Poeme de Liviu-Florian Popescu, Mihai Amaradia, Ioan Veza

Liviu-Florian POPESCU

 OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Amurg în Strasbourg

 

Prin străzi pavate de unii regi uitaţi se plimbă acum

Doi fluturi. Unul cu pete pe guler. Altul

E doar un flutur de nufăr. Se plimbă în amurg

În mica Franţă. Acolo la marginea cafenelei

Din Strasbourg.

 

Un flutur dansează, altul pictează. Unul

Are sus la hotel adus un cufăr. Cu însemn regal

Înăuntru creşte un nufăr. Două roze

De la balcon alsacian le-au făcut semn să urce

Erau surori burgheze. De viţă nobilă acum falite

Şi uşor calicite.

 

Fluturii turişti au privit cu subînţeles

Şi au râvnit la al rozelor dres. Nu au urcat din prima

Au rămas lângă un felinar chiar

La marginea cafenelei unde dormea un

Anticar. Rozele s-au întins după ei. Dar

Turiştii noştri nu ştiau franceză.

Una din roze vorbea germană. Una silabisea

Slavonă.

 

Spre dimineaţă a ieşit un saxofonist obosit

De la o casă cu perdea cuminte. Care s-a mişcat

Într-un colţ. La timp pentru că sosea acasă un soţ

Saxofonistul şi-a ridicat gulerul şi a plecat spre Rin.

Fluturii au zâmbit de al unei Marie-Rose destin.

 

Au urcat în balcon la cele două roze. Care dormeau

Cu petalele închise. Uneia însă o mică frunză îi dezvelea

Urma sensibilă de sân. Iar coapsa celeilalte

Îmbia la alte subînţelese nevroze.

 

Am stins lumina în camera mea. Şi am adormit.

Un tramvai de seară pleca spre Rin. Pe masă

Ultima sticlă cu vin aştepta Diva să vină

Să o decoreze cu lacrimi, degete şi

Buze.

 

Spre dimineaţă soarele burghez găsi două roze

Învelite în aripi de fluturi.

Una din aripi era cu desene de nufăr.

 

 

Chopin nebunul

 

Printre sunete ştirbe din marginea Cracoviei

Se plimbă un anemic bătrân. Cântă

Face tumbe, copiii se ţin cu zgomot după el

Îi strigă „Chopin, Chopin, nebunul!”

Iar el se strâmbă la ei şi se preface că aruncă pietre.

 

Mormântul unei femei la marginea Cracoviei

E plin de mărăcini. Acolo a fost cândva iubita

Unui aviator. Murise la 25 de ani.

Nu se ştiu cauzele.

Aviatorul cânta la pian. Melodii de atunci

Uitase să spună cuvinte

Cu note răspundea când era întrebat de zi

Sau noapte.

Cu un diapazon explica dimineaţa

Dorinţele. Sau neputinţele.

Târziu a înnebunit. O căuta pe Anni.

 

Dar Anni crescuse în salcia de lângă marginea

Unui cimitir. Regină se spunea c-ar fi.

Nu era  halucinaţie. Iarna salcia nu-ngălbenea.

Veneau reporteri de la ziare, de la National Geographic

Misterul era de nepătruns, de nedescris…

Mormântul lui Anni era gol de mult.

Iubitul îl furase într-o noapte.

A doua zi a înnebunit.

Şi nu s-a mai ştiut nimic de el. Şaizeci de ani.

 

Apoi într-o zi a apărut bătrânul, desculţ

Cu un sacou jerpelit la piept şi găuri la manşete

Cu pantaloni murdari de atâta praf de var. Cânta la un

Pian rupt şi aruncat de un anticar.

Chopin, Chopin nebunul. Cinci ani l-au cunoscut

Brutarul şi măcelarul şi florarul. Dormea sub poduri

Şi canalizări secate. Avea de dimineaţă ochii plânşi

Şi se hrănea cu lacrimile vii. Apoi pleca pe străzi

În paşi de vals.

 

O salcie a început să se usuce la margine de cimitir.

Şi un mormânt a dispărut sub mărăcini.

Cracovia se spune acum că avea din nou un rege

Nu doar deşertăciuni.

