazul să insistăm asupra faptului că Romulus Bucur e un pisicofil, menționăm numai Cărticica pentru pisică și ale sale trimiteri savuroase la Old Possum’s Book of Practical Cats a lui Eliot), dar și despre gasteropode, câini și trântori, chiar și prezența „vecinului mardare / cu gânduri murdare”, mare chinuitor / ucigător de animale, cunoscut și el deja, o demonstrează. Pe de altă parte, despre prieteni și singurătate este un volum al crizelor existențiale.
Citește în continuare →
O mică bătălie neștiută – și poate încă neîncheiată – s-a dat pentru titlul de întîia poetă română. Interbelicii au socotit-o pe Matilda Cugler-Poni drept prima noastră poetă, dar dacă s-ar fi uitat în „Familia” și după altceva decît după poeziile lui Eminescu ar fi văzut că Maria Suciu-Bosco i-a luat-o înainte Matildei cu cîțiva ani buni. Din păcate, Maria a rămas fără volum (nici măcar fiică-sa, Lucreția Suciu, nu s-a obosit să-i adune poemele), așa că n-a fost socotită. N-a fost socotită nici Sofia Cocea, ale cărei poeme au fost strînse, postum, de Iulia Aricescu și publicate în 1862, în același alfabet de tranziție ca și al Elenkăi. Cum volumul Elenkăi apare înaintea celui al Sofiei, locul de primă poetă i se cuvenea; dacă s-ar fi știut de ea. Locul acesta nu-i poate fi contestat decît de Xenia Iordachi Hagiu, care scria pe la 1820, dar, din nefericire, și cîntările ei de strană au rămas necunoscute pînă în zilele noastre, cînd editura Gunivas și-a luat inima-n dinți pentru o faptă bună. Așadar, în funcție de criteriu – volum/manuscris – prima poetă română e, deocamdată, fie Elenko Buhu, fie Xenia.
Citește în continuare →
Mircea Andrei Florea debutează cu un volum în care discursul biologic e principala rațiune de coagulare a poemelor. Vegetalul și animalul sunt filtrele prin care Larvae recompune o realitate ce funcționează în parametrii unei naturi decadente.
Citește în continuare →
revistavatra.org 