Categorie / Critică literară
Ioana Boștenaru – Cartea orchestră
Cu un debut în poezie, înregistrat în 1976 (Atunci când te reîntorci acasă, Editura Litera, Bucureşti), Virgil Rațiu se reorientează treptat spre proză, cele mai cunoscute volume publicate fiind romanul Cărțile cu Alfonz, dar și cele care vizează publicul tânăr, aici incluzând Carte de bucate necolorate, Carte de rugăciuniţe și Cartea cu Alfonzel conectat la Internel. Volumele de proză scurtă apărute ulterior, Cartea persoanelor sau Profetul de la Duba, evidențiază faptul că autorul se simte în largul său tot departe de poezie.
Volumul de față, Schițe poemadice, vine să explice de unde izvorăște această preferință. Pentru confesiune, autorul alege calea unei scrisori, semnate cu pseudonimul A. de Carbit: „Hotărârea de a nu mai scrie versuri am luat-o la ivirea zorilor nefirești de albi. Am constatat cu ciudă că nu eram în stare să scriu poezie mai bună decât colegii de-o vârstă mai mare, mai mică, decât Ion Mureșan, Gheorghe Crăciun, Mușina, Florin Iaru, Alexandru Vlad, Nichita Danilov (nu mai vorbesc de Magistrul Ursachi, care mă paralizase cu cărțile lui!). Nebunia mea consta în faptul că începusem să scriu conștient, având drept țel major să public măcar o carte de poezii, prin care să mi se recunoască „statutul de profesionist” (nu mă interesau ierarhiile literare!), ci doar să dispun de legitimație ca să mi se deschidă ușa la Casa Scriitorilor de pe Calea Victoriei, din București, să pot și eu mânca și bea ceva în tihnă, într-o atmosferă adecvată, și în primul și primul rând ca să pot să-mi las barbă „legal”, ca orice artist… .” Confesiune impregnată de umor despre o goană după „statutul de profesionist”, care îl menține pe Virgil Rațiu în zona de confort, cea a prozei. Reușește să-l dobândească, dar faptul că, în ciuda tentativelor preexistente de a mai scrie sau publica poezie, scrie poezie, totuși, începând cu 2017, ilustrează faptul că acesta nu a închis complet portița către poem. Totul gravitează în jurul acestuia, pornind de la titlu, în Schițe poemadice. Apărut în 2019, acest volum-orchestră aduce laolaltă poeme, poezii clasice rimate, o serie de zicători, de pasaje atent selecționate de pretutindeni, dar și schițe într-o ultimă secțiune, toate elaborate în același stil carnavalesc caracteristic, nedecuplat de la realitățile politice și sociale.
Nina Corcinschi – Provocările arheice ale literaturii
Apariția în 2018 a volumului Romanian Literature as Word Literature, coordonat de Andrei Terian, Mircea Martin și Christian Moraru a modificat vectorul hermeneutic al literaturii române de pe verticala ei – pe orizontală. „Lumificarea” (Mircea Martin) literaturii române nu mai mizează pe procesele organice interne de evoluție a istoriei literaturii. Fără a anula completamente specificul național al unei literaturi, această abordare din perspectiva globalizantă a „word literature” redefinește profilul literaturii române prin rețele, sincronizări, linkuri externe, pentru a-i descoperi noi aspecte de identitate artistică.
Cristina Timar – Noua Atlantidă
Robert Lazu Kmita e un nume binecunoscut și apreciat în câteva cercuri selecte, spre care l-au dus cele trei dimensiuni existențiale, credința/teologia, filosofia și imaginația, precum și încercarea de a o sluji pe prima prin intermediul celorlalte două. Este unul din membrii marcanți ai Societății Tolkien din România iar pasiunea sa pentru universul romanelor fantasy ale scriitorului și reputatului profesor britanic s-a materializat și prin trei studii care-i sunt dedicate: Lumea lui Tolkien, Editura Hartmann PH, 2004 (ediția a doua revăzută și adăugită: Editura Galaxia Gutenberg, 2012), J.R.R. Tolkien: Credință și Imaginație, Editura Hartmann, 2005, în colaborare cu Virgil Nemoianu și Enciclopedia lumii lui J. R. R. Tolkien, Editura Galaxia Gutenberg, 2007, al cărei co-autor este, alături de Mihaela Cernăuți-Gorodețchi și Györfi-Deák György. Vom adăuga neapărat și filosofia, cu precădere cea platoniciană, domeniu în care Robert Lazu e un veritabil erudit, și obținem profilul destul de singular al unui intelectual pe cât de profund și inovator în câmpul preocupărilor sale, pe atât de modest și ascuns ochiului public. Și totuși, romanul său de debut, Insula fără anotimpuri, apărut abia în 2019, fragmente din el fiind publicate în revista Vatra, este un roman platonician, ce îmbracă aparențele unuia de aventuri, á la Jules Verne, poate surprinzător având în vedere admirația pentru Tolkien și romanul fantasy. Doar în fundal îl ghicim pe Tolkien, ca viziune și atitudine filosofică, prin care omului modern atât de alienat i se oferă șansa redescoperirii sinelui autentic, sigur, doar trecând, asemenei eroilor basmelor dintotdeauna, prin nenumărate încercări soldate cu morți și reînvieri simbolice și cu asumarea pericolelor care însoțesc călătoriile inițiatice.