 

Într-o noapte, un pescar a văzut

Două corăbii care au plecat

Pe râu în sus, spre nord.

 

 

Coasta Normandiei

 

Cad zăpezile pe coasta aridă

A Normandiei. E bine că vin

După frigul de ieri. Îngheţul

S-a dispus în cercuri spre malul

Cu stânci.

 

Buşteanul rămas prins între

Gheţuri e alb acum pe creştet

Stă plecat cu ciotul spre cer şi cu

Putredul sărat spre valul încremenit

Între grade.

 

Ninge azi şi calc pe nisipul ce zăpadă

Nu vrea să primească. Vântul din larg

Mi-o trimite pe faţă. Ochii mei primesc

Cioburi de nisip şi fulgi tăiaţi

De zăpadă. Am răni pe pleoape

Sângele curge anemic spre gene.

 

Dar rezist pe acest mal de mare uscată.

O Normandie rece. Dură, prizonieră

A speranţei de cer. Buşteanul se uită cu ciotul

În sus. Valul sărat îngheţat îi

Râde de jos.

În zare un spărgător încearcă să

Strice decorul. Ninge spinos cu mărăcini

De zăpadă. Strâng pumnii

În pardesiul francez. Mai am un pic până

La capăt de plajă. Nisipul se lipeşte

De pantof, tânguind ca să-l iau

Iar cu mine.

Buşteanul priveşte cu ciotul încoace

Marea se rupe, spărgătorul

A stricat decorul uscat.

 

Buşteanul se duce înapoi în adâncuri

Doar ciotul pluteşte speriat pe deasupra

Chemând cerul să-l ia de pe

Coasta aspră normandă.

 

 

Concierto de Aranjuez

 

Nu pot să cânt noaptea prin baruri

Ecoul sticlelor goale, cu sunet

De harpă m-aude el pe mine

Şi mi-e jenă.

Aş vrea să fiu departe de Aranjuez

Să uit de Rodrigo, să sar în mare

Să mor la prânz şi să renasc pe alte

Paralele ale unei alte stele,

La margine de univers.

Să găsesc acolo o mică

Planetă, una cât o stradă

Dar care să aibă fluvii, harpă

Şi un pod din piatră.

 

Planeta mea să aibă regi

Să aibă şi mauri. Dar să nu aibă

Lumină. Să aibă mereu noapte

 

Nu pot să cânt atunci când am

Băut în baruri. Din sticle vechi

Găsite pe funduri de mări

Printre corăbii scufundate de corsari.

Nu pot să mângâi smalţul pe care peştii

L-au atins când Santa Monica, Santa Felicia

Santa Miradoniz sau alte veliere s-au retras

Spre cerul de sub mări.

 

Părul meu cade peste urechi, altfel

Aş fi auzit poate mările cum fug timide

Despuiate, doar în dress şi s-ar ascunde

În scoici.

Şi atunci când mângâi cochilia goală

A unei scoici să auzi cum geme marea

De amor.

 

Planeta mea ar avea lumină

Dacă eu aş fi acolo, doar un nor

 

 

Mihai AMARADIA

 

amaradia

 

din povestea calului de lemn

Îndreptaţi-vă înspre locul acela, înspre faleză, la far,
zi şi noapte calul de lemn paşte iarba de-acolo
de jur împrejur, ai crede că vine cineva de peste ocean,
e de neclintit în obiceiurile lui, exersează lentoarea,
majoritatea mişcărilor le face cu rafinament, pare că se pregăteşte.
calul de lemn se înşeală uneori când apa e limpede
şi când un peşte singur adulmecă ţărmurile sau când apa e umbrită
de un nor mic, iar în adâncuri umbra împrumută din formele ei,
din timp în timp o fetiţă îndrăgostită îi aduce pere,
îl mângâie şi-i spune să fie cuminte şi să stea curat,
poate s-o găsiţi acolo, vă va spune ea mai multe, ea-l ştie,
vedeţi, de când paznicul farului a primit altă slujbă,
oamenii au lăsat calul de lemn acolo în locul lui,
oricum atunci când coboară în oraş pare un animal împăiat.

