Poeme de Augustin Ioan, Crista Bilciu, Alexandru Potcoavă, Diana Iepure și Friedriech Michael

Augustin IOAN

 

augustin ioan

ÎNVĂŢĂTURILE LUI A(uctor).

CĂTRE FEMEIA SA

Am amânat să încep un Txt nou, neîntors din pribegie – încă şi încă; acolo-s cu mintea, cu imaginaţii, cu totul; acolo de scris poesie nu-i chip, câtă vreme mai nimeni nu se plânge (deodată cu tastatura) poetului, treburi având.

Prin urmare nu-ţi vine să scrii când nici mediul prielnic

nu îţi

e.

* * *

Aştepţi cuvintelnicul ecranat de-l trimit zilnic, poşta fierbinte ne ţine aproape. Acolo, sub pod, între munţi şi autoroute, între râu şi carrefour, aştepţi  cu toată carnea acordată pe frecvenţa de undă care ne leagă şi care te mângâie noaptea în somn, înlocuindu-mă. Lipsesc mai adesea decât vreau, te recompun între lobii encefalului mai rar şi mai rar decât aş putea, abia respiri în memoria mea, cât să nu te risipeşti de tot. Şi de ce întreţin acest memorial în memorie, de ce te ţin minte când amintirea e tot mai greu de fixat în cuvintele care şi ele, de atât ţinut loc de tine, se netezesc precum piatra de râu atât de târziu după ultima glaciaţiune?

* * *

Ce să guşti din obiecte care ţi se prezintă dinainte de simţuri ca şi când ar fi fiind, dară nu-s decât o părere,

vânare de –

scrum şi dej

ecţi

i?

Când şi corpul iubitei, abia pâlpâind, se iveşte din baie ca din vintrele mamei gheeea,

cu care de-aproape e neam

* * *

(carne de humă şi ţâţe de corpi cavernoşi, muşchi striat lângă muşchi striat pe dinăuntru, ca bronhii de peşti în

palpitul acela ultim, afară din apă;  tunele de mucus&sfincteri: loc întredeschis, lunecare,

teritorii de pierdere. Cum mai palpita la briza numelui tău de alint:

logos spermatikos…

Ca floarea filmată pe repede înainte i se deschideau toate pleoapele, i se netezeau pliurile, îşi desfăcea elitrele umede-n somn: maşină de dezirat, corp cu organe atente la ce va urma).

* * *

Şi pe care degeaba îl râmi, cu o clipă-naintea tristeţei de după.

Nici angajarea corporală, cuplat cum şedzum şi plânsem la corpul care inutil se deschide spre tine nici mica detaşare din clipa exploziei sinaptice – nimic nu-ţi mai este de vreun

ajutor.

Corpul iubitei se face humă chiar

în vreme ce îl frămânţi ca pe humă.

Unghiile tale mor deodată cu carnea

din care-s desfipte, deodată cu pletele

care-o ascund de ce va urma. Le poţi privi

prin extaz descompunându-se, ca prin ciobul

d-eclipsă.

* * *

Unghiile tale vor mai creşte o vreme, părul ei va mai creşte;

deşi nici unul nu veţi mai fi,

amintirea unghiilor care

prefiră amintirea pletelor ei

va mai rămâne o vreme aici.

Iar voi doi veţi pleca împreună în vortex: unde se duc toate-ale cărnii atunci când se duc.

* * *

Am trăit dublu – original pe rând şi duplicat.

Simulacrele toate le ştiu după numele mic, le predau la studenţi deodată cu tainele tăieturii de aur,

să nu se lase nici ei amăgiţi.

Cu toate acestea nu ştiu să dez-scriu

  • prins în montură

  • secvenţă&secvenţă

  • nud coborând scara

ce sunt, într-o lume de copii – originalul!

* * *

Ce credeai, muiere?

Că de idei principale pentru o carte viitoare necitită de nimeni

  • şi mai cu seamă de ea, mai sus din ascundere scoasa femelă

  • în stand by mode

lipsă duce poporul?

Că semnificaţia se prăbuşeşte peste gestica diurnă prin chiar simplul fapt al actării?

Crezi că le pasă de vibraţia clipelor care te petrec dintr-una într-alta, spre final?

De ce-ar fi surprinderea o calitate

şi rămânerea – ceva de dorit?

De ce este întârzierea descompunerii de tot în zgomotul de fond (din care, figură, te-ai decupat – o părere o clipă)

ceva odios?

Cine spune că trebuie să mai adăstăm?

În vederea a ce?

În vederile

Cui?

* * *

Încărcarea cu viaţă uzată deja nu ajută la scris.

Nu ajută la scris să dezscrii ce demult ai mai scris –  cum? cu corpul prin aer; în corpul celeilalte;

prin spaţiul dintre lucruri şi tine.

Traiectorii, siaje, linii de condensaţie par a fi txt, dar nu sunt

decât iscălitură

acolo unde nu eşti;

de unde ai plecat;

în locul tău.

***

Crista BILCIU

 crista bilciu1

Capitolul 21: Labirintul

                        21.1 LA INTRARE

La poarta clădirii, ieşi în faţă Portarul:

– Numele, domniţă! Buletinul

şi destinul.

– Sunt Laura. Iar aceştia sunt armăsarul meu,

Fusta12, Jumătate-de-câine

şi-n geamantan mai am şosete şi-o jumătate de pâine…

…Ptiu, de fapt am doar prăjituri cu răvaş,

mă scuzaţi, şi am şi o…un Rimă cam nărăvaş.

– Îmi pare rău, don’şoară, în teatru

nu intră dobitoace!

Ya yedinorog! se revoltă bidiviul

– Nu am ce-ţi face!

Poţi fii tu şi Ducipal, I’m sorry, nu se intră şi pace!

– Dar ce teatru e acesta, vă rog, insistă Laura.

– Teatrul Reveria!

Intraţi, dacă doriţi, pe la casa de bilete

Avem nişte spectacole… jos pălăria!

– A, ştiu, zise Laura, biletul de intrare e un vis?

Eu sunt miliardară în vise…

– Nu e nevoie, Portarul îi zise,

poftim o invitaţie pe numele dvs.

– De la cine?

Laura deschise plicul şi-n el stătea scris:

„Invitaţie de la Lilith,

Femeia din vis…”

– Lăsaţi geamantanul,

iar Fusta şi Calul în cuier,

la garderobier.

Luaţi numărul acesta. Potaia afară, vă rog.

– Sunt jumătate de potaie,

mârâi Câine,

iar Cal-ciorap repetă bosumflat: „Ya yedinorog”

– Vă las aici o vreme, trebuie să intru

să văd ce-i cu Lilit.

Mă întorc negreşit,

vă iau la plecare…

Şi Laura intră în Teatrul Reveria,

iar Cal şi Câine şi Fustă rămaseră plouaţi la intrare…

 

Au fost alte câteva apartamente prin care n-am stat mult:

în Dristor, îngrijind o pisică mare pătrată leneşă, deşirându-şi coada prin toată casa în timp ce pe balcon un soare portocaliu cu raze gumate sărea alene coarda amiezii

acolo am mâncat pentru prima dată parmezan

mult parmezan,

şi capere cuminți îmborcănate în ulei;

Apartamentul Dorei de pe Dorobanţi, iz danez, nopţi cu Discovery Chanel, Grotowski, unt de arahide şi zece feluri de sosuri exotice;

Apoi două camere lângă parcul IOR, sos Pesto,saltea cu wireless gratis şi aparat foto digital, care ne-a salvat de la îngheţ într-un ianuarie în care rămăseserăm pe drumuri;

Măgura Vulturului, ciocolată cu rom, garsonieră confort 2 cu duş, sute de bibelouri care ne priveau cu mii de ochi

bibelouri perfect aliniate spre nord;

Iancului, bucătăria cât o cameră, unde am citit „Jurnalul” lui Marquez, ca şi cum aş fi desfăcut una câte una fructele unui nuc imens, umbros, supranatural, doar ca să nu găsesc nimic în căuşele lemnoase, romanele lui supseseră toată biografia – cât de ciudată, totuşi, fiecare găoace, aşa, jefuită de miez,

Grigore Alexandrescu la parter, mic cub incandescent complet alb,

cuib de femei independente şi nebune, în care aerul şi timpul se scurgeau obraznic pe orizontală

Case în care proprietari plecaţi din ţară ne lăsau săptămâni sau luni,

căutam fiecare locuinţă ca pe o nouă poveste de dragoste

vrăjite de parfumul pe care îl dădea personalitatea străină a culcușului,

abia aşteptam mirosul nou, culorile, gusturile, micile detalii personalizate

visam altfel în fiecare casă

până când ne-am încâlcit în zeci de tapete, zugrăveli, covoare, cuverturi, paturi, sofale

până când dungile, carourile, punctele de pe tapet, tapiserii, covoare ni s-au imprimat pe piele şi pe suflet, ameţindu-ne

până când simţul proprietăţii ni s-a tocit de tot

până când acasă” a devenit doar “eu”

pur şi simplu eu:

melcul

omnia mea melcum porto

Şi atunci am fost cu adevărat pregătită să plec în lume.

După ce trecu de uşile de sticlă,

Laura văzu cum se rostogoleşte în faţa ei un culoar lung, cu covor roşu

ba se auzi şi o mică fanfară de undeva dintr-o sală de repetiţii,

scuipă răguşit câteva acorduri de arie prăfuită şi se stinse.

Culoarul curgea ca o limbă insinuantă de şarpe, alintându-se de un colţ al zidului în depărtare

cotind-o hotărât spre dreapta.

Părea că înconjoară de mai multe ori axul central al teatrului

şi al întregii lumi a Laurei, ca o fundă în jurul unui cadou mare şi viu.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   Sub picioare, covorul roşu se supunea molcuţ şi elastic, vălurind uşor.

Laura simţea că-i respiră sub picioare

sau poate i se părea,

în orice caz, nu-şi putea surghiuni gândul că intră într-un stomac uriaş direct pe limba acestuia.

O moleşeală plăcută o lingea pe Laura din toate părţile

în timp ce mici ghemotoace de senzaţii i se rostogoleau prin tot corpul.

Se auzeau voci din altă lume

instrumente şi vocalize,

zgomote înfundate se prelingeau uşor pe pereţii sângerii printre afişe de teatru

care tremurau când trecea Laura pe lângă ele.

Nume de demult se agăţau de ochii Laurei, dar discret,

cerându-şi parcă scuze: „Nu vrem să te speriem”, păreau a spune literele

care decupau din foaia de hârtie eroi ai Scândurii

demult culcaţi între alte scânduri, civile: „Joacă-te cu noi…”

„Nu există loc mai frumos decât teatrul”, gândi Laura,

„E castelul cu care mă momeau să cresc basmele copilăriei,

un castel postmodern,

castelul meu de prinţesă

pe care niciodată n-am îndrăznit să cred că îl voi avea altfel decât în somn.”

N-am avut timp să vă explic în capitolul anterior,

dar Teatrul era un cub uriaş care se rotea încet în jurul axei sale

un cub supraetajat atât de roşu

încât universul întreg se decolorase uşor în jurul lui,

păsări albe şi negre se roteau deasupra

iar câteva sute de metri în jur pădurea intimidată virase în sepia

până şi Laura părea să pălească pe măsură ce înainta spre inima clădirii.

Înăuntru,

culoarele dispuse în patru straturi decupau o curte interioară perfect pătrată,

tăietura era impecabilă nu numai materia se oprea la graniţă

ci şi realitatea

căci, în cubul interior mic, luminos şi plin de verdeaţă, totul părea să ignore gravitaţia.

Acolo se găsea un pitoresc maidan cu obiecte de decor casate

unele pluteau pur şi simplu în aer

altele erau pe jumătate îngropate în pământ.

Un clavecin eşuat într-un peş în mijlocul unor tufe de trandafir sălbatic abia îmbobocit,

printre corzi şi-a făcut culcuş pisica teatrului,

care a scos pui (şi toată lumea din teatru ştie cu cine,

că în teatru se ştie tot)

acum ghemotoacele de păr alergau călcând fragil şi jucăuş pe clape aşa cum numai nişte pisoi maidanezi ştiu să o facă

ei sunt responsabili cu ilustraţia muzicală a acestui capitol.

Un cap de manechin privea cu subînţeles spre Laura

tronând pe o piramidă hidoasă de tigve animaliere făcute din papier mache.

Pereţi falşi, din placaj, în mărime naturală, îmbrăcaţi naturalist cu tapet, plintă şi tablouri de epocă se roteau încet ca nişte corpuri cereşti cu colţuri, dezvelind uneori semnele făcute pe spate de maşinişti cu vopsea,

viori, violine, viole sparte legănându-şi pântecele în jurul unor pomi verzi ciufuliţi,

în jur foşneau vesel partituri îngălbenite, scuturându-şi notele muzicale,

peşti lăcuiţi cu gura țuguiată a mirare şi ochi încondeiați cu acrili,

o păpuşă cu cap de urs din pluş decolorat şi trup de băieţel din plastic cu puţulică idem.

Dar cel mai spectaculos obiect al colecţiei era un vapor uriaş înghiţit de pământ şi smocuri de iarbă,

i se mai zăreau două coşuri şi scheletul pupei înălţate în aer, care urca până la ultimul etaj al teatrului

printre coaste și stringheri, însuși Timpul Pierdut zăcea ca pe-o canapea uriașă de mucava croită de Helmut Sturmer

epava aproape că ocupa întreaga curte.

Era o operă de artă groapa aia de gunoi

expusă în vintrele teatrului,

în vitrinele ferestrelor,

printre mieunături de pisic şi clavecin.

 

***

Alexandru POTCOAVĂ

APotcoava (1) 

 

eminescu

deci bădie treaba stă cam aşa

am venit la casa ta din ipoteşti am

urcat în cerdac deasupra pragului e atârnată

o boxă din care ţi se aud poeziile am

intrat în casă totul în ordine

într-o cameră dau peste un telefon un

radiator şi un roman de agata christie

în rest nişte mobile şi fotografii de familie

afară e o toamnă frumoasă ies la ea

în curte şase pui de câine prin

iarba înaltă lângă sculptura care arată

ca o nu ştiu ce măi bădie trebuie s-o vezi

parcă-i un dulap ţărănesc şi pus peste ceva

ca un radio vechi din anii ’20 cu

un buton imens în mijloc – seamănă cu un ochi

care în loc de pupilă are un sfârc

chestiunea se numeşte semn – eminescu

data de fabricaţie 2000 trebuie s-o vezi

să-ţi spun acum de bisericuţa familiei

eminovici ştii e construită înainte de anul 1800

uşa e încuiată cu un lacăt auriu chinezesc

în jur mormintele satului aduse la zi

rămân fără tutun în faţa casei tale

în staţia de autobuz e caşcaraveta satului

găsesc pall mall şi ies de la

asociaţia familială petean

lângă cutia de tablă au pus o cruce

antonesei i gheorghe n 1933 d 22 ian 2001

cerviceşti

lângă cruce un stâlp de iluminat

îmi aprind o ţigară mă uit în jur

la doi paşi văd încă o coşmelie

cu anunţul vând căsuţă-chioşc stil românesc

telefon 532 855 dimineaţa 7-8 seara 19-21

în geamuri mişună o colonie de muşte

care fac puncte puncte pe anunţ

la trei paşi găsesc o foaie de tablă

pe care scrie cu vopsea scorojită

codrul eminescian

dedesubt ca nişte subcapitole sunt trecute

marcajele turistice spre lac spre izvor spre

iazul meicii şi pârâul murelor spre stânca

stearpă – asta unde apare

în poeziile tale? am înţeles nu apare

dar ai fost tu pe-acolo

pornesc spre lac pe lângă oficiul poştal ipoteşti

într-o curte un moş strânge merele

are o gaură în gât nu poate vorbi dar

i s-au făcut nişte ionatane superbe

anul ăsta

nu merg o sută-două de metri spre lacul

nuferilor şi intru la sc jupiter srl

birtul satului unde oamenii merg la ramona

asta-i chelneriţa la ea vin localnicii

treişpe mii sticla de bere suceava clasic

televizorul din colţ e pus pe taraf tv

nu vreau să-ţi rămân dator

sunt un simplu muritor

zice un tip la costum şi altul aprobă din saxofon

intră o babă cu batic şi o plasă galbenă

de supermarket sucevean pe care scrie cu roşu

vă mulţumim

bea un rom şi pleacă

acum văd timbrul ucrainean pe pachetul meu

de ţigări vezi tu bădie nici contrabanda

nu mai e la fel

şi intră gelu veterinarul comunei

îşi ia o vodcă dublă îi iau şi eu una aşa că

se aşează la masa mea şi-mi spune

– comuna mihai eminescu are opt sate

ipoteşti baisa manoleşti vale stânceşti

cătămărăşti vale cerviceşti cucoreni şi

cătămărăşti deal

sediul comunei e în ipoteşti dar luceafărul

poeziei româneşti ştiu eu că s-a născut

în botoşani pe strada maxim gorki

îi zic că mă duc spre lacul cu nuferi

– te duci degeaba că-i departe şi

domnişorul nu cutreiera el atâta

pădurile pe când iazul meicii e mai

aproape – eu gândesc că ăsta-i lacul

din poezia lui

şi oricum cel mai tare-i coroi haiducul

ce s-a apucat să-i prade pe boieri în

al doilea război mondial s-a dus

la unul i-a legat un cartof după gât

i-a strigat asta-i o grenadă dacă te mişti mori

a înţepenit moşierul n-a respirat o noapte

când au venit comuniştii l-au luat

pe coroi la securitate şi l-au făcut

mare că ştia cum să-i ia pe bogătani

l-a chemat şi gheorghe gheorghiu dej pe la el

să-l vadă la faţă la sfârşit

coroi a vrut să dea un telefon acasă

dej i-a zis a doua pe dreapta coroi

a intrat la a treia pe dreapta acolo

era buda s-a uitat s-a pişat a tras apa

l-a întrebat dej – ai vorbit acasă?

– nu zice coroi n-am putut

la ipoteşti plouă

lui gelu îi sună celularul îl caută prin geacă

răspunde – ce să fac sunt la ramona

cum aşa de hotărâtă-i a ta? bine vin acum

gelu se ridică de la masă

– eh eminescu a fost asta e trebuie să plec

fată vaca lui amariei

omul îşi pune casca pe cap iese urcă

pe scuter şi-o şterge în praf

o şcolăriţă trece prin faţa birtului în

trening roz cu un trandafir roz în mână

am pornit mai departe spre lac ajung spre

seară trestii nuferi peturi de bere trec

podul pe insuliţă în mijloc un bloc

de beton armat ca un altar numai bun

să o întinzi şi să-i ridici fusta

veronicăi sub clar de lună

bădie treaba stă cam aşa deci

petre stoica

 

simt cum îmi crapă lemnăria capului

ca unei case bătrâne podul sub greutatea

porumbeilor morţi

găinaţul adunat ani de-a rândul se

prăbuşeşte în camere scheletele cu

oase aeriene mai plutesc un timp

care nu interesează pe nimeni

simt cum în mine plămânii

se desfac ca două aripi violete de înger

când prind sub ele fumul ţigării

şi zboară fără să ştie una de alta

de înger când eu mă aşez în fotoliu

şi-mi văd de moarte şi simt

chichere                    

a ajuns acasă spre dimineaţă s-a privit în

oglindă şi-a dat cu apă rece pe faţă s-a bărbierit

şi a căzut mort sub chiuvetă

l-au îngropat pe deal deasupra reşiţei

la aceeaşi înălţime cu apartamentul

de la etajul zece în care

rezemat pe masa din bucătărie

printre arsurile rotunde ale oalelor

a scris

orice femeie în negru este mama mea

iar eu sunt mortul ei drag

şi bătrâna l-a dus la groapă ca

orice mamă care ştie că oasele ei ar fi trebuit

să fie deja acolo să pregătească pământul

pentru ca fiul plecat pe ultimul drum

să nu ajungă la casa pustie

peste o săptămână bătrâna sprijinea crucea

în timp ce ion era scos din pământ şi tăiat

ca să se scrie undeva că nu l-au rupt

în bătaie doi jandarmi pe stradă noaptea

la patru că a sărit un gard şi şi-a spart

totul în el când s-a prăbuşit dincolo

noaptea la cinci

şi toată lumea să fie liniştită

groapa a respirat oarbă câteva zile

înainte să închidă ochii asemenea unei

ferestre în care îţi uiţi

muşcatele pe pervaz

mai ţii minte ioane cum alergau femeile

după tine

mai ţii minte ioane cum îţi scriai poeziile

pe unde te apucau

mai ţii minte ioane cum erau carpaţii fără filtru

mai ţii minte ioane cum nu-ţi mergea liftul

mai ţii minte ioane cum spuneai de cartea

tibetană a morţilor că ăia-s ca oltenii

le scutură morţilor capul să fie siguri că

tot sufletul a ieşit din ei

mai ţii minte ioane cum îţi ţâşnea sângele

când te-ai apucat să spargi lemne

şi ţi-a sărit o aşchie în gât

mai ţii minte ioane cum nu mai ai cum

să ţii minte?

doar mormântul tău ca o cameră strâmtă

pe care maică-ta o va lumina cândva

pentru ultima oară înainte să închidă

toate florile pe dinafară

şi gata

 

komartin

ia uite-l acum a ridicat o vâslă

şi ne face semne

stăm pe mal şi-l aşteptăm

doar-doar apucăm şi noi o tură cu barca

iar el s-a înţepenit de o oră

în mijlocul lacului

ciudată şi balta aceasta născută

în cărămidăria de la ghioroc

din loc în loc din apă ies insuliţe

cât un stat în picioare de om

şi komartin care ne face semne cu vâsla

prin aer

pe malul nisipos ţupa se întinde lângă o tipă

perdivară sare cap de pe trambulină leac trage în piept

o ţigară fata cu care am venit mă irită

c lazurca se scarpină şi râde ionuţ chiva

n-are nicio treabă

numai komartin cu vâsla

în zare se profilează munţii zarandului

fumul căldurii îi îndepărtează îi aduce aproape

doar barca şi vâsla ca un catarg

de care nu s-a legat nimeni

s-au înţepenit între ape

*** 

Diana IEPURE

diana iepure_vatra

arta de a mânca sănătos

 

mama răsuceşte ouăle din clocitoarea electrică

le întoarce de pe o parte pe alta

toarnă apă în rezervor

„aşa mai mâncăm şi noi mâncare normală”

în ultimele două săptămâni mama a fost

mai mult decât o cloşcă

n-a dormit noaptea păzind ouăle când vor pocni

iar eu am visat-o

cum prindea raţele care încercau să-şi ia zborul

din dealul nostru

peste Nistru

ea încerca să le reţină

iar păsările s-au smucit spre cer

şi mama începu să plutească în aer

atât de  frumoasă şi diafană

ca femeia

din picturile lui chagall

printre aburi

am trăit  zile nenumărate

în care uitasem cu desăvârşire

ce înseamnă liniştea

aşteptam, aşteptam

în timp ce

în pieptul meu tot fierbeau

cartofi în coajă

colţunaşi cu cartofi

ciorbă cu cartofi

un piure de cartofi, la urma urmei,

şi de sărbători

cartofi cu carne

viitorul se întrezărea incert

printre aburii calzi

de bucătărie

valiza

elegant şi un pic rotofei

când ai intrat prima oară pe uşă

nu semănai deloc a vameş

iar eu îmi făcusem atâtea speranţe

în schimb purtai ochelari

şi o valiză din piele galbenă

pe care o ţineai solemn în mână

valiza mi s-a părut cam demodată

am înţeles pe urmă

că nu era aşa

ba chiar aş spune

dimpotrivă

 

 

a fost sau n-a fost

 

de când suntem împreună

o singură dată te-am surprins

uitându-te după o altă femeie

într-o zi însorită de vară sau poate de toamnă

ce mai contează

erai la volan

dar

bineînţeles

n-ai recunoscut niciodată

modă

 

o joacă de-a veşnicia

în ultimul timp mare modă

ruşii au o vorbă: prinde clipa

şi unde sari tu cu aparatul, faci manevre

ţac! ţac!

şi uneori chiar ţi se pare

că ai prins-o

fierărie

 

tu ţii minte lăptăreasa

care umbla printre blocuri:

laptili,  laptili

eu ţin minte canistra verde

în care duceam gaz lampant

de la şerărie

magazinul cu mărfuri de uz casnic

trebuie că

suntem cam bătrâni

 

***

Friedrich MICHAEL  

friedrich michael

 

Revenire

 

Slavă ţie, prea nobile prinţ, purtător de albastră coroană

de ceară gălbuie şi tomnatică pâclă,

cu aripi în ceruri răsfrânte molatic

sub soarele roşu, sfielnic prelins peste zare,

ce argintiu ca o dâră neclară iute coborâtoare

te-ai prăbuşit în genunea de culoarea

căruntelor ape ale mării!

Cânt tânguit de sirenă rănită

răsunând prelung  sub stânci ascuţite ce învolbură valul;

căderea în ape, prăbuşirea în sine, în ceruri,

a celui ce zboară semeţ printre astre

e doar obsedantul recurs

la aducere aminte a tainei obscure

ce glăsuie încet, cu vocea-i molcomă,

despre locul cel sacru, anevoie de-atins –

acvatică, maternală lacră albastră,

în care răsar printre oase albite maci roşii,

străveziu plutind ireală –

în vuietul surd al înserării fecunde

ce adie sub genunea de tulbure ape.

            Cetatea pustie

 

Căţelul pământului schelălăie în noapte pe străzile

cetăţii pustii. Oraş prefăcut în scrum, gri murdar.

Nu moartea este cea pe care o vestesc strigoii tăcerii,

ci lipsa oricărei naşteri. Balaurul alb, castrat şi bolnav,

chinuit de o veşnică foame, îşi înghite fără încetare coada solzoasă.

Pe ziduri putrede limacşi lipicioşi se preling alene,

unduindu-şi trupurile pline de puroi în mâzga verde –

desuetă draperie de budoar, menită să acopere cu stângăcie

îndoielnicele secrete ale unei cocote bătrâne.

„Aici nu s-a mai născut nimeni, nici măcar un ciulin,

de la facerea lumii încoace!”, spune urletul trist al Hecubei,

bătrâna căţea împovărată de ani mii şi mii. Deasupra pustiului

o nălucă se învârte în cerc; viaţa ei tristă trăieşte

moartea oaselor albe, împrăştiate pe un câmp

presărat cu praf argintiu de stele.

Pe aproape e Troia, mormântul eroilor falnici,

cetate ridicată odată de zeii cei albi. Oh, negrul sânge închegat

musteşte în nisipul rece; cei căzuţi,

glorioşii din faţa Porţii Şcheiene, îşi plâng încă

prelunga nefericire. Doar dedesubt, în adâncurile calde

ale gliei, aproape de miezul pământului,

un fir de iarbă încolţeşte verde din propria sa sămânţă.

Transcendenţa plină

 

Ghemuit ca un vierme înlăuntru-mi mă întreb tot întruna

dacă stingher ca steaua singurătăţii

să şadă sufletul meu, neclintit ca o stană

de piatră bazaltică neagră,

sau să-şi accepte cu seninătate destinul

de a fi doar o treaptă din marea scară

ce urcă în cer – spirală compusă din numere-trepte ce se

apropie etern de punctul fix: absolutul –;

mi s-a dat de-nţeles, de la bun început,

că tot eu am fost, încă din fragedă pruncie,

o aceeaşi persoană, aflată

pe o primă treaptă zimţuită din pulberea stelelor,

apoi pe o alta, tot mereu pe o altă treaptă-suflet-arheu

pentru ca, dublura de paloarea strigoilor

ce-mi este de drept spiritul meu,

să fie în lume, în loc să nu fie deloc,

cvadruplă apariţie mundană a ceea ce stă dedesubt,

veşnic, de neclintit şi negru.

Dat mi-a fost să cunosc că doar

persoana se mişcă, din treaptă în treaptă,

din suflet în suflet, mereu mai sus, tot mai sus,

în tării de culoarea oţelului, printre astre lucind

într-un cer veşnic negru.

