Poeme de Robert Șerban, Andrei Zanca, Medeea Iancu, Gellu Dorian și Bogdan Hanu

Robert ȘERBAN

robert-serban

 

Cărțile vechi

tot mai mulți oameni

își pun cărțile vechi

în plase rezistente

de la Lidl Carrefour Kaufland

și apoi le așază încet

lângă tomberoanele de gunoi

nu-i lasă inima să le arunce pur și simplu

dar nici să le mai țină în casă n-au cum

așa că le pregătesc un fel de culcuș

cu gândul că dacă au cu adevărat un destin

se vor descurca ele cumva

Citește în continuare →

Poeme de Nicolae Popa, Leo Butnaru, Ion Dumbravă, Andreea Voicu și Alexandra Pârvan

Nicolae POPA

nicolae-popa

Mitrofan, plângăciosul

 

La Porţile Oraşului

 

Plângăciosule, nu mai vărsa lacrimi de proastă calitate.

Când te învăluie plânsul, când te sufocă lacrimile,

ridică-ţi fruntea şi îndreaptă-te spre Porţile Oraşului.

Treci pe lângă Biserica din Lemn,

pășește direct în direcția lacului,

scufundă-te şi plângi mai departe.

Nu-ţi face griji, nimeni nu va vedea

nicio lacrimă pe faţa ta. Toţi vor vedea

doar suprafaţa apei şi chipul Bunului Dumnezeu

oglindit în ea, mai zâmbitor ca niciodată.

Of, Mitrofane, Mitrofane, ia aminte:

Dumnezeu a făcut să fie pe pământ

mai multă apă, totuşi, decât lacrimi,

că de-ar fi procedat invers,

tu ai fi fost demult un înecat

adus de valuri la Porţile Oraşului

împreună cu ultimele scânduri ale Bisericii din Lemn.

Citește în continuare →

Poeme de Iulian Boldea, Constantin Pricop, Cora Botezatu, Ramona Băluțescu și Doina Pologea

Iulian BOLDEA

boldea2

întotdeauna

întotdeauna am crezut că drumurile nu duc nicăieri

că pietrele pe care calc au înţelesuri oarbe

că universul se recompune în fiecare dimineaţă

din cioburile universului de ieri

am crezut că metafizica e rodul unei înserări

sau al unui rest nenumit de uitare

am crezut că visul pipăie imposibilul mai temeinic

decât gândirea trează golită de irealele noastre trăiri

întotdeauna am crezut că durerile

ne aparţin prea puţin

nouă celor care le îndurăm

şi că viaţa trece pe lângă noi

penumbră sensibilă

a tot ceea ce am negat

vreodată

 

 

Citește în continuare →

Poeme de Constantin Abăluță, Rita Chirian, Paul Țanicui, Emilia Zăinel și Ioan Vieru

Constantin ABĂLUȚĂ

 

8 poeme simple

 abaluta

 

Piramida de mere   

În capătul dinspre şosea al livezii de pruni a bunicului,

ieşit din rând, se prăsise de la sine un măr.

Bunicul îi spunea Paznicul

căci toată vara veghea prunii şi se cocea hăt către toamnă

după ce prunele deveniseră demult ţuică.

Din merele viermănoase bunicul făcea tescovină

iar pe cele sănătoase le clădea într-o piramidă în beci.

Când mă trimetea bunica să-i aduc câte ceva de pe rafturi

mirosul de mere mă ispitea şi mi-era ciudă

că nu puteam să fur nici un măr,

nici măcar pe cel din vârf,

piramida fiind mult mai înaltă ca mine.

Citește în continuare →

Poeme de Matei HUTOPILA, Svetlana COROBCEANU, Sorin ANCA, Emil SUDE și Adi FILIMON

Matei HUTOPILA

hutopila 2

 

în sînul familiei

 

carpeta de perete închide un colț cît o lume
în ochii mijiți a somn, țesătura se amestecă cu visul
ciuta paște, cerbul țanțoș mă privește drept în ochi
soba dogorește, între bunicul și bunica obrajii îmi ard

bunicul se ridică somnambul într-o rînă, începe a pupa perna
bolborosește ceva și numele unei femei
bunica se ridică de la jumătate, îl privește o vreme
în lacrimi îi spune pe nume să se culce

închid ochii și nu-i mai deschid pînă dimineață

Citește în continuare →

Poeme de Angela NACHE MAMIER, Denisa DURAN, Maria PILCHIN, Adriana BARNA și Marina POPESCU

Angela NACHE MAMIER

 angela nache

 

m-am construit pe o coloană infinită

 

colina gardiole (garda lui eol) se opune vânturilor nebune,
soarele mușcă din viile cuminți, am nevoie de lumină, de albastru,
cactuși, măslini sălbatici, irișii lui van gogh, smochinul rezistă-n brațele mistralului
ori tramontanei,
zumzet milenar peste via romana,
les ventres bleus, localnicii recunosc vântul ce va sufla
după consistența miezului de pâine:
cel uscat anunță mistralul, cel umed, vântul marin
ventre bleu e cel care are rădăcini din tată-n fiu, pirați, corsari, pescari, ciobani
pământul acesta are o inimă, acest pământ are un puls
între mediterană și muntele acoperit de vița-de-vie nemuritoare,
balena din zare – muntele saint clair – cade-n mare cu cimitirul său marin legendar
paul valéry invizibil, de negăsit, legănat de soare
notre dame de la salette, capela miracolelor, binecuvîntează drumul vapoarelor,
plânge marinarii pierduți
lacul etang de thau al lui brassens leagănă barca des copains d’abord
el se odihnește-n vecii vecilor, după vrerea sa, în cimitirul săracilor, cu fața spre
malul lacului etang de thau al copilăriei
mă reconstruiesc pe o coloană infinită, sunt cetățean al lumii
voyager c’est exister, uneori îmi spun că visez
simt marea europă crescându-mi în vine
am vecini purtați de mediterană: maurice, rachid, luigi, enrique, suleiman,
ventres bleus, amestecați cu acești exilați de la fenicieni, greci și romani încoace
fantomatice ere,
hanibal însuși, zice legenda, a trecut pe aici însetat,
a sorbit uimit licoarea sfântă a muscatului auriu, a deformat sticla de vin până la ultimul strop
richelieu, omul regelui, a distrus catedrale, a tăiat capete de rebeli
orașul burților albastre (ventres bleus, numiți așa de pe timpul unei cumplite
epidemii de ciumă care i-a decimat)
s-a întins dincolo de biserica – fortăreață saint-paul, care la revoluție și-a pierdut clopotul – campanile,
depus pân-acum la primărie, la maison du peuple
italieni împinși de sărăcie au venit din sudul italiei – les macaronis – les ritals -,
au uscat mlaștinile, au creat la peyrade drumul de pietre, au secat bălțile,
au numit locul la pointe courte,
portughezii – les morues – morunii – au fugit de salazar, spaniolii de dictatura lui franco
arabii harkis, les pieds noirs, instalați de-a valma de generalul de gaulle,
în focul războiului de independență colonial,
când camus spunea j’ai mal à l’algérie
mă definesc pe o coloană invizibilă
românii se mai întâlnesc la biserică, protestanții le-au împrumutat-o pe-a lor,
se mai ajută mai ales la făcutul colivelor,
fug în spania, nu departe, să cumpere varză, murături, mititei, cozonac cu mac
au asociații, pagina de facebook „români la montpellier”, sunt pe skype,
schimbă vești din țară, înjură de mamă și de tată guvernul, trimit mandate poștale, așteaptă vacanțele,
revin acasă își duc părinții la doctor, fac pe grozavii în patrol,
se înscriu pe o coloană din ce în ce mai absentă, pe măsură ce copiii lor
au uitat ori nici nu vor mai ști vreodată dulcea limbă română
ubi bene ubi patria
nu există echivalent pentru starea de dor

Colina de clorofilă 

Femeia întinde brațe lungi

Vine din zare

Deschide orizonturi

Cascade de gânduri

Mișcări de stele în dezechilibru

Ling și consolează

Obrajii fetei nedezbrăcată

Lipită de plaja rece

Deschide pleoapa simțurilor

Cheamă licorile nopții

Balsamuri pe buze

Își spune că nu mai suportă

Îngropată de vie

Sub fustele vieții

In poziție fetală

Desculță și dreaptă

In picioare

În casa aerului ușoară

Un mesaj roșu, incandescent

Se rostogolește-n imensitatea de azur

Incendiază colina de clorofilă

pieptul roșu al argilei din vie

Numără transpirat

Ciorchinii dulci ai luminii

păpușa de cârpă 

numărați
loviturile de obuz
în zidul ciuruit al vieții
un nu știu ce o îmbie
să deschidă largi porțile zilei
un bărbat imberb și speriat
apare
călcat în picioare
urlă disperă amenință
cu gulerul ros de gânduri negre
electrocutat
cade în transă
pe masa judecății de apoi
sirena salvării se scufundă
sub pleoape fragile
în neantul spaimei
păpușa de cârpă se clatină
sprijină pereți
ferfenițiți de fălcile nopții
își spune a fi ori a nu fi
auziți-mă apropiați-mă
numărați cu mine
numărați cu mine

 

 

Sentimental girl

 

Mărgelele transpirației golesc capul de gânduri

Să nu dorm (pur si simplu să nu visez)

Să nu mă viziteze nici-un duh masculin

Nici inspirația vlăguitore

Rădăcinile uscate-ale patului

Par icoanele clipelor tulburi din zori

Dinlăuntrul nisipului, zilelor, nopților

Pieptul tace, alteori prea vorbește

Buzele mângâie întunericul unor blânde speranțe

Istovitoare închipuiri

Caută-mă, vino, apropie-te, lasă-mă să te privesc

Mai fii pentru o clipă alesul meu

Aburindu-mi obrazul, țipătul mut si surd

Al încleștării de clipe!