Nu vă pot spune pentru ce calul acesta a devenit de lemn,
unii spun că din cauza războiului, alţii c-ar fi bolnav
sau că şi-ar fi pierdut credinţa,
zvonuri ciudate spun că din dragoste,
oricum, el în familia lui nu s-a născut aşa,
a fost născut în ţările cailor de fugă, uşori, liniştitori la pipăit.

 

nimeni, el singur

Nu mai puteam sări acum ca mai înainte,
ca un brabete obişnuiam să mă deplasez
câţiva mă invidiau şi asta le otrăvise chipul,
stau acum numai întins şi aştept ploile,
cel mai mult şi mai mult ele mi se potrivesc,
iarba o să se înalţe şi nu va vedea nimeni
cum pe inelarul meu se va înfăşura singură o plantă
care mă va linişti, de ruşine mă voi îmbujora,
când se va înălţa suficient, în parte
nu voi mai putea privi pe nimeni în ochi,
păsările vor migra şi vor bănui doar de-acolo de deasupra
că sunt, vor spune; acolo undeva jos,
cam în locul acela ar trebui să fie, lângă trestii,
ei las, că şi-a făcut-o cu mâna lui, vor spune,
cine-l punea să iubească pe cele mai neprielnice vremi,
pe cele mai neprielnice femei, nimeni, el singur,
vor spune păsările şi vor zbura spre sud.

 

 

cam atât

Se poate spune că-i aşa cum prevesteai,
eu, îndeosebi sărac, pregătind cartofi pai
pe o vreme atât de ploioasă că mai bine aş ieşi desculţ
pe uşă plecat, cuminte şi de necrezut,
tu plecată atât de departe încât te văd în minte
ca un punct zâmbind în dreptunghiul unei ferestre,
niciodată faţă în faţă pentru că ne temem de asta,
aş putea totuşi să te văd pentru puţin timp,
în rest, stau încuiat pe dinăuntru într-o cameră mică
şi prin faţa gratiilor se perindă tot felul de femei,
cu o cheie nepotrivită ele forţează încuietoarea.
Încerc să nu mă gândesc la noi pe fiecare zi
şi de mai multe ori noaptea, rareori îmi reuşeşte
acest dezvăţ al învăţatului pe pipăite şi pe dinăuntru,
se poate spune cu greu că aerul e acelaşi
şi viaţa îşi vede de-ale ei, cam atât.

 

 

putea fi totuşi mai rău

poetului Marian Drăghici

putea fi totuşi mai rău decât plutirea asta a mea,
poetului alb, spre exemplu, femeia i-a fost dusă la negresă
şi nu mai e deloc şi el are o altă plutire,
uitătura lui e mai tristă decât uitătura mea,
eu ştiu măcar că mergi, râzi, acasă, la treabă, la piaţă,
putea fi totuşi mai rău, să ştii asta,
unul dintre noi putea fi dus la negresă,
nu mai putea găti, nu venea acasă, nu-şi făcea rugăciunea,
chiar dacă rănile cele mai rele
ţi le fac cei ce te iubesc, te vindeci,
ai o picătură de sperantă totuşi,
cum te-ar picura un aparat de aer condiţionat
şi-ai crede că te plouă din senin,
putea fi iată chiar cumplit, chiar acum, ea,
la masa ei măcar ocupă un scaun,
la fân eu ţin de coadă o coasă bună,
rudele râd la glumele mele, bunica mă spală pe cap ,
chiar dacă ea se lipeşte de pieptul altcuiva, măcar e
şi eu cel ce tresar mai tot timpul, tresar.

 

 

de pe vremea când femeile se uitau la mine frumos

Pe vremea când femeile se uitau la mine frumos
era nevoie să-şi acopere gâtul cu mâna ori cu ceva,
pe vremea aceea eu făceam ploile să plouă,
zborul proaspăt al poieniţelor tot de la mine,
iazurile îngheţate, pădurile-nchiciurate, toate-toate.
Pe vremea aceea era nevoie de un compas metalic ascuţit
de o voce boţită şi de un animal de casă bine flauşat,
vremea aceea când mi se lipise fotografia ta de şale,
mirosul pielii tale atotcuprinzător pe care vântul
îl poartă chiar şi-n ţinuturile unde geograful spune
că n-a văzut picior de om.
Aveam în mână pe vremea aceea un ban mare-mare,
ciugulit pe la margini de vrăbii,
când femeile se uitau la mine frumos,
încât era nevoie să-şi acopere gâtul cu mâna ori cu ceva.