Şi mântuirea, veţi întreba,

când este ea de zei sorocită să vină?

Unde e capătul drumului ce urcă

tot mereu şi mereu prin stelele logos-stele?

O, absolutul, inefabil loc în care

mişcarea moare mereu spre a se naşte din nou,

continuu travaliu al Tatălui,

căci în el puse laolaltă sunt toate,

plin de sine însuşi fiind,

de simplificarea armonică

aflată dincolo de timp, dar şi de veşnicie,

atât de aproape şi totuşi atât de departe,

neavând nimic în afara sa.

Apă, rouă, o singură iubire

 

Tu plângi, aşa cum şi eu plâng.

Două picături ce cad în ceruri,

ploaia ne este altarul;

am fost, rând pe rând,

apă în oceanul de culoarea smaraldului,

râu agale curgător prin câmpie

şi rouă trandafirie, dimineaţa în zori.

Eu am fost toate acestea, rând pe rând,

căci nimeni altul nu ar fi putut

să-mi ia locul ce mi s-a fost cuvenit

de drept, dintru bun început.

Şi tu eşti un altul!

Mereu tu, niciodată altul:

o aceeaşi cale pe care, fantomatic destin,

urc pe un drum în volute spre centru,

unificându-mă tot mereu şi mereu

doar cu mine însumi.

Eu, tu, un acelaşi în miriade de sâmburi

simpli, atomi punctiformi ce îşi găsesc

prin chemarea iubirii

forţa unificării într-unul singur.

Tatăl şi fiul

 

Nimănui nu i-a fost dat să vadă

vreodată nu în întuneric, ci întunericul însuşi:

ascunsul, pe cel temut, fără nume şi tainic.

Dar strălucirea orbitoare a beznei sale,

de necuprins cu privirea,

se reflectă de-a pururi în fiul albastru ca

bolta cerească, atunci când ochi rugători

de pe pământ cu stăruinţă cutează

a privi îndelung în tăriile cerului

pe cel ce domneşte în glorie multă.

Căci fiul este marele preot,

mijlocitorul, cel care se află la mijloc,

între pământul brăzdat de harnici plugari

şi acea de neimaginat beznă

iluminând ca o candelă

veşnic aprinsă într-o noapte

lipsită de lună şi stele.

Fiul este iubirea ce leagă pe toate laolaltă,

cunoaşterea celestă a cutremurătoarei urgii –

refuz al oricărei cunoaşteri.

Depărtare eternă

 

Frumoasa mea, tu ai ochii ca stelele noaptea

şi genele tale negre curbate sunt

ca unduirile vântului, primăvara.

Privirea ta scrutează fără răgaz

întunericul sacru al tărâmului umbrelor;

surâsul tău, desprins de pe buze,

pluteşte fantomatic odată cu norii

în cerul sidefiu şi rece.

Căci tu nu eşti departe,

nu te afli la mii de leghe de mine,

desprinsă parcă pe un alt tărâm,

ci chiar depărtarea este numele tău.

Niciodată atinsă, o, pururea fecioară,

de neatins eşti, neîntinato.

Şi totuşi, cum aş putea

să fiu unul cu tine,

carne din carnea ta

şi sânge din sângele tău,

răsuflarea noastră să fie

una şi aceeaşi,

să fim fără tu, fără eu,

doar un singur surâs

aflat într-o perpetuă mişcare

de confuziune a sentimentelor.

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Triptic cu Ioan Moldovan, Rareș Moldovan și Vlad Moldovan

Ioan MOLDOVAN

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

Dragă

 

Ce mai contează? Mă-ndemni să scriu citeţ.

Cui îi mai pasă de pagina mea?

Poate mâine în zori vei vrea

Să-ţi aminteşti de mine, să fii mai isteţ.

Dar tot străin îţi voi fi. Tu eşti

Studentul cu studii superioare

Care mă vezi rătăcind pe coridoare

Întunecate, fără de uşi şi fereşti.

Fără fereşti – este un fel de a spune,

Un fel de licenţă. Corect ar fi

Fost ferestre. Aşa că, pe bune,

Eu sunt un vis al tău.

Ei, şi?

Revedere

 

Sun la poarta de metal

Se-aud paşi târşiţi

E ea

Deschide

Bătrână, căruntă, grasă, nepreţuită

Am venit să mă vezi, pardon, să te văd

Te-am văzut, mă vezi, zice

Pleacă, zice

Plec

„Optzeci de ani” în urmă

O ploaie continuă, „mocănească”

Mă voi întoarce vreodată?

Dragă

 

Cu asta mă lupt acum

Cu mult învechita rochie a ei

Peste sânii îmbătrâniţi

Traşi în jos de forţe pe care le ignor

Rochia mai rărită peste sânii îmbătrâniţi

Decât în restul ei de peste trup

Cu asta mă lupt şi nu mai văd nimic

La Curte

Urlă un câine în noul mileniu

Urletul său învecheşte fulgerător timpul

Închid repede

Fără să ştiu ce spun

Un şarpe de argint devine semn de carte

Mai port eu ceva roşu asupra mea?

Plouă în unu ianuarie şi cârâie corbi

Cu o înverşunare apodictică

Orişicât, toate-s părţi dintr-un proiect de lungă-lungă durată

Noi doi doar petrecem, doar plănuim să trimitem

Alimentul primitiv la Destinaţie

Ne gândim la trenuri, la trenduri, la „scânduri ude”

Ne lipsesc câteva slujbe

Plouă, în schimb, generos

Vine râul de la munte mult mai bogat

Pe sub poduri mult mai bătrâne

Şi tocmai ne facem de cap cu boschetarul mileniului

Petrecem – noi şi boschetarul din Centru

Locuinţele pâlpâie comunicând ceva foarte

Important

Cuiva Tot Mai Important

Dragă

 

În vorba NU, U s-a-nroşit –

Un fel de sânge chimic mort;

Tu iartă-mă dac-am venit

Şi nu ştiu să mă port.

Să plec? Să nici nu mai gândesc cumva

Că am venit să te mai văd?

Doar amintirea ta se va

Tot adânci ca un prăpăd

Printre aceiaşi corbi pe cerul surd

Dar mult mai subţiaţi de ger –

Vor croncăni, şi-acelaşi prund

Sub tălpi va tot scrâşni în cer.

În gerul dezordonat

 

Ger afară

Ne trimitem unii altora filmuleţe feerice

Corectez texte vetuste

Săptămânal în şcoli generale

Mă ţin de şuste

Cu fulgerele sferice

Ce-mi  fac altfel viaţa amară

Am rămas cu doar două stiluri

Cel înalt şi cel jos

Dar mi-ajung să mai trimit emailuri

Pe râu în jos

Aici în cămară

Dumnezeu nu-mi cere să fiu timid

Cu îngerul trimis

Să-i spun doar ce îmi este mai greu

Să desluşesc în veste

Ce este şi ce nu este vis

Să mă adresez cu vorbele mele

Cu „domnul meu”

Şi să stau şi să dau uşurel cu fruntea în zid

Să plâng în amiaza mare din senin, fără grijă

Fără ruşine, înconjurat doar de dor şi de griji şi, mă mir,

Cum mă tot îndeamnă: nu plânge, nu plânge

Eşti volintir

În gerul acesta dezordonat

Ca obrajii unui muribund

 

oarecum

Azi mă duc la patru să vorbesc ceva

(asta sună oarecum ca în Bacovia)

Trebuia să vin până-n Arad

Ca să aflu că mai sunt vreascuri ce ard?

Ca în Insulele Aleutine

Unul pleacă, altul vine

Mâine, ca mâine, plecăm spre Baia Mare

La mormintele singuratice goale

Ale Părinţilor: e un fel de sărbătoare

A sufletelor ideale

Dar azi, chiar azi, mă dor gingiile

Vin la mine gânduri negre

Sâmbăta trecută stihiile

Au fost mult mai alegre

Duminică, luni – la Cluj, poate şi marţi

După care, suntem iarăşi abandonaţi

Să vorbim vrute-nevrute

Oarecum, asta ne scrie pe frunte

 

subiecte

 

Despre cum o domnişoară bătrână îşi împătură hainele de duminică

şi vrea să mă-mpiedice

să glumesc cu asta

Despre cum s-a-ntins pasta de roşii pe tavan

până când s-a stins de tot norul plăpând

Despre una şi alta – adică despre călătorii într-o nacelă roză

Tu ce crezi? O să învii? Dar eu, o să?

 

***

 

Rareş MOLDOVAN

Rares-Moldovan

 

Oubliette

(fragment)

„Să vă ajut?”

În „galerie”, oprită în dreptul uneia dintre ferestrele care dădeau spre stradă, bătrâna stătea dreaptă pe coridor, cu spatele spre ea şi gâtul întors spre stânga. Nu s-a întors, de parcă nici n-o auzise. Ţinea într-o mână o plasă grea plină cu colaci rămaşi de la înmormântare. Trecând pe lângă ea, a văzut că-şi netezea cu cealaltă mână fusta, cu o mişcare repetată de sus în jos. S-a oprit lângă ea şi i-a urmărit privirea, şi nu era nimic de văzut, decât întunericul şi cele două becuri alungite şi portocalii de pe stradă şi dincolo de ele faţada clădirii de peste drum, cu geamurile neluminate. Se rotea în jurul femeii nemişcate ca în jurul unei statui. Bătrâna s-a întors spre mine, între timp ajunsesem şi eu, şi a întrebat:

„Dumneata vezi?”

M-am uitat, am atins-o pe umăr, şi i-am spus „haideţi, doamna Mihali”, mâna de pe fustă a tresărit la auzul numelui. Am împins-o foarte uşor înspre camera ei şi s-a urnit, întorcându-şi din nou faţa spre fereastră, spunând „vezi”, o afirmaţie, nu o întrebare. Între timp, ea mergea cu un pas în faţa noastră, se întorcea şi mă privea serios, clătina din cap de parcă în minte i se auzea un cântecel, şi cânta fără sunet, doar din buze „vezi, vezi, vezi”, bătrâna n-o lua în seamă, iar eu i-am făcut cu degetul un semn care însemna cam acelaşi lucru, „ia, vezi”.

Mihali, căruia nimeni nu-i ştia numele mic, venise să moară acasă. „Hei, Mihali”, îl salutase domnul Dima văzându-l rezemat de peretele din casa scării, răsuflând din greu, „ce mai faci, Mihali?”, îl întrebase trecând pe lângă el şi rotind cheia maşinii pe deget.

„Bine”, şuierase Mihali, apoi, ca restul unui gând expulzat, spusese „am cancer.”

Nicio tresărire nu întrerupsese pasul domnului Dima, dar îşi întorsese faţa spre el, şi-i spusese zâmbind „ei, asta nu-i aşa bine”, apoi îl lăsase acolo, îndoit puţin din mijloc, cu palma lipită de perete. Mihali îl privise urcând rapid treptele spre etajul întâi, cu aceeaşi privire cu care urmărea oamenii pe stradă, şi pe cei care-i dădeau bani şi pe cei care nu, o privire haşurată de vinişoarele care-i împânzeau tot galbenul ochilor.

„Am cancer”, spusese el uşii care se deschidea, după ce îşi făcuse curaj şi urcase spre apartamentul soţiei care-l dăduse afară cu ani în urmă. Doamna Mihali, auzind cuvintele chiar înainte să-i vadă faţa, rămăsese cu mâna pe yală, şi Mihali îi aruncase aceeaşi privire.

„Eşti sigur?” l-a întrebat ea, făcându-i loc să intre.

Doamnei Mihali, căreia toată lumea îi spunea astfel încă de când fusese învăţătoare, trebuie să i se fi părut că asta se încadra în regulile aranjamentului lor. Mihali avea voie să vină acasă o dată pe an, la Paşti sau Crăciun, când dorea el, şi să rămână o noapte şi ziua următoare. Atunci cinau împreună şi se culcau în acelaşi pat, stăteau la o cafea pe balcon dacă era de Paşti, după care el îşi strângea cele câteva lucruri şi dispărea. Îl prinsesem şi eu, la Crăciunul trecut, sănătos şi vesel, ieşind însă din apartamentul doamnei Gisella, pe care o vizitase, pare-se, după programul conjugal, pentru un ultim păhărel.

Crăciun sau Paşti, sau cancer. Fusese primit în acest caz de forţă majoră şi, înainte să intre, se întorsese să-şi ia vioara pe care o rezemase în casa scărilor, jobenul jerpelit, mingea de plajă, puiul de raţă şi căţelul în compania cărora îl vedeai mereu pe stradă, capetele iţindu-se din joben, în timp ce el cânta ce şlagăre vechi îşi mai amintea.

„Astea nu intră aici”, a spus doamna Mihali, şi el a oftat „ştiu” şi le-a dus în curte, în căsuţa câinelui, rămasă de mult timp fără locatar. L-am văzut în săptămânile care au urmat umblând încet pe coridoare, de parcă s-ar fi gândit la fiecare pas înainte de a-l face, cu tenul luând culoarea hârtiei de copt unse cu ulei. Pe fâşia de iarbă dintre cele două garaje din curte, mângâia căţelul şi întindea mâna după puiul de raţă care se învârtea împrejur. Doamna Mihali îl supraveghea, aluneca parcă în jurul lui, abia adresându-i câte un cuvânt. Domnul Palade şedea cu el la masă, bând păhărele de vişinată, urmărit de privirea goală a lui Mihali, care îşi trecea când şi când limba peste buze, apoi continuau partida de remmy sau de table. Bătrânele îi recomandau leacuri, iar domnul Dima trecea pe lângă el în viteză aruncându-i vesel „ce facem, Mihali, bine, bine?” Trecând odată pe hol, l-am văzut prin uşa deschisă:  imobil în faţa frigiderului pe care era fixată cu magnet o fotografie. A ridicat mâna ca şi cum ar fi vrut s-o atingă, apoi s-a răzgândit. N-a mai pus mâna pe vioară, deşi asta se poate să fi fost interdicţia soţiei, iar de la un timp n-a mai ieşit din apartament.

Bătrânele nu ştiu dacă băutura sau moartea băiatului lor e motivul pentru care Mihali a fost expediat pe străzi cu ani în urmă, dacă băutura a venit înainte sau după. Animăluţele au apărut după: un şir de căţei, pisoi, răţuşte şi pui de găină, ba chiar o broască ţestoasă furată noaptea de la iazul cu apă termală din băi, şi căreia Mihali îi dăduse până la urmă drumul pe malul râului. În oraş nu-l vedeai niciodată fără unul dintre animale, aciuat uneori pe lângă farmacii noaptea, de unde mai primea câte-o pastilă de algocalmin, aspirină, poate şi altele mai puternice. În unele zile îl găseai în piaţă, trăgând un cărucior, încărcând şi descărcând lăzi de fructe şi legume, strigând tot la câteva zeci de secunde „pardóooon, pardóoon” în timp ce-şi făcea loc printre oameni. Nimeni nu ştia unde dormea, unde-şi lăsa animalele cât timp era la piaţă.

Povestea lui Mihali, pusă astfel cap la cap de bătrâne, punctată de oftaturi şi clătinări de cap, la care doar doamna Pantiş n-a participat, în afara unui „bietul om”, rostit cu destulă linişte, şi a unui zvâcnet din cap „dar ea… nu ştiu, nu ştiu… cum e posibil, atâţia ani”, povestea intra acum în faza ultimă, în care actorul era prezent însă tot mai imobil. De la o vreme, Mihali privea de pe terasă animalele pe care ea le luase în ocrotire, de obicei le urmărea jocul fără nicio reacţie, din când în când se crispa de parcă ar fi vrut să dea o instrucţiune pe care viaţa lor o cerea urgent, dar apoi se lăsa pe spate în şezlong, strângând la piept cana de ceai hepatic. Doamna Mihali, monosilabică şi înaltă, m-a întrebat într-o bună zi, când starea lui se înrăutăţise şi nu-l mai putea lăsa singur, dacă puteam să le fac eu cumpărăturile. Puteam. „Nu sunt multe”, a şoptit ea, întinzându-mi o listă scrisă cu pixul. Mihali, care de-acum se mişca prin casă ca un explorator pe un teren de gheaţă plin de capcane, descoperind şi încercând muchiile mobilelor, lăsându-şi încet greutatea pe un picior, s-a apropiat şi mi-a întins lent mâna, mâna uscată şi fierbinte a bolnavilor terminal. Buzele i se subţiaseră, retrăgându-se de pe dinţi pe gingii, încă o parte din el care se grăbea să dispară. Am repetat gestul de câteva ori pe săptămână, de câte ori le aduceam plasa de cumpărături, până când Mihali nu s-a mai dat jos din pat.

Treceam să-l salut şi el stătea cu faţa pe jumătate ascunsă de pătură, cu ochii aţintiţi la televizorul mereu deschis, scotea mâna de sub pătură şi îmi făcea semn, uneori însoţit de vocale prelungi, un „îîîî” ca de surdo-mut. Într-o după-amiază am găsit uşa întredeschisă, pe doamna Mihali stând în fotoliul din bucătărie cu fotografia în poală, iar dincolo televizorul fără sonor urmărea pre-coma lui agitată. Mihali răsufla rapid, aerul îi ieşea parcă din tot corpul ca dintr-o păpuşă gonflabilă, capul i se rotea pe pernă ca şi cum ar fi căutat ceva, însă ochii îi erau închişi. Mi-am tras un scaun lângă pat, i-am luat mâna, care era uşoară şi foarte fierbinte şi părea străbătută de un curent electric. M-am uitat la televizor. Degetele i se încleştau din când în când, în serii, ca în alfabetul Morse. M-am aplecat spre urechea lui şi am stat aşa, şi dintr-o dată am început să-i şoptesc. I-am spus, articulând clar fiecare cuvânt, „dic sertes sekal das sekma, gas talta sekal.” Am inspirat adânc. „Egmelto sagosa boltaris”, şi la „boltaris” mi-am pus tot sufletul, cât intră într-o şoaptă, iar apoi, lipindu-mi obrazul de al lui, am terminat încet, „ent segmo stesmin doro ke”. „Stesmin” l-am spus de parcă i-aş fi zis „te rog”. Când m-am îndreptat de spate, am văzut-o pe doamna Mihali în uşă.

„Ce faceţi?”, m-a întrebat. „Ce i-aţi spus?”

„I-am spus să fie liniştit, că totul e bine.”

Ea a dat din cap, eu am stins televizorul. În bucătărie, m-a rugat să rămân la o cafea, punându-mi mâna pe umăr şi apăsându-mă uşor spre un scaun. Ne-am aşezat şi a pus fotografia între noi pe masă.

„Eu nu aşa mi-l amintesc”, a zis, şi s-a ridicat.

Băiatul din fotografie se încruntă cu faţa pe jumătate în umbră, ochii mijiţi. Nu e frumos, are nasul uşor strâmb şi buzele subţiri, pomeţii ridicaţi ai mamei. Trebuie că e undeva la mare, soarele e puternic, şi pielea lui pe hârtia fotografică grunjoasă are nuanţa de gri care e auriul suflat de vânt de după o săptămână de plajă. E uşor aplecat într-o parte, spre dreapta, parcă depărtându-se de tatăl care stă drept, cu o mână pe umărul lui, şi vârfurile degetelor copilului ating o minge mare de plajă cu dungi negre şi albe. Doamna Mihali cotrobăie într-un bufet, ridicându-se pe vârfuri, încercând să vadă peste marginea poliţei. Aduce două căniţe de porţelan cu model de cobalt albastru.

„Dar cum vi-l amintiţi?”

Îşi face de lucru la cafetiera care începe să ţiuie peste câteva minute. Se opreşte o clipă cu spatele la mine, deschide un sertar şi scoate ceva din spate, rămâne aşa cu mâna în sertar.

„Ştiţi, toată lumea crede că eu l-am dat afară. După.”

Mişcările ei în bucătăria îngustă sunt precise, în picioare lângă mine, toarnă încet cafeaua în ceşti. Mâna cealaltă i se sprijină pe masă, tremurând uşor. Poartă pe inelar două verighete, una puţin mai subţire, aurul e fără luciu, alb ca pielea. Obiectul din sertar e acum în buzunarul halatului, şi ea îl scoate şi-l aşază pe masă între cele două ceşti. E un pachet de Dunhill International vechi, auriu cu vişiniu, neînceput. Degetele ei au lăsat urme în praful de pe ţiplă. London Paris New York.

„Că bea. E, bea, nu bea, s-a apucat după aia. Sau c-ar fi fost de vină…  Se duseseră pe dig să prindă guvizi. Ştiţi când s-a întâmplat? A doua zi după ce i-a făcut poza asta. Fumaţi.”

„Nu fumez.”

„Fumaţi, vă rog. Sunt de-ale lui, de mult. Bune. Cine să le mai fumeze?”

Ia fotografia de pe masă, ţinând-o de colţ cu două degete, şi o prinde din nou cu magnetul de frigider. Magnetul e Sicilia şi îi acoperă un colţ de frunte băiatului. Lângă el, prins cu un magnet care e un ursuleţ e o ilustrată cu oraşul Salzburg în forma profilului lui Mozart. Mozart Salzburg îl priveşte îndeaproape pe băiatul doamnei Mihali, încruntat şi bronzat în penultima lui zi.

„A plecat el, că nu mai vorbeam, nu mai puteam să-i spun nimic, mă închideam în baie şi dădeam drumul la robinet, să nu aud nimic, să nu-l aud cum umblă prin casă şi plânge. Se plimba dintr-o cameră în alta şi plângea în timp ce umbla, şi eu îmi puneam urechea lângă robinet. Şi într-o zi, trecuse vreo lună, acuma nu mai plângea, mi-a zis Luiza plec, dar o să vin să te văd o dată pe an. Şi eu am zis bine.”

Îmi aduce o scrumieră cu o mare de un turcoaz violent pe care scrie Ibiza, şi eu îmi aprind un Dunhill, îl reazem de marginea mării.

„N-au prins nimic, dar a vrut să sară, că vedea scoici prin apă, pe stânci, jos. Şi el l-a lăsat. Numai că stâncile nu erau jos.”

Vocea ei e calmă, păstrată ca într-un bufet, îndărătul unor ceşti de porţelan şi al unor punguliţe pline de prafuri fără culoare, mirosind uşor a cuişoare şi a întuneric. O scoate acum, fără rost, ca pe pachetul de ţigări.

„Până am ajuns, că am fugit de sub umbrelă, şi erau oameni mulţi, îi împroşcam cu nisip cum fugeam, îl trăseseră pe mal de braţe, avea alge în păr, îi acopereau obrazul şi pe lângă alge era încă sânge pe faţă şi nisip. Aşa mi-l amintesc, că nici nu l-am recunoscut, sclipea la soare, de la nisip. Salvamarul zicea „doamnă, doamnă”, sau poate „doamne”, şi Mihali îl ţinea de mână. De parcă aşa l-ar fi ajutat cu ceva.”

Vorbeşte mult, aşa cum n-am mai auzit-o niciodată, în timp ce dârele de soare se lungesc pe podea şi pe masă. Soarele mai scapără un minut prin gura unui gang, spaţiul de dincolo surprinzător de liber până departe, spre marginea oraşului, poate, apoi prin jgheabul subţire de pe acoperişul unui garaj, lumina lăsată ca apa de ploaie prin onduleul de tablă, şi dispare. Îmi spune că Mihali a fugit. În timp ce ea se apleca spre faţa verde şi roşie a băiatului, iar salvamarul aranja picioarele subţiri unul lângă altul, Mihali a şters-o în sus pe plajă, printre copiii care se aruncau în mare, fugea clătinându-se prin nisipul moale, lăsând urme adânci umplute de apă, valurile îi încetineau imediat. Ea nu s-a dus după el. A sosit o maşină de salvare, fără sunet prin nisip, o Dacie break, şoferul şi asistenta au ieşit. Lumea era strânsă într-un semicerc pe plajă, a făcut loc tărgii goale, apoi tărgii pline, pentru care băiatul părea subdimensionat, legat în chingi peste piept şi pulpe. I-a urmat până la maşină, dar n-avea loc, şoferul o privea arătând cu mâna spre spatele furgonetei cu geamurile opace, unde dispăruse targa, de parcă ar fi vrut să-i spună „vedeţi, n-am cum”. Un bărbat s-a apropiat şi a zis că o duce el cu maşina la spital. I-a luat mâinile şi i le-a curăţat încet de alge. Au urmat maşina salvării prin staţiune, încet printre mulţimile în costum de baie care se îndreptau spre plajă, opriţi minute întregi de o procesiune de majorete care dansau şi aruncau cercuri în aer. Curtea spitalului era pustie. Targa a fost scoasă şi a dispărut pe uşile batante. Bărbatul nu i-a spus nimic, stătea cu mâinile pe volan şi privea înainte. I-a mulţumit şi a deschis portiera, a întors capul o clipă spre el, ca şi cum ar fi vrut să-i mai spună ceva, dar el n-a sesizat.

„Am stat în cazemată.”

Mihali, apărut lângă ea, nu ştie când. L-a întrebat ea unde a fost. Sunt pe un coridor din subsolul spitalului, câteva ore mai târziu. Morga e în reparaţii, zugrăvim, trimitem morţii în altă parte, i-a spus medicul de gardă la urgenţe, după ce îi spusese, un şuier la ieşirea din secţie, că n-au mai putut face nimic. Sunt doar doi morţi aici, ajunşi din întâmplare, şi îi punem pe coridor, până vin familiile să îi ia. Două accidente. Mihali s-a dus şi a ridicat cearşafurile de pe primul cadavru, s-a uitat, apoi a trecut la al doilea, iar apoi la o targă liberă, de care s-a sprijinit în coate. Văzuseră cazemata de câteva ori în plimbările pe plajă, după clădirile roz murdar ale taberei de copii, cazemata înconjurată de prosoapele nudiştilor, cu uşa spartă de întunericul dinăuntru. Trecuseră pe lângă ea mâncând îngheţată, cu ochii spre mare, ca să nu se uite la corpurile goale, Mihali scărpinându-se la nas, ea ţinându-l uşor pe băiat undeva între ceafă şi umeri. A stat  în cazemată, în mirosul de urină şi alge. A ascultat valurile lovind în stabilopozi. Câţiva copiii au apărut în uşă, siluetele lor negre în soarele de afară, încercând să vadă înăuntru, au dispărut rapid chemaţi de părinţi. A luat-o apoi, îi spune, pe lângă nudiştii care citeau sau se dădeau cu cremă, pe lângă o terasă pe care muzica bârâia peste mesele goale, a dat în şosea şi a găsit un taxi. „La spital”, i-a spus şoferului. Care spital, l-a întrebat, dând drumul aparatului de taxat. La morgă, i-a spus.

Toc toc toc toc, sau cum fac tălpile dure ale saboţilor pe betonul învelit în vinilin. Plus micul sunet de sucţiune al tălpilor pe jumătate asudate când coboară scările, pfsii pfsii, uşa de termopan fără sunet, toc toc, e o asistentă. Se opreşte undeva între ei, nesigură, scoate din dosarul de la subraţ o foaie de hârtie, i-o întinde în cele din urmă ei. Pe foaie sunt cuvintele de mai înainte ale medicului, i le spusese fără să le audă, dar auzise apoi, când l-a întrebat „cum?”, propoziţia lui aproape nerăbdătoare: „Şi-a rupt gâtul, doamnă, nu s-a înecat”, de parcă ar fi fost mai bine aşa. Asistenta s-a apropiat de Mihali şi i-a spus „îmbălsămătorul aşteaptă”, apoi a plecat.

Îmbălsămătorul aştepta pe scări şi a intrat pe coridor, Mihali s-a uitat la el, la semi-înălţime, undeva între nasturii cămăşii, şi a ieşit când l-a văzut apropiindu-se cu gentuţa lui neagră din imitaţie de piele. Omul i-a spus „doamnă, poate…”, ea a dat din cap şi l-a privit din spate cum deschide gentuţa aşezată pe colţul tărgii, scoţând instrumente pe care nu le vedea.

„Lucrează cu băiatul meu”, zice, „asta mi-am spus, domnule Negru”.