 

 

19 ani, punerea la zid

femeia scrutează cu ochi de vultur

dictează asistentei vârsta, greutatea, profesia,

virgină ori nu

cu scârbă, printre dinți, șuieră

„virgină pe dracu”

pipăie, palpează sâni mici,

întreabă flegmatică

când ați început viața sexuală

pudică, goală, se simte cântărită

ca o bucată de carne

în niște fălci primitive ,

mănuși reci de cauciuc

împing trupul fin la stâlpul infamiei

unde dinți de crocodil

mestecă bruma de fericire

recapitulează (ca să rămână în fire):

iubirea este aer este vulcan

un „nu știu ce” interpus

între soare și lună

lumină și întuneric

între somn și trezie

palmele iubirii enorme și calde

peste pielea de sirenă

este

țipăt de pântec , urlet de prunc

podul dintre lumi și patria

 extazului –

voalul acela  învăluitor

aruncat

peste  frontierele fricii

cusătoreasa de pietre

artei naive

miranda culege cioburi scoici
comori ascunse-n nisip
azi a găsit resturi, farfurii din 1900
degetele tremură
viaţa burgului se întinde la picioarele sale
gunoaiele se aruncau pe nisip
miranda şi canişul mimoza scrutează orizontul
plaja spălată de furtună
cusătoreasa de pietre  are în buzunare
cioburi sârme culori bibelouri
portrete caleidoscopice
marea spală tălpile goale şi reci
între aer apă cer şi pământ
miranda lipeşte pietricele figurine multicolore
cu un clei vârtos şi ieftin
de la pescari
buzunarele sale buzunarele mării
poartă păpuşile mici amazoane sirene
legănate de maree
în registru minor

artă modestă

 

culege lemnul flotant
scoici cuțite de sidef
învelește plaja
cu mătasea sfâșiată
a cămășii de noapte
(cu dinții
ultimului mohican)
pictează digurile visele
în alb
cu tone de vopsea
armata de meduze
deschide ochi mari
sculptează himere
în mare
în spuma de val
în blândul cristal
de sare

Liricale

nu mă tem să-mi arăt entuziasmul

ori zelul de oricare fel

căutarea austeră a puterii cuvintelor

împotriva stării de grație

e barbarie curată

sunt cam terestră

impregnată de realitatea concretă

muncesc să-mi câştig existența

imaginea vie a cotidianului

n-are nimic monoton

ea declanșează motoarele poeziei

cu două sute la oră

fără frâne fără reguli fixe

nu mă refuz realității

din jur

încerc sudura dintre real

și sensibil

cuvintele devin telegrame

roșii

secționate de gând

port bagajele spintecate-ale vieții

reînvăț vocalele respirației

mă sufoc, mă trădez

dar nu mă vând

smochinul

 

smochinul uriaș şi neliniştit

scutură mierle lacome

umbre zemoase

parfumează aerul greu și uscat

al caniculei

rădăcinile noduroase

spintecă argila

la încrucişări de ape

sapă drumuri

camere intermediare

păsări cu ciocul albastru

zboară încet peste târgul străin

vânzători ambulanți sunt

hoții de aripi de zbor

incendiază casele fără ferestre

cu făclii în mâini

strigă pe nume pruncii

plecați în voiaj

vând pe un preț de nimic

la talcioc

scheletele noastre

îngenunchiate

şi fardate strident

pe planeta-mamă

 în scrum

bovaric again

fug de zumzetul plânsului

ridic chiar privirile

brațele încordate în neantul așteptării

trupul și gândul atacate agonic

dureri, o dureri

metaforele frumuseții iubirii, încrederii

mor ferfenițite de buzele arse

trist monolog bâiguit de clapele

otrăvite-ale sufletului furat

de dorința să se identifice

cu darurile cerului

și-ale pământului

prin ochiul zăpezilor trece fluidul

cuvântului meu

blând melancolic

spălând împietrite oglinzi

unde se surpă vizibil

omătul visării

saga

o divinitate sălbatică
hrănește teama de sine
frica de cuvântul aventuros
prin carnea obosită a poemului
stropi de sânge acoperă
casa tatălui
muțenia mamei
pielea albastră a fratelui
lumina stinge gongurile
ieșirii din minți
care-mi sparge timpanele
în țărâna proaspătă
abia răsturnată
avansează încet
nemilos
imperiul furnicilor
sacre

 

*** 

 

Denisa DURAN

SONY DSC

(foto: Daniela Ulieriu)

 

Ești în mine, în stomacul meu,

plat și arzător ca un soare

decupat de-un copil;

un boț de aur

aplatizat de ciocan;

o foiță strecurată sub carne.

(O foiță strecurată sub carne)

De fiecare dată când sparg ceva

zic “Ducă-se cu răul!”

și mă gândesc la tine.

Ești răul meu,

ești mereu cu mine,

nu mă părăsești nici măcar

lipit de farfuriile sparte –

ca o ultimă gură de mâncare.

(Ești răul)

Să fim acolo, față-n față,

cu răsuflarea într-o răsuflare,

și să ne povestim cum ne-am iubi –

cu sâni calzi,

cu mâini goale…

Dimineața pătrundea în noapte

ca vorbele tale în corpul meu.

 

(Dimineața)

Vorbeai despre moarte

(RIP…)

dar ochii îți zâmbeau

îndrăgostiți.

(Dar ochii)

Iubesc ușile,

iubesc tăcerea,

iubesc gândurile care-mi gâlgâie în cap

ca o apă.

Și tu ești atât de bun,

și atât de generos,

bunătatea ta risipită pe jos

ca mațele unui animal tăiat

pentru hrană.

 

(Iubesc)

Când vreau să…

mi-e atât de teamă

că nu voi reuși să mor,

încât încerc să trăiesc.

Au fost miracole

și știu că,

aruncată chiar de la etajul patru

sau cu venele fărâmițate,

s-ar putea să mai am o șansă,

o mică șansă –

de care mi-e frică,

de care mi-e o frică de moarte.

 

(O frică)

Numai tu,

când mă săruți

te cobori în iad,

și mă tragi:

ca un lanț,

un scripete,

un înger cu aripi din plastic,

rezistente.

 

(Numai tu)

Tăcerea e o plapumă udă

care te sufocă.

Îți place tăcerea, te acoperi cu ea,

te ascunzi,

te ghemuiești

ca un copil mic, speriat de bătaie,

sau unul care așteaptă pupături pe tot corpul,

gol,

te ascunzi în tăcere,

gol,

și crezi că tăcerea ascunde mai mult,

dar nu e nimic,

e nimic.

 

(Te ascunzi în tăcere)

Când iubești pe cineva

îl pui în rugăciune

chiar dacă-i un străin.

 

(Chiar dacă)

Dimineața merg la biserică

și seara parcă am un diavol în mine.

Putere și înțelepciune!

Putere și înțelepciune!

Putere și înțelepciune!

Tăcerea ta,

ca o otravă,

scurgându-mi-se din gură.

 

(Putere și înțelepciune)

 

 

Când tu ieși din casă

și atingi aerul

cu fața

(iar respirația ta formează cercuri mici,

ca niște cuiburi de colibri)

mă iei de mână și mă tragi după tine,

în viață…

Îmi arăți vrăbiile,

îmi arăți cățeii…

 

(Mă iei de mână)

Corpul meu nu e doar al meu,

e și al vostru,

care mă sunați insistent să vedeți

dacă n-am murit –

tu, mama, tata…

Îmi simt organele plutind în mine, haotic,

niște gunoaie pe o apă

murdară de ele.

