Categorie / Cronică literară
Mihaela VANCEA – Subversiunea, manelele, scandalul
După trei ani de locuit în Ferentari, de studiu despre manele și viața de șmecher, n-ai cum să nu furi meserie și să nu aplici ceea ce înveți și în munca de zi cu zi. Adică, n-ai cum să scrii despre șmecherie decât aplicându-i principiile. Ceea ce face ca Adrian Schiop să devină încet, dar sigur, un trendsetter. Lui îi plac subiectele tabu, rușinoase, alea pe care lumea se ferește să le discute în amănunt. El vine cu,,subversiunea, problemele, scandalul”, așa cum declară într-un interviu pentru Scena9. Astfel, la patru ani de la apariția romanului Soldații. Poveste din Ferentari (2013), roman care surprinde iubirea dintre Adrian, un jurnalist homosexual și Alberto, un fost pușcăriaș, Schiop publică și o teză de doctorat despre manele. Citește în continuare →
Rita CHIRIAN – Spirala neputinței de a ieși din poezie
Claudiu Komartin este cel mai activ poet douămiist; câteva dintre cele mai însemnate întâmplări literare – predilect poetice – care se petrec de ani buni pe scena noastră literară îl au ca inițiator și ferment, fie că vorbim despre mica & elitista Casă de editură Max Blecher, fie că amintim despre Institutul Blecher (numit, cam prea minimalist, „club de lectură”) sau despre Poesis International, apreciată drept cea mai unitară, sub aspect valoric, și cea mai „occidentală” revistă de poezie de prin părțile noastre. Privit din orice unghi biografic, Claudiu Komartin este, cu siguranță, omul-orchestră, capabil să se așeze, asumat, „până la sânge”, într-o funcție care miroase a vetustețe și utopie – dacă nu chiar dezonorantă în ordinea pragmaticilor: este un involuntar maestru al poeziei muribunde. Dacă este vorba despre o ciudată formă de franciscanism exersat asupra mezinei sluțite din familia literaturii de astăzi, poezia, sau, dimpotrivă, despre o gravitație care-l leagă indisolubil de marginalitate nu se poate spune cu certitudine, dar sigur este că, fără a ne feri de cuvinte mari, Komartin este poetul care face pentru poezia românească – de azi și de ieri – și pentru cei câțiva câini romantici alienați de poezie cât de mult se poate face aici și acum. Citește în continuare →
Țintă fixă: Florentin Popa, efrafa
Alex CIOROGAR
Dirty Metamodernism
Dezvoltările ce contribuie la consolidarea unei noi paradigme poetice ar putea fi sistematizate prin examinarea relațiilor pe care fiecare formulă o întreține în raport cu aspectele centrale ale metamodernismului. Căci, fără excepție, toate sistemele auctoriale recente par să articuleze problematicile actualității (tematicile post-umane și filtrele digitale, să zicem) cu câteva dintre codurile și convențiile principale din istoria liricii moderne. Așa cum douămiiștii au prelungit, de pildă, practica producției de manifeste, câțiva metamoderniști au reluat, fără niciun fel de încărcătură social-politică, retorica avangardei (Hutopila, Drăgoi, Buzu, Olaru). Florentin Popa rămâne, totuși, exemplul cel mai potrivit în acest sens. Atunci când îi definește poezia drept „un cocktail în același timp retro și avangardist”, Iovănel descrie, probabil involuntar, tocmai esența metamodernismului, unde renașterea interiorității afective devine o consecință directă a post-ironiei: „și te-ai întors încet și ai spus naturlich senzual ca într-o/ reclamă la detergent catedrale gotice reverberau de muzică de/ lift”. Citește în continuare →
Eveniment editorial: Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România
Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România, Cuvânt înainte de Mircea Martin, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017, 360 p.