Apoi a plecat, a ieşit, s-a întors o clipă în uşă să vadă cum îmbălsămătorul mângâie coapsa băiatului cu mănuşa de latex, şi apoi era afară în soare, pe o bancă lângă un gard viu. A privit un bărbat în pijama şi şlapi care se plimba de colo-colo fumând, o asistentă de la ambulanţă îşi nota în clipboard şi muşca din când în când dintr-o napolitană pe care o aşeza apoi pe bord. Mihali a apărut şi el după o vreme, s-a oprit lângă ea şi i-a spus „dă-mi hainele”, iar ea a scos din sacoşa de plajă tricoul în dungi şi pantalonii scurţi ai băiatului. „Să-l îmbraci tu”, i-a mai spus.

Şi-au dat restul banilor de concediu pe cel mai ieftin sicriu. Nu-şi aminteşte drumul înapoi, îmi spune, în timp ce eu joc pachetul de Dunhill între degete, au pornit în urma furgonetei de la pompe funebre, dar şoferul i-a lăsat rapid în urmă, Mihali conducea abulic, cu mâinile la două fără zece, suflând puternic pe nas din când în când, cum făcea când se resemna să fie trimis după pâine sau zahăr, lucru care o enerva cumplit. I-a spus să se grăbească şi el a apăsat acceleraţia până au ajuns aproape în coada unui camion, dar Dacia lor Nova nu putea face depăşiri, sau Mihali nu putea, aşa că au văzut furgoneta tot mai mică, cu literele argintii lipite de lunetă, Pax Vobiscum, sclipind în soare, dispărând după o maşină, apoi după o alta, apoi de tot.

A rămas cu mâinile sub stinghia mesei, cu privirea spre fereastra întredeschisă. În semiîntuneric, linia acoperişurilor de dincolo de curtea interioară taie un nor pe care-l mai atinge soarele, profilurile subţiri ale antenelor ca nişte suturi ţinând părţile împreună. Mă ridic să plec, dar ea s-a ridicat înaintea mea, o ia pe culoarul îngust de la ieşirea din bucătărie, deschide frigiderul şi priveşte înăuntru, îl închide la loc. Când trec pe lângă ea, îmi prinde mâna, degetele ei sunt uscate şi calde, simt monedele alunecându-mi în palmă, se ridică pe vârfuri înspre urechea mea ca să nu ridice şoapta, să nu i se simtă vocea care începe să se rupă înspre nerăbdare sau plâns: „Vă rog, vedeţi dumneavoastră dacă totul s-a terminat.”

***

Vlad MOLDOVAN    

vlad moldovan

 

La BNF

Toate păsările Domnului

se rotesc galaxii, turbioane

libere deasupra cerului

în supernumeri.

Cum ne ţin

capetele în sus

cu ochii bezmetici

în supa lor  sublimă

Leibniz ar înţelege

Toate păsările Domnului

în copacii  ăştia

se gudură ba se joacă,

piuie în zbor, luate de vînt

se sparg

în grupuri de la pin la pin

cred că se joacă

ba se înmulţesc

şi se pierd în jos

spre tulpini.

Oricum bucuria lor

zi după zi

mă scutură bine

cît să mă ruşinez

şi să îmi reiau paşii, cu rînjetul sub  glugă.

Odată o să-l sun pe Hori

să-i spun  într-o suflare

Vezi, vezi – mă distrez de  minune

Şi fără droguri!

Mash-up și boli

 

Nu numai suavele depresii

cu irizări de spoliere tinerească

ci chiar tristețea omului

bolnav

se întretaie

ca apoi

să lase-n jur să crească

membrane de frisoane spiralate

căscate ascuns din trup

concav.

Și se afână cu înguste cristiane

înmuguresc mici fricile-n organ

pătrund în os

pătrund ca diorame

peceți din timpul monstruos.

E Chronos

sosește-n corpii umezi

cu al său iz

de carne masticată.

Stai locului

și ai să-l vezi.

Nu fumez nimic toată ziua şi apoi

într-o oră  – termin pachetul

 

Dacă pui muzica – adică atîrni

casetofonul pe geam

o iau animalele din pădure razna.

Şi nu-s numai cîinii

care aleagă printre copaci.

îs fazanii şi căpriorii

vacile sparg gardu – se încurcă

în răzor.

Acuma nu o să ascultăm nici muzică

nici nu ieşim la bar.

pentru că Rusia s-a decis să atace China

şi o să ne uităm la ştiri

şi apoi o să punem pe mute şi o să pregătim cîte ceva.

Grăsunu de deasupra

E gol pe balcon

se lasă pe balustradă,

amiaza lui abia

începe.

Dar spune ! – netu ne lasă

în mijlocul discuţiei

tu vroiai să facem un efort

să vedem  ce e cu sacrificiu

despre care se spune în relaţii.

Îţi scriam : că tot reduc.

Am lăsat băutul.

Mă tem de iarbă.

Nu înjur – nu mînjesc

Femeile mă sperie – sunt

Nişte extratereştri din Norway.

Fac exerciţii

Şi beau apă, multă apă care mă consolează.

Uneori am impresia că toţi ştiţi

cît de nebun sunt

şi că ţeseţi o corporaţie

în jurul vieţii mele.

Să mă menajaţi – pentru că eu am fost în accidentul ăla.

Scurtă viaţă

Mă bag sub pătură

mă las bătut

numai obiceiuri şi neştiinţă

şi neştiinţă şi obiceiuri.

Pe casa scării, după ce am

intrat

petale alungite prinse în pioneză

freamătă dar rămân la loc

mă plesnesc pe umeri

după care se trag înapoi

şi nu mai au de gând –

Câinii mei negri

se strâng apoi aleargă bezmetici

după un altul

şi el intră în grup şi se întorc

şi urmăresc pe cel din urmă

şi tot aşa între case

până se complică

pentru că ştiu să recunoască

un incendiu adânc din pădure.

eyesdown

azi nici o discuţie

azi raw war.

Dar mâine tu n-o să te înăbuşi cu mine

te iau şi te pun

pe scări, intri în tunel

şi la ieşire mâna mea te apucă

de umăr apoi

vrei pe tobogan dar te ţin până jos

picioarele nu ating nisipul

şi când ieşi pe stradă

primul soare, crede-mă-s sătul deja

de vară, se-ntinde agitaţia

în parc

să văd ce faci ● ai ceva copaci

vai de capu lor, copii care vor scorni

şi uită de bicicletă o lasă

lângă mine

apoi vine privirea cu care

un pic reinventare

un pic renunţare

fiecare poate înainta

şi întinde.

Tu m-ai învăţat şi eu văd

ce se termină.

dar fără teroare

e zid pe el plante nu le pot

numi

plante, dar fără teroare

There s still a jungle out there.

În baltă lentilă pe fund

dar fără teroare.

Unele lucruri

nu le voi înţelege

dar fără teroare.

Urban soulscare

Copacii de oraș,

ce au crescut înalți

pe lângă betoanele

fabricilor secesionale,

doar ei sunt adevărații

urbani.

Coronamente fuziforme

mlădiate de foarfecele

deceniilor trecute.

Oglindite într-o clasă gimnazială

pe la amiază

când ei sunt la sport

sau poate chiulesc.

Salcâmii din curtea depozitului

cunoscuți de ochii de paznic

îndurători de căldură

și amorțeală eternă.

Blocade de tuia prăfuite

în care au îndesat

stanioale

Păstăi din crengi

Pe străzi întregi

Cine le-a devastat azi noapte

Dintre lighioane zburătoare?

Buruienile care conduc

orașul

contopite cu peticele

extravilane

în care se încurcă

bicicliștii cutezători.

Mediocrii caprifoi

parfum pe beat de 808

un gând pauză

pauză un gând

cu anemone însetate

distrugând beton

cu miligrame

as we speak.

Și umbra fabricilor de

nevăzători

de la ulmii căpiați

își lipesc frunzele de geam

absorb pâraie subterane

ne intoxică cu puf.

WARSLUT

                       

Direct de pe front

ia în primire

numai ce se merită:

Irespirabilă

spuza lacului

părăsită de

Novembre

un delay purpuriu

Fără detaliu

lo-fi

trasoare pătrund

o schelă veche din desiș

Cine vrea boltă?

Cine vrea spațiul să-l

îmbuibe în fum?

Cine declanșează

de departe

mai departe

garnitură de rafale

și cadență automată?

E o împletitură

un alint incandescent

ne cuprinde teritoriul

ne împinge în latent

Viața va scăpăra

corpuri/luminare

și doar reflexe

lăsate sub dărâmătură

cuprinse de mortar.

podidind.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Poeme de Ioana Șerban, Leo Butnaru, Lucia Negoiță, Zamfira Zamfirescu și Silvia Bitere

Ioana ȘERBAN

 

 Ioana Serban

Vrăjitoarea 

Locuiesc în lume de ceva vreme –

mai sălbaticele cântece mai negrele vrăji de dinainte

oare nu ele-mi dădeau o conștiință morală?

Acum stau într-o poză – îmi vine bine –

dar nu mai bine decât suferința

în care de fapt nici nu te vezi unde în locul chipului

ai o descărcare de fulgere

care spală orice tic orice grimasă

pe orice cuvânt îl coboară în pântec și-l azvârle în cer

de trei ori trei

Dar acum stau și văd că și poza a învățat să bată ca o inimă

s-o falsifice cu atâta precizie încât trebuie s-o supun la un test

le pun una lângă alta – poza mea și inima mea –

            cea adevărată cedează

            Eu sunt fiara care n-a fost dresată să câștige orice joc

            încap în lucruri simple:

            în frunze în coasta unui bărbat în alergarea mea

            precum strămoșii mei huni nu văd decât stepa întinsă dinaintea mea

            propria mea femeie

            deposedându-mă acolo de sexul meu

            până ce din nou devin eu însămi femeie și apoi mă cuibăresc în coasta unui bărbat

            ca un vârf de suliță mă cuibăresc

            să-l străpung să-i țâșnească apă și sânge

            și miere

            Dragul meu

            Prea degrabă se termină omul pentru inima lui

            peste vârful capului ar trebui să mai aibă un copac un ou

            ochii celuilalt

            mai negrele vrăji mai rapidele descărcări

            timpul nu le-a înregistrat dar lumina da

            atunci lumina să curgă –

 

 

Aleph

 

Scriu un poem din nimic –

            lâncezesc printre oameni și fum până ce greutatea propriului chip

mi-i face mai apropiați

            îi aud cum povestesc:

            „Era un poster alb doar cu un dreptunghi pe el și dedesubt scria

            că aceasta e lama unui cuțit fără mâner”

            Mă strecor printre ei și fața mea e undeva în urmă admirând acel cuțit –

            atât de liber de mânerul său

            liber de mâna care l-ar copleși cu o întreagă cosmogonie de eșafod și aur

            dintr-odată imponderabilă strălucirea lamei lui cuprinde

            toate remarcile noastre de-a lungul tăișului

            fără să le oglindească înapoi în lume –

            Aleph al insinuărilor,

            cât de pură strălucire

            cât de pur cuvintele noastre se odihnesc pe lama ta

            cuvintele noastre pe care noi nu le ascultăm niciodată acum ascultă tăcute de

propria lor îmbrățișare –

            aceasta nu e despre noi

            nici despre pierderile noastre

            nici despre a șaptea amintire a celei de-a șaptea amintiri limpezite din cupa noastră

            Cuțit-fără-mâner, Aleph al sinucigașilor,

            împlântă-ți strălucirea

            în ochii mei

            adânc în somn

            deasupra imaculatului nimic luminat de lună.

 

 

Vărsătoare

 

Cine este cel pe care-l iubesc? De secole îi torn chipul

            în acest vas fără fund

            trebuie c-am fost blestemată să-l umplu

            condamnată la umbra lui fără capăt

            Explicațiile au secat – la fel și privirea

            verific zilnic horoscopul unde conjuncțiile Soarelui cu Venus vin și trec

            vin și trec

            să treacă de la mine vasul acesta

            Dar tot aici rămân cu ulcioarele mele să-l umplu în fiecare zi

            cu timpul acest gest a devenit atât de cald

            mă îmbracă-n blana unui leu – strig cu vocea unui leu:

            Vă rog, să nu treacă de la mine vasul acesta!

            Acum sunt atât de aproape:

            și atât de goală această profeție care dă pe din-afară

            și atât de lacomă pentru ulcioarele mele și visele mele și blestemele mele și

            frustrările și gemetele

            sângele crăpăturile palmelor strigătele din cercurile degetelor

            și niciodată nu e de-ajuns!

            Pesemne că lumea din capătul celălalt al vasului s-a preschimbat într-un potop

            înghite orașe și instalații

            și haina unui trecător

            înecându-l

            și primenind încă o dată totul –

            Continui să torn

            planetele sparg puritatea în mii de bucăți

            eu sparg planetele între degetele mele.

Descântec

 

Nu-mi mai e teamă când ceilalți îmi spun că sunt singuri

            pot să-i ascult oricât –

învârtind între degete colții descleștați ai leului

            (n-am salvat dintre ei nici adevărul nici minciuna)

            fețele mele în lume se schimbă se inflamează devin puncte care mârâie

            le pictez buzele în roșu

            nu au între ele nici adevărul nici minciuna

            doar linia subțire a compromisului –

            M-am născut prea târziu ca să-i întâlnesc pe cei cărora aș fi putut să le șoptesc toate astea

            din păcate sunt fie prea bătrâni fie prea reci

            în mormântul lor verde din Père Lachaise –

            Feți-frumoșii mei morți vă trimit aceste șoapte

            ca pe un cântec de leagăn

            o operație estetică ce fixează pe oasele voastre

            în loc de picioare descărnate o coadă de sirenă

            sau un corp de centaur

            în loc de craniu un cap de Minotaur

            Hai s-o ștergem împreună înapoi în labirint să găsim ieșirea

            din nenorocita asta de singurătate grețoasă

            între buzele noastre

            în loc de linia subțire a compromisului

            cu sămânța care ne-ar renaște în lume pe toți

            simultan

            să ne înmulțim să descântăm pământul.

***

Le-am spus prietenilor

            că o să plec departe o să mă izolez

            poate o să mă las de scris – a șaptea și ultima chakră a izolării

            prietenii mei nu m-au judecat

            mi-au dat în schimb un rânjet un căscat o sprânceană încruntată

            în țara îndepărtată pe ele mă culc

            deasupra capului îmi înflorește

            lotusul negru cu o mie de petale

            al celei de-a șaptea chakre

a izolării.

***

Cândva îmi depozitam demnitatea în lucruri

apoi pierzând-o mi-am depozitat imaginile în lucruri

apoi pierzându-le – nici măcar pe acelea –

ci nimicul meu până când nici pe el nu l-am mai avut

dar continuam să depozitez să pompez în lucruri

ceva – ce? –

iar ele începeau să fie din ce în ce mai rumene mai frumoase

            să-mi dea înapoi totul – talentul imaginile demnitatea

            suferința

            de-atunci am devenit o țintă vie într-o

lume prea frumoasă atât de frumoasă.

 

*** 

 

Leo BUTNARU

 Butnaru Leo Varna mai 2015

 

Început şi final de spici

 

În memoria lui Ioan Flora

 

Onorată audienţă

onorată insistenţă

poezia se cam ascunde de lume

sau

aşa ar trebui să fie

unde şi unde

de loc

de timp

şi electromagnetice unde

şi unde

în discreta s-ar părea răspândire

până peste infinit

până peste fire

de om sau de mac

sau peste simplul raţei mac-mac

mereu ca un atac eşuat

întru comunul acord

dar şi atac de cord

al tău la propria ta persoană

încât

până a iscăli aici

iluzoria poezie

chiar ai putea muri

firea-ar să fie… – ea

poezia poezie…

Dragoste şi memorie

Noaptea ne interzice chipurile.

Noaptea e un fel de cenzură.

Noaptea ne interzice chipurile.

La un moment dat, definitiv.

Ar trebui să avem memorie bună

pentru ca să ne iubim chiar şi atunci

când nu ne vedem.

*       *       *

După ce trag adevărul de păr

unii umblă cu zulufi blonzi sau negri în gură;

după ce au tras adevărul de păr

faţa adevărului devine oarecum alungită

elipsoidală

încât despre unul

sau despre altul dintre oameni se spune

că el ar fi tras la faţă

mai că stil Modigliani.

 

 

Liniştea şi chiorăitul

 

Mai de mult

undeva prin Moldova

Eminescu auzea cum iarba creşte;

cu decenii mai târziu

în nopţi transilvane

de atâta linişte revărsată-n jur

lui Blaga i se părea că aude

cum se lovesc de geamuri

razele nimbului lui Dumnezeu

(aşa ceva);

cam tot pe atunci

altfel zis concomitent cu nopţile de la Lancrăm

uneori

în preajma Ploieştilor

de atâta linişte

se auzea cum chiorăie petrolul în

burta pământului flămând

încât

îl făcea să izbucnească-n hohote de râs pe Mefisto

sau

pe mai că discipolul său

Caragiale.

 

 

Ceva din august 2013

 

Era august (mai este încă)

şi pe ţărmul mării

dar şi în valurile ei era frumos

sub soarele generos

în bătaia vântului soros (nu George

adjectivul venind de la soare …).

                    Chiar aşa era

precum se întâmpla

la Vila „Stancu” unii poeţi declamau versuri

uşor sentimental-postmoderniste

adică ironice despre rujul de buze

cu care să picteze meduze

cu periuţele genelor fine

cu care să bage în design delfine

până în după-amiaza în care se află

că murise voievodul ţiganilor (sau

precum scrisese Strauss Der Zigeunerbaron)

şi acolo la Neptun deja vedeam

cum piraţii îşi coborau în bernă steagurile negre

cum veneau condoleanţe dinspre Berna

şi cum (cu gândul la viitoarele voturi)

la priveghi se produceau preşedintele ţării şi

oarecine dintre şefii de partide

ţiganii fiind apolitici

drapelele piraţilor politice fiind

în acel final de comândare

ce putea fi unul dual – sau ca altă mâncare de peşte

sau – sfârşind în coadă de peşte.

 

 

Descrierea situaţiei

 

1

 

Dacă mai suport cât de cât

o piatră pe inimă

pe creier nu suport nici barem

un fir de nisip – cu toate că

probabil în scoica craniului

s-ar putea zămisli o perlă – dar

repet: nu suport nici firul de nisip

pe dunele circumvoluţiunilor.

                                 Hei, tipule!

I-aţi dracului negreaţa de sub unghie

de pe creştetul meu!

2

 

Dacă mai suport cât de cât ca destinul

ca vinul

să mi se urce la cap

nicidecum nu pot suporta

chiar propriul destin

de încearcă să mi se urce

în cap – aici

e tronul libertăţii mele.

3

 

Cu alte cuvinte

să rămânem la descrierea situaţiei

fără să ajungem la

descreierarea ei.

 

 

Balerina

Moartea i-a fost atât de liniştită

chiar lină

de parcă de pat i s-ar fi apropiat o balerină

iar în lipsa nevoitei asedieri

moartea e fix la timp

şi fără de pierderi

nu ca în cazul celor

când de neplăceri

morţii mai că-i vine s-o ia îndărăt

dar în fine

nici în atare cazuri nu poate fi vorba de retenţie

pentru că după ceva tevatură

şi infimă întârziere

moartea nu renunţă la intenţie

doar că în această situaţie e ceva mai puţin artistism

precum atunci – vă spuneam –

când moartea e atât de lină

de parcă după ultima suflare a omului

vine o balerină

ba mai mult

în graţioasa-i mişcare

balerina pare a fi plutită

pare a fi înălţată chiar

de acea ultimă suflare.

 

Între

Între pedeapsa capitală

şi

recompensa capitală

sau invers

pentru cel vinovat că a iertat o vină

sau gratulat că a uitat o vină

uneori morala şi legea omului sunt

hiene hăitaşe şi hoitaşe

sau zeiţe ce încunună cu lauri;

chiar aşa

morala şi legea pendulează între pedeapsa capitală

şi

recompensa capitală

sau invers

în sărăcăciosul timp mărunt al marii însingurări

fie a celui încoronat

sau tot a lui în ipostaza secundă – decapitat

cu tot cu coroană.

Perpetuum

Totul se repetă. Chiar şi ceea ce

nu a avut loc – îşi repetă

absenţa.

***

 

Lucia NEGOIȚĂ

 

lucia n

 

Poeme

 

***

Alesesem duhovnicul aspra lui dojană

să-ngenunchez pe cojile de nucă

și nu pe cel care ofta cu apăsare

iertare dând prin sărutarea pe frunte

știam că sunt dar nu știam să fiu

slujbaș la TVR zile în șir așteptând

cu ochii spre cer îndărătnica ploaie de vară

ca pe harisma vorbirii în limbi

camera merge indignați-vă

nu pierdeți filmele

tot mai ingenioasele cafturi  sângele pe pereți

extratereștrii cu cel de-al treilea ochi

lăsați să zburde indecența micilor detalii

dramoletele cotidiene cu aurolaci

inocentare nurii tăi sunt călcați în picioare

în geanta mea cu femeiești nimicuri

primite-n dar de la elfii poznași

ce lesne trecură prin porțile visului

avec leur robe humide au bord

 

o scrisoare din celălalt veac

vocea e singura care ne definește

rămân al dumneavoastră devotat

Constantin Noica

 

sună șefu`

iar umbli fată prin văile morții

când viii te așteaptă ay ay

***

La atingerea ta acest plaur îmbălsămat

cu rădăcinile-n cer

primește darul vederii

precum orbul

prin mângâierea cu tină

apa de tânăr trup nu ține minte

robia nici drumul întoarcerii

prea repede povara funerară

își așează răsplata

peste chipul unei patrii pierdute

mereu exaltată

intri în saloanele cu paturi

și dulăpioare colorate naiv

pe care stau tolănite

jucăriile made in China

lângă valizele cu citostatice

(surâsul mecanic al fondurilor europene)

câteva planșe pe care pensula

întinde o pată apoasă

un soare pleoștit și îngerul

cu o aripă stă învelit

în părul Mitrodorei risipit ca ploaia

printre neguri spini și vrejuri încâlcite

dinții păcatului cad retezați

prin gura lui ah dulce rotunjită

abandon

expiere

înfricoșare

***

Peste o apă neînsorită prin putreziciune

se târăște orgoliul prin umilință

feminitatea își dibuie hrana

precum un pește vorace

bucatele pământești

templul zidește din ziuă în noapte

profeții despre zilele regelui

jurăminte ale sărăciei în duh

gata să prindă între coapsele reci

deocheate obiceiuri postmoderne

cine să mai spună soarta mea e poezia mea

nouă condamnare la viață

mâl luminos eliberat de trufie

cu bătăliile pierdute

frunzele milei urzind

un rău și mai mare

o cumpănă între răul de afară

și somnul mocnit dinăuntru

ce sufletul a risipit rămâne risipit

cădere pe pământ

prin lujere urcând

la Înviere

***

Mă pândește iar copilul necunoscut

care ar vrea să se-nchidă

în temnița somnului

fără nume ca zeul

îl apără Îngerul Sfântul îi dă suflet

fără cuvinte curge rugăciunea

fecioară și maică

***

                                               Lui Șerban Foarță

 

Despre mâinile gemene n-am scos o vorbă

în trupul același

streașină leagăn potir

se roagă se-nalță la cer

legate una de alta

străine de-odată

atunci intrasem în luptă

sprijinită pe trupul firav ca de sticlă

o dinastie veche a ținut să-mi vorbească

pianul aproape dispărut Bösendorfer

clapele oraculare albe și negre

tresar înainte să fie atinse

de urletul gros al femeii de la Maternitatea Avrig

exerciții de Czerny canonul

vremii pe loc îndârjirea

 

o molie ca o petală

țese sigilii de tutun și tămâie

peste placa de bronz

dreapta mea binecuvântată și zboară

întoarce pagina pe portativ precum

bobul ascetic de chimen

(peste el cantorul lăsase câțiva stropi de salivă)

iar stânga a zeului pedepsitoarea

suflă peste degete abur matern

iertarea a toate

dalbe flori ale Dalbei

florile Lunii

***

Scurtă e viața noastră băieți

cât paza luciolelor printre studenții săraci

sau unduirea lanceolată a grozamelor

din păduricea de pini a lui D’Annunzio

aliniați-vă la pieptul înfiorat al goliarzilor

Gaudeamus cântecul tragerii pe roată

a păcatelor tinereților noastre

e loc în cazanul vrăjitoarei

pentru peștii de pradă dar și

pentru lascivele undițe

rupeți filele din calendar

cu zilele călugăriței de nuntă

și înmormântarea – mi-a spus Mitrodora

scuturați praful

de pe sandaua Galileanului

trecând prin Samaria

poezia să fie tot ce vrea ea să nu fie

 

abandon maculare sfidare

dictatură inocentare discurs

o hojmelie în jurul căreia

am șezut și am plâns

 

pe nimeni nu lăsați

să vă batjocorească tinerețea

        (Epistola către Timotei)

***

 

Zamfira ZAMFIRESCU

zamfira 1

 

***

e o casă veche în oraș
în care cântă
la trompetă un bărbat
aproape albastru
așezat pe pervazul unei ferestre

împrejurul casei sunt străzi înguste
pe care seara se plimbă
vietăți sperioase
mierle pui de cinteză
iepuri antilope
pisici de celofan
și femei de sticlă
foarte fragile

când trec pe sub felinare
sau se opresc în dreptul vitrinelor
dacă ești destul de atent
înăuntrul acestor femei
vei vedea
mecanisme bizare
asemănătoare morilor de vânt
care pot transforma
orice bărbat
în pulbere fină

***
când dormi
în lumina lunii
uneori
sufletul se destramă
şi suie tăcut
până în palma mare a lui Dumnezeu
făcută căuş
apoi se pogoară
ca praful în odăi neumblate
se aşterne în trup
dimineaţa îl găseşti
mai alb
mai curat
şi te simţi tulburat fără pricină anume
ca atunci când îţi treci mâna
prin blana unei vulpi
împuşcate în inimă iarna

***
e vremea culesului

iau fricile vechi
pe care praful nu se așterne niciodată
le așez în sertar
una câte una
pun între ele flori de lavandă
în timp ce tăcută
dâra albă a unui avion
împarte cerul în două

***
camera se luminează de fiecare dată când trec pe stradă maşini. farurile lor proiectează desenul din perdea pe tavan. ce înserare frumoasă astăzi. zic. ce înserare frumoasă în fotografiile tale. îți zic. mă uit invers, dinspre fotografii înspre tine. văd blocul gri, balconul gri, cu sticle goale, cutii de carton, mucuri de ţigară şi praf. văd fereastra, perdeaua dată-ntr-o parte, pe tine te văd în̶c̶ăr̶u̶n̶ţi̶t ţinând în mâinile ridicate aparatul de fotografiat argintiu. și inima sub cămaşă. te ţin minte. să ştii. eu te ţin minte păşind fără zgomot pe scările învelite-n mochetă. bătând la uşă după miezul nopţii. ”ţi-am adus cartea”. atunci am zâmbit şi tu ai zâmbit. oraşul dormea încolăcit ca o pisică. astăzi, după foarte mulţi ani, scrisul tău de mână e tot acolo. pe prima pagină. la fel de cuminte. înduioşător de cuminte.

***
în primăvara în care a plouat câteva zile la rând, fără oprire, pe râul umflat și tulbure care curgea prin dreptul grădinii, au trecut plutind crengi, frunze, pene, cutii de carton, bucăti de lemn, stârvuri de ciori, pești morți și o bancă verde, care s-a oprit încurcată în sălciile pletoase de pe mal. Era o bancă mare, din lemn, cu spătar și mânere frumos arcuite, de asemenea din lemn, ca acelea care se găseau pe aleile din parcul central, înainte să mă nasc eu. V. a scos-o din apă, a curățat-o de mâl și, după ce ploaia s-a oprit, a lăsat-o o vreme la soare, în curte, să se usuce. După ce s-a uscat, a cumpărat un bidon de vopsea verde, o pensulă, o sticlă de diluant, a vopsit-o cu grijă și apoi a așezat-o la poartă.
Vara care a urmat a fost neobișnuit de caldă și banca s-a dovedit foarte folositoare.