Mă doare inima,

dar în partea dreaptă.

Un sfârc mușcat de tine mă ustură

și nu știu dacă e de la dragoste

sau de la boală.

Genunchii  îmi alunecă, pășesc –

corpul meu e un corp abandonat.

Mă uit în oglindă,

firele albe mi s-au înmulțit peste noapte –

peste noaptea albă, redusă la nimic,

sfărâmată, umilită,

ca un pumn de nuci sparte.

Îmi acopăr firele albe

cu fire negre.

Sunt a voastră, mai mult decât sunt a mea,

și cândva voi fi doar a voastră  –

ca un lucru primit drept amintire

cu care nu știi ce să faci.

 

(Corpul meu nu e doar al meu)

Țin ochii strânși & încerc să adun

lacrimile înlăuntrul meu,

să le deturnez,

să-mi alunece încet de-a lungul

gâtului

și să-mi pice în corp

silențios,

niște picături într-o peșteră.

Pe oasele mele, stalagmite,

răsar flori

dureroase &

ascuțite.

(Țin ochii strânși)

 

*** 

 

Maria PILCHIN

Pilchin 

 

Zara în rochia alb-aurie

 

Anteea fetiţa de şapte ani păşeşte grăbită spre casă

păpuşa ei aproape târâtă pe jos prăfuită dezbrăcată

şi murdară are un ochi închis altul deschis iar

gura ei a fost tăiată cu foarfecele acum o săptămână

aşa a vrut anteea să aibă şi păpuşa gură să mănânce

să înghită anteea ca o mamă bună îşi hrăneşte

păpuşa îi dă să bea o leagănă o înfaşă îi cântă.

Dimineţile anteea doarme gogoaşă de mătase

e vară rămâne singură acasă se trezeşte târziu

deschide ochii ia păpuşa şi merge să ia masa

terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu

mănâncă alene şi îi dă şi păpuşii să îmbuce

în linişte de parcă există o înţelegere între ele

de parcă sunt mamă şi fiică de când lumea.

Într-o zi mergea de-a lungul unui gard cu zara

păpuşa un câine din curte un dulău cât un viţel

şi-a băgat botul printr-o gaură şi a apucat capul

păpuşii anteea a strigat l-a lovit peste bot şi urechi

pe animalul nesimţit l-a zgâriat cât de tare a putut

a smuls-o pe zara şi a fugit acasă unde a spălat-o

a legănat-o a alintat-o certând tot neamul câinesc.

Copilele se laudă cu păpuşile lor le fac rochii fuste

le dau unghiile cu ojă le împletesc cosiţe cu fundiţe

anteea o iubeşte pe zara aşa cum este îi place să îi

zică poveşti să îi îngâne să îi povestească tainele

visele şi dorinţele sale zara are doar două rochii şi

umblă cu unghiile fără ojă de când au vărsat-o pe jos

dar zara e o păpuşă înţelegătoare şi nu face nazuri.

Mai ieri tata i-a adus anteei o păpuşă nouă una care

zice „mama” şi îşi îndoaie genunchii anteea a privit-o

a pipăit-o a mirosit-o şi a lăsat-o să stea aşa în cutie

zara este păpuşa ei zara este jucăria cea mai frumoasă

din lume are ochi verzi păr galben ca spicul mănâncă

cu ea a umblat mereu peste tot cu ea doar cu ea se

joacă anteea mama cea mică mama cea bună.

Pe podul de peste râu e larmă e joacă toate fetele din curte

au ieşit să îşi arate odraslele care mai de care vine şi

anteea se aşază la margine de pod îşi leagănă picioarele

şi cântă zara stă culcată într-un şal bate vântul şi e cam

frig anteea tremură un pic dar rămâne aşa nu pleacă pentru că

nu poţi pleca aşa deodată după ce abia ai venit se uită

la alte păpuşi le cercetează zara e cea mai frumoasă.

Nadala copila din scara vecină fiica unui şef de vamă

vine la ea o apucă pe zara o ridică se uită la părul ei o

adulmecă aşa ca un câine şi râde un chiot prelung ascuţit

răzbate afară nadala strigă: păpuşa ta miroase urât ai

o jucărie împuţită toate râd anteea îşi bagă nasul un miros

urât de terci stricat terci de griş de hrişcă de orez de ovăz

de grâu răzbate afară din zara păpuşa ei cea frumoasă.

Anteea tremură anteea plânge toate râd chiote nebune

se aud pe pod zara e o păpuşă împuţită anteea o cuprinde

o strânge la piept dar râsul nu conteneşte toţi ochii se

îndreaptă spre ea şi păpuşa ei cu miros urât anteea înţelege

că nu a fost bună ideea să îi taie gura vai ce idee proastă

ah ce idee neroadă să hrăneşti o păpuşă cu terci cu

terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu.

Râsetele lor împuşcă aşa ca în filmele pentru cei mari

ca o mitralieră din filmele cu nemţi vocile lor urâte o

strâng de gât o sugrumă o ameţesc anteea plânge

lacrimile ei cad în râu şi vrea şi ea să cadă odată cu ele

dar îi este frică şi ruşine şi o doare anteea desface

braţele desface şalul şi zara zboară încet în jos ca o

eşarfă ca o pasăre ca un fluture transformat în cocon.

Zara cade ah cade coboară spre apă încet ca la botez

se loveşte de o piatră sare mai încolo şi se întoarce pe

spate corpul ei în rochia de un alb auriu pluteşte o vreme

pe valuri apoi părul ei ud o trage la fund şi zara dispare

strălucind ca o sirenă ca o ştimă a apelor a viselor

a dorinţelor anteea stă încremenită pe pod copilele

tac o privesc curioase anteea se ridică şi pleacă.

Aşa se întorc din bătăliile pierdute ostaşii şi ea soldăţica

de plumb merge mult merge greu merge încet câinele

doarme după gard anteea vine acasă intră pe uşă cade

secerată în pat şi plânge vai plânge greu plânge mult

plânge încet mama gaia o mângâie pe cap mama o cuprinde

mama gaia o leagănă: lasă nu-i nimic au mai crescut şi alţi

copii fără tată vei creşte şi tu veţi creşte şi voi.

Pe fundul râului zara tace mult tace greu tace încet.

*** 

Adriana BARNA

adriana barna

Portret cu om în trecere

Urc în taxi. Spre gară, spun. Suntem trei: taximetristul, eu și tu că te duc cu mine, deși nu ești prezent. Apare al patrulea personaj: vocea din off de la Dispecerat: pe Industriilor la Radiatoare – cine e mai aproape să preia apelul, Tudor Vladimirescu 22, scara D, Dumitru, café Noir hai răspunde, café Noir pe Crinilor. Pauză.

               Tu umbli cu bună dimineața în traistă și în lunga ta călătorie te mai prinde

                foamea între cele două lumi, cum ar fi dumicații de pâine – doi – rupți din pita

                întreagă și cercetezi dacă între dumicați și pâine se află cea mai bună

                asemănare, îți pare că drumul te duce încet către viață, ca și când ai fi lăsat

                în urmă lucruri împietrite și reci, pe margine puse acolo anume, ca să arate

                că nu curge sânge prin ele, că e vie doar urma ta printre semnele mărunte și

                mari;

Café Noir, o mașină, Tudor Vladimirescu, blocul Lama, răspunde:

                Apa, dar de ce spun eu apa, fluviul, doar el are un contur mișcător, umbrele au

                viață proprie când le dai nume, dacă le chemi, se croiesc după înălțimea

                ta  și fug de lumină ca potârnichile, dar tu ai de pus foița de aur pe chipul tău

                din oglindă,

Taximetristul răspunde: Café Noir 7 minute, preiau eu Crinilor.

                  Umbli pe jos ca printr-o pustietate unde culorile nu au margini spre nicăieri

                   și stau  la vedere  puse pe șotii parcă, dar cine strigând te bate cu patul puștii

                   la-începutul acesta de zi infernal?