 

 

ultimul poem pentru cutia ta poştală

Se făcea că m-ai oprit pe stradă, m-ai pus să zâmbesc,
ai făcut o fotografie, spuneai că nu ai şi-am ales eu să fiu,
iubirea mea a trecut prin urechile acului din prima
de trei ori ca în basme, a fost arsă de soare
cu mâinile tăiate de briceag ţi-a dejghiorat nuci verzi,
a alergat să despartă norii, spaimele, a mers la pădure,
dar n-a fost niciodată sărmană, oloagă, neputincioasă,
se mai făcea că mi-am făcut arc din nuia de alun,
săgeţi uşoare de papură să pot ţinti peste ziduri
în oraşul acela mare să-l omor pe acela ce s-a îndrăgostit,
se făcea că din dragoste de tine bărbaţii toţi scriau prost
înafară de mine deşi de trei ori mi se decojise pielea ca-n basme
deşi jocurile mele sunt populare ca sunetul de fluier
mâna mea stângă nu se mai poate mişca de tristeţe
pentru că mereu spuneai ,,ia-mă în braţe” şi ea aşa s-a obişnuit
mâna mea stângă are o personalitate proprie să ştii
Eram liber în ziua aia din visul meu ascultam johnny cash la căşti,
plecasem să lucrez la o fabrică de sare de mare în aer liber
ce fel de fabrică să mai fie şi asta mă întrebam şi eu
unde oamenii cară şi îşi fluieră cântecele de dragoste,
era joi când ai plecat tu să lupţi pentru viaţa ta
în timp ce eu rămăsesem să spăl albiturile şi covorul,
se mai făcea că plecam să mă plimb numai pe vânt prin oraş
asta ca să-mi sufle şi mie cineva ce mi-a mai rămas.

 

 

Încet-încet

Încet-încet te dezobişnuieşti de ce era în tine bun,
de flacăra din tuturigă ce făcea umbrele rufelor
puse în casă la uscat iarna să te înspăimânte,
ţi se pare curios acum că ţi-a căzut la picioare o nucă
aici în piaţeta oraşului, te miri, nu te gândeşti
că devreme toamna ciorile îşi mai scapă nucile din cioc,
încet-încet te dezobişnuieşti de vorbele dragi ale celor dragi
oftezi mai adânc şi nu ştii de ce dragostea ta şovăie
observi cum în aceste câteva nopţi nu poţi dormi de frică
şi încet-încet te faci tot mai singur, aproape aşa de singur
cum te-ai şi născut, tragi draperia
nu pentru că vrei ci pentru că a venit momentul.

A înghiţit bunica o pasăre mică, negricioasă ca un tăciune
încet-încet ne vom dezobişnui de ce era în noi mai bun
şi ne vom zâmbi mai puţin şi ne vom strânge cât mai strâns.

 

 

 

Ioan VEZA

 

veza

         Labirinturi  umane

 

Nimic nu e mai nemărginit decât simplitatea

Ca şi cum cercuri se desprind

Şi slăbesc strâmtoarea

 

Într-o dimineaţă banală

Când urletul degetelor nu poate cuprinde

Decât aceşti nervi ai detestării

Aceşti nervi creatori

 

Modul în care gândeşti şi frămânţi

Din exterior, viaţa

 

Pe o stradă îngustă

Plină de gropi

Scoţând pentru o clipă masca

Şi rămânând gol în faţa lui Dumnezeu

 

Această putere a descompunerii

Prin care te-ai hotărât să trăieşti

Aruncând straturi şi straturi până când

 

Literele ca fălcile unui cleşte patent

Strâng hârtia,

Sfârtecă labirinturi umane.