De câte ori se așeza cineva pe ea, deasupra ei începea numaidecât să plouă.

***
Când am ajuns pe mal, m-am așezat în iarbă, mi-am șters cu degetul arătător praful de pe sandale, le-am verificat cataramele, mi-am netezit părul și-am început să o aștept pe mama. Ziua era luminoasă și mirosea a duminică dimineața, cu toate că era joi după-amiază, frunzele plopilor sclipeau, apa râului forma vălurele ce se fugăreau la vale. Singura mea teamă era că, în timpul ce avea să se scurgă așteptând, o să cresc și, când va sosi, mama va trece pe lângă mine ca pe lângă o străină, asa cum trec prin pădure căprioarele pe lângă puii lor mari, fără a-i mai recunoaște vreodată.

***
Își scutura îndelung de zăpadă bocancii în faţa ușii, apoi intra împreună cu o pală de aer rece. Se așeza pe scaunul din bucătărie și astepta sfios, întunecat și tăcut ca o taină. Purta un surtuc gros din pănură, cu revere tighelite, buzunare adânci şi nasturi mari, lucioși, cusuţi pe două rânduri cu o aţă spălăcită, petrecută în cruce prin cele patru găuri. Avea mâna dreaptă vârâtă într-o mănuşă din piele de miel. O mănușă specială, croită pe măsura mâinii lui cu două degete lipsă. Privirea lăcrămoasă i se așeza pe toate lucrurile din încăpere și era aidoma cu cea a iedului cel mic în așteptarea caprei, după ce fraţii lui au fost mâncaţi de lup. Când se ridica să plece, pe podeaua bucătăriei lăsa în urmă o băltuţă de apă noroioasă, și, prin colturile mai întunecate, ca niște pânze fine de păianjen, rămâneau agăţate oftaturi sure. Se îndepărta pe strada străjuită de felinare neaprinse, fără grabă, aplecat, însoţit îndeaproape de un îngeroi bătrân şi zgribulit ale cărui aripi, din cauză că și el mergea aplecat, lăsau în zăpada proaspătă două dâre adânci. Ca de sanie.

La mare

Eu prima oară la mare am fost cu trenul împreună cu tata în vacanța de vară dintre a zecea și a unșpea mama ne pusese pe drum pâine brânză ouă fierte roșii și castraveți din grădină sare într-o cutiuță de medicamente tata era în costum și cu pălărie de parcă mergea la biserică și el ca și mine urma să vadă prima oară în viața lui marea pe care până atunci o văzuse doar în vederile pe care ni le aducea poștașul cu bicicleta în tren îmi era rușine că el intra în vorbă cu toată lumea zicea compartament în loc de compartiment controlorului domnu’ cheferist avea un ceas de mână pe care îl ținea în buzunar pentru că îi era ruptă cureaua când am ajuns dimineața buimaci după o noapte întreagă nedormită ne-am dus pe plajă eu eram neagră era august pe sfârșite și mă bronzasem în grădină întinsă la soare ca șopârla între stratul cu pătrunjel și tufa de leuștean tata era alb ca un iaurt când a ajuns pe plajă a fost atât de uimit încât și-a făcut cruce cu mâna lui mare cât o lopată tulai doamne apără și păzește ce de lume strânsă laolaltă niște tineri care jucau volei au început să râdă unul l-a arătat cu degetul ha ha ha moșul și-a făcut cruce ha ha ha tata și-a suflecat pantalonii până la genunchi a intrat în apă și a rămas imobil ca o statuie din insula paștelui uitându-se lung în zare dincolo de geamandură trecea un vapor ce părea de jucărie nesfârșirea albastră ne-a copleșit pe amândoi o vreme nici eu nici el n-am mai zis nimic fiecare cu gândurile lui a fost nevoie să treacă o grămadă de ani să vină ziua în care să îi povestesc mândră doamnei j. în curte sub vița de vie la o cafea cum era tata când era viu ea femeie cochetă cu mărgele la gât și unghiile vopsite rujată ca petalele florilor din parcul central să lăcrimeze și să îmi spună ce tătic minunat ați avut a fost rândul meu să râd tătic? să-i spui tatei tătic ar fi fost ca și cum i-ai fi spus amazonului râuleț. Tata și punct.

***
în coşul pieptului
o jale grea ca un obuz
mă sfârtecă tăcut
deschid uşa ce dă către odaia dintâi
pe pervazul ferestrei pisica
mă priveşte cu ochi galbeni
învăluiţi într-o melancolie femeiască
să-l trezesc? întreabă
noi două ne-nţelegem când vorbim
despre el
nu – îi spun şi ea zâmbește
trec în a doua odaie
în a treia odaie
în a patra, a cincea
peste tot parfumul de mir şi tămâie
mă împresoară şi-mi vine să plâng
ştiindu-l cald fragil adormit
în grija pisicii
la capătul odăilor e o scară de lemn
pe care n-am voie să păşesc
pe cer străluceşte ultima stea
dintre stele
pentru ca în somn
visele rele
să nu-l tulbure

***
nu văzusem niciodată o balalaikă adevărată
până atunci
doar în filme în fotografii şi în câteva cărţi
fumul ţigărilor un roi de lăcuste albe
plutea deasupra meselor de lemn vechi
chelnerul a golit scrumierele
s-a urcat pe un scaun a deschis
ferestruica de sub tavan
în ochiul ei de catifea ningea
cei trei bărbaţi cântau romanţe ruseşti
unul dintre ei semăna cu tata
înainte de-a o cunoaşte pe mama
când am plecat
strada se făcuse lungă şi albă ca trena unei mirese
cerul îngheţat se lăsase foarte jos
atât de jos încât
puteam să fac în el o gaură cu răsuflarea caldă
prin care să văd
cum dorm cei din lumea cealaltă
în cuiburi moi ca păsările
pe scările acoperite de zăpadă
care duceau spre lac
erau urmele paşilor de pisică
am intrat în casă fără să aprind lumina
soba de teracotă era rece
mi-am azvârlit ghetele m-am culcat îmbrăcată
hainele miroseau a balalaikă a fum a ninsoare
mâinile a lapte îndulcit cu miere
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶

în noaptea aceea
dacă aş fi urmat
paşii pisicii desenaţi în zăpadă
aş fi fost vindecată

***

către dimineață
s-a așezat o pâclă albastră
peste dealuri până departe
dincolo de pădure
văzduhul s-a umplut
de cântec de păsări
sub pământ
adânc
adânc
sub pământ
către dimineață
o cârtiță oarbă
și-a alăptat puiul

***
Îl privesc de când a venit
cu mâhnire
îmi acopăr gura cu mâna
cum fac țărăncile
când trece mortul pe uliță
e înalt și tânăr și zvelt Dionis
cu plete ca un apostol
din cina cea de taină
poartă blugi Lee
cămașă albă din pânză de in
vorbește mănâncă și bea
fără să-i pese că dimineața
nu se luminează de ziuă
lângă el
într-o cutie căptușită cu catifea
e clarinetul din lemn de granadilla
cu clapete argintii
de care are grijă
c̶a̶ ̶de̶ ̶o̶c̶h̶i̶i̶ ̶d̶i̶n̶ ̶c̶a̶p ca de moaște
când mi-a atins părul obrazul bărbia umerii
am închis ochii
când i-am deschis am văzut
dinaintea mea cerul
reflectat în lentile negre
Dionis are mâinile calde
mă spionezi – zice el și râde
cu capul dat pe spate
cum poate să râdă orbul când
în scăldătoarea Siloamului nu mai e
nici o picătură de apă?

***

Silvia BITERE

SILVIA BITERE

Sentimente, idealuri, minciuni

despre ce mai scriu

despre nimic doamna mea

adun  așa ca o nebună de prin viață

îndes totul în mine

sentimente idealuri minciuni

moarte nu

am doar morții din partea părinților mei

e bine să ai ceva din partea cuiva

în rest dacă mai văd vreo icoană pe drum

mă închin la ea și ei îi dau lacrimile

e de la vopseaua proaspătă îmi spun

iarba nu se ia pe degete așa ușor

icoanele nu plâng dintr-o dată pentru nimeni

 nu nu plâng

ce-ți veni doamnă cu batista

mai bine saltă-ți genunchii  la gură

poate ai rămas grea cu mama

am fost în cimitir azi noapte

și era atât de bucuroasă

de-au ieșit toți morții pe alee la plimbare

vedeți doamnă eu am uitat că la naștere se plânge

 

 

Poetul e de admirat

 

așa cum o zi nesocotită în calendar și totuși o zi

dusă cu vorba

la masa unde stau cu prietenii mei  poeții – alcoolici prin alint i-am numit

vor a se ridica de pe carourile unei  fețe de masă

paharele cu vin

evident și eu

mă aflu!

mă aflu în treabă cu primăvara asta

ce să fac

 mi-a înflorit deodată în minte

le spun iubindu-le mâinile cerneluite

nu degeaba nu în van v-au fost trimise

mâinile astea

și apele mi-au invadat irisul

când paharele nici măcar nu apucaseră a se ridica

de pe carourile unei  fețe de masă

iar asta era de admirat

 

 

Nemuritorii  poetului

 

i-am spus într-o zi la o cafea prietenului meu poetul

tot ce vine din tine ca și din mine sunt lucrurile care ne împlinesc

spațiul interior al obârșiei noastre

de aceea crezi tu că ești nemuritor precum sean connery

desigur nu este nicio aluzie la peliculă sau o anecdotă poetică de prost gust

însă prin felul lucrurilor la care suntem zi de zi supușii unei noi iubiri

a globalizării sentimentelor

adunate cum stau ele între femeie și bărbat

vorbele mi se par străine de facerea noastră ca poeți

și  iar desigur nu avem niciun sens pe acest pământ

ca femeie și bărbat

însă poeții vezi tu prietene

întrebările noastre izvoare de înțelepciune sunt

cu  grădinile suspendate cu zidul nostru chinezesc

pentru noi destinul de poet e măsurat în ani lumină

precum la steaua unui mare mare poet identificat și după moartea luminii

apoi suflul ăsta viu din care suntem  moșmondiți

 veșnici în ale noastre simțiri

uite dragul meu poet și draga mea cafea

vă beau cu poftă și nu mă mai satur de viață

Noi suntem ce nu suntem

 

Doamne poți să mă cerți tu cât vrei

că uneori minte nu am

și nici la cap nu-mi vine

însă tot Doamne mai știi că am luciditate pentru semenii tăi

că sunt în toate facultățile mintale când nu fac poezie

mărturisesc am rău de înălțime și avioanele sosesc cu întârziere

pe aeroportul meu dar sunt eu vinovată?

vezi bine am ajuns într-un punct pe care dacă pun degetul

mă doare Doamne

mă doare până la coastă

de ce mi-ai făcut coastă și mai cu seamă de ce m-ai trimis aici

ca să fac poezie când știi bine că ea nu există decât în mintea

semenilor tăi

aici se trăiește din amintiri din altă viață

și nu mai știm dacă tu chiar trăiești acolo

sau dacă o persoană Lazăr o fi trecut pe la noi

că nu mi s-a arătat niciodată mulțumit de salvarea lui de la moarte

Marile iubiri

 

am scris o seamă de poezii proaste

despre suflete și alte chestii

m-am gândit adesea la nemurirea sufletului și la alte chestii

și nu am ce să vă spun ca să vă liniștesc setea de cunoaștere

am sucombat în suflet și el nu mi-a dat o cafea

că nu are că viața e tristă

și a început

că iubirea e legată de suflet

că băutura întunecă mintea

și de aici poezia

că nu credem în el destul și nu-i  dăm ofrandă

adică iubire

adică orbire adică durere

de unde i-am spus

pe mine nu mă interesează nemurirea sufletului și alte chestii

nici marile iubiri nici marile războaie

când și cum s-a murit de-alungul timpului

pe mine mă interesează dacă azi am iubit un om

el să nu mă certe

 

[Vatra, nr. 12/2015]

Poeme de Liviu Antonesei, Mariana Codruț, Monica Rohan, Igor Ursenco și Teo Cabel

Liviu ANTONESEI

Antonesei (1)

Din „Povești filosofice cretane din A. D. 2015”

 

 

 Insula mea

M-a primit ca o iubită nărăvașă, cu soarele-n flăcări

ieșind de sub norii plumburii, împinși

de vîntul dimineții dinspre vîrfurile munților

înspre marea în trufașa ei răscoală –

valuri înspumate izbind ca un bici stîncile multicolore…

Începe lungul drum al îmblînzirii scorpiei –

și la capătul său, altă plecare, altă despărțire.

Violentă, cumplită, dar poate mai calmă.

E un mare noroc să nu călătorești neînsoțit!

E o ca o pavăză de azbest, ca o armură invizibilă.

Ridicați matrozi mîndrele noastre flamuri!

 

Un poet liber

Un poet liber pe insula lui liberă,

cu flamura alb-albastră fluturînd

precum în cer, așa și pre pămînt,

pe tricoul lui ce va pătrunde dincolo de piele,

dincolo de lumea aceasta dantelărită

în piatră de apa nebună de la începuturi –

dincolo de toate lumile posibile.

Un poet liber nu e întrutotul liber

cîtă vreme e dependent de atenție,

fie și numai de atenția ei!

Cameristele ciripesc dincolo de ușa balconului

mai gureșe decît vrăbiile locului.

 

Scena balconului. O fabulă

Din pragul dimineții, poate de dinaintea trezirii,

scena obsesivă, scena obsedantă a balconului –

dar nu cea cunoscută de toți!

Una proapătă, de ieri, din amurgul de foc –

fulgerătoare și plină de sens ca un act de donație

către celălalt sine. Mereu și mereu, celălalt

este un efect al sinelui nostru. Sau este și asta!

De undeva din memorie, un cimitir de la Nord

și parfumul unei magnolii uriașe, dar de aici,

de undeva din stînga – sau dreapta? – hotelului.

Memoria e uneori generoasă, reunește ceea ce e

departe în spațiu și timp, imagini, extaze,

în minunatul sentiment al abandonului.

Și soarele a urcat la trei sulițe pe cer!

 

Klaus Elsberg

Zburător fără voie cale de nouă etaje,

o pată enormă de sînge pe asfalt.

Așa cum mai tîrziu, roșcovanul Rolf,

de bună voie și nesilit de nimeni

a plecat în eterna sa logodnă…

Zi după zi, Cercul Poeților Dispăruți

sporește. Ca și cel al călăilor –

cu voie sau fără voie, de o cruzime

nemăsurată sau blînzi ca niște căprioare

văzute cîndva la intrarea în podișul de aici…

De ce acum, de ce aici, pe aceste calme

și aspre tărîmuri, acest gînd? Cînd soarele

nici măcar nu se arată. E o dimineață

născîndă, o zi în auroră, poate e vremea

propice unui asemenea gînd…

Și mai departe, gîndul că poezia nu arde,

nu e combustibilă și cel simetric, al

călătoriei călăilor spre desăvîrșita uitare

Dinspre munți, despre sărata mare,

se anunță un nou răsărit.

 

Autism…

O stare de absență, de distanțare,

aici pe insula mea pentru stările bune –

un fel de autism în granița normalului –

obiecte de care mă lovesc fără voie,

închis ca într-o carapace. Comunic

doar prin priviri leneșe și gesturi ușoare,

ca și cum cuvintele ar presupune

un efort peste puterile mele…

Și totul din jur ajunge la mine

ca printr-un perete gros de sticlă,

o sticlă limpede și moale

care estompează sunetele lumii.

Și ea, care este aici și care nu este.

Din cercul percepțiilor diminuate,

O văd ca și cum ar fi la mii de ani

lumină depărtare. Și asta provoacă

un nod dureros în fundul gurii,

o sufocare catifelată…

 

Am fost o dată…

Am fost o dată ca niciodată un băiat

în pantaloni albaștri de doc și o cămașă albă,

de parcă grec m-aș fi trezit de la bun început –

dar mai singur ca astăzi și perfect izolat

nu cred să fi fost nici atunci, nici altădată.

Dacă las la o parte insula mea zdrențuită,

Înfiptă ca un topor în carnea acestei mări primitoare…

O lungă plimbare de seară, de noapte

pe bulevardul central, cu întoarcerea

pe aglomerata faleză – sute, mii de ființe

în taverne și pe terase flecărind

în toate limbile pămîntului, explodînd

la marcarea unui gol pe ecranele uriașe.

Lumini prea puternice, stroboscoape,

ecrane mișcînd colorate și de undeva

foșnetul estompat al mării dintîi…

Apoi, într-un colț ascuns al portului,

cu sticla de vin roșu și aspru alături,

cu țigara lipită etanș de buze…

Însoțit, dar atît de perfect singur.

De ieri, de două zile, de acum patru mii de ani,

Dintotdeauna.

 

 

 

Exilul și insula

De după coamele munților aspri,

se ridică altă dimineață purpurie,

forfota își exhibă primele semne –

mi-o pot imagina sub cîmpia de bumbac,

alungînd umbrele grele ale somnului.

Azi, e ziua comemorării – mîine

o pasăre de metal ne va duce în Nord,

departe de casă. Va începe

lungul exil al fiecărui an…

Și dintre toate, ziua aceasta va bîntui

prin mințile noastre, prin trupuri.

Detest plecările, despărțirile,

detest plecarea de aici, de pe insulă.

Va fi o zi lungă și plină, să ne bîntuie

memoria cale de un an nesfîrșit.

Detest cu putere exilul!

24 august – 7 septembrie 2015, Hersonissos, Heraklion, Sissi

***

Mariana CODRUȚ

SANYO DIGITAL CAMERA

 

în rest, totul e bine

câteodată, scot mâna pe fereastră

ca de sub iarbă,

semne să fac spre trenul

în chiote trecând călare pe orizont.

la răstimpuri, cuvinte simple

mi se desprind din gât

şi doar plasa lor roşie,

placenta asta maternă

mă apără de cădere…

în rest, totul e bine – chiar dacă,

strângându-mi tâmplele-n palme,

simt sângele rostogolind în viteză

prin puzderia drumurilor de sub piele

un cap cu doi ochi plini de dispreţ.

arc voltaic

 

ştiu bine: în România

mersul contra curentului

şi însingurarea voită sunt

doi poli ai morţii sociale.

printre ei ţâşneşte însă

libertatea mea –

scânteietor arc voltaic.

 

cum curge ploaia

ascult darabana ploii pe blocuri, francheţea ei pură. francheţea ei absurdă într-o ţară unde până şi moartea e un politician: nu-i pasă de aparenţe, nici de ce se ascunde sub ele, un singur ţel pompându-i sângele-n inimă – să învingă.

cum curge ploaia într-o ţară de politicieni, un teatru în care personajelor de prim-plan le-au luat locul maimuţele cu funduri roşii… că-i iarnă, că-i vară, fug maimuţele de lumină: jos, în cuibul şobolanilor. sus, în podul cu molii drogate de aburi de făină. dar teamă n-au: steaguri ale dezastrului, pe acoperişuri flutură pieile nobile puse pe beţe.

juni români,

care au de partea lor teoremele învăţate în şcoli regale în timp ce părinţii lor le-au învăţat în frig, pe întuneric şi cu vărguţa peste degete; care au de partea lor jocurile iubirii deprinse pe plajele lumii, în timp ce părinţii le-au învăţat sub pături, pe furiş, să nu le audă partidul chiotul orgasmului; care au de partea lor toate personajele, goale-goluţe, în timp ce părinţii le-au smuls pe ascuns dintre croşete; care au de partea lor bărbile şi mustăţile à la Beatles, fără teama ca tovarăşul responsabil cu decenţa să le radă cum li se întâmpla părinţilor; care au de partea lor libertatea de a da cu căciula în câini, de a şuiera în biserică, de a spune nu, în timp ce părinţii trebuiau să spună mereu da, ştergându-şi scuipatul de pe faţă,

ăşti juni români, frumoşi, deştepţi şi liberi, au nostalgii după vremea părinţilor lor.

libertatea noastră aurie

libertatea noastră postrevoluţionară e aurie. şi duhneşte ca lada cu mălai uitată-n pod în care şobolanca fată mulţi pui. libertatea noastră aurie ne iubeşte mult. nu contează că iubirea ei reneagă tot ce o poate exila din pământurile romantice şi ignoră tot ce o poate coborî din cerurile abstracte – noi suntem fericiţi.

***

Monica ROHAN

????????????????????????????????????

 

Călătorind

În cașeta de melasă

tău adânc ochiu-și desface

se deschide, adumbrită

pleoapa lumilor, vorace,

              să ne-nghită.

Nu te teme! Iezeru-i iluzia unde mă scufund

și respir vocalele laolaltă cu ploaia

              din raiul duminicii

merg mai adânc peste șinele încinse

                           de dogoarea

                           tălpilor mele

           carne vie răzuită în colții

                           cuvintelor călătoare

În căsuța de melasă gara mică își smulge inima

     și șuieră de dor

     și scrijelește dulci cântări

peste pereții umbrei, tremurători

Tu nu lua seama la bocetul inimii sale

sapă-nainte, tu nu ești prada ispitei,

         taie precis o copcă rotundă

         în gheața sângerândă

forează gang înțelept în muntele acestor nelămurite plecări.

 

Real                    

 

Am privit, prin golul cuvintelor,

        orbitele desfundate ale orașului meu subteran

unde forfotesc larvele, bulbii zambilelor bleumarin,

crinii și pietrișul Timișului

Prin lanul de sârmă ghimpată

        am zburat, cu sufletul visător subțiat

Fâșii din realitatea poeziilor mele

                fumegă

           agățate de vânt –

Prin sârma ghimpată a memoriei

trece dimineața cu picioare de rouă

         până la genunchi verde

         și aproape imponderabilă

în transparența cuvintelor luminoase

topite în dreptul  adevărului cu sâmburi de foc

Trandafirul din creștet se rotește azvârlind

                    mii și mii de petale

miliarde de lacrimi luminiscente

pe câmpul netulburat al vederii dintâi

Și din nou am privit, cu luare-aminte,

lumea „reală” surpată în golul dintre cuvinte.

 

            Ademeniri

 

Ca un scai negru zgârie încheieturile mele

                  și se agață de tivul fiecărei zile

cheagul sângelui înnegrit e o ancoră cu miriapode cârlige

așa se arată omniprezenta

      în cina surâsului apus, și-n sarea dimineții

ea se tânguie dulceag și grețos

         dulce îngrețoșat este bocetul ei

care unge obloanele și odăile se deschid

                  înaintea nopții eterne

așa se arată Moartea, numele ei nu mă

                   cutremură, nici odihnește

globul păpădiei cât botoșeii pisoiului

           peste pământul reavăn

           și peste pielea albastră a cerului

îmi este la fel de aproape

lovește egal, în aceeași inimă

umple cu sânge călduț jumătatea voioasă,

afluentul de mătase al fluviului înghețat…

 

            Armură

 

În pielea ta m-am învelit,

armură din pielea ta mi-am croit,

adăpostitu-m-am în tine, moarte,

de nu mă mai recunoști

dar să știi: nu mi-e bine

oboseala mea surpă înlăuntrul sticlos

oboseala sapă galerii prin ruine

mă trezesc, iar și iar,

într-un tunel nesfârșit de oglinzi

unde nu-i chip de ieșire-n afară

neostenito, oare nu ațipești vreodată

măcar cât să-mi pot lepăda haina ta?

 

               ZIC / ZAC

 

Zic că zac

drept zic

zac în odaia

cu priveliști

zilele nopțile

toate-s la fel

plantele susură

cresc susurând

zilnic și noptic retez

șușotelile verzi

seva lor luminoasă

se-ncheagă la loc

Drept zac

prin tălpi urcă spre creștet

frunzișul din care

cântătoarele zburătoare-or zbura

în desmărginită priveliște

Zic din nou:

zac în spirala unei cochilii

unde clipocind marea

lovește ușor din palmele-i răcoroase

tic tac… zig zag…

ceasul cosmic regenerează

zic zac… tic tac…

 

              Arca

 

Într-o liniște mare începuse lentoarea

fulgii orașului se cojeau de pe trupul păsării uriașe

se desprindeau agale din privirile dansatorilor osteniți

apele cerului scăldau duminici tihnite

                      asemeni zeppelinelor

                      împăcate plutind

           printre norișori muzicali,

           plauri înfloriți,

nuferi din care se va scutura luminoasă ploaia.

Sosise ziua aceea fără nume

           ca o fereastră goală în calendar

și ne-am adunat toți cei rămași

               în dreptul ferestrei

și ne-am aruncat sufletele prin rana ei

uimindu-ne de atâta blândețe

și calmă înțelepciune în plutirea lor deplin fericită.

Într-o pace fără de margini

          începuse dimineața

soarele nou era ochiul ei răcoros

revărsat peste slava cetății…

 

Înnămoliri

 

Iată-i! Stăruitori, genunchii însângerați ai binelui

ca o casă de pâine rămasă-n privirea cerului

dospind parfumul primilor zori.

Pe aici am trecut cu inima sălbăticită și vie

mușcând smoc de aer crud.

Acum iarba mucegăiește și stă în calea

convoaielor de vorbe scrâșnite,

verdele fraged cândva

se-ntinde păstos înspre mlaștina democratică.

Teamă mi-e deseori când zăresc galeș lucind

viclenia aceluia zornăitor, în colan diafan

atârnat la gâtul adolescenților visători.

Discursul curge gros și neșovăielnic

sporind albia de smoală

unde nu se vor mai scălda conceptele limpezi, unde

pentru vecie va putrezi rădăcina iubirii.

(Nuferi de păcură înspre cer s-ar aprinde cerându-și iertare?)

Genunchii arși ai binelui

stăruie vrednici

în lumina de-odinioară.

 

            Rugăciune imperativă      (Să nu…!)

Să nu-mi piară auzul întâi

prin stufărișul unde pândește țiuind

respirația cu bronhii labirintice,

                aspiratoare de var

                în metropola crinilor.

Deschid sertarele și se revarsă muzici

precum aș atinge nervii unui pian

cu terminațiile în fibra sensibilă

     din țeasta universului.