Coroana de Aur, preluat, Eminescu la statuie, blocul Turn o mașină, vă rog.

portretul unui spânzurat

In memoriam Dan Socina

vine fotograful cu un maldăr de poze și cu un bec de optsute de wați.
cu cămașa desfăcută la gât, lăsat anume la vedere un triunghi de piele pe care
să îți culci privirea. se uită pe pereți, n-are bani, vrea să lase aici un portret,
al cui e? al unui spânzurat, nu-l cunosc. uite are papillon și mustață.
e adâncit într-un gând. e cu privirea spre cineva nevăzut care spune cucu.
ce moment printre alte momente. vestonul alb retușat. ce greutate poartă pe suflet,
aproape că i-o putem cântări. fluieră parcă un cântecel adormit. are cearcăne.
n-am avut onoarea să îl cunosc. ia-ți portretul – îi zic – nu acum că plouă afară.
se udă hârtia. nu azi că e luni. nu pot să îl duc, sunt cu căruciorul, copilul e adormit.
copilul meu a făcut primii trei pași aici în galeria de artă, asta nu se poate uita.
nu uiți nici tu. nu uit, ia-ți portretul. ține-l aici. ia-ți obiectul. du-ți personajul.
n-am loc în casă, am colecția mea de cristale – am cristale și-n baie, am cristale
cu picătura de apă păstrată înăuntru. e vorba de milioane de ani. știu cum arată.
cristalele alea. te vindecă. ha ha vindecă-l pe ăsta dacă îți dă mâna. dar nu e bolnav.
pune-te în situația mea. eu? tu. am nevastă tânără. are pretenții mari. îmi închipui.
renumita Saigon te face praf și pulbere. ce Saigon? pulbere am zis. adică un cristal mărunțit până aproape la atomi. am o șansă să fiu angajat. ce Saigon spui?
metropola, ce, n-ai auzit? spune de câți bani ai nevoie, păi, să văd. vezi și tu cum se uită la mine. întoarce-l și tu cu spatele. nu-l mai privi. spală-te pe cap cu el.
e de valoare într-o colecție. vinde-l unui colecționar. uite chiar ție ți-l vând pe nimic.
dacă e pe așa n-am eu atâta bănet ca să-l cumpăr.
vin altădată.
înțelege și tu.

Top of Form

Portretul artistului adolescent

El vine la întâlnire descheiat, cu părul vâlvoi, cu un dialog gata scris,
pune la cale o izbândă pe fundația unui eșec datorat altcuiva
și cum se mai bucură, cum a învățat să se bucure de legături
de pe vremea când nu știa încă dacă este băiat sau fată;
uite-l cum vine plin de promoroacă pe sprâncene
și mă cheamă să mințim împreună ca să scape nevătămat,
uite-ne pe noi cum suntem prinși cu minciuna și scăpăm nevătămați amândoi
cu mîinile și urechile neurzicate, cu un pas mai aproape de adevăr,
uite-ne pe noi cum pregătim plecarea lui în Lumea Nouă și saltul în alt timp
iar nopțile se strâng separat pe lângă trupurile noastre
ca o cămașă de forță roșie umezită în oțet, putredă pe alocuri
de cât a fost purtată,
uite cum îți ia el pielea lui de hârtie cu tatuaje de vopsea albă
și și-o duce acasă să o atârne la capul patului în loc de icoană,
vezi cum își mută el organul bucuriei din minte în inimă,
după ce mai înainte nici nu știa că îl are,
îl vezi cum face alpinism, când lui i se cere să meargă la pas?
aici rostește vorbe, aici intră în pielea unui personaj gata să moară
odată cu vaporul care va fi detonat peste câteva ore: sistolă-diastolă,
uite cum ne privim în ochi și ne împărtășim cu ziua asta caniculară,
printr-un trecut apropiat, care va fi la rândul lui spulberat
odată cu plecarea lui în locul trasat cu verde contur, care-i va locui sufletul,
iar sufletul lui va duce de căpăstru o sălbăticiune venită din alt film
și-i va purta cămașa în carouri ca pe un steag cu însemne heraldice
pînă când va fi pregătit să ajungă acolo, nu departe în timp,
cât aș mânca un măr copt, iar tu ai mânca un arici de mare,
gata să spunem lucrurilor pe nume, pe limba lor, în țara lor,
ca și cum ar fi un grai pe care îl știm fără să-l fi învățat vreodată,
eu îți arăt, dar tu vezi?

Memorie înaintând printre obstacole puse de-a valma
lui S.M.

       (Portret)

Memoria ta se târăște ca un panda uriaș.
Te privesc direct, foveea ta e acoperită de negură.
Vine un chelner cu șort negru și ne ia masa,
o duce dincolo să întregească un cerc mai mare.
Spui: e chiriașul meu, stă în camera din spate,
te ridici, vine un tânăr adept al lui Thoreau și-ți ia scaunul
fără să întrebe dacă cineva stă acolo.
Acum stai în picioare și te clatini ca un plop.
Chiriașul tău aduce un scaun și te prăbușești în el
ca într-un cuib al păsării-grădinar.
Îmi povestești scena ta preferată din „Călăuza”,
aceea în care el e iubit pentru momentul prezent,
eu îți povestesc cum „Mistrețul” a încercat să-și ducă în Zonă
fratele care moare pe drum. Călătorește apoi singur
și se roagă cu buzele arse să îi învie fratele;
iese din decor, ajunge în sat și devine cel mai bogat om.
Memoria ta înaintează ca o plasă de prins vise
către bogăția nevrednicului personaj,
o ajut să urce o treaptă, spun: se împlinea
cea mai intimă dorință, deși vocea spunea altceva,
rugăciunea inimii, zici tu stins, dar bucuros că găsești calea,
DA, dacă nu știa nimeni că ai ajuns până acolo.
Te-am văzut atunci spunând versuri operate pe creier,
nu îți aduci aminte decât de tatuajele ei dintr-o poveste
pe care ai scris-o cu un stilou cu cerneală violet.
Foveea ta e umbrită de o siluetă stînd în picioare.
Memoria ta caută un punct de sprijin
pe care îl muți într-un loc nou, de fiecare dată mai îndepărtat.
Iau un evantai cu un haiku scris pe ambele fețe
și îl mișc ușurel, poate umbra dispare…
Te ridici, îți cauți haina, avem insomnie,
memoria ta caută un vehicul, nu mai vrea să meargă pe jos,
iar alături găsește motocicleta de lemn.

Portret al unui moment anume

n-ai timp, pleci care va să zică, te duci înapoi,
ai de vorbit cu cineva, ai de vindecat pe cineva,
mai ai de învățat, mai ai de mers până la gară, ai de lucru,
ai de trecut pe acolo, ai de visat un vis, ai de făcut față,
ai de trăit în trup, ai de mișcat un munte, ai de răbdat,
ai de pus cap la cap două lucruri, ai de înviat din morți,
ai de petrecut un timp printre ai tăi, ai de rupt lanțul,
ci iată cum te uiți tu înapoi cu toată privirea și iată
cum intri pe ușă flămând și cu respirația tăiată ca și când
ai fi fugit prea repede și rămâi așa de-a curmezișul,
stană de piatră rămâi între două vocale, între un moment și
o clipă care pleacă precum a venit, vai cum te treci tu
în răstimpul ăsta în care
ai de murit
Tata!

 

 

***

 

Marina POPESCU

marina popescu

Pe măsura ce îmbătrânesc

                        oamenii îndrăgesc tot mai mult porumbeii

Sunetul

            fâşului frecându-se de fâş,

mirosul

            roţilor frecându-se de şine,

îmi ridic clapele căciulii de pe urechi

                        mă prefac că te ascult

cu privirea dincolo de geamul îngheţat,

                        al naibii

                        nu mă aşteaptă în staţie

                        nici azi,

                        de o lună ziua tot creşte

                        pentru ca noi să ne putem vedea.

Dau din cap în ritmul cuvintelor tale,

vezi bine cât interes,

spui ceva despre nişte cuşti cu porumbei

şi nu pot decât să-mi imaginez

                        sângele lor cald

                        alunecând prin zăpadă.

 

Telenovela

Dacă Jose o place pe Maria

care îl iubeşte pe Armando care

nu poate trăi fără Bettina

şi între ei intervin Mercedes şi Sebastian

plus nişte partide de sex, trădări şi

câteva morţi dubioase

pentru ca la final să rămână fiecare

cu cine şi-a dorit,

te gândeşti că şi el ar putea fi

în curând doar al tău,

strângi telecomanda în palmă până când

plasticul negru trosneşte,

apeşi Off, îţi netezeşti bluza,

pui mâna pe cuţit.

 

Obsesiv-compulsiv

Oamenii mor când începi

să te plictiseşti de ei,

vin mici excavatoare, încarcă mormanele

în camioane care dispar,

în urma lor ştii că poţi bea

toate sticlele de vodkă ale Rusiei

şi nu o să reuşeşti să te îmbeţi,

nici scenele de sex tot mai deviante

nu mai stârnesc excitaţie

fiindcă în doze mici şi consecvente

anormalul devine banalitate

şi simţurile tot mai uşoare

 – ca fulgii –

vin mici excavatoare, încarcă mormanele

în camioane care dispar,

în urma lor noaptea rămâne

ca un câine pierdut pe marginea străzii,

priveşti lung şi rescrii cu mici modificări

acelaşi poem pe zeci de foi, ţi se pare

că dacă te opreşti

vei muri.