Mihaela Vancea – Prostia noastră, cea de toate zilele
Publicat în 2019, la editura Junimea, volumul cel mai recent al lui Traian Ștef, Omeneasca și ticăloasa prostie, lansează o serie de discuții pe marginea unei vaste teme de studiu. Fără a fi tendențios, Traian Ștef schițează simplu, dar lucid, scenarii de prostie autohtonă, care vor rămâne încă mult timp de acum înainte adevăruri general valabile ale societății românești. Lectura acestei cărți nici nu se putea potrivi mai bine vremurilor pe care le trăim, cu perioade de emoții puternice, trăiri generatoare ale unor valuri de inepții: de la dispariția hârtiei igienice de pe rafturile magazinelor, la atacuri rasiste, de la fuga omului de rând din carantină la autoizolarea politicienilor la vilele lor, de la un polițist mincinos, care contaminează zeci de alți oameni, la așa-numita schimbare la față a diasporei, din populație civilizatoare în populație anarhică. Și altele, care se mulează perfect acestei cărți de eseuri moral-politice construite în jurul conceptului de prostie.
Adina Luca – Autoficțiuni corozive
“Eu de fapt nu fac literatură, eu scriu tocmai ca să explorez realitatea înconjurătoare și ca să mă explorez pe mine însumi”, spune scriitorul Cezar Paul-Bădescu, într-un interviu acordat postului Radio România Cultural la scurt timp după apariția volumului Frica de umbra mea. Autorul anunță, deci, că păstrează, la fel ca în romanele precendente, stilul autoficțional, practicat în mod curent de ultima generație de scriitori.
Printr-o formulă care amintește fără îndoială de Luminița, mon amour, Frica de umbra mea* îl plasează în centru pe Cezar, care istorisește fragmente de viață, atât ale sale, cât și ale oamenilor din jurul lui (bunicii, prietenul Cristian Popescu etc.). Se construiește o rețea nu numai între personaje, ci și la nivel formal, în structura propriu-zisă a textului.
Teona Farmatu – Travestiurile memoriei
Bărbați fără degete și alte amintiri penibile*, cel mai recent volum al lui Petru Cimpoeșu, propune o colecție de texte greu încadrabile într-o anumită tipologie, o serie de flash-fictions care se impun printr-o diversitate asumată și bine reglată în balansul real-ficțional. De altfel, întregul volum poate fi citit fie ca un grupaj de compoziții individualizate, fie ca un roman, însă unul atipic datorită acestei discontinuități volubile. Deși încă din primul text intitulat Cu inimă bună, un pseudo-cuvânt-înainte (unde autorul precizează faptul că textele au fost publicate anterior, majoritatea în revista Vatra), liantul dintre ele nu reușește în cele din urmă să traseze niște frontiere sigure în ceea ce privește unitatea volumului. Într-adevăr, nu putem vorbi despre unul sau mai multe fire narative care să contribuie la o construcție romanescă, însă elementul coagulant al cărții constă în mecanismele memoriei și ale gândirii, un tip de (re)actualizare a unor semnificații care, odată discursivizate, produc adevărate anecdote, bucăți de memorii ori istorisiri aflate la limita ficțiunii. Citește în continuare →
Iulian Boldea – Spre o sinteză creatoare
Cărţile publicate de criticul, istoricul literar şi profesorul universitar Gheorghe Manolache au drept reper al cercetării tectonica literară a postmodernismului, în Regula lui doi (registre duale în developarea postmodernismului românesc) sau Degradarea lui Proteu (experienţe postmoderne în proza românească a anilor ’80), dar şi recuperarea unor figuri literare ale trecutului – Anton Naum. Zborul liber al unei vesele satire (între creștinism ţărănesc și clasicism greco-latin), sau reconsiderarea literaturii de grad secund şi a localismului creator (Resurecţia localismului creator – O experienţă spirituală în Mitteleuropa provinciilor literare, Literaturi și culturi locale). Examinarea prozei româneşti postmoderne demonstrează caracterul atipic al receptării postmodernismului în spaţiul nostru literar, criticul relevând perspectiva reverberaţiilor şi glisărilor postmodernităţii în orizontul literarului, în planul reflecţiei filosofice, dar şi în dinamica emergenţei religiosului. Sunt furnizate astfel o serie de perspective edificatoare, ce se referă în primul rând la reconfigurarea intervalelor în care se înscrie istoria postmodernismului românesc, la reconsiderarea conceptuală a paradigmelor şi a registrelor de instituire a modelelor, formelor şi strategiilor postmoderne sau la reconstruirea tehnicilor de asumare parodică a scriiturii în spaţiul balcanic, atât de eterogen şi de paradoxal. Criticul este capabil, cum observa Ion Vlad, să realizeze „pertinente trimiteri la deceniile anterioare” dar şi să observe „contribuţia originală a tendinţelor afirmate, programatic şi literar, de reprezentanţii unui grup coerent, conştient de tentativa sa de a regenera şi de a modifica optica cititorului interesat de semnele realului, de infinitezimal, de concreteţea aşa-zisului fapt divers, de o realitate creată nu fără posibile trimiteri la hiperrealismul din plastică şi la u neorealism redescoperit sub semnul vizualului, al unui imaginar împrospătat de privirea scriitorului nonconformist”. Diana Adamek remarcă, pe bună dreptate, la rândul său, faptul că aceste cărţi ale lui Gheorghe Manolache propun „o lectură ale cărei merite stau: mai întâi, în descrierea minuţioasă pe care o realizează într-o dublă mişcare, de panoramare şi apropriere, şi mai apoi în permanentele relaționări şi trimiteri la momentele decisive din istoria literaturii şi a arsenalului ei de instrumente, formule şi practici. Scena pe care o construieşte autorul acestor lucrări are etaje şi sertare multiple, dar mai cu seamă reţine atenţia însufleţirea pe care i-o oferă o privire critică, curioasă, participativă, dar nepărtinitoare, cu alte cuvinte corectă şi echilibrată”. Dedicată avatarurilor şi metamorfozelor postmodernismului cartea Regula lui doi (Registre duale în developarea postmodernismului românesc) propune o „lectură critică, participativă, etajată a unui relief literar încă neaşezat”, aşa cum este acesta articulat în „proiectele literare ale anilor ’80”, criticul dovedind „o fină pătrundere a fenomenului în observaţiile legate de relaţia marginalitate/liminalitate, ultimul termen având capacitatea de a subsuma şi transcende întreaga dialectică a centrului şi a emanaţiilor sale secundare” (Diana Adamek). Repunând în discuţie paradigmele şi aporiile postmodernismului românesc, criticul recapitulează cu aplomb starea receptării critice a acestuia, expunând o diagramă credibilă a teoriilor, conceptelor şi formelor literare validate de gândirea postmodernă.
Andreea Pop – Un misfit sentimental
Industria liniștirii adulților, volumul cu care Anastasia Gavrilovici debutează recent la Casa de Editură Max Blecher, e orice în afară de unul al jumătăților de măsură. Are, adică, tot ce îi trebuie pentru a da un inventar poematic cu o combustie dusă până la capăt; obsesiile lui, ușor de identificat și bine conturate, în general reduse la câteva teme mari pe care poeta și le explorează cu o atenție scrupuloasă – indiferent dacă e vorba de distanțele din cuplu, afective sau fizice, de sondarea propriilor teritorii personale, ori a sensibilității contemporane ultragiate –, se consumă într-un ritm pe cât de febril, pe atât de lucid, ca-n poemele lui Roberto Bolaño.
Sonia Elvireanu – Menuetul menestrelului morbid
revistavatra.org 