Sanda CORDOȘ
Idei
Există o tendinţă relativ larg răspândită în rândul criticilor (încă tineri), cei între 30 şi 40 de ani, de a se dedica ideilor literare (sau ideilor despre literatură) mai curând decât literaturii. Sigur, pe aceasta din urmă, în ipostaza actualităţii, unii dintre ei au urmărit-o (cu stăruinţă de ani, cu sagacitate) în critica foiletonistică (exerciţiul cronicii literare devenind astfel un gen formator), dar cărţile le-au consacrat unor probleme ale criticii literare. De ce şi de unde această autoreflexivitate? Fireşte că nu ştiu răspunsul (probabil că nici nu e unul singur) la întrebarea pe care mi-am pus-o în câteva rânduri, însă pot avansa mai multe ipoteze: pentru că e dezordine în lumea ideilor critice româneşti, pentru că aceşti oameni tineri vor să schimbe ceva esenţial în modul de a face critică literară (şi o fac oblic), pentru că unii dintre ei au internalizat modelele corifeilor şaizecişti (E. Simion şi N. Manolescu) care au consacrat tezele doctorale lui E. Lovinescu şi T. Maiorescu, practicând, aşadar, critica criticii. Citește în continuare →
Giordano ALTAROZZI – O epopee pontică
Cartea Sabinei Fati reprezintă un demers bibliografic greu de catalogat; ar fi poate mai simplu să spunem ceea ce nu este, decât ceea ce este. Deși autoarea este ziaristă de meserie, cartea sa nu reprezintă un simplu reportaj jurnalistic. Deși conține multe analize de tip geopolitic, nu este o carte de geopolitică; de asemenea, nu este o carte de istorie, în ciuda nenumăratelor trimiteri și analize care o aproprie de acest domeniu; nu este o carte de sociologie, deși volumul conține elemente de analiză sociologică; nu este o carte de antropologie, deși în multe pasaje ființa umană este studiată din punctul de vedere al comportamentelor sale sociale, culturale, artistice, chiar filozofice. De asemenea, volumul nu constituie nici un jurnal de călătorie, evenimentele trăite de-a lungul periplului în jurul Mării Negre fiind folosite ca fundament al unor analize care sunt în același timp sociologice, istorice, geopolitice, antropologice. Citește în continuare →
Nina CORCINSCHI – Puncte de vedere şi voci
Urmărit încă de la debutul său literar, Anatol Moraru este unul dintre puţinii prozatori basarabeni de influenţă barthesiană, remarcându-se drept un artizan al limbajului şi gurmand al stilului. Limbajul prozei sale este felin (ca să preiau un cuvânt cu care Eugen Simion îl caracterizează pe Barthes), în sensul în care face iscusite piruete intertextuale şi mişcări voluptoase prin şotronul de cuvinte. Hedonist al discursului, lasă totuşi biografemele (tot barthesiene) să contureze veridic şi spaţiul social al oraşului Bălţi. De altfel, Anatol Moraru este unicul scriitor care a adus Bălţiul în proză şi i-a conferit demnitate literară. În romanul său Turnătorul de medalii şi în cărţile de proză scurtă, campusul universitar, studenţii şi profesorii întemeiază un topos literar distinct. Forfota pitorească a acestora, intrigile picante, nesfârşitele combinaţii erotice constituie sâmburele epic, din care Anatol Moraru face un subiect artistic spumos, plin de (auto)ironie, umor şi vervă discursivă. Un discurs care se (auto)savurează în voluptatea propriului joc de cuvinte. Citește în continuare →
Andreea POP – Metodica scenariilor
Expansive și cu mult nerv, poemele din Ea e Matilda cu care debutează Teodor Sinezis au aerul unor „acrobații” erogene. Două sunt zonele lor preferate de speculație. Odată, discursul senzual, care oscilează, mobil, între obsesie (2 mai babies), observație machistă (mall du siecle) și mecanică a încriptării erotice în limbaj cibernetic (andante and ante) și care traversează în mare viteză volumul de la un capăt la altul. Citește în continuare →
Amalia COTOI – Romanul kafkaesque
Aclimatizați în proza milenariștilor, aerisită, fără prea multe veleități de construcție, cu rezistență cvasi-nulă la o primă lectură, privim orice roman cu pretenții de re-lectură ca pe un Englishman in New York. Or, despre Scriptor sau cartea transformărilor admirabile*, proza de debut al lui Codrin Liviu Cuțitaru, se poate spune că e tocmai asta: un roman al ițelor încâlcite și al supraaglomerării duse până la nevoia unei neîncetate re-întoarceri la capitolele anterioare. Citește în continuare →
Florina LIRCĂ-MOLDOVAN – Visând la Elisa
revistavatra.org 