Pui căştile pe urechi şi aştepţi

Te înghesui în spatele vagonului

aproape de geamuri, cât să

fentezi claustrofobia şi toate celelalte fobii

pentru care ai dat de atâtea ori search pe google.

Îţi pui căştile pe urechi şi rămâi aşa

fără să dai drumul la muzică

inspiri şi expiri într-un ritm perfect,

numeri în gând bătăile inimii,

eviţi să observi cât de mult

s-au apropiat de tine şi asta îţi dă

liniştea unei false izolări, ca atunci când ai pune

un paravan de rigips între tine

şi vecinul de birou

şi prin el se aude cum apasă pe mouse,

cum trage o coală de hârtie din imprimantă

şi îşi sună nevasta,

cum mângâie fusta de mătase a secretarei

tot mai sus spre coapse,

iar ea atinge cu tocul placa subţire dintre voi,

atunci îţi vine să mai pui un paravan şi încă unul

între tine şi vecinul de birou,

dar spaţiul s-ar îngusta prea mult

până când în urechi încep pocnituri şi

sunete distorsionate venite dintr-un tunel

de rezonanţă magnetică nucleară

şi atunci pui căştile pe urechi,

fără să dai drumul la muzică şi aştepţi

să treacă ziua de muncă şi oamenii,

aştepţi până ţi se face o cumplită frică

de aşteptare.

 

Citeşte spamul şi apasă Delete

Surprindeţi momentele esenţiale din

casa dumneavoastră folosind un smartphone

şi o cameră de supraveghere cu IP

de ultimă generaţie,

cea mai bună metodă de a şti permanent

ce se întâmplă la dumneavoastră acasă

atunci când lipsiţi

ce face copilul, câte fursecuri fură pisica

din farfurie,

vă puteţi bate nevasta dacă aţi prins-o cu amantul,

în timp ce fredonaţi „he hit me and it felt like a kiss”,

veţi creşte progresiv intensitatea  până se va simţi

ca şi când aţi făcut dragoste cu ea,

camera va înregistra totul nu vă faceţi griji,

monitorizarea se poate face de oriunde aveţi internet

chiar şi la celălalt capăt al Pământului

ba chiar, spun cercetătorii şi de pe cealaltă lume

spre care soţia dumneavoastră s-ar putea îndrepta acum

dar nu, credeţi-ne pe cuvânt

nu asta a fost intenţia noastră,

noi am trimis un simplu mesaj publicitar,

vă asigurăm că dacă nu sunteţi mulţumit de cameră

o puteţi oricând returna şi veţi primi banii înapoi,

dar nu şi soţia,

asta nu.

 

Make-up

Aşa se întâmplă cu sprâncenele pensate prea mult

ajungi să desenezi cu creionul unele perfecte

sau le tatuezi,

laşi firele subţiri să crească

în linişte pe dedesubt

cam aşa şi cu tine,

desenezi un zâmbet mare,

laşi ura să crească

în linişte pe dedesubt.

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Poeme de Augustin Ioan, Crista Bilciu, Alexandru Potcoavă, Diana Iepure și Friedriech Michael

Augustin IOAN

 

augustin ioan

ÎNVĂŢĂTURILE LUI A(uctor).

CĂTRE FEMEIA SA

Am amânat să încep un Txt nou, neîntors din pribegie – încă şi încă; acolo-s cu mintea, cu imaginaţii, cu totul; acolo de scris poesie nu-i chip, câtă vreme mai nimeni nu se plânge (deodată cu tastatura) poetului, treburi având.

Prin urmare nu-ţi vine să scrii când nici mediul prielnic

nu îţi

e.

* * *

Aştepţi cuvintelnicul ecranat de-l trimit zilnic, poşta fierbinte ne ţine aproape. Acolo, sub pod, între munţi şi autoroute, între râu şi carrefour, aştepţi  cu toată carnea acordată pe frecvenţa de undă care ne leagă şi care te mângâie noaptea în somn, înlocuindu-mă. Lipsesc mai adesea decât vreau, te recompun între lobii encefalului mai rar şi mai rar decât aş putea, abia respiri în memoria mea, cât să nu te risipeşti de tot. Şi de ce întreţin acest memorial în memorie, de ce te ţin minte când amintirea e tot mai greu de fixat în cuvintele care şi ele, de atât ţinut loc de tine, se netezesc precum piatra de râu atât de târziu după ultima glaciaţiune?

* * *

Ce să guşti din obiecte care ţi se prezintă dinainte de simţuri ca şi când ar fi fiind, dară nu-s decât o părere,

vânare de –

scrum şi dej

ecţi

i?

Când şi corpul iubitei, abia pâlpâind, se iveşte din baie ca din vintrele mamei gheeea,

cu care de-aproape e neam

* * *

(carne de humă şi ţâţe de corpi cavernoşi, muşchi striat lângă muşchi striat pe dinăuntru, ca bronhii de peşti în

palpitul acela ultim, afară din apă;  tunele de mucus&sfincteri: loc întredeschis, lunecare,

teritorii de pierdere. Cum mai palpita la briza numelui tău de alint:

logos spermatikos…

Ca floarea filmată pe repede înainte i se deschideau toate pleoapele, i se netezeau pliurile, îşi desfăcea elitrele umede-n somn: maşină de dezirat, corp cu organe atente la ce va urma).

* * *

Şi pe care degeaba îl râmi, cu o clipă-naintea tristeţei de după.

Nici angajarea corporală, cuplat cum şedzum şi plânsem la corpul care inutil se deschide spre tine nici mica detaşare din clipa exploziei sinaptice – nimic nu-ţi mai este de vreun

ajutor.

Corpul iubitei se face humă chiar

în vreme ce îl frămânţi ca pe humă.

Unghiile tale mor deodată cu carnea

din care-s desfipte, deodată cu pletele

care-o ascund de ce va urma. Le poţi privi

prin extaz descompunându-se, ca prin ciobul

d-eclipsă.

* * *

Unghiile tale vor mai creşte o vreme, părul ei va mai creşte;

deşi nici unul nu veţi mai fi,

amintirea unghiilor care

prefiră amintirea pletelor ei

va mai rămâne o vreme aici.

Iar voi doi veţi pleca împreună în vortex: unde se duc toate-ale cărnii atunci când se duc.

* * *

Am trăit dublu – original pe rând şi duplicat.

Simulacrele toate le ştiu după numele mic, le predau la studenţi deodată cu tainele tăieturii de aur,

să nu se lase nici ei amăgiţi.

Cu toate acestea nu ştiu să dez-scriu

  • prins în montură

  • secvenţă&secvenţă

  • nud coborând scara

ce sunt, într-o lume de copii – originalul!

* * *

Ce credeai, muiere?

Că de idei principale pentru o carte viitoare necitită de nimeni

  • şi mai cu seamă de ea, mai sus din ascundere scoasa femelă

  • în stand by mode

lipsă duce poporul?

Că semnificaţia se prăbuşeşte peste gestica diurnă prin chiar simplul fapt al actării?

Crezi că le pasă de vibraţia clipelor care te petrec dintr-una într-alta, spre final?

De ce-ar fi surprinderea o calitate

şi rămânerea – ceva de dorit?

De ce este întârzierea descompunerii de tot în zgomotul de fond (din care, figură, te-ai decupat – o părere o clipă)

ceva odios?

Cine spune că trebuie să mai adăstăm?

În vederea a ce?

În vederile

Cui?

* * *

Încărcarea cu viaţă uzată deja nu ajută la scris.

Nu ajută la scris să dezscrii ce demult ai mai scris –  cum? cu corpul prin aer; în corpul celeilalte;

prin spaţiul dintre lucruri şi tine.

Traiectorii, siaje, linii de condensaţie par a fi txt, dar nu sunt

decât iscălitură

acolo unde nu eşti;

de unde ai plecat;

în locul tău.

***

Crista BILCIU

 crista bilciu1

Capitolul 21: Labirintul

                        21.1 LA INTRARE

La poarta clădirii, ieşi în faţă Portarul:

– Numele, domniţă! Buletinul

şi destinul.

– Sunt Laura. Iar aceştia sunt armăsarul meu,

Fusta12, Jumătate-de-câine

şi-n geamantan mai am şosete şi-o jumătate de pâine…

…Ptiu, de fapt am doar prăjituri cu răvaş,

mă scuzaţi, şi am şi o…un Rimă cam nărăvaş.

– Îmi pare rău, don’şoară, în teatru

nu intră dobitoace!

Ya yedinorog! se revoltă bidiviul

– Nu am ce-ţi face!

Poţi fii tu şi Ducipal, I’m sorry, nu se intră şi pace!

– Dar ce teatru e acesta, vă rog, insistă Laura.

– Teatrul Reveria!

