După lectura romanului Alinei Nelega, un nor în formă de cămilă1, „narațiune surprinzătoare, al cărei ritm alert te ține prizonier” (Carmen Mușat), cititorul, năucit de suita dramatică, dar și profund problematiza(n)tă, desfășurată în mare forță prin fața lui, se va întreba, invariabil, la ce a asistat sau, mai pe șleau, „ce-a fost asta?”.
Răspunsul simplu ar fi: o rescriere după rețetar postmodern (hipertextualitate, metatextualitate, intertextualitate ș.a.) a lui Shakespeare, mai precis a „monumentului” Hamlet. Nimic nou în sine până aici, ba dimpotrivă, se poate spune că moda rescrierilor, a literaturii de gradul al doilea, a cam trecut.
Dacă n-ar fi singurul care face asta, aș putea zice liniștit despre Robert Șerban că e printre puținii oameni de televiziune care izbutesc să facă interesante și atractive până și emisiunile literare. De la natură acestea sunt eminent plicticoase – indiferent de protagoniști – și pledează pentru schimbarea imediată a canalului. Nu e cazul celor realizate de Robert, care – e o simplă propunere – ar trebui mutat la o televiziune de centru, deși nișa în care e prins are și ea ceva spectatori, dar nu cât să se sperie lumea. Printre cele mai bune idei ale sale (multe-s așa, dar unele-s doar bune) trebuie pusă și inițiativa de a-l intervieva pe Dorin Tudoran. Că și lui i se va fi părut una dintre cele mai bune se vede din faptul că dialogul ocazional, prilejuit de ediția din 2020 a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, s-a transformat într-un dialog ce amenința să devină interminabil dacă n-ar fi trebuit întrerupt pentru a-l transforma într-o carte – Numai copilăria e glorioasă, Robert Șerban în dialog cu Dorin Tudoran, Postfață de Cornel Ungureanu, Editura Trei, 2022.
E foarte bună, trebuie spus de la început, ideea Editurii Polirom de a iniția o întreagă colecție de biografii romanțate dedicate celor mai importanți scriitori români. Nu numai că asemenea demersuri normale în alte literaturi lipsesc din câmpul autohton, dar probabil că e nevoie mai mult ca niciodată de reconstruirea legăturii dintre scriitorii clasicizați și public. Nu cred că e vreun secret pentru cineva faptul că școala a contribuit în mod decisiv la această alienare, unde studierea structurilor intrinseci ale textului a făcut ravagii și unde biografia a fost alungată din sfera studiilor așa-zis temeinice, odată cu contexte întregi de producere a literarului. Când s-a făcut biografism la clasă, el n-a depășit un nivel caricatural, menit să reducă raportul dintre scriitură și viață la câteva clișee deterministe. Cultura neomodernistă emergentă în anii ʼ60, care separa în mod radical omul de operă – consolidată apoi de (post)structuralismul ce excludea autorul ca agent al textului – a alimentat și ea acest scepticism față de biografism, deopotrivă în învățământ și în mediul literar. Printr-un soi de revival romantic, șaizecismul a consfințit mitul scriitorului eteric, fără altă biografie și responsabilitate în afară de cea a propriei opere – mit nedepășit complet nici de optzeciști, în ciuda manifestelor biografiste, și rămas dominant la nivel școlar până azi. Un soi de elitism alimentat de religia esteticului despre care vorbea Mircea Martin a făcut ca în cultura critică și școlară românească scriitorii să fie priviți drept personalități fără ideologie și fără biografie, ireductibili la economia concretă a trupului și a prezenței sociale.
În ciuda titlului, debutul lui Alexandru Higyed e cum nu se poate de personal. Există, în nimic personal (Casa de Pariuri Literare, 2021), o neliniște a recuperării biografice, funcționează aici o confesiune extrem de tare și incredibil de aproape, echivalată printr-o contabilitate discret melancolică, mai mult jucat nepăsătoare, care acaparează întreg materialul poetic al lui Alexandru Higyed.
Operând cu o multitudine de termeni din paradigma medicinii, Ion Simuț alege perfect subtitlul Simptome, deoarece simptomele (spre deosebire de semne) sunt caracterizate de subiectivitate. Așa se înfățișează lucrarea Pe ce lume trăim?* – o mărturie sinceră, pură, subiectivă. Volumul debutează prin trei citate și anunță încă din incipit polemica-triplă privitoare la literatura română de astăzi (și nu numai). Începând de la selecția citatelor (din Maiorescu și Călinescu) este relevat spiritul conservator al lui Simuț. Sintetizând ideea care traversează cele trei citate, societatea contemporană trebuie disecată prin imperativul „adevărului”. Utilizarea acestui concept anticipează componenta etică a discursului și încercarea de a diagnostica maladia care corodează literatura română în contemporaneitate.