Să nu-mi rănească văzul auzului

                de atâta arsură

     să nu întunece închipuirea lucidă

     în care dansul sunetului pur

zămislește fără-de-moartea…

 

 

***

Igor URSENCO

igor-ursenco

 

 „poɘtic incorəct”

(ciclu de poeme)

 

Poem scris după Auschwitz1

Doar rubricile de cancan scrise direct

în esperanto vor îndrăzni să relateze

în acea vreme cum Brigitte Bardot a ajuns

să adopte finalmente

un animăluț sintetic Nauga2. Fața sa

elastică și necoșuroasă precum petele

enigmatice de pe lună, în caz

de nefericire3 îți va spune

o poveste de dragoste

neîmpărtășită sau va ascunde o crimă

ratată: un crîmpei plauzibil

dintr-o viitoare Istorie

a Extratereștrilor. La moartea

mea un Monstru Sacru

Nauga Uriaș va fi găsit înghețat bocnă

cu globul pămîntesc nedigerat

în stomacul său insațiabil

din policlorură de vinil

E.ON Gaz4 vs Akademia lui Platon5

aștept

de multă vreme ca producătorii de materiale

de construcție să facă un clip

de publicitate cu singura replică posibil

imaginabilă: „Pentru o Soartă

cu final fericit, lui Icar și Dedalus le-a lipsit

exact adezivul nostru

marca X”! Ba chiar „Comunică

sau mori” nu e deloc o exagerare

de piar modernă. Cine să-i mai explice cititorului

din antichitate și consumatorului

de artă nesatisfăcut de azi

cruzimea

neîntemeiată față de site-urile

culturale lăsate în paragină și conturile

de autor în viață

abandonate pe rețelele de socializare

publică. Mi-e frică

de instalația artistică unde vizitatorii sunt

șpreiați gratis cu gazele rămase nefolosite

la Auschwitz, așa cum știe cel mai bine

să se răzbune

un Fan Club profesionist

pe Eroul său idolatrizat înainte de vreme

Poșta Română

Nu poți lăsa toate cele

cinci „Scrisori” ale poetului

Eminescu pe mîna curierilor

privați zonali. Văzîndu-i înarmați

pînă în dinți cu pachete ambalate suspect

de grijuliu și dubițe

performante cît să poată declanșa războaie

regionale fulger, sunt sigur

că nici măcar pictorul Victor Brauner6 nu le-ar fi

încredințat transportarea ochiului

personal pierdut definitiv într-o încăierare

suprarealistă. De lingurița

de argint primită de la prietenul

său de cataramă Samuel

Beckett nu mai zic. La acest gen

de transport nu au trecere nici măcar

telegramele scurte în așteptarea

lui Godot. Cultura personală se decantează

mai dureros decît un ciclu

gonadic cu voie de la Primărie. E mult

mai înțelept să te încrezi agentului

coloanei a cincea7 ca unui sol

psihopomp8 ideal. Recunosc în bătrînul

factor poștal pe inginerul sufletelor

moarte pe care tot nu reușea

să le găsească detectivul Gogol, pămîntean

autodidact și el

 

 

United Collors Of Benettton

Doar cerneala neagră îmbibată pînă la sînge

pe amprente e singura mărturie incriminatorie

a legăturilor dintre poeți și condamnații

de drept comun. Ea leagă cu un fir

de catgut transparent părțile rușinoase

ale naturii necucerite decît prin forța

minții. Poetul, chiar și în postmodernitate, se

clasicizează imediat ce e declarat mort

de-a binelea: avuția sa e dată

de suflet celor săraci

cu duhul. Interlopului nu îi rămîne

decît să fie vizionarul care prevăzător ia cu sine

în sicriul de aur dotat cu aer

condiționat neapărat un celular touchscreen

cu sim triplu și conexiune

omniwireless. Speranța tehnologiilor de ultimă oră

se menține constant în marja intangibilă

a Trinității. Toți poeții

basarabeni9 care au refuzat să iasă

din „Mantaua” lui Nicolai Gogol10 și

din „Cămășile” lui Grigore Vieru11,

au trebuit să își plătească propria

cezariană în avans, folosind

spațiul și timpul rămas

exact cît le-ar fi luat robilor eleni să curețe

unica pelerină a lui Epaminondas12

_________________

1 „Se mai poate scrie poezie după Auschwitz”? Întrebare retorică avansată în contextul holocaustului european de către flozoful culturii Theodor Adorno, care lansează critici dure în adresa idealismului hegelian și a existențialismului francez, considerate a fi matrici ale „culturii industriale” alienatoare

 

2 Brand de piele artificială în industria americană a capitonării (compozit din stofă de tricot acoperit cu clorură de polivinil, PVC). Campania de marketing din anii 1960 a transformat păpușile Nauga™ într-un fetiș al mitologiei urbane

 

3 Numele omonim al filmului „En cas de malheur”, avînd-o ca protagonistă pe Brigitte Bardot, fostă actriță, cîntăreață și model playboy, actualmente unul dintre activiștii cei mai vocali pentru protecția animalelor, intervenind inclusiv financiar în disputa națională privind soarta cîinilor vagabonzi din București (2013)

 

4 Companie monopolistă de distribuție a gazului pe teritoriul României

 

5 Școală filozofică înființată de idealistul Platon; ◊ (slang interlop) cazier de recidivist

 

6 Legenda spune că, imediat după faimoasa serie picturală pe tema mutilărilor oculare, acesta și-ar fi pierdut propriul ochi într-o cafenea pariziană

 

7Titulatura agenturii (în perioada războiului civil spaniol, preluată alternativ de toate regimurile politice) pentru a califica spionii, teroriștii, diversioniștii, sabotorii, provocatorii și agenții de influență

 

8Creatură (ființă, spirit ori animal) care ghidează în condiții de siguranță sufletele morților  sau ale nou-născuților; ◊ (în psihologia jungiană) intermediari între conștient și inconștient

 

9Basarabia e, simultan, spațiu cultural bilingval (româno-rus), heterotopie fanariotă, insulă a latinității în spațiul slav, cap de pod ideologic între Vest și Est și, nu în ultimul rînd, avanpost geostrategic pentru vectorul transatlantic

 

10 Scriitorul Fiodor Dostoievski despre „anxietatea influenței” (Harold Bloom) exercitată de înaintașul său literar asupra generațiilor tinere rusofone

 

11 Referindu-se la textul omonim reprezentativ al poetului șaicezist, criticul Eugen Lungu strămută metafora dostoievskiană pe tărîm cultural basarabean

 

12 Spartanul Epaminondas (circa 418-362 a. Chr.) a rămas în memoria comunității tebane ca filosof ce a propovăduit ascetismul colectiv; ◊ Prototip al frățiilor informale moderne (inclusiv animatori sociali, cluburi de weekend, cenacluri poetice, grupări interlope etc.)

 

 

***

 

Teo CABEL

teo cabel foto

 

Dialog despre  ea

Printre umbre fără aripi, aprinse din cer,

Dincolo de fereastra deschisă,

Caută cu privirea

În frunzele dimineții.

Zidul zilei se ridica peste noapte.

Un vârf de suliță, rupt din alte vremuri,

Rătăcit în pașii timpului,

Îl  împunge în tâmplă, în  respirație, în ochi

Flămând de scara lui Iacov.

În zidul zilei apar primele ferestre, ochii ei.

Prin ferestre, marea, ea.

Țărmul mării tot ea.

La masa rotundă, față în față,

El și cuvintele.

Insomnie

Eu Adam, tu Evă

Fără niciun șarpe?

Soare într-o rână, cu picioarele în copaci,

Noapte, cu luni bete de  mirosul teilor,

Negăsindu-și locul pe orbită.

Culoare lungi fără culoare,

Torent zgomotos,

Scările se derulează ca un mosor

Nu se-nfundă în nicio ușă

În niciun hău.

Filmul se rupe: am adormit!

Am adormit? Deci nu dorm

Atunci se deschide gura monstrului

Pe una din măsele, resturi de univers.

Deschid un ochi

Să mă agăț de malul prezentului.

Mișc un deget de la picior

Aha, zic.

Închid ochiul, un punct

Se rostogolește pe scări interminabile

Devine ochi.

NU!

Nu sună ceasul!

Mă dau jos și îl opresc,

Să doarmă liniștit în tic-tac-ul său.

O rază lovește ochiul ca o daltă

Tablouri căzute, secundele, pe scări,

Nu se suprapun peste niciun petec de prezent.

În prezentul acesta nu sunt Adam, nu ești Eva

Cădem mereu din rostogolirea nopților

În cascada zorilor.

La gura sobei

 

Poeziile iernii

Viscol topit

În flacăra sobei,

Mângâieri suspinate

Între pulpele nopții,

O ie de săruturi

Cămașa de noapte a sânilor.

Taina este între mine și tine,

Celelalte ard

În propriul lor viscol.

Aniversare

Draga mea, și azi

Mânușile albe, de dantelă,  ale ochilor tăi

Îmi aranjează papionul privirii,

Îmbrăcate în smoking.

Isaia dănțuiește lângă noi

Aurind  inelarele.

Ai construit, în tăcere,

Din ochii tăi până în ochii mei

Un pod

Ca Apollodor din Damasc.

Pe urmă ai trimis un zâmbet…

 

Stare

Dinții strălucesc de pofta luminii

Debarcată din fereastră

Ochii gata să muște din carnea zilei

Ca dintr-o piersică  zemoasă

Papilele înebunesc când dau de gustul dimineții

În paharul palmei curge

Mângâierea coaptă în pulpa nopții,

În sânul tăcerii.

Țipăt de lebădă

Pe oglinda ochilor tăi

Face din zâmbet un mers elegant de felină

Bună dimineața!

Savurezi o amintire de acum zece ani

Eu plantez un pui de amintire pentru următorii

                                                            Zece ani.

Îmi ascut creionul de mers pe jos

Cordul măsoară ritmul zilei

Până unde apune soarele

După ultima literă a sfântului de azi.

( în calendar Maria Magdalena)

Dinții strălucesc de pofta lunii.

O felie de lămâie

La ceaiul de vârstă încă verde;

Îl beau cu înghițituri mici înainte de

                                       Noapte bună!

Nu știu cum este în Rai

De Iad mă spăl în fiecare zi.

Mioritică

Câinele s-a pus de-a lătratul, în poartă.

Nicio stea nu a rămas nenumită

De ochii lui

Ce se loveau între urechi

De sclipirile lor efemere.

Nici zorii nu l-au mângâiat.

Poarta se mărise

Ca o intrare în cer și el

Tot mai lătra la stele, de parcă

Le băga pe ultimele în țarcul zilei.

Cafea cu aromă de toamnă

Frunzele salciei,

Un vals imperfect,

Peste ceașca de cafea.

Doar umbrele lor

Se afundă în aburul, albastru,

Înserării reci.

Se aude, chitară dezacordată,

Un greier,

Norii, pudra plumbuită, fond de ten,

Lui septembrie

Și

Uitarea

În vânt.

Ultima gură

S-a răcit.

Umbrele frunzelor

Ard într-un cer unde

Ochiul nu pătrunde.

Toate zilele trecute

Sunt semințe

Nu frunze.

Dulcineea

Nici nu știa aceasta creionul său,

Nărăvașa lance, coif de Don Quijote,

Când căuta înfrigurat castelul,

Rătăcind în cartierul de rulote.

Nici nu știa că vânează, între

Coperte cartonate, morile de vânt,

Alerga pe câmpia paginii,

Ritmul  verde, iarba, din visul său tânt.

O, Dulcineea, imagine de voal!

Umbră furișată candid în lumină.

Sancho Panza, dezertat ca înger,

Caută în plumb aripa de-albină.

(din volumul în pregătire „Labirintul clipei”)

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]

Poeme de Laura Dan, Medeea Iancu, Elena Dulgheru, Ofelia Prodan și Mihok Tamas

Laura DAN

 laura-dan

 

Dacă întrebi ce e liniştea

dacă întrebi

ţi-aş spune că e acel moment în care

el îşi trece mâna prin părul meu

dacă întrebi

bunica îţi va arăta florile din grădină

va lua din bibliotecă

albumul cu pozele de familie

va scoate din buzunar pachetul preferat de ţigări

şi îl va aşeza cât mai aproape de tine

dacă întrebi

bunicul ţi-o va arăta pe bunica

apoi ţi-ar spune că liniştea

e bătrâna aceea care hrăneşte porumbeii

nu şi-au vorbit niciodată

dar ţi-ar putea desena casa pe care ea şi-o doreşte

vecinul ţi-ar vorbi despre plimbările prin pădure

şi despre păsările ce se aşează pe umărul lui

iar dacă l-ai întreba pe el, ţi-ar spune:

eu privesc părul ei.

Început de septembrie

acelaşi vis la nesfârşit
cuiburi pline cu apă
deasupra lor păsări rotindu-se

desfac aripile
zbor deasupra unui oraş care nu e acolo

mă mişc haotic
asta ştiu să fac cel mai bine
dar lucrurile pe care le facem cel mai bine
ne sperie

dimineaţa în gând îţi povestesc visul

‘atât de multă apă atât de aproape de casă’

nu ai cum să-nţelegi
în visele tale nu apar niciodată:
spaima

păsările
singurătatea

eu sunt în locul în care

lucrurile se ridică în aer

apoi cad pe podea cu mine.

atât de singură atât de aproape de casă.

 

 

Reconfigurare

ia o foaie

desenează un arbore

pe crengile lui fă nişte cercuri mici

aşează-ţi în ele părinţii

bunicii

fraţii şi surorile

acum îndepărtează foaia şi priveşte

trecutul e un vânător nerăbdător

‘orice ascunzătoare e o mărturisire’

traversează pădurea

desenează alt arbore

ţine minte ceva din ce ai citit

ceva ce îţi va fi de folos.

Universuri paralele.

Colţurile gurii îi erau ridicate

perfect simetric

îmi spunea că îl fac să râdă

ceea ce auzeam

semăna cu sunetele

maşinii de spălat.

Cu puţină tandreţe

doar aşa vei ieşi din liniştea asta apăsătoare

la început, mişcările tale vor fi nesigure

va fi nevoie de încercări repetate

noaptea, visele îţi vor aminti:

erai singură

alergai pe un deal

nişte bărbaţi ţi-au ieşit furioşi în cale

te-ai ascuns după un copac

în momentul următor a început să plouă

te trezeşti, simţi umezeala pe piele

dar nu-ţi fie frică, scufundă-te înapoi în somn

pentru că, ştii deja asta,

în timp ce dormi

lucrurile capătă alte sensuri.

şi, iată, dimineaţa ţi se aduc haine curate

la geam ţi se aşează perdele

şi ţi se lasă pantofi noi la intrare

răzbate până la tine muzica unui patefon

în cămaşă de noapte te ridici din pat şi dansezi

deschizi larg uşa

simţi razele soarelui pe chip

îţi închipui că razele acestea
sunt mâinile unui bărbat îndrăgostit care
îţi mângâie faţa

cu puţină tandreţe

doar aşa ziua asta nu se va termina niciodată.

surâzi. ai ochii în lacrimi.

poate aşa arată

bucuria copiilor surdo-muţi care

descoperă pentru prima oară

conversaţia prin semne.

***

 

Medeea IANCU

 medeea

 

Două poeme

STELE SOLZOASE-n gura mea.

Îngaimă, îngaimă

Sîngerînd.

Atîta uitare, atîta

Uitare, o ia-nainte,

Te-neacă, oxidabilă fire!

Ca fumul de toamnă

Ard, înflorită, veştedă,

Veştedă, înflorită–

Şi mintea, cu sperietorile ei

Cereşti, gîfîie deasupra

Acestui trup, zeama de crini a unui

Sfînt–

Înflorită, veştedă,

Veştedă, înflorită ard

Cu mintea-mi destrămată, ponosită

Flanelă.

* * *

ŢARA mea este biopsia de pe gîtul

Meu. O artă furişată-n scorbura ochilor

Mei. Zarva vreascurilor, lîna-ndesată sub

Piele, umbrişul care sunt, răcorind, răcorind,

Despart limbajul de ţară.

A atinge, vulnerabilitate condamnată!

A vorbi, crimă abominabilă!

A fi, rădăcină spurcată!

Împresurînd mintea, creneluri ghimpate,

– care mînă se-ntinde, care mînă e

Curată?

Să ai răbdare, să ai răbdare,

Şuruburile te vor odihni,

Şuruburile te vor odihni–

Cineva va pune răul drept artă,

Cineva va pune mereu răul drept

Artă–

MÎNA ARE CONŞTIINŢĂ,

Mîna are conştiinţă.

 

***

 

Elena DULGHERU

elena dulgheru 

 

Tînărul salahor

Între dealurile însorite, fabrica asta e singura care mai lucrează.

E pauza de masă, ora la care ies muncitorii.

Eşti în cantina cu geamuri mari, sprijinită de o fereastră. Aştepţi.

Şi iată-i cum ies din hală, în salopetele lor albastre, în lumina fosforescentă a sălii de mese.

Te fixează de departe cu privirea: foarte tînăr, blond-spălăcit, puţin roşcat

şi are o salopetă albastră, la fel ca toţi ceilalţi.

Şi tu îl priveşti cu aceiaşi ochi mari

şi aproape nu observi că are un defect la picior,

ba chiar şchiopătează.

E atît de tînăr! Se-ndreaptă spre tine prin sala aglomerată.

Pupilele ţi se dilată puţin, dar nu apucaţi să vă vorbiţi,

că pauza se termină şi toţi muncitorii reintră în schimb.

Uşa metalică a halei se închide, greoaie, în urma lor.

Nu-ţi rămîne decît să aştepţi în cantina de-acum pustie, luminată de soarele după-amiezii.

Îţi îndrepţi rochia albă cu flori, evazată − un model şaizecist,

din cele pe care încă le mai poartă fetele din valea asta a Dîmboviţei

la prima întîlnire. Orele trec.

Iată şi ultimele raze ale după-amiezii.

Un pătrat alb, vertical, ca o faţă de masă, ţi se strecoară în inimă.

Aerul auriu, venit de la frunzele copacilor din jur, inundă cantina. Şi înţelegi că-l iubeşti.

Sună, în sfîrşit, de ieşirea din schimb.

Şi iată-i cum ies, muncitorii, şi iarăşi se face forfotă

şi în forfotă el, şchiopătînd.

E atît de alb şi de proaspăt aerul

pe care îl poartă pe piept!

Te ia de mînă şi, iată, ieşiţi. Soarele v-a aşteptat,

e încă sfîrşit de după-amiază.

Un pătrat alb, vertical, cu un alt pătrat alb, vertical, ca două mari feţe de masă,

ţinîndu-se de mînă. Iubeşti!

Trenul-mocăniţă vă aşteaptă, cu vagoane colorate, ca de copii,

să vă poarte printre dealuri, în poienile toamnei.

Acolo urmează să vă spuneţi, aşternute pe două mari feţe de masă,

acele cuvinte.

 

Un sîn prearotund

Uite-o pe fata asta care, de supărare şi prea mult plîns,

a cerut luna de pe cer

şi Tu i-ai dat-o.

Uite-o cum umblă acum de colo-colo cu luna în braţe,

ca o tigaie galbenă, neştiind ce să facă cu ea.

Şi Tu transformi atunci luna într-o piersică mare

şi i-o aşezi între sîni, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.

Nemărginit de blîndă, piersica se face şi mai mare şi iar mai mare şi mai transparentă

Şi îi cuprinde fetei plămînii şi umerii şi gîtul, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.

Şi tot mai mare şi mai transparentă se face,

ca un balon pufos de săpun, ca un sîn suspendat, stratosferic,

ce o cuprinde cu totul,

într-un aer al mirării depline,

Cînd lacrimile toate s-au uscat

şi uiţi ce-a fost şi doar spui că-ţi e bine.

Între cer şi pămînt suspendată, în sînul luminii depline,

ce-i mai cald decît luna cerească şi mult mai rotund,

Fata mirată întreabă tăcerea:

„Doamne, atît de mare să-Ţi fie iubirea?”

Labiile se întreabă

– Alb peste alb −

Labiile se arcuiesc ca două sprîncene,

întrebîndu-se: Cum?

Vîntul iconic poartă sărutul

între două ape

În cetatea asta de jad

Înalţă-Te Tu!

Lumina verde irigă

Cea mai întunecată grădină

Fosforescenţele nopţii îşi pierd greutatea

şi orice gust de pămînt

Acum şi aici şi oricînd.

Labiile se întreabă grăbite

asupra vîntului serii

Cetatea se înalţă pe-al lumii zenit

Şi pier, unduite în flăcări

Ale ei începuturi

Cînd Tu scrijeleşti peste inimi

Crochiul acestui sărut

De lume-nnoită pe piepturi de dor

Fecioara ivită în pragu-nserării

Deprinde verbele verii

Acum; tot mai mult.

Şi scrumul dispare.

O floare

ivită în drum

Rosteşte-ntrebarea: „Rabi!”

Şi scrumul dispare

Acum; tot mai mult

Peste ape

Sărutu-i aproape

Labiile mici, încruntînd din sprîncene,

se-ntreabă

acum

şi Rabi

Şi alb peste alb

O lume întreagă

Cu noul catarg

Porneşte la drum.

 

 

Liftierul

Bătrînul liftier − îl vezi mai mult cu spatele

Trebăluind în atelierul său larg din subsol, care-i serveşte

şi drept locuinţă.

Aici coboară zilnic toate lifturile.

Degetele-i sînt, probabil, încă mînjite de ulei de maşină, dar nu le vezi.

Părul alb, spălăcit, la fel ca fularul cu care-şi înfăşoară strîns şalele,

cam reumatice, peste treningul ieftin.

Te strecori în camera lui, uşor întunecată

– în timpul zilei nu stă nimeni aici,

nici cele două neveste de vîrstă mijlocie,

cu părul colorat cu vopsea roşcată ieftină, pe jumătate ştearsă,

aflate mereu pe fugă. Eşti una din ele.

Te-ntinzi pe patul conjugal să te odihneşti în camera goală,

Cînd cealaltă nevastă te înveleşte, grijulie, cu o veche pătură albastră, uşoară şi moale,

ce te acoperă pînă la gît.

Dar iată, eşti din nou în picioare şi trebuie să pleci.

Aghiotantul liftierului drege pentru tine cabina ruginită de lift:

Ea te va duce la suprafaţă

Din mina asta veche de sare.

Dai roată cu privirea în jur

Şi abia acum observi printre cotloane

podeaua veche de mozaic, ruptă pe alocuri,

Sub care se văd urme de lanuri în soare şi ruinele vii,

forfotind de tineri şi tinere, ale unei ţări scufundate:

– Luminile Daciei, renăscînd de sub ape.

Şi Dacia

Pas cu pas, frumuseţe cu frumuseţe

Iat-o cum creşte această fecioară

Iată şi mirii de lîngă ea

– mirii Tăi

cu inimi blînde şi trupuri voievodale,

Înconjurînd nisipul solar

spre a-şi aşterne frunţile în faţa Ta

şi apoi, îmbrăţişarea frăţească

A inimilor mari, voievodale –

Frumuseţe de frumuseţe,

Spic după spic

şi pas după pas

– Iat-o cum acoperă această ţară

Cu dorul Tău

În frumuseţe de frumuseţe

şi-n dor după dor,

Aşteptîndu-Te.

            Bărbatul acesta

Uitaţi-vă la bărbatul acesta care plînge

Cu cele mai erogene lacrimi din lume!

Pielea măslinie, trasă în sus,

Cu dealuri line şi văi în reflexe albastre

Nu emite vreun sunet şi totuşi…

Aerul vibrant din jurul lui

Plînge în reflexe domoale

În timp ce bătrînii şi tinerii trec pe lîngă el încoace şi-ncolo.

Doar femeile îl observă… femeile.

Fluiere tăcute de bambus

Se înalţă în jurul lui, ca lungi şuvoaie de lacrimi

Sprijinite de cealaltă parte a lumii

Şi femeile…, ah, femeile:

doar ele aleargă pînă de cealaltă parte a lumii,

sărind toate zidurile cu picioarele lor ascuţite,

– chiar şi Marele Zid Chinezesc,

cu înţelepciunea-i gîndită

să ţină pînă la finele lumii −

spre a vedea şi a auzi şi a pipăi

plînsul luminii

al celei mai erogene lumini

de dincolo de capătul lumii:

Lumina plîngînd bărbatul,

Obrazul bărbatului plîngînd lumina

în oftaturi uşoare,

radiate lunar din creştetul lunii şi pînă la tine

şi tu…

şi sărutul…

şi plînsul acesta care întinereşte orice oglindă, aruncînd-o în foc

şi lacrimile ce ne inundă gurile, şi apoi se unesc

cald şi spasmodic

în cea mai contopită strîngere de braţe.

Cucurrucucú paloma, cucurrucucú no llores.

Las piedras jamás, paloma,

¿qué van a saber de amores?

Pergamentul rotund

Mireasa asta care are între coapsele ei

ascunsă o întreagă bibliotecă.

Mirele ia o carte şi o deschide

Şi filele ei singure încep să vorbească

Despre Facerea Lumii, şi Tu…

Şi Mirii ascultă tăcuţi, descoperind

toată liniştea şi vîrtejurile începutului.

Şi Mireasa mai cere o carte

şi Domnul o deschide

şi cartea se face sul circular, îmbrăţişînd

în sînul ei Mirii, ca să o poată citi şi gusta,

în rotunjimea filelor ei, în taina aceleiaşi îmbrăţişări.

Numai să auzi vuietul literelor

Dintr-o tîmplă într-alta

şi dintr-un cer în alt cer,

rostogolindu-se pe caldarîmul sărutului!

Ascultă vuietul literei

Şi lasă-te purtat de potop

Pînă cînd litera se transformă în undă

– că doar atunci te poţi uni cu ea

pentru a deveni şi tu literă, şi ea om,

în dulceaţa unirii,

Desfoliindu-vă unul pe celălalt,

rupînd labirintul celei mai tainice ieroglife

Şi numai atunci, după ce o vei lăsa să se răcească

şi cînd potopul se va opri,

O poţi privi

Ca pe tine însuţi

În tihna liniştii minţii

şi a labirintului despecetluit.

Şi iată, Eşti Tu!

Şi Şeherezada tăcu, închizîndu-şi veşmintele.

Un ε / 2 de surîs (Taina inimii)

Ca un sărut preadeplin

Taina inimii, respirînd în lumină:

Atriul şi ventriculul stîng

cu atriul şi ventriculul drept

îmbrăţişat preadeplin,

mereu ritmic

în cea mai erotică stampă din Kama Sutra.

Sutrele inimii

şi sutra iubirii

Împroşcînd obrajii miraţi ai pămîntului

Cu cea mai stabilă silabă „Sînt”.

„Fiat”-ul inimii, îmbrăţişarea.

Atriul şi ventriculul stîng

Cu atriul şi ventriculul drept

Mereu împreună

şi mereu la un pas despărţite,

Mereu împreună

şi mereu la un pas despărţite

în cea mai erotică îmbrăţişare.

Topite-n eter şi iar ridicîndu-se

Topite-n eter şi iar ridicîndu-se

Şi amînînd, mereu amînînd

– asemenea mării de dimineaţă

fatidicul orgasm

– inima Tatălui.

Sinusoida iubirii

Pulsînd reciproc

în cea mai umilă fiinţă.

Ritmul inimii −

Valea venelor cave

Cu cerul marii aorte

iubindu-se.

Niciodată rotund,

ci două rotunduri nedepline unindu-se, ca doi sori în două treimi de eclipsă

Despărţiţi de un ε / 2 de surîs.

1 + 1 = 3, mereu 3, ca în icoana Treimii, ca în orice sărut

− Aceasta e regula perfecţiunii. Nu poţi omorî un sărut!

Inima continuă să bată

ca în icoana Treimii

Pe mesele chirurgilor miraţi, cînd mănuşile li se contractă de stupoare,

Căci nu poţi omorî un sărut!

Dragele mele artere,

Difuzînd capilar în toate tainele inimii,

Ce-i deschisă în palma-mi.

[Fragment din volumul „Erotico-Apocaliptica. Poeme Din Templul Tatălui”, în curs de apariţie la Editura OPT. ]

***

Ofelia PRODAN

ofelia prodan

 

Notă:

 

Am fost invitată, în 2013, pentru prima dată (şi ultima, până în prezent) într-o tabără de poezie, la Telciu. Un fel de 40238 Tescani, pentru cine a prins-o. Cu optzecişti, nouăzecişti, douămiişti şi chiar post-douămiişti, doar că n-a existat un profesor-coordonator (ca Mircea Cărtărescu), ne-am făcut de cap cum am vrut. Am stat mai mult în camera mea, dar ştiam tot ce se întâmplă. Am fost, atunci, „reporterul în absenţă” al taberei, cum m-a numit Şerban Axinte. Ca orice reporter care se respectă, public astăzi, într-o revistă, acel reportaj din 2013.