Intraţi, dacă doriţi, pe la casa de bilete

Avem nişte spectacole… jos pălăria!

– A, ştiu, zise Laura, biletul de intrare e un vis?

Eu sunt miliardară în vise…

– Nu e nevoie, Portarul îi zise,

poftim o invitaţie pe numele dvs.

– De la cine?

Laura deschise plicul şi-n el stătea scris:

„Invitaţie de la Lilith,

Femeia din vis…”

– Lăsaţi geamantanul,

iar Fusta şi Calul în cuier,

la garderobier.

Luaţi numărul acesta. Potaia afară, vă rog.

– Sunt jumătate de potaie,

mârâi Câine,

iar Cal-ciorap repetă bosumflat: „Ya yedinorog”

– Vă las aici o vreme, trebuie să intru

să văd ce-i cu Lilit.

Mă întorc negreşit,

vă iau la plecare…

Şi Laura intră în Teatrul Reveria,

iar Cal şi Câine şi Fustă rămaseră plouaţi la intrare…

 

Au fost alte câteva apartamente prin care n-am stat mult:

în Dristor, îngrijind o pisică mare pătrată leneşă, deşirându-şi coada prin toată casa în timp ce pe balcon un soare portocaliu cu raze gumate sărea alene coarda amiezii

acolo am mâncat pentru prima dată parmezan

mult parmezan,

şi capere cuminți îmborcănate în ulei;

Apartamentul Dorei de pe Dorobanţi, iz danez, nopţi cu Discovery Chanel, Grotowski, unt de arahide şi zece feluri de sosuri exotice;

Apoi două camere lângă parcul IOR, sos Pesto,saltea cu wireless gratis şi aparat foto digital, care ne-a salvat de la îngheţ într-un ianuarie în care rămăseserăm pe drumuri;

Măgura Vulturului, ciocolată cu rom, garsonieră confort 2 cu duş, sute de bibelouri care ne priveau cu mii de ochi

bibelouri perfect aliniate spre nord;

Iancului, bucătăria cât o cameră, unde am citit „Jurnalul” lui Marquez, ca şi cum aş fi desfăcut una câte una fructele unui nuc imens, umbros, supranatural, doar ca să nu găsesc nimic în căuşele lemnoase, romanele lui supseseră toată biografia – cât de ciudată, totuşi, fiecare găoace, aşa, jefuită de miez,

Grigore Alexandrescu la parter, mic cub incandescent complet alb,

cuib de femei independente şi nebune, în care aerul şi timpul se scurgeau obraznic pe orizontală

Case în care proprietari plecaţi din ţară ne lăsau săptămâni sau luni,

căutam fiecare locuinţă ca pe o nouă poveste de dragoste

vrăjite de parfumul pe care îl dădea personalitatea străină a culcușului,

abia aşteptam mirosul nou, culorile, gusturile, micile detalii personalizate

visam altfel în fiecare casă

până când ne-am încâlcit în zeci de tapete, zugrăveli, covoare, cuverturi, paturi, sofale

până când dungile, carourile, punctele de pe tapet, tapiserii, covoare ni s-au imprimat pe piele şi pe suflet, ameţindu-ne

până când simţul proprietăţii ni s-a tocit de tot

până când acasă” a devenit doar “eu”

pur şi simplu eu:

melcul

omnia mea melcum porto

Şi atunci am fost cu adevărat pregătită să plec în lume.

După ce trecu de uşile de sticlă,

Laura văzu cum se rostogoleşte în faţa ei un culoar lung, cu covor roşu

ba se auzi şi o mică fanfară de undeva dintr-o sală de repetiţii,

scuipă răguşit câteva acorduri de arie prăfuită şi se stinse.

Culoarul curgea ca o limbă insinuantă de şarpe, alintându-se de un colţ al zidului în depărtare

cotind-o hotărât spre dreapta.

Părea că înconjoară de mai multe ori axul central al teatrului

şi al întregii lumi a Laurei, ca o fundă în jurul unui cadou mare şi viu.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   Sub picioare, covorul roşu se supunea molcuţ şi elastic, vălurind uşor.

Laura simţea că-i respiră sub picioare

sau poate i se părea,

în orice caz, nu-şi putea surghiuni gândul că intră într-un stomac uriaş direct pe limba acestuia.

O moleşeală plăcută o lingea pe Laura din toate părţile

în timp ce mici ghemotoace de senzaţii i se rostogoleau prin tot corpul.

Se auzeau voci din altă lume

instrumente şi vocalize,

zgomote înfundate se prelingeau uşor pe pereţii sângerii printre afişe de teatru

care tremurau când trecea Laura pe lângă ele.

Nume de demult se agăţau de ochii Laurei, dar discret,

cerându-şi parcă scuze: „Nu vrem să te speriem”, păreau a spune literele

care decupau din foaia de hârtie eroi ai Scândurii

demult culcaţi între alte scânduri, civile: „Joacă-te cu noi…”

„Nu există loc mai frumos decât teatrul”, gândi Laura,

„E castelul cu care mă momeau să cresc basmele copilăriei,

un castel postmodern,

castelul meu de prinţesă

pe care niciodată n-am îndrăznit să cred că îl voi avea altfel decât în somn.”

N-am avut timp să vă explic în capitolul anterior,

dar Teatrul era un cub uriaş care se rotea încet în jurul axei sale

un cub supraetajat atât de roşu

încât universul întreg se decolorase uşor în jurul lui,

păsări albe şi negre se roteau deasupra

iar câteva sute de metri în jur pădurea intimidată virase în sepia

până şi Laura părea să pălească pe măsură ce înainta spre inima clădirii.

Înăuntru,

culoarele dispuse în patru straturi decupau o curte interioară perfect pătrată,

tăietura era impecabilă nu numai materia se oprea la graniţă

ci şi realitatea

căci, în cubul interior mic, luminos şi plin de verdeaţă, totul părea să ignore gravitaţia.

Acolo se găsea un pitoresc maidan cu obiecte de decor casate

unele pluteau pur şi simplu în aer

altele erau pe jumătate îngropate în pământ.

Un clavecin eşuat într-un peş în mijlocul unor tufe de trandafir sălbatic abia îmbobocit,

printre corzi şi-a făcut culcuş pisica teatrului,

care a scos pui (şi toată lumea din teatru ştie cu cine,

că în teatru se ştie tot)

acum ghemotoacele de păr alergau călcând fragil şi jucăuş pe clape aşa cum numai nişte pisoi maidanezi ştiu să o facă

ei sunt responsabili cu ilustraţia muzicală a acestui capitol.

Un cap de manechin privea cu subînţeles spre Laura

tronând pe o piramidă hidoasă de tigve animaliere făcute din papier mache.

Pereţi falşi, din placaj, în mărime naturală, îmbrăcaţi naturalist cu tapet, plintă şi tablouri de epocă se roteau încet ca nişte corpuri cereşti cu colţuri, dezvelind uneori semnele făcute pe spate de maşinişti cu vopsea,

viori, violine, viole sparte legănându-şi pântecele în jurul unor pomi verzi ciufuliţi,

în jur foşneau vesel partituri îngălbenite, scuturându-şi notele muzicale,

peşti lăcuiţi cu gura țuguiată a mirare şi ochi încondeiați cu acrili,

o păpuşă cu cap de urs din pluş decolorat şi trup de băieţel din plastic cu puţulică idem.

Dar cel mai spectaculos obiect al colecţiei era un vapor uriaş înghiţit de pământ şi smocuri de iarbă,

i se mai zăreau două coşuri şi scheletul pupei înălţate în aer, care urca până la ultimul etaj al teatrului

printre coaste și stringheri, însuși Timpul Pierdut zăcea ca pe-o canapea uriașă de mucava croită de Helmut Sturmer

epava aproape că ocupa întreaga curte.

Era o operă de artă groapa aia de gunoi

expusă în vintrele teatrului,

în vitrinele ferestrelor,

printre mieunături de pisic şi clavecin.

