Categorie / Critică literară
Emanuel Lupașcu – Creionul de tâmplărie – automistificare și autocanonizare?
În plin context pandemic, editura Humanitas propune publicului cititor un proiect care, pe numele său „S-a închis lumea? Poți deschide o carte”, are menirea de a scoate la lumina zilei șase volume, dintre care amintesc beletristica Ioanei Pârvulescu și a lui Radu Paraschivescu, notațiile filosofice ale lui Gabriel Liiceanu și biografia dedicată lui Nae Ionescu a Tatianei Niculescu. Volumul care inaugurează acest proiect scriitoricesc este publicistica lui Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie*, carte care apare la nici măcar un an de la lansarea celor trei povestiri ale sale din Melancolia, la târgul de carte Gaudeamus, din iunie 2019. După reușitele din Levantul, Nostalgia, Orbitor, Solenoid și Poezia (integrala poeziilor sale), Mircea Cărtărescu simte nevoia unei noi „profesiuni de credință”. În galeria memorialisticii cărtăresciene (Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, Frumoasele străine, seria diaristică sau Ochiul căprui al dragostei noastre), volumul de față se diferențiază printr-o serie de eseuri concentrate ca întindere, dar expansive ideatic, adevărate elemente de artă poetică, de viziune asupra lumii și asupra artei. Adeseori, acestea se combină armonios cu mici „pastile” de genetică literară.
Al. Cistelecan – Poemele lui Corneliu Coposu
Nu-i chiar mică – și-n nici un caz neînsemnată – surpriza apariției unui volum de Poeme semnat de Corneliu Coposu (la Editura Fundației Academia Civică, 2019). De inițiative culturale – dincolo de cele politice, dar împletite cu ele – Corneliu Coposu n-a fost străin, îndeosebi în perioada refugiului, cînd este unul dintre animatorii ardelenilor strînși în capitală. Își deschisese și o cale de eseist, dar au venit peste el cei 17 ani de închisoare și apoi anii de supraveghere. Dar despre vreo înclinație poetică nu se știa – și văd că și Ana Blandiana, care era unul dintre apropiații Seniorului după ’90 și care semnează Cuvîntul înainte al volumului, e destul de surprinsă de faptul că ”a scris volume întregi de versuri”. Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că volumul apărut e doar o selecție – și n-ar fi stricat o notă explicativă. De la Blandiana aflăm că poemele ”au fost compuse în închisoare” și că ele reprezintă în primul rînd o ”lucrare de supraviețuire”, o ”formă de luptă împotriva degradării intelectuale”. Izolat aproape tot timpul celor 17 ani de detenție, Corneliu Coposu a văzut în poezie o cale de păstrare a cumpătului și de sănătate a minții, cum bine observă Blandiana. Sigur, și un exercițiu mnemotehnic, mai ales că majoritatea poemelor sînt destul de lungi și memorarea lor presupunea un exercițiu serios. ”Nu este un poet modern”, zice, cu dreptate, Blandiana, dar – se întreabă cu și mai multă îndreptățire – asta ”să însemne că nu este un poet?”. Răspunsul, oricare ar fi, e riscant, dacă nu așezăm poemele în condiția existențială concretă din care au ieșit. Coposu versifică după norme clasice și într-o manieră, firește, clasată. În plus, nu face confesiune (nu directă), ci reflecție, ca și cum și-ar abstractiza condiția și biografia. E o asceză confesivă al cărei subsol dramatic e abia atins și în nici un caz promovat. Dar poate că tocmai sublimarea acestor circumstanțe și areferențialitatea biografică intensifică iradianța dramatică a acestor versuri.
Alex Goldiș – Reflecții despre țara interzisă
„Biografii în dialog” s-ar putea numi, prin omonimie cu volumul din 1994, cea mai recentă carte de corespondență semnată de Matei Călinescu și Ion Vianu*. Tot scenariul volumului are ceva neverosimil și emoționant: cei doi mari prieteni – născuți, ca niște „gemeni”, la doar două luni distanță – comunică neîntrerupt de pe un continent pe altul (Matei Călinescu emigrează în 1973 în Statele Unite, Ion Vianu părăsește România pentru Elveția în 1977), timp de mai bine de două decenii, indiferent de suportul fizic și de contextele comunicării. Cei doi trec de la telegramele timorate, suspectate de a fi interceptate de cenzură, din perioada când Vianu se mai afla încă în România, până la schimbul epistolar neîngrădit din lumea liberă, dar care evoluează tehnologic de la scrisoarea clasică la fax sau la e-mail.