 

 

cuibul de viespi

 

(poemele de la Telciu)

 

Riders in the storm

Nea Toderiş dă o biciuşcă în stânga lui Puiu.
Puiu execută graţios o piruetă spre dreapta.
Nea Toderiş dă o biciuşcă în dreapta lui Dinu.
Dinu execută graţios o piruetă spre stânga.
Căruţa oscilează, trepidează şi se desface în două.
Într-o parte stau ciorchine: Tzone, Iova, Doina şi Anca,
în cealaltă Radu, Soviany şi eu.
Ne ţinem straşnic cu mâinile şi picioarele
de marginile de lemn ale jumătăţilor de căruţă.
Tzone strigă extaziat: Vine, vine, Vinea, faceţi loc!
Iova, subversiv: La cuvinte umblaţi şi habar n-aveţi!
Doina, calm: Lasă teoria!
Iar Anca şopteşte sfios: Vă doresc multă împăcare şi lumină!
Jumătatea de căruţă se prăbuşeşte în gol.
Toţi plutesc până în paturile călduroase
din vila lui Vlaşin. De sus, Vlaşin face o poză.
Mai face una. Apoi încă una şi încă una.
Vlaşin e demn şi ceremonios. El face poze demne
şi ceremonioase. Cealaltă jumătate
a căruţei urcă dealul accelerat propulsată numai de Dinu,
calul putere. Radu e calm, senin. Cu pletele în vânt
trage un fum. Soviany îi zice: Dacă ai fi fost,
măi, Radule, cu mine in Arcadia! Radu mai trage un fum,
palmează ţigara şi zâmbeşte. Eu mă aplec
spre Soviany şi tremurând de frig şi de frică silabisesc:
Et in Arcadia ego!

cuibul de viespi

pe masă, în foişor, se lăfăiesc păhărelele
cu vişinată şi afinată. noi roim printre păhărele.
viespile roiesc printre noi. o viespe
se aşază pe un păhărel şi Soviany îi spune
frust: eşti o nenorocită, te dai la mine şi la licoarea mea!
Vlaşin elaborează. după, citeşte. încuviinţăm.
pisica Draculina ne ascultă din Dilecta. se amuză:
sunteţi mici copii, eu l-am văzut pe dracul gol,
voi habar n-aveţi ce-i pielea împieliţatului!
Vlaşin zâmbeşte senin. cu chitara la gât, apare
Şerban. Ioana îl întâmpină. Şerban e pus pe fapte
patriotice. el este entuziasmat, dar entuziasmul
îi scade pe măsură ce ne vede. sorbim din păhărele
şi ne entuziasmăm din nou cu toţii. ne aşteaptă
cina festivă. ne dăm pieile jos şi ne privim.
Draculina râde: măi copii, repede aţi crescut, acum
pot să adorm liniştită, acum sunt pe mâini bune,
sunt în mijlocul cuibului de viespi!

 

scary movie

văcuţa e smucită. se zbânţuie în lanţ, noi
emitem unde paşnice către văcuţă
care rupe lanţul şi cu coarnele înainte se repede
spre noi. suntem extrem de paşnici, apatici.
am putea fi la fel de paşnici şi în faţa
unei turme de bizoni. văcuţa sare
pe măsuţa din foişor, se scutură bine
şi sub ochii noştri se transformă în striperiţă.
noi, paşnici, apatici. striperiţa îşi face numărul
spectaculos. Şerban întinde mâna instinctiv
şi îi strecoară bani în sutien. striperiţa
strâmbă din nas, se scutură bine
şi se transformă în Tzone. noi, paşnici, apatici.
Tzone se strofocă, îşi execută numărul,
noi aplaudăm cu patos, Tzone
în culmea fericirii, se pregăteşte pentru numărul
următor în care noi vedem cum se transformă
în văcuţă şi ne dă lapte proaspăt direct din ugerele
umflate de emoţii transpersonale.

Camera

Noaptea, în mansarda cu poezie

ne prefacem în fluturi cap-de-mort.

Cărţile de poezie se deschid singure

şi între file noi ne aşezăm cuminţi,

cu aripile întinse perfect.

Vlaşin, în stadiul de larvă, se strecoară

şi abia mijeşte ochii. Cărţile se închid

cu zgomot şi ne presează

între file. Vlaşin evoluează rapid

la stadiul de nimfă, apoi devine un imens

fluture cap-de-mort

depresiv şi insomniac căutându-şi cu disperare

cartea potrivită de poezie.

Aripile lui acoperă mansarda

de la un capăt la celălalt.

Ochii lui fosforescenţi întrezăresc

cum de sub pat îşi iţeşte colţul îndoit

antologia Camera. Vlaşin intră subit

în atac de panică şi devorează

cu mandibula lui necruţătoare fiecare vers.

Scooby-doo

Patul meu din mansardă e de fapt un şezlong.

Şezlongul e de fapt un cuib de cuci.

Mă ghemuiesc şi încerc să adorm,

dar chitara lui Şerban mă bruiază.

Râsetele mă bruiază. Mă învelesc cu pătura

şi cobor scările înguste ţinându-mă

cu ambele mâini de balustradă.

Ies tiptil din vilă. Pătura flutură pe umerii mei.

Scooby-doo mă vede şi mă latră. Îl întreb de ce.

Scooby-doo mă latră şi mai înverşunat.

Ceva nu e în regulă. În foişor

s-au strâns cu toţii, beau şi cântă şi râd.

Mă apropii. O clipă de linişte

şi imediat un hohot dezlănţuit de râs.

Toţi râd. Încerc să vorbesc. Dar abia deschid gura

că pătura îmi cade de pe umeri şi eu mă micşorez

în hohotele de râs ale tuturor până

ajung un biet purice care se înfige straşnic

în blana lui Scooby-doo.

 

 

Ceasul Rău

Se apropie Ceasul Rău.
Soviany şi Ţeposu merg în patru labe.
Şurubul lui Şerban se potriveşte
perfect în piuliţa Ioanei.
Radu se agită după un cui.
Krista stă în genunchi la capul lui Radu.

Tzone e departe şi regretă şi e perfect
convins că nu regretă.
Iova se detextualizează, Doina îl retextualizează.
Vlaşin e doar ubicuu.
Anca numără manierat orele.
Ceasul Rău se apropie.
Limbile indică mereu aceeaşi oră.
Matei nu crede, Matei va fi Toma şi, în curând,
va pipăi cu mâinile lui Ceasul Rău.

Eu cred şi Ceasul Rău
se materializează pe masa din foişor.
Nu e nici rotund, nici pătrat,
nici pentagonal, nici măcar hexagonal,
e doar foarte-foarte târziu
şi noi ne entuziasmăm atât de tare
încât urlăm şi sărim cu toţii pe el

de-l facem ţăndări-ţăndări.

 

maria, jos pălăria

pantera roz o înghite pe maria
şi merge pe bicicletă. în spate, microbuzul
se străduieşte să ajungă bicicleta.
pantera roz accelerează năucitor, bicicleta
se desprinde de sol. maria scoate capul
prin gura panterei roz,
apoi scoate limbuţa roz şi se hlizeşte la noi.

***

Mihók Tamás

SONY DSC

 

[în iad toate literele sunt chirilice]

mi-am prins visul umbla

cu cioara vopsită prin iad

s-au blocat reflectoarele apoi s-au ars

un mare dulap de fontă se clătina cu putere

toate din încercarea de a suprapune

două localuri peste două poveşti. când

experimentul a eşuat definitiv am urcat

într-un metrou suspendat

primul

un fel de tiroliană a infernului

unde zeul suprem era în vizită &

îmi şoptea binedispus

abia astăzi *bis retoric: abia astăzi*

iadul a depăşit india în mode şi nevoi

se muta din umbră-n umbră cu mişcări lente

(frivol supracontrol al departamentului

de mecanică) m-a luat la unşpe metri

că nu mai scap de delicateţe doar

dacă-mi recunosc părinţii

apo’ au la greşeeeli ascultă-mă tu pune mâna pe ei

şi vei începe să vezi fiinţe cu adevărat mari

p-alea dincolo de-ai tăi apoi ţc!

m-a tăiat de sub frânghii

cădeam în gol jos nişte manifestanţi

mărşăluiau pentru reîncarnarea iminentă

a celor avortaţi un iureş de feromoni mă sufoca

ei arborau steguleţe cu texte chirilice

în iad toate literele sunt chirilice

îmi scuturam degetele în semn de pace şi dubiu

cearşaful nostru cădea în urma mea zeul suprem

trăgea de manivele ciugulind din tărâţe

cearşaful îmi era spoiler

l-am apucat de-un colţ

păstra câteva pete albe şi roşii

de azi-viaţă

uscate

la fel de uscate ca tărâţele

ciudat

în iad

legenda petelor albe şi roşii

o cunoşteau şi proştii

echilibru

 

sistemul tău nervos, al zeului

ca o fabrică împânzită de japonezi

gesturi tăiate la jumate furnale

tăiate la jumate puse la fiert

hrănind milioane de hikikomori

demarăm tăieţei cu bucăţi de soia

privirea ta centripetă numără bancnote

şi un patent roz hello kitty

ne ciupeşti zilnic din creier

încet-încet piere şi absenţa

greierul ţârâind după arcă

ai doar brichetă şi timp

cadavre nu (e pauză) ne adunăm

la fumoar să pufnim în isme

pântecele ne huruie printre microcipuri

a cascadă de lapte condensat

privim cerul dintr-un unghi mort

ne spui boa-lă şi dăm din umeri

pă-cat şi zâmbim tâmp într-o zi

ne vom împacheta benzile

furnalele şi ne vom

absorbi cerul

ca pe-un

supozitor.

amintiri din viaţa în care dumnezeu a luat

premiul nobel pentru tăcere: astupuş

conducta oraşului era vena lui dumnezeu

se mai desprindeau de pe ea bucăţi de cârpă izolatoare

se înălţau la cer grămadă ca nilte funigei de sezon

de ţâşnit nu ţâşnea nimic. noi, de teamă şi cu bună credinţă

ne aşezam plăpând capetele peste plăgile de metal

astfel tupeam cu rândul până în ziua când

nu ni s-au mai deschis ochii defel.

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Poeme de Paul VINICIUS, Andrei ZANCA, Ion URCAN, Ovidiu SIMION și Gheorghe SIMON

Paul VINICIUS

 

 vinicius

 

fetei de la aprozar

însă

poezia

e altceva.

nu e fătuca aia cu miere de viperă-n ea

cu ţâţe coapte

exoftalmice

cabrată-n cei paişpe kilometri de craci

şi un ruj carnivor pe buzele-i arcuite

dresându-ţi sângele parcă de pe o altă planetă

de îţi cade u-re-se-se-ul în cap

nu-i vreun weekend

dar nici vreo săptămână

de înotat

la şaibă

într-o fabrică

de rulmenţi

de fapt

poezia nici nu-i literatură.

poezia e atunci când nu te doare nimic

şi analizele-ţi ies brici

dar totuşi

te doare –

când nu mai aştepţi verdele de la nici un semafor

când eşti trist sau

faci baie

sau

te pişi

sau când nu ai nici casă

nici baie

dar ai un motan în cap

pe care-l duci la coafor.

sunt case

în care nici măcar nu poţi scrie poezie

sunt femei

cu care poţi face sex trei zile la rând

dar care nu-ţi lasă

pic de rugină

de frumuseţe

în suflet

sunt însă câmpuri

numai maci

din care

albastră

poezia

se ridică

precum un dirijabil

din somnul unui evadat din puşcărie.

poezia nu

nu se mănâncă

cu tacâmuri de argint;

se mănâncă cu mâna.

poezia nu-i vreun argument

ca să înnebuneşti

e nebunia

însăşi.

într-o noapte cu lună plină multă hârtie şi pixuri

am vrut să scriu

o poezie;

nu au ieşit decât nişte animăluţe cu aluri de oaie şi capete de telemea

pe care mi le-au halit

de îndată

toţi cerşetorii dintre cişmigiu şi

piaţa romană;

în oraşul bucureşti nu se poate scrie poezie

decât în ilegalitate

sau pe credit.

organismul meu

a coborât în pivniţă

şi m-a lăsat

de capul meu

(niciun organism

normal la capul lui

nu ar suporta

poezia)

apoi s-a mutat şi mai adânc:

într-un fost zăcământ

de uraniu.

mi-am zis să număr numa’ pân’ la trei

dar am ajuns

la şapte milioane

însă de acolo el n-a mai ieşit.

populaţia româniei se scoală de dimineaţă

şi o porneşte la muncă

ca la waterloo

când eu

de-abia

adorm.

drept să vă spun

nu mi-aş prea da eu poezia

pe munca populaţiei.

într-o zi am să mă predau

într-o femeie

într-altă zi

poate

am să cotonogesc un poliţist

mai multe nopţi la rând

am să înşurubez

nişte paraşute

însă poezia

este altceva

altceva

 

***

Andrei ZANCA

zanca 

 

Aleea arborilor

privesc pierzându-se departe-n pădure

lunga cărare  –  timp vizibil

în spirala vieților mele

concomitente, abia

bănuite și pe care

le-am numit

cândva atât

de frumos:

odată. odată

ca niciodată.

 

cândva

un necunoscut

purtând

numele meu

se va îndepărta

pe aleea

arborilor.

nemișcat

la fereastră

îi voi surprinde

chipul întors

înspre mine

o clipă

înainte de

a se mistui

în zidul

grădinii, focul

căzând, zăpada

arzând în

tăcerea

hăului

 

 

 

Iarna rusească și ramura de măslin

                                                           i.m. Slawa Richter

te văd coborând treptele largi prin înserarea de iarnă

trecând de-a lungul fluviului pe esplanada pustie

păşind prin parcul înzăpezit, printre băncile

împovărate de zăpada

abia te mai zăresc prin ninsoarea cernută de tăcerea

dintre arbori, prin sălile concertelor, în faţa pianului

din mica Rusie, cum era numită cândva Ucraina ta

în şuierul locomotivelor din gările necunoscute

acolo, printre mujici şi soldaţi osteniţi, roşii ori albi

în pupila ta fără de nuanţe politice

refuzând improvizaţiile trecând la interpretare

spre uluirea celor adunaţi în jurul samovarului

braţele tale  –  aripi lopătând prin amurgul zeilor

estimp, boleşevicii smulgând cu frânghiile cupolele

bisericilor, pe când o lumină slabă învăluia claviatura

şi tu, de nezărit pe scenă

de parcă braţele, sonatele s-ar fi desprins

dintr-o negură siberiană, în vreme ce prokofiev

îşi târa ca pe o tinichea caracterul prin ziua de naştere a lui

stalin. zile mohorâte. zile neconsolate.

şi publicul învelit în şube în sala rece din Murmansk, afară

bombele decantând un studiu de Rahmaninov, deşi

cu toţii se simţeau mai în siguranţă acolo

în sala unduită de frig, şi-apoi deodată

liniştea şi tăcerea faţă de care orice grai

e un idiom, o farsă.

putem însă cândva pierde ce suntem, aidoma acelor balerine

care-şi amintesc la bătrâneţe cum au fost curtate la tinereţe

cu aceeaşi discreţie şi jenă admirând ele

uniformele militare cu fireturi, doar Nina Dorliac

contemplându-ţi somnul netulburat, tolănit acolo

sub un pian: vremuri grele, vremuri de răstrişte

paturi puţine. spaţiul rezervat, tu, nepăsător la confort

între tastele albe, între tastele negre, funebre

ca nesfârşitele înmormântări

când mânat pe scenă păşeai de parcă ai fi fost surprins

de-o ploaie, detestând analiza, detestând puterea

în vreme ce ei te urmăreau

pretutindeni, încât odată l-ai întrebat pe unul din ei:

coborâţi la prima? Da. –  Eu, nu. –, într-adevăr

de unde ştie ursul polar că are botul negru

atunci când şi-l acoperă cu o labă, stând el la pândă

cum tu într-o Fugă de Bach, şi nimic, nimic nu ţi-a atins firea

şi ei scufundându-se cu toţii-n beznă ca Sf. Petru în valuri

cum mult mai târziu tu spunându-i lui Karajan:

ich bin Deutscher”, şi el: „also, ich bin Chinese

iar tălmaciul, sfios: „se înţeleg bine…”

tu din nou pe străzile îniernate, pe uliţele îndrăgite

blestemate, între zidurile îmbeznate, între zidurile acelea

de spaimă, mulţimea

deodată aţintindu-te din albe, oarbe pupile

deasupra, cocori rotindu-se peste ramuri chircite de ger.

să ne vină oare mântuirea de la morţii noştri reîntorcându-se

            spre a ne trezi, spre a ne călăuzi

când pus în America să alegi dintre 30 de piane

 unul la care să cânţi

te-a potopit sfârşeala, superstiţia şi mai ales neputinţa

fiindcă în Rusia ta erai mereu obişnuit să înfrunţi totul

dinspre un pian impus: „altul n-avem”

aidoma lui Tarkovski decupând o stepă rusească în Italia

ierni şi ierni între interpretare şi improvizaţie

între a fi pe jumătate german şi surâsul de porţelan chinezesc

din rictusul de primadonă al lui Karajan

deşi firea ta cicatrizată de stepe

mereu netulburată rămânea, în ciuda pianului impus

ori poate tocmai de aceea, ca şi atunci când, improvizând

acum, ai păşit înspre morţii tăi, senin, nebântuit nici

măcar de o Fugă, neurmărit

de nici un ecou al unuia din cele 30 de piane

ale magnaţilor de la carnegie-hall.   –

           

 tot astfel, odată

când umbrele se alungau peste aşezări

iar casele se topeau lin în înserarea din jur

urcam pe terasa deasupra podului

unde bunicul îşi avea colombarul

bănuind de pe atunci că drumul meu

se va înscrie între pământ şi cer unde

îşi murmura şi el vorbele abia auzite

iar porumbeii ni se aşezau pe umăr

guruind, noi uitând că-n jur

guvernau doar necazul

şi lipsurile.

apoi, bunicul alegea unul din ei

mângâindu-i cu degetul mare

capul şi aripile şi-i lega ceva de picior

apropiindu-şi de buze ciocul păsării

înainte de o lansa în sus cu acelaşi

murmur de neînţeles pentru mine

pe-atunci.

şi-n seara următoare aşteptam

aşezaţi pe banca colombarului

încât câteodată mă trezea din aţipeală

doar fâlfâitul aripilor

oftatul lui de mulţumire, în vreme ce

pasărea i se lăsa

ostenită pe umăr.

şi-n această încredere deplină

a reîntoarcerii, neştirbită de nici o ploaie

netulburată de nici un vânt, uitam din nou

totul, şi-mi părea mereu

că zăresc deasupra mea legănându-se încet

o ramură de măslin

 

 

 

Ilustrată cu scaun și arbori 

(în pas cu lumea)

 

se-ntorc lupii în europa, spun ziarele întrebându-se

ce e de făcut. se-ntorc dinspre nord-est dând iama

în turmele din jur, iar el urmăreşte toate acestea

pe ecran, apoi se lasă-n fotoliu, gândindu-se:

cel mai scump scaun de pe lume e cel pictat

de Vincent, pe când abia îşi mai ducea zilele.

azi face căteva milioane, şi nici nu

te poţi aşeza, mai zice trăgând

din ţigară, aşteptând

să se dea semnalul oficial

ca lupii să poată fi

din nou vânaţi

împuşcaţi

iarna

peste zăpda imaculată dintre arbori

vor arunca sânge proaspăt, fâşii de carne în luminiş.

vor aştepta aşezaţi pe un scaun

 în schela de lemn dintre arbori.

lupii vor adulmeca. vor veni, nemaiobişnuiţi

cu gândurile oamenilor.

ei vor deschide focul. vor bea. vor mânca

şi se vor întoarce acasă.

apoi, se vor aşeza în faţa televizorului

urmărind cum se reîntorc lupii în europa, iarna

 

Încrederea

eram opt în camera din căminul Avram Iancu

în anul de grație 1979, și până înspre orele

cele mai târzii rămânea mereu

un pat gol –  unul

colinda noapte de noapte orașul

întorcându-se înspre zori, monologând

în șoaptă și-n cele din urmă se prăbușea în pat

– cu bocancii de munte în picioare chiar și vara

iar, dacă îl întrebai nedumerit, de ce, îți răspundea

            cu glas stins: să se vadă că sufăr … –

adormind deîndată, deși-n curând și

ca-ntotdeauna către orele cinci din difuzorul

cu neputință de oprit, răstignit deasupra ușii

răsuna inviariabil

șlagărul reconfortant al zilei: uteciștii de azi

comuniștii de mâine, totul în rumoarea de

pantofi izbiți de zid, gemete și

înjurături regionale, însă

într-o anume noapte a aprins pentru prima

oară lumina și s-a plimbat printre paturi

însoțit de privirile noastre nedumerite:

umbla mărunt, grăbit, murmurând opintit

și gesticulând agitat, ignorând deplin

întrebările zadarnice ale vreunuia mai speriat.

și deodată s-a oprit, și-a rotit ochii holbați peste

noi și a rostit grav: domnilor, a căzut guvernul

în dimineața aceea difuzorul a amuțit

ca prin minune pentru prima oară

zdruncinând încrederea tuturor.

 

(cluj, 26 septembrie 2013)

 

 

Măreție și mizerii

                        1.

„unde e multă minte e și multă prostie“, obișnuia

să spună Buna mea, însă eu bănui că o anume

sfială o împiedica să spună: „unde e multă

minte e și multă sminteală”  –  oare

aidoma credinței, doar o iubire

bântuită de îndoială să fie

 adevărată?

nu ne putem recupera savant și mental

în fața lui dumnezeu, și iată, unii

ar arunca acum cu pietre-n mine

spre a mă putea ajunge din urmă

2.

în secolul al treilea înainte de Hristos

Ciuang-tse relata povestea haosului (hun-tun):

prietenii haosului, spunea el, fiindu-i foarte

îndatorați acestuia s-au decis să-i facă o bucurie,

să-și arate recunoștiința cumva. au băgat de seamă

că haosul nu avea organe de simț spre a detecta lumea

exterioară și-astfel, i-au dat cândva ochi, apoi urechi, iar

după o vreme au preschimbat cătinel haosul într-o persoană

simțitoare, cum ei înșiși … în vreme ce se bucurau

de succesul lor haosul a murit.

„îmi place haosul”, mi-a spus un cunoscut în secolul

douăzecișiunu în gara din sighișoara, „îmi place

haosul că mă pot descurca …”

 

3.

mă minunez ori de câte ori îmi mărturisește

vreunul spaima și neliniștea lui la gândul că moartea

îl va surprinde pe nepregătite cu o coală nepublicată

ori cu o carte în lucru. pesemne mai toți la care setea

de-a rămâne e mai mare decât setea de-a pleca ar cere

o păsuire. și-s mulți. încrezători, da´ mulți

cei care încă mai au în pregătire o carte gravă

cum deunăzi unul care lucra cu mare sârg la

manuscrisul „Conceptul de Goethe la Faust“

însă cine mai citește azi fără prejudecăți?

afară-i senin. bate un vânt cald.

mă plimb printre arbori aspirând

 

mireasma pământului

cu o boare de brândușă.

 

nu o rup,  o sorb în privire ca tu

să o poți culege din ochii mei.

 

ascult tăcerea

convingătoare

  a pădurii

 

atât de inutil

în lumea asta

  utilitară

 

Monologul vagantului

fiecare vine pe lume dăruit

cu încă o moarte, aici unde

nu există unul fără o obsesie, unde

bântuie cu toții-ntr-un anume somn, încât

îți vine să întrebi dacă e cineva acasă. și nu aude.

și-l vezi cum se clatină beat de-o lume

care strecoară lent în tine ura de sine, unde

doar minciuna mai poate mântui de minciună

unde măriri după măriri se pronunță pentru pace.

nu tu boală nu tu război nu tu foame nu tu

frig nu tu ură. pace. pacea morții, nu a vieții.

târziu. și se înfiripă zorile, dimineața asta

atât de limpede cum numai căința mai poate

limpezi un om. și nu cred. știu.

știu că acolo unde e limpezime, prospețime

și rouă, acolo își sporește prezența

și dumnezeu în beatitudinea din

glasul păsărilor, de nezărit

între verzuiri

 

 

Alegeri, ceremonii, dăinuiri

 

                                   pentru m.mușat, septembrie 2013, cluj/sighet

să nu povestești despre sala aceea plină de scribi

să nu pomenești deloc podiumul cu cele trei personaje

importante și electibile și nici pe altul care-și lansa lângă ei

privirea peste sală ca pe-o umbră prevenitor-amenințătoare

( cei așezați în fața lor rămânând tăcuți, deși mulți ar fi vrut

să spună, ajunge, destul, însă nu o făceau, cum nu au făcut-o

nici înainte de iarna aceea blândă și tragică din ajunul

unui anume Crăciun)

tu părăsind deodată sala, fumând cu sete și-afară

un soare hepatic și lumea ca-ntr-un furnicar revenind

când totul se terminase iar cel cu privirea amenințătoare

îndreptându-se acum ușurat, cu mâna întinsă înspre tine

tu rostindu-ți numele și el adăugând

cu subînțelesuri, știm noi

ca o alungare de-a ta înspre nordul pe care doreai să-l vezi

departe de orice ceremonial, după șapte ani de absență

și-nsingurare, totul prăbușindu-se din fundul paharului

în tine  – vremurile acelea de durere și amar

  • o fată recitând între timp

dintr-un jurnal de deportare   –

și-n jur foșnetul nenumăraților morți adunați acum în jur, tu

neînstare să te ridici din scaun de parcă ai fi fost încătușat

de aerul rarefiat de alcool amuțindu-te, privirile lor stinse

negrăitoare și tot atât de prezente ca și lacrimile tale

nelăsând nici o urmă pe obraz, cum pe unul al celor

            cu haine vărgate de pe atunci, și ei

continuând ceremonialul, de parcă tăcerea, doar

și numai tăcerea pe care o simțeau în inimă

ar fi fost o blasfemie, și nimic, mai nimic

            nu se schimbase

                        și-n cele din urmă

                                   veștile, sosind

 

 

***

 

Ion URCAN

Ion Urcan - 2003

 

Ascensiunea

            19 aprilie 2008, sâmbăta Floriilor

În nopţile mele de nesomn,

Singur, vegheat de gândul morţii,

Îmi imaginez uneori ADN-ul patern,

Spirala răsucită a cromozomului Ygrec

Clătinându-se oarbă spre cer

Ca un monstruos vierme abisal

Ce bolboroseşte întruna,

Fără să ştie vreodată de ce,

ACTG-ACTG-ACTG-ACTG…

Cum genomul uman a fost deja complet cartografiat,

La nevoie, se poate afla exact care secvenţă

E vinovată pentru hipofiza mea

Asuprită în mijlocul creierului,

Care, pentru blestemata

Spondilită anchilozantă

Ori pentru burdihanul umflat şi lacom,

Pentru spaimele proprii ori pentru cele

Primite cadou, care habar n-am ce aşteaptă

Atât de iscusit camuflate în mine,

Încât mi-au rămas până astăzi

Inaccesibile şi străine;

Pentru munca prostească, de rob,

Pentru fatalul simţ al răspunderii,

Pentru justiţiarele furii bezmetice,

Pentru atâtea zile stupide şi cenuşii,

Pentru toată fiinţa mea

Inexplicabil însăilată din petice.

            Judecata de Apoi

29 aprilie 2008, a treia zi de Paşti

O tradiţie omenească sau, mai degrabă,

O superstiţie ca atâtea altele

Ne promite că, la învierea de obşte,

Vom avea toţi vârsta Mântuitorului,

Indiferent dacă am murit bătrâni sau copii.

Şi nu doar atât. Ne vom recăpăta

Sănătatea, eventualele

Mădulare ciuntite de-a lungul vieţii,

Puterea, frumuseţea şi tinereţea,

Pierzând, în schimb, orice cusur trupesc,

Arătându-ne unii altora

Şi înfăţişându-ne la Judecată

În etate de treizeci şi trei de ani

Şi sub chipul perfecţiunii

De care am fost lipsiţi pe pământ.

Mulţi oameni se bucură

De această făgăduinţă absolut iraţională

Ca de nădejdea sfântă a Raiului.

Eu, unul, Doamne, nu mi-o doresc

Şi nicidecum n-o aştept.

Am auzit mereu despre Tine

Că eşti un stăpân milostiv şi preadrept,

Care, după ce robul Tău şi-a trăit viaţa toată

Becisnic, flămând şi în zdrenţe,

Nu-l vei aduce înaintea Înaltei Cumpene

În veşminte de mire

Şi cu floarea bucuriei în piept.

Enigma lui Dante

                        28 mai 2008, vineri dimineaţa

Papé, Satan, papé Satan aleppe!

Ce-a vrut să spună Dante în acest grai sibilinic?

Secole de-a rândul,

o mulţime de oameni luminaţi s-au căznit

să priceapă ceva din cuvintele lui, nevenindu-le să creadă

că neasemuitul poet, iniţiatul în sublimele mistere

a scornit o falsă enigmă, aidoma unui farsor de rând,

ori a glumit cu Posteritatea.