Rezervația* ne arată ce se poate întâmpla atunci când Grădina Edenului cade pe mâinile oamenilor. Dar, dincolo de reprezentarea raiului în formula biblică a Vechiului Testament, cele trei nuvele propuse de George Cornilă – Rezervația, O vară cu Misha și Trecerea iernii – surprind, luate în ansamblu, evoluția ideii de Eden de la planul fizic la cel interior.
Pentru un debut1, romanul lui Teodor L. Nedeianu începe bine. O voce narativă credibilă, chiar simpatică, cu un ritm susținut, reface scene dintr-o copilărie postdecembristă, marcată de o familie disfuncțională, dar care decurge „normal”, am putea spune, fără elemente spectaculoase care să o scoată din schema familială tipică a rateurilor personale, o imagine destul de comună în proza și realitatea socială contemporane. Există în romanul lui Teodor Nedeianu și reminiscențe ale unei perspective minimaliste, respectiv mizerabiliste, un dozaj destul de bine controlat, cel puțin până la un punct. În simplitatea lor, micile portrete de familie, interacțiunile hard dintre copii, acea perspectivă nemediată, raw, a copilului care decodează realitatea care-l înconjoară, sunt reușite. Cam aceasta ar fi prima jumătate a romanului.
În primul poem din ultimul volum al lui Vlad Moldovan* sunt vizibili mai mulți vectori importanți ai actului său poetic, regăsiți apoi în ansamblu. Unul, îngroșat, e cel ce vizează înnoirea marcajelor teritoriului poetic propriu, prin inovația lingvistică, prin stilul săltăreț al terminologiei și al frazării – atingând mai apoi, în alte poeme, chiar zglobiul. Altul este cel ce merge în direcția sondării sinelui. Impresia pe care o lasă despre scris e că ar fi în primă fază doar inventarierea, înregistrarea și, odată cu aceasta, conservarea unor stări resimțite într-un fel de transă însoțită, de nu chiar indusă, de ritmuri. Căci, înainte de a fi scrisă, poezia sa pare trăită ca șir de pulsații ritmice, astfel că devine un fel de transcriere. Poemul – și odată cu el volumul întreg – se deschide cu un „salut” ce-ar fi putut fi adresat tuturor, numai că jocul virgulei (nepuse) îl convertește imediat în subiect al meditației: „Salut cine e?/ – prietenii mei din familie –/ mami & petri/ și puma”. „Salut” e deci un lexem ce poartă în sine istoria personală a celui care-l rostește, în care sunt esențializate experiențele și, automat, sentimentele ivite din relația cu apropiații. E înainte de toate un act existențial comunitar, convenționalizarea denaturându-l în bună măsură.
Dacă și-ar fi accentuat ”punctele” din titlul cărții (Puncte de reper în istoria literaturii române, Editura Limes, Cluj, 2022), am fi știut de unde pînă unde și între cine și cine se vor întinde punțile pe care se va derula viitoarea istorie a literaturii a lui Nicolae Oprea. Așa însă n-avem cum ști care e proporția dintre punctele marcate aici și cele nemarcate, dar fapt că într-o perspectivă precum cea presupusă mai înainte cele marcate n-aveau cum lipsi. Abuzez, poate, de o intenționalitate doar presupusă, ceea ce n-ar fi un filtru adecvat pentru această culegere – ordonată – de studii; culegere care începe cu Eminescu și Macedonski și continuă cu un serial poetic interbelic, dar căreia i se atașează două module ce par schițele unor cărți independente. Și-n ipostaza de module de aici ele au autonomia lor clară – iar Oprea le și separă în secvențe aparte.
Flavia Adam, poetă discretă, dar harnică, vădind o certă evoluție de la un volum la altul, revine în 2022, la cinci ani de la ultimul volum de versuri, cu Anotimpuri impare. Ea sublimează poetic, într-o poezie deopotrivă de emoție și cerebralitate, mici fapte cotidiene, accidente ale universului domestic, dansul subtil al energiilor în cuplu, singurătățile și fragilitățile feminine, dependența de ceilalți. Cum totul e vibrație, iar Flavia e un detector al celor mai mici variații vibratorii emise de tot ceea ce o înconjoară – de la cele neînsuflețite, la complexele relații umane –, mai cu seamă al celor de joasă frecvență, ca o veritabilă melancolică, poezia ei devine înregistrare de spaime frisonante, neliniști și angoase existențiale. Poeta însăși se transformă din observator, în detectiv aflat în căutătoarea unui interlocutor, căci monologurile ei par să se adreseze cuiva, din moment ce pronumele „tu” reapare cu obstinație aproape în fiecare poem: ar trebui să îți spun multe lucruri / și totuși decid să le țin pentru mine // tu nu înțelegi / oamenii nu sunt obiecte / au și ei neputințele lor (…) (oamenii nu sunt obiecte, p.16); tu știi cum stă treaba cu noi / cum ne privim din două baloane / de spumă / fiecare în locul lui cald / fiecare încercuit de brațe străine // tu știi am devenit / aproape singuri aproape reali / poate de-aceea / viețile noastre vor exploda / în finaluri celebre (…) (frunza, p.17).
revistavatra.org 