Mircea Martin 80 (partea VI)
Călin CRĂCIUN
Despre Singura critică
Singura critică, volumul publicat de Mircea Martin în 1986 (Cartea Românească, reeditată în 2006), este una dintre lucrările fundamentale din domeniul criticii literare nu doar pentru epoca în care a fost scrisă, ci și – o spun fără teamă – pentru timpul actual. Înainte de a dezvolta ideea actualității ei, se impun câteva precizări referitoare la caracterul ei etic. Mai bine spus, la modul în care demersul critic îmbină mizele estetice cu cele etice, iar aceasta fără a se resimți vreo tensiune – în ciuda multiplelor reluări în cadrul literaturii noastre a discuțiilor despre autonomia absolută a esteticului, înțeleasă ca o disociere completă și, se dorea, definitivă de etic. Citește în continuare →
Mircea Martin 80 (partea V)
Mircea MUTHU
Pledoarie pentru echilibru
O vîrstă rotundă este de obicei sumativă și în același timp anamnetică pentru că se face bilanțul împlinirilor sociale și a celor eminamente spirituale cum sînt cele artistice. Pentru Mircea Martin „dicțiunea ideilor”, un sublimat asumat al avatarurilor publicistice și titlul unui volum (1981, 2010), leagă de fapt seria de cărți de la Generație și creație (1969) cu aparițiile editoriale mai recente. In momente confesive teoreticianul evocă nu doar o dată reperul intelectual, un model al cărui portret conține și intarsii autobiografice : „Efortul lui Tudor Vianu de a aduce experiența subiectivă la o rigoare impersonală m-a fascinat întotdeauna. Nu pentru ceea ce este claritate rece și precizie neutrală în încheieturile sale, ci pentru acea emanație originară, infinit decantată, dar totuși păstrată, pentru accentul confesiv involuntar, pentru pateticul personal ce izbucnește pe alocuri făcînd demonstrația abstractă să fie mai convingătoare”. Citește în continuare →
Mircea Martin 80 (partea IV)
Alex GOLDIȘ
Insuficiența esteticului
Una dintre caracteristicile care îl individualizează pe Mircea Martin în interiorul generației sale e aplecarea asupra problematicilor identitare. El n-a fost preocupat doar de a proba calitatea estetică a textelor, ci de explorarea unei culturi din unghiul portanței ei sociale și politice. Dacă nu e un teoretician în sensul propriu al cuvântului, Martin e – probabil – cel mai important diagnostician al literaturii române din ultimele decenii tocmai în măsura în care a încercat să descâlcească ghemul complex al acestor relații. În locul unor serii conceptuale, criticul furnizează chei esențiale de înțelegere a unei epoci. Cultura română sub comunism nu poate fi înțeleasă în absența conceptului de „estetism socialist”, în timp ce sintagma de „complex cultural” reprezintă o modalitate de a reflecta asupra raportului dintre centru și periferie (din unghiul periferiei), în sensul complexelor raporturi ierarhice expuse mult mai târziu de Pascale Casanova în Republica Mondială a Literelor (1999). Nu întâmplător, Mircea Martin a fost recunoscut drept reper pentru mai tinerii cercetători ai literarului care au încercat să privească – în volumul Romanian Literature as World Literature (2017) – literatura română din unghiul relațiilor cu alte literaturi și prin prisma polilor de putere instituiți în câmpul literar internațional. Citește în continuare →
Mircea Martin 80 (partea III)
Iulian BOLDEA
Nuanţa ca metodă de lucru
Cărţile lui Mircea Martin spun adesea multe despre autor, pentru că, în structurile de profunzime ale altor texte, criticul îşi regăseşte propriul său portret interior, proiectul său intelectual, stilistica identitară inconfundabilă. Rigoarea, spiritul geometric, amprenta lucidităţii, nuanţa ca metodă de lucru şi dispoziţie lăuntrică nu exclud reflexele confesive, meandrele afective sau avatarurile sensibilităţii, prin care dialogul cu opera anulează distanţe, atenuează retorismul demonstraţiilor, impunând, când e cazul, distanţa optimă faţă de propria fiinţă. După un stagiu limitat în calitate de cronicar literar, la începutul carierei, Mircea Martin s-a retras din sfera actualităţii literare, implicându-se cu fervoare în dezbaterile teoretice. În cronici, dialogul cu opera e privat de detalii şi determinări ale conjuncturalului, criticul păstrându-şi atenţia întreagă asupra intimităţii textului, asupra a ceea ce este unic şi ireductibil în atmosfera, viziunea şi tonalitatea operei. Citește în continuare →
Mircea Martin 80 (partea II)
Rodica ILIE
Exercițiul lecturii și rafinamentul dicțiunii ideilor
Un intelectual complex, de anvergura spiritelor europene, care a pus, la timpul lor, bazele unor instituții culturale necesare contextului educațional, cultural, moral impus de momentele respective din istoria noastră culturală recentă, un profesor care a format de-a lungul anilor numeroase promoții de studenți, masteranzi și doctoranzi, un catalizator al creativității și un formator al generațiilor de creație care au găsit în deschiderea domniei sale personalitatea legitimatoare, este Mircea Martin. Spiritul fin, eleganța și prestanța scriiturii sale, rafinamentul intelectual și nu numai, charisma teoreticianului nuanței, sunt numai câteva dintre notele distincției profesorului Mircea Martin. Citește în continuare →
Andreea Pop – Vulnerabilități noi
revistavatra.org 