N-are importanţă, tu înţelege ce vrei,

Răspunde domnul Derrida,

Din lumea asta, fiecare e liber să înţeleagă ce vrea

sau să nu înţeleagă nimic – iată

definiţia exactă a limbajului.

Sensul nu e altceva

decât o iluzie semantică, oglinda

dorinţei tale de a înţelege. El este

la fel de relativ precum timpul şi spaţiul.

Unul şi acelaşi cuvânt poate însemna

binele sau răul, începutul sau sfârşitul,

lehamitea sau nesaţiul. Această lume

este ea însăşi o tautologie. În realitate,

nu există bine şi rău, dragoste şi ură, iarnă şi vară

decât pentru firile plăpânde.

Nu există trecut şi viitor, cauză şi efect

decât pentru minţile şchiopătânde.

Tu însuţi vei muri în viitor

pentru a te fi născut în trecut, înainte

de a-ţi fi zămislit o placentă,

câţiva litri de lichid amniotic,

după care o mamă, apoi un tată

cu tot arborele lor genealogic şi filogenetic,

cu tot panopticul lor planetar, mergând

dinspre fii înspre părinţi,

dinspre limbă şi dinţi,

înspre explozia supernovei,

apoi înspre atomii de calciu şi de carbon

din pântecul gigantei roşii,

iar în final, refăcând simetriile rupte,

înspre Marea Explozie. Altfel spus,

tu vei muri pentru a fi creat

prin suspinul tău ultim, dinainte de moarte,

lumea  – care, privită din celălalt capăt,

va fi fost creată, dacă ţii neapărat,

prin Cuvântul lui Dumnezeu,

Precum scrie în Carte.

            Dedicaţie

                             Doamnei M. P.

27 august 2008, miercuri dimineaţa 

 

                        „Dacă vrei loialitate, cumpără-ţi un câine.”

                                             (folclor urban contemporan)

Bună prietenă, te-am auzit spunând nu demult

Că, până acum, n-ai izbutit să afli de la vreun om

Ce e iubirea.

Auzindu-te, m-am gândit o clipă că exagerezi, dar apoi

Am înţeles că s-ar putea să ai dreptate.

Statistic vorbind, cred că printre oameni,

Cei cu adevărat capabili de iubire

Sunt abia doi sau trei la un milion. De aceea,

Nu e de mirare

Că prea puţini dintre noi avem norocul să-i întâlnim.

Iată de ce

M-am gândit să te ajut, dezvăluindu-ţi

O cale mai scurtă şi sigură, pe care, urmând-o, tu

Vei afla negreşit

Ce este iubirea adevărată

Şi nedezminţită, iubirea

Până la moarte.

Iat-o aici; te rog

S-o iei în considerare

Cu toată seriozitatea şi încrederea.

Mai întâi, fă-ţi rost

De un căţel de şase săptămâni, abia înţărcat. Nu te uita

La rasă – e preferabilă o corcitură comună.

Ia-l acasă, consultă un veterinar

în privinţa îngrijirii şi hranei,

Dar să nu-ţi treacă prin gând să cunoşti vreun dresor.

Apoi, pregăteşte bani suficienţi

Ca să înlocuieşti pe rând uşile, bună parte din mobilă, covoarele,

Plus câteva cărţi, câteva perechi de pantofi, genţi şi poşete.

Hrăneşte-l până la refuz, culcă-l cu tine în pat,

Ia-l mereu în braţe, mângâie-l ori de câte ori ai mâna liberă

Şi vorbeşte-i tot timpul ca unui om. Nu folosi

Niciodată interjecţiile obişnuite pentru câini.

La masă, dă-i întotdeauna şi lui din farfuria ta –

O îmbucătură tu, una el,

Până când vezi că nu mai vrea.

Lasă-l să facă orice doreşte, iar când face măgării,

Nu-l pedepsi, ci mustră-l cu blândeţe şi dragoste, mângâindu-l.

El, desigur,

Nu va şti vreodată de ruşine sau remuşcare, dar va cunoaşte

Sentimentul vinovăţiei şi, în curând, ai să-l vezi

Cât de mult se va teme să nu-ţi piardă iubirea,

Să nu simtă în privirea ta mânia, lehamitea sau indiferenţa.

Ai să-l vezi cum va deveni

întruparea iubirii celei mai curate, a recunoştinţei,

A cuminţeniei, ascultării

Şi a frăţiei veşnice, neîmpărţite,

Până la moarte şi, poate, dincolo de ea.

Nu te considera niciodată stăpâna lui,

Ci sora lui mai mare,

Vorbind şi purtându-te cu el în consecinţă.

Astfel, veţi fi

Când amândoi câini, când amândoi oameni.

Dacă îţi va muşca uşor vârfurile degetelor,

Dacă te va linge pe obraz, pe nas ori pe gură,

Nu-ţi fie nicidecum silă şi nu te feri. Încurajează-l

Şi răspunde-i cu mângâieri şi cuvinte drăgăstoase –

E chipul lui de a te săruta.

După vreo trei-patru ani, te va mai părăsi din când în când

Pentru câte o căţeluşă în călduri, dar întotdeauna va reveni,

De oriunde, la tine.

Nici eu, bună prietenă, deşi am fost foarte iubit,

N-am cunoscut de la oameni iubirea absolută.

Pe aceasta, cred că bunul Dumnezeu

Ne-o păstrează la El, în

Patria nemuritoare,

Iar aici, pe pământ, ne îngăduie s-o întrezărim

Doar în fiinţa câinilor,

Îngeri în trupuri de fiare.

Lecţia de română

                        Octombrie 2013

Dragi copii,

Numai bunul Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă,

Numai El ne-a văzut fiecăruia naşterea şi moartea,

încă dinainte de întemeierea lumii.

Totuşi, pe cât ne stă în putinţă,

Şi noi, oamenii, trebuie să încercăm

Să întrezărim prin ani ceea ce ar putea urma.

Tare mă tem că voi pierdeţi vremea aici

Cu toate aceste romane şi poezii,

Povestiri, drame, nuvele,

Elegii şi amintiri din copilărie,

Cu gramatica şi ortografia limbii române,

Cu categoriile ei lexico-semantice

Care, oricum, nu vă mai spun nimic,

N-au nici o legătură cu viitorul vostru

Şi, în orice caz,

Nu vor încăpea în valizele voastre

De emigranţi.

Învăţaţi cât mai bine engleza, franceza, spaniola,

Italiana, germana, suedeza, olandeza –

Altminteri, nu veţi putea munci în Europa nici în State

Decât ca salahori, spălători de vase ori sezonieri agricoli,

Iar când o să fiţi de vârsta mea,

N-o să puteţi schimba nici un cuvânt cu nepoţii voştri,

Cu nora, cu ginerele, cu vecinii sau cuscrii.

În cele din urmă, veţi ajunge

Nişte bătrâni singuratici, tăcuţi,

Mereu cufundaţi în amintirile obscure

Ale originii voastre.

„Lasă-l în pace, e de treabă, dar e puţin ciudat –

Nu e din ţara asta, a venit de undeva din Est”.

            Transparenţă

4 aprilie 2015, Sâmbăta Floriilor, dimineaţa devreme

Prin ţărâna reavănă, printre mlădiţele verzi de salcie

De care atârnă mâţişori pufoşi aurii,

Ţi se străvede cumva chipul, precum

Peştii prinşi în gheaţa râurilor,

Dar tu nu eşti ca ei, încremenit,

Ci trăieşti şi te mişti asemeni argintului viu pe sub gheţuri;

Asemeni cositorului topit în căuşul meşterului,

Din fiinţa ta se ridică aburi metalici, oglindind

Undeva în adâncuri şi în depărtare ori poate foarte sus,

Pe interiorul calotei stratosferice,

Gânduri şi fapte, sentimente, închipuind

Bunăoară amintiri ale mele cu tine, paşii tăi vătuiţi

În dimineţile de iarnă, când te trezeai de cu noapte

Să mături zăpada şi să te pregăteşti de mers la fabrică,

Ori visul în care Ileana te-a văzut coborând,

Într-o dimineaţă senină de vară,

Pe drumul de sub pădure, vesel şi fericit,

Cu un pui de urs în braţe;

Râsul tău plin de bucurie,

Strecurat de toate firimiturile răutăţii,

Pe care văd că Domnul nu ţi-a poruncit

Să-l lepezi când ai trecut dincolo.

Acum, fiinţa ta e vie într-un chip cu totul neaşteptat,

Precum oglinda unui lac de argint viu

Ascuns în creierii unor munţi neumblaţi,

Din care se ridică aburi metalici

Sub lumina stelelor şi a lunii.

  

***

Ovidiu SIMION

osimion 

 

Elegia I

(Pământul )

Părinţii noştri dragi şi iubiţi şi respectaţi şi doriţi

au murit, au dat ortul, s-au dus dracului, gata ! –

tati şi mami, unul după altul, ca doi bulgări de zăpadă

în mâna lui dumnezeu, ca două popice, ca

un castel din trei cărţi de joc,

ca doi dinţi din faţă.

Tati şi mami au căzut sub cârtiţele harnice,

au bufnit, din donjon şi mansardă, pe scări

până hăt ! în colţul cel mai întunecat

al tuturor pivniţelor şi dungeoanelor Casei norocoase a Vieţii.

Şi au lăsat moştenire o lume nouă,

cu totul alta, numai a noastră.

E fix ca şi cum ei n-ar fi fost niciodată. Şi nici n-or să mai fie,

pentru că-n lumea asta  în care trăim cu siguranţă nu mai sunt.

Decât hainele care putrezesc mai greu, ascunse,

pantofii cu blacheuri, agletul şireturilor, proteza dentară etc.

Întrebarea care ne trezeşte, deseori, din siestă:

Oare a fost doar o părere, o impresie,

o reacţie electrochimică cerebrală,

odată-ca-niciodată-un-basm, un vis frumos &

prea colorat, spre dimineaţă ?

A  fost sau n-a fost ?

Soția ovulează & fantazează, ca întotdeauna.

Copiii chirăie, cu mânuţe pufoase şi guriţa mânjită

de  ciocolată topită. În ei colcăie & dospeşte, tic-tac, un vajnic voinic

care-l va ucide negreşit pe zmeul greşit, pe cel bun.

Ultima strofă din  O, mamă …de Mihai Eminescu n-avea ce căuta acolo

(de fapt, nici a doua.)

Mama e putredă, iar din tata n-au mai rămas decât

ciolanele compactate de pământ –

Să nu cauţi comparaţie

pentru cine te ţine cel mai strâns în braţe.

Elegia a II-a

 

 (“Nature never goes out of style.”)

Aici mă aflu eu, încă un victorios

care se înalţă pe vârfuri cocoţat pe Everest,

doi metri jumate deasupra,

singur pentru restul vieţii, înfăşurat în manta-mi,

în aerul turbionar şi îngheţat, (foarte) sărac în oxigen.

Aici e mormântul părinţilor mei. Dublu.  E vară.

În stânga, tata e distilat în seva ierbii verzi pe care

o cosesc la fiecare două săptămâni.

Unde, de şase luni,  doarme mama, furnici harnice, miriade,

cosaci,  buruienile proaspete şi melci băloşi îşi fac lucrarea

sub roiuri de albine, fluturi şi gângănii zburătoare, mii.

Natura-i o vergină îmbietoare, cu faţa roşă de dogoare,

cu sinul alb, de piatră, rotund şi dizvelit.

Elegia a III-a

(C-secţiunea)

suntem mai mici decât singularitatea gravitaţională din inima găurilor negre –

acel punct infinit de mic, cu o densitate infinită, care mănâncă  tot-tot,

până şi lumina – ,  mai mici decât sufleţelul din trupul

întins cuminte în coşciug, la doi metri sub tălpile noastre umplute

cu sânge în plină luptă cu gravitaţia, până în capilare şi capilaricule,

ca să ne fie cald & bine în pantofii negri şi impecabili de nuntă,

botez şi înmormântare; suntem absolut indispensabili ca să

ne punem întrebări simple: de ce zboară păsările? de ce înoată peştii?

(– dar ele, ei ştiu că zboară şi înoată? – ) de ce mai vin berzele înapoi?

de ce copiii  sunt cronometre mai exacte decât ceasul atomic

dacă după va fi identic,  exact,  întocmai ca înainte să ne fi pomenit pe lume?

cineva plânge întotdeauna, în hohote, pe ascuns, îşi îndeasă ochii în găvane

cu podul palmelor şiroind de lacrimi,  şi râde ca proasta în târg la serviciu, hi-hi-hi,

opt ore/zi, cinci din şapte.

ferice, zic, de cei ce  încă mai pot fi înjuraţi apăsat de mamă,

ce n-au căzut în lume dintr-o  C-secţiune care s-a vindecat după o lună.

Elegia a IV-a

(In lieblicher bläue …)

                                                    lui F. H.

 

În albastru adorabil înfloreşte turla bisericii cu acoperiş de metal.

O împresoară forfotă de rândunele, ea stă turnată

în cel mai emoţionant albastru. Soarele alb urcă pe cer

şi colorează tabla, doar cocoşul-giruetă cântă în tăcerea de sus.”

Săgetam strada gării spre centrul oraşului  împreună

în pasul ştrengarului (avea patruzeci şi unu de ani, aveam şase)

la tanti Joca  remaiatoarea de ciorapi

cu fire duse stopate cu bobiţe de  ojă roşie ca sângele

braţele noastre erau rotoare

în urma noastră aerul rămânea

pe feţele trecătorilor încremenit în vârtejuri încinse.

Eu eram maimuţa cea tânără, ea era maimuţa  bătrână

eram o comoriţă o porumbiţă şi un pui de om

am plâns patru ore în ultima bancă

în clasa întâi  ţinând în braţe căţelul de

cauciuc cu trompeţică trădat

voiam să mă fac şofer şi cizmar

era nenucia                   când rămâneam singur

trimitea o vrabie să mă privească de pe pervaz.

Asta-i menirea soarelui –  lucrarea lui scoate totul la iveală,

le arată celor cruzi şi  neştiutori şi fără minte calea

pe care se vor pierde în pădurile de metal, trei, pe rînd,

apoi într-o vale în care cură uşor & mititel un pârâu cu lacrimi

şi-un firicel de sînge din rana din piept a soldatului

iarba creşte, verde verde verde şi grasă şi cărnoasă

nimeni nu te mai apără  unghiile nu cresc  nici părul

doar pielea se face zgârci se face nimica

şi um-blă mâ-ţa pe peréte, pân’ te-apucă

wily-wily-wily degeţelul mic nu ştie nimic

chinurile seamănă toate.

Cele pe care Oedip le trăi,

cu tânguirea unui sărac căruia-i lipseşte

ceva. Fiu al lui Laios, sărman străin la greci!

Viaţa-i moarte şi moartea-i altă viaţă.”

 

 

Elegia a V-a

 

(Viaţa după mama)

Îţi iubesc moartea, mamă. (Acum

sunt un bărbat adevărat : puternic, responsabil, romantic &

cu simţul umorului. Te vizitez doar o dată pe săptămână.)

Nu te mai am decât pe tine. Nu mă legeni,

nu-mi spui povestea cu Virviruşa plecată în pădure,

dumnezeu mă umple de spaimă.

Te iubesc aşa cum eşti. O luptătoare, o gueule cassée în descompunere,

care mă întreabă, spre dimineaţă, dacă o iubesc şi-aşa.

Te port direct în inimă, 3D,  nu în buzunarul de la piept.

Inima mea încă bate, cu patru camere

umplute cu sânge încleiat ca mierea însângerată –

căile de acces, cablajul, furtunurile, tuburile, ţevăria

manometrele şi voltmetrele –

valvele etanşează, pistoanele se duc şi vin, gresate, cazanele sunt

sub presiune

Poate o să mă dau huţa.

Când vreau eu,

soarele şi cerul meu se sting cât aş pocni din degete.

Cât aş apăsa un întrerupător.

Un candelabru somptuos în bezna ca cerneala e absurd.

Te iubesc, mamă. Am rămas numai noi doi. În

lumile noastre Rorschach. Tu eşti aripa stângă a liliacului

prins în perdea cu cleştele de rufe , eu sunt aripa dreaptă.

Bazinul osos.

Ştiu. Vrei acasă. Nu mai poţi respira.

Ţi-e pieptul apăsat de prea multă greutate.

Într-o zi o să-ţi trosnească sternul.

N-o să se producă niciun cutremur.

N-o să aud nimic.

 

 

Elegia a VI-a

 

(DEATH WUZ HERE)

Mama a trăit ultimii șase ani scuipându-și plămânii, ca să facă loc

să-i crească alții, noi, pentru că-i era frică de moarte

și nu se putea împăca la gândul că, odată ș-odată, va trebui să moară și ea

(amâna mereu și nu voia să audă – cum fac alții cu dentistul).

Voia să-și schimbe și inima – la fel, pe rând,  rinichii, ficatul, pancreasul:

întâi organele interne, câte unul pe lună.

Avea gata pregătit un plan amănunțit de rejuvenare.

Dar toate clopotele-au spus: prea târziu, nu-i vreme de vărsat lacrimi.

Ar fi trebuit să înceapă mai devreme. Pe când nu împlinise

26 – când mergea cu viitorul meu tată la cinema la Zboară cocorii  și

viitorul meu tată i-a spus că seamănă leit cu Tatiana Samoilova,

dar că ea e mai frumoasă.

      Acum dulcea noastră mamă e moartă.

      Un vânt hain și pizmaș, stârnit din senin, a înghețat-o

și a ucis-o. Deci, de-acum înainte,

iarna e-a morții trâmbițătoare strâmbă fără suflet,

înfășată în mahrame ce se vor topi.

Acum zăpada a netezit sub greutatea ei pământul,

și ține cald, ca o pătură, trandafirilor, garofițelor și crăițelor pe care le-am plantat

pe fața și pe pieptul ei, în primăvară.

Și-i ține cald.

Nimic putrid aici.

 

 

Elegia a VII-a

 

(Cât ai scote un dinte de lapte cu aţă de cusut)

Mamă, ştiu că întotdeauna ţi-a fost frică să mori.
(Cam aşa cum altora le e frică de şerpi, de lipitori,
de animale târâtoare, de apă, ori de avion).
Ştiu că-ţi era foarte frică, nesănătos de frică, că toată viaţa
ai fost o tanatofobă patentată,
cu toată simptomatologia ca la carte,
conformă DSM IV si ICD 10.

Prima dată, să ştii, deja mergeam la grădiniţă, eram băiat mare
(eram foarte mândri amândoi ţinându-ne de mână
pe trotuar – ţii minte cum
ne claxonau toţii şoferii?),
te-am auzit spunând lui tanti Joca:
n-aş vrea să ştiu cînd se întâmplă,
să fie aşa, să se termine dintr-o dată, să nu ştiu nimic, –
când am fost în vizită la ea şi ea mi-a dat biscuiţi negri cu cacao
şi dulceaţă de cireşe negre şi m-a lăsat să mă joc cu Peter cel Bătrân,
care făcea hapciu
când mă apropiam de el ca să-l prind de mustăţile ţepoase şi rare şi lungi şi albe.
Nu mai ştiu când mi-ai spus ultima dată că urăşti moartea,
şi cât de frică ţi-e, şi că tu crezi, din tot sufletul, tot,
dar că, oricât de mult te-ai străduit o viaţă întreagă,
nu crezi că, pe urmă, ar mai putea fi ceva dincolo,
c-ar mai fi o viaţă veşnică şi că acolo o să te întâlneşti
cu bunica, cu bunicul, cu mătuşa Silvia, cu toţi.
În ultimii şase ani ai părut vindecată.
Ultima dată când am vorbit, mi-ai spus că mă iubeşti
mult-mult-mult-mult-mult-mult-mult şi
că acolo eşti înconjurată de foarte multă dragoste.

Ei, acum vezi că n-a fost greu?
A fost cât s-ar arde un bec,
cât ai opri televizorul,
cât ai strivi sub pantof un gândac de bucătărie.
Zi că te-a ciupit un purice … odată …pac!
Acum eşti o moartă plină de dumnezeu.

 

 

Elegia a VIII-a

 

Mama a fost foarte curajoasă:

a rămas să privească întâiul film de groază din viața ei

până la capăt –

doar pentru datoria lucrului dus la bun-sfârșit.

cu spatele îngropat în fotoliul din purpură imperială,

ore în șir, în cel mai abrupt  montagne-russe din lume:

mai periculos decât Fuji-Q Highland.

nu și-a dus măcar o dată mâna la ochi,

nu a privit printre degetele făcute foarfece.

s-a uitat țintă în pânza cinemascopică

ca-ntr-o oglindă mare ca marea unită cu cerul la asfințit.

a sorbit aerul cu nesaț,

și-a umplut plămânii cu oxigen sub presiune –

o mare tragediană, o maratonistă, ai fi zis.

Elegia a IX-a

(The Snow Globe)

Copilăria e doar pentru pici (piticii cei mai mici).

Paradisul e-ntotdeauna  pentru cei mari: e ceva ce-a trecut

demult și  se va reîntâmpla

când Doamne-Doamne ne va chema în dreapta Sa.

(El e întotdeauna la trecut și la viitor,

și e, mai ales, binecunoscut și treaba părinților).

Poți să-ți confecționezi singur cel mai frumos glob de zăpadă: de ex.

Tata, Mama și Copilul, Cea mai fericită familie din lume. E

simplu și poți, până meșterești, până una-alta,

să-ți aduci aminte și să plângi cât vrei; să râzi în

hohote și să scâncești, să-ți târșâi pantofii: până vei fi spaghettificat

de gaura neagră din coșul pieptului.

În fine, vei fi scuipat îndărăt,

dintr-o mașină de tocat,

închegat din mii de mii de fire carmin,

tot în lumea asta.

 

Ai nevoie de un borcan, cât mai rotund,  de bobițe de zăpadă artificială (polistiren),

de super glue, apă, glicerină de la farmacie, aracet și trei figurine prefabricate în minte,

date cu praf de sclipici.

O să cearnă, o să troienească.

 

***

Gheorghe SIMON

gsimon 

 

 

SIC TRANSIT ULISE

 

 

                                                                            Fuga per canonem

 

  1. Copil. Acum un secol perimat

în tremurări de uitare

pe străzile solitare din Dublin

cutreiera un tînăr cutremurat de cuvinte

umbrindu-şi sufletul pînă în zorii trezirii

fiindu-i o teribilă frică de nopţile albe

ale aurorei scandinave

citind în grabă Fuga per canonem

cum lumina răsare de pe chipuri anonime.

Surprins de un duh străin

ascuns într-un cuvînt

de care copilul se va fi temut

cînd deodată i se arătă

din Turnul de veghe

ca un fulger alb

ea

clipa umbrită de amintirea subită

a copilăriei smerită-n peisaj

cum valuri se sting la un mal

făcînd să se-ntrupeze tăcerea de piatră

înscrisă pe fruntea celui care pleacă

pentru a-şi face loc de unde să se-ntoarcă

spre o imaginară Itacă.

Toate i se perindau în vîrtej de ispitire

precum la ora de geometrie

i se întipărise în memorie

un cuvînt fără glorie precum numele părintesc

încrustat pe un pupitru din amfiteatrul

de la Colegiul Sfînta Treime

făcînd să dispară toate chipurile

transfigurate în neaşteptata

Figură a Tatălui Ceresc

cum întreaga geometrie

din neclintita galaxie

făcea să se destrame

desfigurată

făcătura neînsufleţită a simoniei.

Exilat între străini

i se arătau toate

în atît de cumplita sărăcie

cu haine împrumutate de la Fiul

în căutarea numelor comune

prin citirea literelor din alfabetul irlandez

fiecare copac o literă

fiecare rîu o fecioară

despletindu-şi umbra  spre revărsarea de sine

pînă i se pierdea urma

în tăcuta mare cu sclipiri jucăuşe

ale sufletelor rămase

la suprafaţa orbitoarei melancolii

suspendînd Cuvîntul.

Ulise e doar o propoziţie:

după treimiişaptesute de ani

şi după ce a orbit

Homer se întoarce în Irlanda

ca un răspuns bun

aşteptat de Fiul Tainei

cu o memorie de elefant se spune

în trei zile am învăţat 500 de versuri

şi pot să le repet fără greşeală.

Din exces de timp năvălitor

privind gnomonul din crucea zilei

el a purces pe mările interioare

ale Irlandei

pentru ca Figura aurorală

să se recompună şi să ne apară

ca un palimpsest

în ţesătura vie pulsatorie

eliptică de subiect.

Douăzeci de mii de ore i-au trebuit

pentru a traversa deşertul imaginar

pe apele absenţei

suspect în ochii oamenilor de nimic

acuzat de răutăţi inventate

între matutine şi nocturne

îi dădu pe toţi la dracu

şi pe Bloom şi pe Hermes şi pe Ulise.

 

Afurisenie, fiind cuvîntul

repetat în grabă şi pe care-l regreta

ca un fel de maudit al stării de veghe

cînd nimeni nu-l citea cu asprimea

vîntului care tulbură duhurile rebele

rătăcitoare pe Marea Neliniştirii.

Toate măturate de raza neagră

a Gnomonului grăbind asfinţitul

cînd Taina îşi dezvăluie subit

frumuseţea ascunsă

sub valuri de aşteptare seculară

psalmodiind molcom durerea

zidurilor în care mocneşte

tăcerea alumnului încasînd clipe calpe

în cuvinte piezişe

în penumbra străduţelor înguste

de unde îi era dat

să vadă imagini decoltate

încît puterea închipuirii

îi dădea aripi să zboare

pe deasupra forfotei şăgalnice

în văzduh

precum Chagall în Catedrala din Metz

a văzut Fecioara imaculată

primind fără frică Harul neîntinării

ca orice pămînteană supusă îndurării.

  1. Bărbat. O mie de cuvinte şi un teanc de notiţe

aproape ilizibile dictate literă cu literă

spre a face să curgă rîurile pletoase ale Irlandei

spre marea mocnind de gînduri ascunse

pentru a face umbră paginii albe din Cartea Facerii

cititorul se opreşte cuprins deodată

de un vertij ameţitor desluşind o făptură de semne

înstelate pe tîmpla Sfîntului din Montparnasse

înmugurind în spirală sufletul celui cuprins

de nostalgia începutului

în Portretul de acum al artistului

cu faţa spre un trecut cuibărit tot mai adînc

pînă la ultima rază care-i atinge fruntea

şi izvorul însetării de sine în acolada privirii

întoarse îndărătul cortinei de unde pîndesc

aceleaşi figuri anonime cum ai încorda clipa

răsucind-o cu o cheiţă de aur aflată întotdeauna

la purtătorul de comori celeste în inima vulcanică

 şi a nepotolirii cuvintelor geană sub sprînceană

cale sprîncenată pînă ajungi

unde ai mai fi fost vreodată

gene clipind alene

verbe şi nume răsărind

din pomene şi prolegomene

gene sub sprîncene cale nevăzută

fără de capăt

ne-ncepută.

O mie de cuvinte roind spre încîntare

clipind arar şi repede

în Itaca lui Joyce

in terra viventium dat

non non dat tertium

pe retina zilei soarele orbitor

şi subţiate raze

fac din văzduh tremurător o privelişte

în care citeşte ochiul triadic nemuritor

precum iniţialele fiicei Lucia

făpturi vii de lettrines

în vitrina de suflet a Tatălui

care se preface că o ia uşor

de la un ospiciu păcălindu-i pe doctori

şi dîndu-şi o falsă adresă

şi vreo patru mii de franci

ca să-şi cumpere un mantou de blană

în aşa fel procedînd

păcătosul meu suflet celtic

dintr-un instinct de castă rusesc

vizibil în scrierile lui Tolstoi

care nu e niciodată plicticos

niciodată stupid

niciodată obosit

niciodată pedant

şi niciodată teatral.