 

***

Alexandru POTCOAVĂ

APotcoava (1) 

 

eminescu

deci bădie treaba stă cam aşa

am venit la casa ta din ipoteşti am

urcat în cerdac deasupra pragului e atârnată

o boxă din care ţi se aud poeziile am

intrat în casă totul în ordine

într-o cameră dau peste un telefon un

radiator şi un roman de agata christie

în rest nişte mobile şi fotografii de familie

afară e o toamnă frumoasă ies la ea

în curte şase pui de câine prin

iarba înaltă lângă sculptura care arată

ca o nu ştiu ce măi bădie trebuie s-o vezi

parcă-i un dulap ţărănesc şi pus peste ceva

ca un radio vechi din anii ’20 cu

un buton imens în mijloc – seamănă cu un ochi

care în loc de pupilă are un sfârc

chestiunea se numeşte semn – eminescu

data de fabricaţie 2000 trebuie s-o vezi

să-ţi spun acum de bisericuţa familiei

eminovici ştii e construită înainte de anul 1800

uşa e încuiată cu un lacăt auriu chinezesc

în jur mormintele satului aduse la zi

rămân fără tutun în faţa casei tale

în staţia de autobuz e caşcaraveta satului

găsesc pall mall şi ies de la

asociaţia familială petean

lângă cutia de tablă au pus o cruce

antonesei i gheorghe n 1933 d 22 ian 2001

cerviceşti

lângă cruce un stâlp de iluminat

îmi aprind o ţigară mă uit în jur

la doi paşi văd încă o coşmelie

cu anunţul vând căsuţă-chioşc stil românesc

telefon 532 855 dimineaţa 7-8 seara 19-21

în geamuri mişună o colonie de muşte

care fac puncte puncte pe anunţ

la trei paşi găsesc o foaie de tablă

pe care scrie cu vopsea scorojită

codrul eminescian

dedesubt ca nişte subcapitole sunt trecute

marcajele turistice spre lac spre izvor spre

iazul meicii şi pârâul murelor spre stânca

stearpă – asta unde apare

în poeziile tale? am înţeles nu apare

dar ai fost tu pe-acolo

pornesc spre lac pe lângă oficiul poştal ipoteşti

într-o curte un moş strânge merele

are o gaură în gât nu poate vorbi dar

i s-au făcut nişte ionatane superbe

anul ăsta

nu merg o sută-două de metri spre lacul

nuferilor şi intru la sc jupiter srl

birtul satului unde oamenii merg la ramona

asta-i chelneriţa la ea vin localnicii

treişpe mii sticla de bere suceava clasic

televizorul din colţ e pus pe taraf tv

nu vreau să-ţi rămân dator

sunt un simplu muritor

zice un tip la costum şi altul aprobă din saxofon

intră o babă cu batic şi o plasă galbenă

de supermarket sucevean pe care scrie cu roşu

vă mulţumim

bea un rom şi pleacă

acum văd timbrul ucrainean pe pachetul meu

de ţigări vezi tu bădie nici contrabanda

nu mai e la fel

şi intră gelu veterinarul comunei

îşi ia o vodcă dublă îi iau şi eu una aşa că

se aşează la masa mea şi-mi spune

– comuna mihai eminescu are opt sate

ipoteşti baisa manoleşti vale stânceşti

cătămărăşti vale cerviceşti cucoreni şi

cătămărăşti deal

sediul comunei e în ipoteşti dar luceafărul

poeziei româneşti ştiu eu că s-a născut

în botoşani pe strada maxim gorki

îi zic că mă duc spre lacul cu nuferi

– te duci degeaba că-i departe şi

domnişorul nu cutreiera el atâta

pădurile pe când iazul meicii e mai

aproape – eu gândesc că ăsta-i lacul

din poezia lui

şi oricum cel mai tare-i coroi haiducul

ce s-a apucat să-i prade pe boieri în

al doilea război mondial s-a dus

la unul i-a legat un cartof după gât

i-a strigat asta-i o grenadă dacă te mişti mori

a înţepenit moşierul n-a respirat o noapte

când au venit comuniştii l-au luat

pe coroi la securitate şi l-au făcut

mare că ştia cum să-i ia pe bogătani

l-a chemat şi gheorghe gheorghiu dej pe la el

să-l vadă la faţă la sfârşit

coroi a vrut să dea un telefon acasă

dej i-a zis a doua pe dreapta coroi

a intrat la a treia pe dreapta acolo

era buda s-a uitat s-a pişat a tras apa

l-a întrebat dej – ai vorbit acasă?

– nu zice coroi n-am putut

la ipoteşti plouă

lui gelu îi sună celularul îl caută prin geacă

răspunde – ce să fac sunt la ramona

cum aşa de hotărâtă-i a ta? bine vin acum

gelu se ridică de la masă

– eh eminescu a fost asta e trebuie să plec

fată vaca lui amariei

omul îşi pune casca pe cap iese urcă

pe scuter şi-o şterge în praf

o şcolăriţă trece prin faţa birtului în

trening roz cu un trandafir roz în mână

am pornit mai departe spre lac ajung spre

seară trestii nuferi peturi de bere trec

podul pe insuliţă în mijloc un bloc

de beton armat ca un altar numai bun

să o întinzi şi să-i ridici fusta

veronicăi sub clar de lună

bădie treaba stă cam aşa deci

petre stoica

 

simt cum îmi crapă lemnăria capului

ca unei case bătrâne podul sub greutatea

porumbeilor morţi

găinaţul adunat ani de-a rândul se

prăbuşeşte în camere scheletele cu

oase aeriene mai plutesc un timp

care nu interesează pe nimeni

simt cum în mine plămânii

se desfac ca două aripi violete de înger

când prind sub ele fumul ţigării

şi zboară fără să ştie una de alta

de înger când eu mă aşez în fotoliu

şi-mi văd de moarte şi simt

chichere                    

a ajuns acasă spre dimineaţă s-a privit în

oglindă şi-a dat cu apă rece pe faţă s-a bărbierit

şi a căzut mort sub chiuvetă

l-au îngropat pe deal deasupra reşiţei

la aceeaşi înălţime cu apartamentul

de la etajul zece în care

rezemat pe masa din bucătărie

printre arsurile rotunde ale oalelor

a scris

orice femeie în negru este mama mea

iar eu sunt mortul ei drag

şi bătrâna l-a dus la groapă ca

orice mamă care ştie că oasele ei ar fi trebuit

să fie deja acolo să pregătească pământul

pentru ca fiul plecat pe ultimul drum

să nu ajungă la casa pustie

peste o săptămână bătrâna sprijinea crucea

în timp ce ion era scos din pământ şi tăiat

ca să se scrie undeva că nu l-au rupt

în bătaie doi jandarmi pe stradă noaptea

la patru că a sărit un gard şi şi-a spart

totul în el când s-a prăbuşit dincolo

noaptea la cinci

şi toată lumea să fie liniştită

groapa a respirat oarbă câteva zile

înainte să închidă ochii asemenea unei

ferestre în care îţi uiţi

muşcatele pe pervaz

mai ţii minte ioane cum alergau femeile

după tine

mai ţii minte ioane cum îţi scriai poeziile

pe unde te apucau

mai ţii minte ioane cum erau carpaţii fără filtru

mai ţii minte ioane cum nu-ţi mergea liftul

mai ţii minte ioane cum spuneai de cartea

tibetană a morţilor că ăia-s ca oltenii

le scutură morţilor capul să fie siguri că

tot sufletul a ieşit din ei

mai ţii minte ioane cum îţi ţâşnea sângele

când te-ai apucat să spargi lemne

şi ţi-a sărit o aşchie în gât

mai ţii minte ioane cum nu mai ai cum

să ţii minte?

doar mormântul tău ca o cameră strâmtă

pe care maică-ta o va lumina cândva

pentru ultima oară înainte să închidă

toate florile pe dinafară

şi gata

 

komartin

ia uite-l acum a ridicat o vâslă

şi ne face semne

stăm pe mal şi-l aşteptăm

doar-doar apucăm şi noi o tură cu barca

iar el s-a înţepenit de o oră

în mijlocul lacului

ciudată şi balta aceasta născută

în cărămidăria de la ghioroc

din loc în loc din apă ies insuliţe

cât un stat în picioare de om

şi komartin care ne face semne cu vâsla

prin aer

pe malul nisipos ţupa se întinde lângă o tipă

perdivară sare cap de pe trambulină leac trage în piept

o ţigară fata cu care am venit mă irită

c lazurca se scarpină şi râde ionuţ chiva

n-are nicio treabă

numai komartin cu vâsla

în zare se profilează munţii zarandului

fumul căldurii îi îndepărtează îi aduce aproape

doar barca şi vâsla ca un catarg

de care nu s-a legat nimeni

s-au înţepenit între ape

*** 

Diana IEPURE

diana iepure_vatra

arta de a mânca sănătos

 

mama răsuceşte ouăle din clocitoarea electrică

le întoarce de pe o parte pe alta

toarnă apă în rezervor

„aşa mai mâncăm şi noi mâncare normală”

în ultimele două săptămâni mama a fost

mai mult decât o cloşcă

n-a dormit noaptea păzind ouăle când vor pocni

iar eu am visat-o

cum prindea raţele care încercau să-şi ia zborul

din dealul nostru

peste Nistru

ea încerca să le reţină

iar păsările s-au smucit spre cer

şi mama începu să plutească în aer

atât de  frumoasă şi diafană

ca femeia

din picturile lui chagall

printre aburi

am trăit  zile nenumărate

în care uitasem cu desăvârşire

ce înseamnă liniştea

aşteptam, aşteptam

în timp ce

în pieptul meu tot fierbeau

cartofi în coajă

colţunaşi cu cartofi

ciorbă cu cartofi

un piure de cartofi, la urma urmei,

şi de sărbători

cartofi cu carne

viitorul se întrezărea incert

printre aburii calzi

de bucătărie

valiza

elegant şi un pic rotofei

când ai intrat prima oară pe uşă

nu semănai deloc a vameş

iar eu îmi făcusem atâtea speranţe

în schimb purtai ochelari

şi o valiză din piele galbenă

pe care o ţineai solemn în mână

valiza mi s-a părut cam demodată

am înţeles pe urmă

că nu era aşa

ba chiar aş spune

dimpotrivă

 

 

a fost sau n-a fost

 

de când suntem împreună

o singură dată te-am surprins

uitându-te după o altă femeie

într-o zi însorită de vară sau poate de toamnă

ce mai contează

erai la volan

dar

bineînţeles

n-ai recunoscut niciodată

modă

 

o joacă de-a veşnicia

în ultimul timp mare modă

ruşii au o vorbă: prinde clipa

şi unde sari tu cu aparatul, faci manevre

ţac! ţac!