 III. Efigie. Joyce e un fulger viu, neîntrerupt

deasupra unui abis uman corupt

o entitate plutitoare

o entelehie fulguitoare

o magmă rece

cu străluciri interioare

de cristal şlefuit în imaginar

pe cînd mie, cititor solitar

mi-e dat să văd luciul viu al viciului

aparenţa deşartă şi înălţarea aparentă.

Joyce e un Dante răsturnat

convergent doar în rezonanţă şi actanţă

un fel de punte suspendată

deasupra unui abis

iar acel Cineva, presupus că ar traversa

deşertul uman al vieţii

recompune o lume

israelit-irlandeză

ameninţată cu destrămarea

unde destrăbălare nu-i şi nici viciu

viciul e doar numele obişnuinţei.

Bloom deschide bine păzite uşile Infernului

care încălzesc şi excită

pe cei dinăuntru, cuprinşi de duhul remuşcării

excelînd în mizeria clipei

care are durata veacului fără de capăt

exacerbînd amintirea păcatului

pe măsură ce vrei să fie dat uitării.

Un american credea despre Bloom

că e Ulise în persoană

cum în avatar putea fi văzut la Bucureşti

la Fondul literar, sosit, într-un palton ponosit

să împrumute ceva bani

cît să-i ajungă pînă la următorul episod

al Penelopei fără punctuaţie dar cu accente

Mircea Ivănescu, Hyperionul sibian

cel care a dat chip românesc ulisianului Joyce.

Bloom deschide uşile Infernului

dar nu pentru a înfrînge moartea

ci pentru a preamări puterea

şi triumful searbăd al autodizolvării.

Nici o părere de Înviere

nici cît urma unui bulgăre de zăpadă

în clocotul întunecat al smoalei

în iureşul înviforat al chinului

fără de sfîrşit

aşa cum neantul cotidian

ştirea zilei faptul divers ultima oră

pier fără de urmă

însetînd foamea de senzaţie

şi paralizînd în valuri

persoana umană.

Nimicul are durata clipei

care îşi diminuează puterea

pe măsură ce ne dă iluzia

că potoleşte o însetare fictivă.

Bloom traversează deşertul unei zile

înteţeşte aparenţele

sortite unui exil interior

de o crudă viclenie

care fac din om un haos orbitor.

În Ulise, Dumnezeu ar voi să se ascundă

de om şi de lume

de aceea toate ne apar posibile

aşa cum totul e probabil în viaţă

viaţa ca un privilegiu al indeterminării clipei

precum Bloom ni se arată

îşi face apariţia şi ne deschide

şi căruia îi deschidem

cînd ne cercetează sufletul.

  1. Akasia. Într-o carte deschisă la prima pagină

marea nelinişte vraişte năvăleşte

şi înnegreşte pustiul lacom al sufletului

cu litere cît mai mărunte

inundate deodată

de o prea aprigă ardoare interioară

marea neagră marea moartă

fără ieşire din sine

să respire în largul unei lămuriri senine

să-ţi vezi sufletul în oglindiri cristaline

cu irizări pe manşeta albă a paginii

cu iniţiale în mărime naturală

cum îi stă bine duhului în treime

cum părintele e răstignit

de viu în fiu

cum fiul risipitor

purtat de valuri şi strivit de ţărmul

matern al rodniciei

tăcere topită în tumultul clipei

cît ai clipi şi o altă clipă te-ar umbri

cum ai călători înapoi spre casă

şi casa să devină o corabie beată

înaintînd duios dureros

spre asfinţitul zilei

cum ai face să se trezească Homer

cu Fiul Ulise întors

dintr-o călătorie care sfîrşeşte

înainte de a începe.

Împînzită fiind mai întîi şi lămurită

de pe un ţărm spre un alt tărîm

unde cuvintele ţin loc de fiinţe

şi în loc de fiinţe făpturi de semne

precum smochinul neroditor

de prea multe vorbe şi vorbitori dezertori

pe cîmpia mănoasă a înţelesului

unde orice sunet e îngropat

ca pe o sămînţă de vorbă

în viul pămînt

unde nimic nu se întrevede

la orizontul naşterii din nimic a luminii

cu razele curgînd aurite şi înrîurite

pletoase ca rîurile Irlandei înverzite

după ce vor fi părăsit

ţărmul de aur al tăcerii homerice

himerice.

Într-o dimineaţă

într-o clipă  în faţa unei biserici

tînărul tenace aplecat şi aplicat

răpit cu totul de un duh straniu

pînă i se ia vederea interioară

ocupat pînă la moarte

cu şlefuirea muchiilor

celor patru Evanghelii

adulmecînd aerul răcoros al uimirii

după două mii de ani

Odiseu ajunge în sfîrşit

într-o altă carte

şi Cartea e mai vie decît autorul.

Cu spatele la noi

într-o fotografie preferată

priveşte în lumea cealaltă

de pe malul stîng cu ochiul stîng

spre celălalt tărîm

pieptănînd pletele rîului Anna Liffey

din sufletul Luciei

ca pe un alfabet al tăcerii

fiecare literă e o rană în cununa verde

de pe creştetul Annei Livia

fiecare sunet înmugureşte

murmurînd ascuns precum Fiul

se eliberează de tot ce e pămîntesc

neascuns

şi-i împrumută Părintelui

cămaşa prea strîmtă

cum corpul literei vii

i se pare prea strîmt

pentru duhul înaripat în văzduhul uimirii

precum Tatăl, un nou Odiseu

călătorind spre tărîmul drepţilor

cu un ochi zarea închizînd

cu celălalt înflorind

lumina de pe celălalt tărîm

un pămînt viu verzui

verzui cum e chipul cîmpului

zănatice zîne cucerite-n contemplare

şi-ntre pleoape raze frînte.

Numele lui Dumnezeu e în sufletul omului

cînd un francez se roagă şi spunea Dieu

Dumnezeu numaidecît ştia

că se roagă un francez

precum portretul Creatorului irlandez

ni se relevă cînd îl privim

şi îl vedem cum îşi întoarce

faţa înspăimîntată privind în altă parte

cu spaima care îl cuprinde

zvîrcolindu-se asemeni unei frunze

aruncate în foc

aplecat asupra cărţii ca asupra lui însuşi

cum numele e o cuantă a Duhului

atît de comun înveşnicindu-ne

cum portretele sfinţilor

cu braţele înclinate a binecuvîntare

şi atît de clara răsfirare a degetelor lui Iisus

care scriu în aerul biruitor

al Duhului însufleţitor

de parcă ar scrie direct pe feţele noastre:

profeţind şi imitînd

zgomotele bastoanelor de cricket:

pic, pac, poc, pîc: ca nişte stropi de apă

într-o fîntînă, domol picînd

 în cupa plină ochi

direct în sufletul Barbilianului

aflat cîndva la izvoarele Dunării

curgînd pe dedesubtul fiecărei pagini

încărcate de referinţe

precum păcatele omului

cum nu ar fi fost

se topesc deodată

pe întîia pagină albă

a Duhului.

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

Poeme de Sabina Comșa, Aida Hancer, Maria Pilchin, Hristina Doroftei și Livia Lucan-Arjoca

Sabina COMŞA

sabina

 

Cafeneaua din pasaj

 

I

Un pahar de hârtie fără capac, nişte coacăze

din resturile nemestecate ale

unei brioşe

zac în farfuria albastră

la capătul barului.

Spre gura de metrou

ultimii urcă

corpurile lor se sfârşesc

la căderea nopţii

învineţite.

II

Boabele fin râşnite, frişca scursă

pe podeaua

de piatră

topite de jetul fierbinte.

Vezi pe un perete întreg

posterul

ochii negrii ai culegătorilor

stafidiţi

de soarele alb.

III

O pungă spartă din care curge lapte şi zaţ,

sticle de plastic

returnabile

se rostogolesc

sub chiuveta dungată de calcar.

Îşi dau sorţurile jos

între stivele de cartoane goale

fără coduri de bară.

IV

Gâturile pompelor de sirop, dulapul negru

plin de bobiţe lipicioase

strălucesc prin aburul maşinii de espresso

la casa de marcat

pupilele fetelor cu văl.

Degetele soţului strâng

cu lentoarea unui tren vechi

trei cappuccino cu extra caramel.

 

 

Common Octopus

 

Curentul din urma trenurilor

şine trase până în faţa casei

oameni

te pisează între genţi uriaşe de piele.

Cu şireturi fedeleş

prinşi în banda rulantă

îşi sprijină burţile moi calamar

unii de alţii

fâşii

lila şi oranj fundiţă.

Tatuaje nesfârşite

te învăluie în cerneala lor

de roman grafic

cuvinte în limbi străine concomitent

te paralizează pănă la suprafaţa

albastru marin.

Schiurile

 

În viteză au prins avalanşa.

Beţele s-au ridicat odată la suprafaţă

aplecându-se unul după celălalt

înainte să se scufunde în micile valuri ale fâşului albastru.

Se rostogoleau, brazii şi stâncile albe, etanş

Vedere ce-ţi taie respiraţia!

Printre munţii zdrobiţi

întuneric în ochelarii plutitori din vale.

Schiurile găsite

s-au gândit să le dea la închiriat.

***

Aida HANCER

Aida Hancer

 

Katalena

                 Cătălinei Cadinoiu

în ultima vreme te desfăceai ca o

şuviţă de păr de pe degetele noastre

şi sfâşiată deja

rămânea să te împrăştii pe jos

pe podea

singur copilul cu biberonul de fier

înfipt în gingii

plângea şi râdea cu dinţii de lapte în zidul berlinului

pe sub perdea

cu sângele alb şi cu ochii lui ca nişte peşti de nisip

căra laptele pe ascuns

în mare

tu alăptezi toate vulpile ca să ţi-l care

tu alăptezi toate drumurile

pentru ca drumurile să ţi-l păzească

tu ridici un cuţit şi îndemnul pare atât de normal

dar în ultima vreme

stăteai întinsă femeie

ca un hamac între nucă şi nuc

neagră şi cu laptele tare ca iodul

lingeai cu tot corpul laptele

când ţi-l vărsa irodul

şi zilele se coc de atunci ca o sarcină nouă

plângăcioase

moderne

şi fac nazuri la masă

într-o dimineaţă cumva ai să naşti

pe ruptă rouă

şi ca o floare negru cu verde de brad

tu faci la mânie

spume la gură de jad

femeie care te-ai scris cu tot corpul

pe corpurile noastre

ţi-ai făcut un copil să ne umezească nouă buzele

tu poţi goală călca în picioare şi pe coadă

muzele

când simion doarme

urcă tu înainte mireasă

şi dă-mi tu prietene pasă

capul acela gol

de copil.

 

fiica sionului

nopţile parc-am avea plete de vin

iar dimineţile se schimbă ca dinţii de lapte

tot ce era poetic se întoarce împotriva mea

fiarei i-a trecut deja sângele prin blană

încă puţin şi te vei întoarce în pântecele mamei

ras în cap cum ai vrut toată viaţa

înfăşurat într-o pelerină de ploaie

dar noaptea îţi vine să-ţi agăţi haina

de sânul drept al femeii iubite

o femeie moartă din punctul meu de vedere

şi dată la câini

dacă n-aş şti că e iarnă te-aş întreba

de ce-ţi ţii agăţată rochia de mireasă în geam

pentru că singura lumină ne vine

prin mânecă

şi singurul întuneric ne iese pe gură

într-o noapte şi eu am avut părul de vin

prietenul meu spânzurat la rădăcina unui copac

cu picioarele-n sus ca o lumânare

aici a avut loc un accident

aici i-a intrat volanul în inimă

şi i-a dus-o

erau toţi copiii cu el

şi planurile pentru copii

ideea că femeia lui va primi

flori doar de la el

şi lângă plămâni

un chibrit gol

paiele consumate

numai moartea dar nici măcar ea

n-ar fi văzut nimic

prin parbriz în momentul acela

după accident l-au întredeschis

ţinea în el atâtea alte femei

şi asta-l făcuse frumos

prietenul meu spânzurat încă nu era de tot mort

impactul maşinii i-a mişcat puţin sfoara

cum stătea ca o cheie

şi moartea celuilalt venise la fix

ca o uşă

asta l-a făcut curios asta l-a făcut

să dea din mâini ca un acrobat

prietenul meu un leagăn de om

s-a prăbuşit spre binele lui

a dat o declaraţie a mângâiat soţia pe cap

cum cureţi un măr stricat de putregai

şi-l speli şi-l ştergi cu prosopul

i-a dat la o parte părul de pe frunte

şi buzele crăpate ale bărbatului

ţi le-a pus pe-ale lui roşii      două răni

care-au locuit mult timp împreună

 

 

tatăl nostru care de vreo trei ani ( n-ai mai ieşit)

nu ţi-ai mai făcut loc printre flori

vecinii nu mai sunt supăraţi şi în fiecare duminică

ne lasă lapte şi biscuiţi pe băncuţa de la uşă.

eu şi mama avem lipsă de calciu de fapt şi tu aveai

dar ţi-a trecut

unde e lipsă mare şi vindecarea trebuie să fie

dureroasă şi radicală

de prăjituri ne ferim.

de trei ori a fost zăpadă de-un metru

o dată chiar mi s-a părut că ţi s-au crăpat

palmele cam tare şi m-a bufnit râsul

(semănai cu pământul când e proaspăt arat

şi cazi de la doi metri din măr şi nu te loveşti

fiindcă pământul e numai vată neagră aruncată pe cer)

dar ţie nici nu-ţi păsa

când hohotea viaţa prea tare îi trăgeai o palmă

care-ar fi putut să mute şi munţii

mi s-a părut că te văd

venind cu sifonul plin şi cu mătura pentru zăpadă

maşina ca un înger căzut ruginea

şi vecinii Îngeri ceilalţi cântau

dar uite că soarele ne obligă să intrăm în vară

cu cuţitul la gât

capul înainte ca nişte înotătoare profesioniste ce suntem

tu avei palmele fine şi călcâiele crăpate ca sfinţii

numai că sfinţii n-aveau părinţi

dacă s-ar fi operat de apendicită părinţii

sfinţilor le-ar fi dus la spital o sticlă de lapte şi poate

trei lei cincizeci, de bomboane.

/poem/

în fiecare zi păşesc prin noroi ca prin mama

deloc ameninţătoare

pantofi fără toc

spaţii goale care se lărgesc tot mai mult

şi în fiecare zi

în urma mea iese soarele şi usucă noroiul

mi-l îmbătrâneşte mi-l crapă

îi pune mamei mele mâna la gură

rupând de pe ea pielea

o fâşie de apă

uneori mă aplec şi aud morţii declarând stare de urgenţă

ei pun în dreptul tuturor crăpăturilor

ligheane

în caz că spală ăia maşinile deasupra în caz că

aruncă zoaie

s-avem şi noi pentru baia de sâmbătă

că nu ne-ajunge sângele ierbii

într-o dimineaţă mama a ieşit cu ochii în lacrimi

să taie un pui

în centrul oraşului pe camera unei roţi de camion

pe la ferestre oameni cu furculiţe făceau semne urâte

de foame de moarte

cu feţele ca nişte scrisori vârâte în cutia poştală

cu forţa

porumbeii  opriţi la o firmitură

distanţă de picioarele noastre

în costume de lilieci căptuşeau acoperişuri

de azbest

iar mama luase puiul cel mai mare

cuţitul de pâine şi

cu două chei franceze  a răsucit

până când mi se părea că văd un soare în sânge

mamă eclipsă de soare ascunde-te

nu mai ştiu dacă sângele de pe mâini

e străin de familia noastră

***

 

Maria PILCHIN

Pilchin

 

sunt femeia măritului ceapaev

o dată pe lună

mă gândesc la ceapaev

şi armata lui roşie

o dată pe lună

toate femeile casei mele

se întorc în mine şi curg

de parcă ne taie ne căsăpeşte

de parcă toate războaiele lumii

coboară prin noi la vale

de fiecare dată

când merg cu mihu

la pizzeria din colţ

şi chelnerul ne aduce voios

ketchupul picant

îmi stă bucata în gât

căci toate femeile casei mele

muşcă odată cu mine

ieri am fost la expoziţia de picturi

am rămas lângă tabloul cu maci

de fapt erau nişte pete roşii

pe un câmp negru

toate femeile casei mele

s-au oprit acolo

era strâmt era înghesuială

eu o făceam pe deşteapta

explicam că e pătratul lui malevici

stropit de ketchup

dar nu mai conta căci le plăcea

ah ce mult le plăcea

mă somau să tac

căci tabloul era despre tăcere

am plecat toate în altă sală

erau picturi despre iubire ar fi bine

să caut lexemul iubire în dex

poate în dicţionarul etimologic

ah ce tablouri am văzut

două mucuri de ţigară

se pupă în colb unul rujat roşu

patru picioare se iţesc de sub plapumă

două cu ojă de un rozé închis

doi porumbei cu ochii scoşi

şi-au lipit ciocurile

două inimi ca în manualul

de anatomie dintr-a noua

îşi trimit bezele

ah ce romantic

ghidul ne strigă şi mergem

o lumină rece de spital

în centru o masă de maternitate

ghidul şopteşte:

cealaltă faţă a dragostei

femeia de lângă mine

mă uit atent la ea

căci semănăm

şopteşte cu buzele roşii:

un avort

un avort

şoptesc toate

pete de sânge

semn că pe aici a trecut ceapaev

femeia din dreapta

arată o altă masă

mă uit la ochii ei verzi

cenuşii verzi pe care îi am şi eu

zice:

o naştere

o naştere

şoptesc toate

ieşim în câmp alături

într-o pădurice de pini

zeci de cearceafuri se zbat

în bătaia vântului

o hymenaeus o himeneu

ceapaev a reuşit şi aici

ieri eram la salon

înscrisă la pedichiură

intrase o doamnă de vreo

şaptezeci de ani

cu rujul întins pe buze

cu mâini tremurânde

s-a înscris la manichiură

femeia pe care ceapaev

a părăsit-o de mult

dar nu şi ea pe el

eram la o conferinţă

din astea ştiinţifice

o tânără cu iphone

făcea poze soţului meu

am vrut să scot sabia

şi să o tai ca în filmele nipone

dar ceapaev m-a ţinut de mână

ca niciodată

m-a mângâiat pe obraz

şi m-a făcut să râd

aveam cinci ani

şi mi-am zdrelit genunchiul

am căzut căci prietenul meu

fugea să mă prindă

primul băiat care a zis

că mă iubeşte

curgea sângele şi eu plângeam

şi el a lins rana

căldura limbii lui

a speriat pe ceapaev

vampirul din est

şi toate femeile casei mele

erau acolo şi cântau

aşa cântă transfuzia

aşa cântă leucocitele eritrocitele

aşa cânt eu când curg la vale

nopţile când vine pe furiş la mine

să nu îl vadă femeile casei mele

şi îmi plânge pe umăr

ca un prunc sătul de cal de armată

când între mine şi el se dă marea bătălie

înţeleg că toate au fost inventate

pentru această aprigă luptă

ca toate femeile casei mele

să asiste la zdrobirea duşmanului

o dată pe lună

mă gândesc la ceapaev

şi armata lui roşie

o dată pe lună

toate femeile casei mele

se întorc în mine şi curg

 

***

 

Hristina DOROFTEI

hristina2

***

Ţi-am tatuat numele

în palmă.

Zilnic duc palma la buze

simt apropierea ta,

gustul tău de magnolie afumată…

***

Mă trezesc gemetele lui de porc murat în băutură,

visează femei blonde cu cercei cârlionţaţi, grandioşi…

Îmi schiţează imaginile care-i îmbracă hainele ratării,

îl ascult cu sincer interes (nebunii şi beţivii spun adevărul!)

şi mă gândesc cum aş putea să-l nimicesc

(să nu mai aibă being, vorba englezului!).

Mă îndrept spre aragaz, pornesc toate ochiurile

(o asemenea acţiune de epurare trebuie

să aibă minimum patru perechi de ochi martori!), închid

cu meticulozitate cele două uşi care dau spre coridoare,

verific geamul, dacă-i închis perfect, aranjez cutele perdelei

albe, proaspăt spălate, cu iz de clor,

îl sărut pe frunte într-un onctuos adio şi mă îndrept

spre camera mea, ştiind că voi dormi

cel mai liniştit somn din viaţa mea!

***

Imagini tulburi se plimbă prin faţa ochilor

închişi între zăbrelele pleoapelor,

amintiri închegate în colţul ochilor

nu vor să se desprindă,

orele îmi apropie şoaptele surde,

începe să doară puţin,

degetele îngheaţă cearcănele hidratate,

ascunse sub fondul de ten,

le îngrădeşte libertatea de exprimare.

***

Se îndreaptă spre mine,

făr-o vorbă mă apucă de umăr, mă trage afară

după el (numai dacă mă obligă îl urmez!),

mă pune faţă în faţă cu acuzatoarea (o credeam

tovarăşă de joacă!) şi-mi cere

recunoaşterea faptei reprobabile comise

în imaginaţia vomitivă a fetei

care-şi dorea să găsească

îndesată prin vreo amintire a şifonierului

rochia de mireasă a mamei sale…

***

Caut dragostea la

beţivii înamoraţi de-alcool

posesorii de conturi elveţiene

bărbaţii pierduţi printre curve

femeile cu mulţi amanţi

mamele cu tentacule încordate…

N-o găsesc nicăieri!

Cu lupa cercetez rădăcinile florilor,

gust lacrimile,

privirile,

visele,

speranţele,

gândurile…

N-o găsesc nici în cuvintele

care-mi spun că se ascunde în spatele lor!

Dezamăgit, mă îndrept spre casă

cu jeanşii, bocancii şi nervii prăfuiţi.

Îmi aprind o ţigară (ultima ţigară

înainte de sfârşitul lumii!), azvârl chibritul

în coşul de gunoi şi-aud un scâncet micuţ.

M-apropii de pubelă, scormonesc

pân’ la fund şi dau peste ea!

P.S.: Sting ţigara şi amân sfârşitul lumii!

***

struţul din stemă mai speră

să fie redat dinastiei d’Anjou

autocarele

microbuzele

atrag călătorii precum prostituatele clienţii

îmi aştept rândul la toaleta

plină de fumul femeii corpolente

(e regina wc-urilor!)

closetul e plin ochi de mucurile de ţigară

trag apa

curge fum de carpaţi fără filtru

să nu uit plata!

***

ascunsă de mine

nemişcată să fiu sigură

că nu dau curs dorinţei

îmi clocoteşte gândul

că se află la doar câţiva metri distanţă

îmi amorţesc trupul

îl anesteziez

cu scena imaginată de mine

(sunt regizoarea

autoarea

protagonista)

îi bat la uşa sufletului

intru peste el şi-l fac parte din mine

până mă satur de noi

ne devorăm reciproc într-o căutare

tardivă a timpului pierdut…

***

Apari în fiecare dimineaţă

în gândul meu

printre genele întredeschise, leneşe

şi somnoroase,

dornice să rămână îmbrăţişate

peste ochii ce te visează noapte de noapte…

Dar de ai şti, nu ai crede

că sufletu-mi tresare

nerăbdător să-ţi atingă privirea

şi să-ţi spună: mai stai!

de fiecare dată când îmi apari în cale…

***

În jurul mesei stăm adunaţi

toţi mincinoşii vampiri

care urmărim

să punem mâna

pe gândurile

celorlalţi,

să-l prindem la înghesuială

pe cel mai slab dintre noi,

să-l îngrămădim într-un colţ,

să-i sugem

tot sângele

până ce ochii-i se acoperă

c-un văl opac,

iar culoarea

i se scurge din obraji

între coapsele înfierbântate de adrenalină,

pulsând de frică şi disperare,

mirosind a moarte.

***

 

Mâna-i alunecă plină de curiozitate

pe braţul ei bronzat,

umezit de plăcerea atingerii,

capu-i se apropie de umerii lui

într-o tăcere complice

din care ţâşnesc din când în când

stropi de îndoială născuţi

din ping-pong-ul ochilor,

gândurile se învăluie în ceaţă,

fiorii se întorc în prezentul perfid.

*** 

 

Livia LUCAN-ARJOCA

Livia Lucan-Arjoca

Şi dragostea are o vârstă a treia

Când rând pe rând îi cedează

Cele mai uzate organe
Şi fostele-i puncte forte

devin poveri şi dureri

de tratat cu cele mai

performante

medicamente

Şi dragostea sfârşeşte ca Bella

jucăria lui Alex

O fostă ursoaică

ajunsă o cârpă sinistră

Dar fără de care copilul stârneşte

pe loc un tzunami

Tocită

Roasă

Târâtă

Trântită la nervi

Unică datorită uzurii

În fond

un simplu şi banal

obiect de tranziţie

dar cum să îţi schimbi perspectiva

să primeşti botezul pentru

o nouă etapă

când aici este ancora

masivă şi grea ca

nucleul pământului

 

 

Ar putea fi acesta un tutorial al despărţirii perfecte

Nimeni nu face primul pas

cu excepţională coordonare

îl facem împreună

şi

Like-urile sunt mai rare

agendele noastre din ce în ce

mai aglomerate

fără puncte de intersecţie

dar cu puncte de interes

complet diferite

intervalul între SMS-uri devine

cu fiecare zi mai mare

până când

ajungem la

linişte

Acum e ca şi când faci pluta într-o piscină

te concentrezi

pe jocul apei în pavilionul urechii

pe raza de soare care îţi încălzeşte buricul

şi difuzează în tot abdomenul

pe lipsa valurilor

riscurilor

deciziilor

angajamentelor

Un corp plutind de la sine

odată cu sine

E bine

deci

putem s-o luăm de la capăt

Anticiparea şi proiecţia

contează la mine

cât de două ori experienţa în sine

aşa că pentru ore bune

în fiecare zi

sunt în concediu

de când

mă pornesc să cumpăr

colaci, saltele, mingii gonflabile

labe şi tuburi de snorkeling,

forme pentru castele de nisip

Între rafturile cu găletuşe de plastic

aud deja marea

simt pietricelele  împungându-mi talpa

 

 

O adevărată desfăşurare de forţe

o logistică impresionantă

mai ceva

ca o trupă rock

gata să plece într-un turneu mondial

Când în sfârşit e toată lumea

pe locuri

şi înfloreşte în noi un frumos sentiment al biruinţei

îmi aduc aminte de Bella

….

Peste o oră suntem încă

parcaţi. Am dat toată casa cu susul în jos

Am extins căutările

şi am ajuns să răscolim în bagaje…

Nicio urmă de Bella

Avem acum

o jucărie în minus de cărat

pe la plajă.

Suntem trei familii cu

cu trei copii sub doi ani

un fel de spaimă a plajei

neprevăzutul

surpriza

ne atacă toate planurile

aflate mereu într-o continuă

reconfigurare

orele sunt întotdeauna relative

plus sau minus încă o oră sau două

mai repede se întruneşte consiliul ONU

decât noi la un oarecare punct stabilit înainte

Ce s-a-ntâmplat cu mintea noastră corporate

cu viaţa noastră ca un excel ordonat

ajunsă acum un fişier cucerit de haos?

Doar cine nu are

nu crede

forţa gravitaţională a căruciorului

din care prea rar poţi să te smulgi

fără să ştii cum să nu acţionezi

fără ţintă

Pentru o vreme mă simt ca la spa

beneficiara unui ritual de relaxare

pentru care copiii

ar putea să obţină brevet

cu lopăţica de plastic

m-au îngropat în nisip

e cald

şi e bine

ca într-o boabă de strugure alb

pârguită în soare.

mintea o ia pe rewind

e o bandă de alergare

întâi mişcările lente

apoi din ce în ce mai alerte

până când circular

ca o roată de hamster

rulează

degetul tău pe coapsă

un ac de pic-up

deasupra benzii dantelate

a ciorapului

pielea un disc decadent de vinil

 

E un joc al perspectivelor

un mers de fachir pe scoicile plajei

Oare ce vezi

când vin înspre tine

cu mânuţele copiilor fremătând în palme

îţi place să-mi zici că-s

„O femeie

de două ori mai frumoasă”

sau poate

un al treilea copil

bine dresat

zâmbind în cătuşe?

[Vatra, nr. 6/2015]