şi uneori chiar ţi se pare

că ai prins-o

fierărie

 

tu ţii minte lăptăreasa

care umbla printre blocuri:

laptili,  laptili

eu ţin minte canistra verde

în care duceam gaz lampant

de la şerărie

magazinul cu mărfuri de uz casnic

trebuie că

suntem cam bătrâni

 

***

Friedrich MICHAEL  

friedrich michael

 

Revenire

 

Slavă ţie, prea nobile prinţ, purtător de albastră coroană

de ceară gălbuie şi tomnatică pâclă,

cu aripi în ceruri răsfrânte molatic

sub soarele roşu, sfielnic prelins peste zare,

ce argintiu ca o dâră neclară iute coborâtoare

te-ai prăbuşit în genunea de culoarea

căruntelor ape ale mării!

Cânt tânguit de sirenă rănită

răsunând prelung  sub stânci ascuţite ce învolbură valul;

căderea în ape, prăbuşirea în sine, în ceruri,

a celui ce zboară semeţ printre astre

e doar obsedantul recurs

la aducere aminte a tainei obscure

ce glăsuie încet, cu vocea-i molcomă,

despre locul cel sacru, anevoie de-atins –

acvatică, maternală lacră albastră,

în care răsar printre oase albite maci roşii,

străveziu plutind ireală –

în vuietul surd al înserării fecunde

ce adie sub genunea de tulbure ape.

            Cetatea pustie

 

Căţelul pământului schelălăie în noapte pe străzile

cetăţii pustii. Oraş prefăcut în scrum, gri murdar.

Nu moartea este cea pe care o vestesc strigoii tăcerii,

ci lipsa oricărei naşteri. Balaurul alb, castrat şi bolnav,

chinuit de o veşnică foame, îşi înghite fără încetare coada solzoasă.

Pe ziduri putrede limacşi lipicioşi se preling alene,

unduindu-şi trupurile pline de puroi în mâzga verde –

desuetă draperie de budoar, menită să acopere cu stângăcie

îndoielnicele secrete ale unei cocote bătrâne.

„Aici nu s-a mai născut nimeni, nici măcar un ciulin,

de la facerea lumii încoace!”, spune urletul trist al Hecubei,

bătrâna căţea împovărată de ani mii şi mii. Deasupra pustiului

o nălucă se învârte în cerc; viaţa ei tristă trăieşte

moartea oaselor albe, împrăştiate pe un câmp

presărat cu praf argintiu de stele.

Pe aproape e Troia, mormântul eroilor falnici,

cetate ridicată odată de zeii cei albi. Oh, negrul sânge închegat

musteşte în nisipul rece; cei căzuţi,

glorioşii din faţa Porţii Şcheiene, îşi plâng încă

prelunga nefericire. Doar dedesubt, în adâncurile calde

ale gliei, aproape de miezul pământului,

un fir de iarbă încolţeşte verde din propria sa sămânţă.

Transcendenţa plină

 

Ghemuit ca un vierme înlăuntru-mi mă întreb tot întruna

dacă stingher ca steaua singurătăţii

să şadă sufletul meu, neclintit ca o stană

de piatră bazaltică neagră,

sau să-şi accepte cu seninătate destinul

de a fi doar o treaptă din marea scară

ce urcă în cer – spirală compusă din numere-trepte ce se

apropie etern de punctul fix: absolutul –;

mi s-a dat de-nţeles, de la bun început,

că tot eu am fost, încă din fragedă pruncie,

o aceeaşi persoană, aflată

pe o primă treaptă zimţuită din pulberea stelelor,

apoi pe o alta, tot mereu pe o altă treaptă-suflet-arheu

pentru ca, dublura de paloarea strigoilor

ce-mi este de drept spiritul meu,

să fie în lume, în loc să nu fie deloc,

cvadruplă apariţie mundană a ceea ce stă dedesubt,

veşnic, de neclintit şi negru.

Dat mi-a fost să cunosc că doar

persoana se mişcă, din treaptă în treaptă,

din suflet în suflet, mereu mai sus, tot mai sus,

în tării de culoarea oţelului, printre astre lucind

într-un cer veşnic negru.

Şi mântuirea, veţi întreba,

când este ea de zei sorocită să vină?

Unde e capătul drumului ce urcă

tot mereu şi mereu prin stelele logos-stele?

O, absolutul, inefabil loc în care

mişcarea moare mereu spre a se naşte din nou,

continuu travaliu al Tatălui,

căci în el puse laolaltă sunt toate,

plin de sine însuşi fiind,

de simplificarea armonică

aflată dincolo de timp, dar şi de veşnicie,

atât de aproape şi totuşi atât de departe,

neavând nimic în afara sa.

Apă, rouă, o singură iubire

 

Tu plângi, aşa cum şi eu plâng.

Două picături ce cad în ceruri,

ploaia ne este altarul;

am fost, rând pe rând,

apă în oceanul de culoarea smaraldului,

râu agale curgător prin câmpie

şi rouă trandafirie, dimineaţa în zori.

Eu am fost toate acestea, rând pe rând,

căci nimeni altul nu ar fi putut

să-mi ia locul ce mi s-a fost cuvenit

de drept, dintru bun început.

Şi tu eşti un altul!

Mereu tu, niciodată altul:

o aceeaşi cale pe care, fantomatic destin,

urc pe un drum în volute spre centru,

unificându-mă tot mereu şi mereu

doar cu mine însumi.

Eu, tu, un acelaşi în miriade de sâmburi

simpli, atomi punctiformi ce îşi găsesc

prin chemarea iubirii

forţa unificării într-unul singur.

Tatăl şi fiul

 

Nimănui nu i-a fost dat să vadă

vreodată nu în întuneric, ci întunericul însuşi:

ascunsul, pe cel temut, fără nume şi tainic.

Dar strălucirea orbitoare a beznei sale,

de necuprins cu privirea,

se reflectă de-a pururi în fiul albastru ca

bolta cerească, atunci când ochi rugători

de pe pământ cu stăruinţă cutează

a privi îndelung în tăriile cerului

pe cel ce domneşte în glorie multă.

Căci fiul este marele preot,

mijlocitorul, cel care se află la mijloc,

între pământul brăzdat de harnici plugari

şi acea de neimaginat beznă

iluminând ca o candelă

veşnic aprinsă într-o noapte

lipsită de lună şi stele.

Fiul este iubirea ce leagă pe toate laolaltă,

cunoaşterea celestă a cutremurătoarei urgii –

refuz al oricărei cunoaşteri.

Depărtare eternă

 

Frumoasa mea, tu ai ochii ca stelele noaptea

şi genele tale negre curbate sunt

ca unduirile vântului, primăvara.

Privirea ta scrutează fără răgaz

întunericul sacru al tărâmului umbrelor;

surâsul tău, desprins de pe buze,

pluteşte fantomatic odată cu norii

în cerul sidefiu şi rece.

Căci tu nu eşti departe,

nu te afli la mii de leghe de mine,

desprinsă parcă pe un alt tărâm,

ci chiar depărtarea este numele tău.

Niciodată atinsă, o, pururea fecioară,

de neatins eşti, neîntinato.

Şi totuşi, cum aş putea

să fiu unul cu tine,

carne din carnea ta

şi sânge din sângele tău,

răsuflarea noastră să fie

una şi aceeaşi,

să fim fără tu, fără eu,

doar un singur surâs

aflat într-o perpetuă mişcare

de confuziune a sentimentelor.

[Vatra, nr. 1-2/2016]