 

 

Umbra rotitoare

 

Ceasul intern îşi întinde afară limbile

Dar nimic nu se schimbă în jur

 

Vremuri înghiţite de vremuri

 

Ce grozăvie era cândva: drumurile încrucişate

Şi marşul majorităţii spre vest

Colecţiile săseşti se subţiau ca mătasea

 

Azi doar o ţară schiţată:

O mână cu degetele tăiate

Un trup strivit între zăpezi himerice

 

Fericirea de a visa că nu poţi visa

Şi că locuieşti într-un somn

De o parte şi de alta a unui zid

 

Camioane încolonate

Elanul de a atinge cumva dimineaţa

În umbra rotitoare dănţuind

Ca luminiţele într-un tunel nesfârşit

 

 

         Cum oglinda imaginile

 

Pe o copertă a lumii

Umbre cenuşii trăiesc toate acele vieţi

Pe care agonia le naşte

 

Cuvânt cu cuvânt

Fir rătăcit privirea cunoaşterii

Linii zburătoare, simboluri, reverenţe

 

Strigătului te poţi împotrivi

Sunetului îi poţi urma

Hainelor goale le poţi crea trup

 

Un sens un nonsens

 

Din lumi alternative

Conveioare singuratice

Pătrund în tunelul discursului

Rămân căile albe, albe

Păşesc cu sfiala

Unui fulg de zăpadă

 

Luciul metalic al sunetului

Restrânge în mine credinţa

 

 

         Recuperarea din descompunere

 

Zi alintată ca un porc în mocirlă

Cu fruntea lipită de tine

Înghesuit ca apa îngheţată în forme

 

Eu trăiesc în afara ta

În tine lucrează răul cu armatele lui arogante

 

Spasmele cresc peştişori aurii

Pentru gura întunecată

Pentru devoratorul fără înfăţişare

Dintr-un studio al divinului

 

Prin horn gazele arse râd demenţial

Limbi acide muşcă duşumeaua

Tumultul striveşte hotarul

Dintre palma mea stângă

Şi palma mea dreaptă

 

Dilată rugina lucidităţii

 

Mă reped la geam şi trag de cârligul de fier

Pe sticla rabatată doar fulgii se chircesc şi dispar

 

 

Raţionamentul detaliilor

 

Nu m-am regăsit nicăieri ca acolo.

În fond tăcerea asta

Ca un tunel fosforescent

Mă expune

Rostogolindu-mă ca pe un învins.

 

Ea atunci a simţit că mă liniştesc

Îmi atingea ochii

Degetele îi făceau piruete

Sau diluau licărirea amară

 

Noaptea foşnea tot mai des

Şi pe urmă, în frig,

Lucrurile neîndemânatice

Halucinante ecouri

Printre oamenii orbi

Zguduiţi de bezna statornică

Îşi scoteau feţele friguroase

Şi le desenau măşti de hârtie

 

Nu m-am regăsit nicăieri ca acolo.

Deşi visul mă alunga din mine pe străzi adormite

Printre hălci de beton, prin canalul furiei

Izbindu-mi cuvintele de pereţii cărnii mecanice

 

Mormane în creştere a ceea ce nu pot gândi

Zvâcnesc aproape să spargă trupul

 

 

 

         Ca o spirală în calea lucrurilor

 

Încep fiecare zi

Cu îndreptarea aripilor frânte

 

Ferestre false

Dau spre o grădină sonoră

 

Mărăcinişuri roşii trăiesc întunericul spinilor

Opresc fiecare lucru şi îl interoghează

Desfac mulaje de aer

 

Răni secrete expulzează negaţia

 

O îngrămădeală de vieţi scindate

Asediază carapacea

Zdrenţuite forme întind nervii negri

Îngrămădesc sofisticate himere

 

Transmodulaţii

Frecvenţe-imagini

Picături de zi şi de noapte

 

Ca într-un somn adânc

Simt tot mai departe materia

 

 

         Firele neobişnuinţei

 

Aerul rece şi mirosul de humă

Domină fumul înecăcios şi subţire

 

Străbat această cameră strâmtă

Cu o apăsare indiferentă

 

Zilele îmbrăcate în crize

Receptează poezia printr-un  filtru imens

 

Cuvintele stopate încep să se zbată

Tac şi tac şi acceptă

Aripile ţintuite şi îngropatele stări sublime

 

Cu cât recitesc mai mult

Îmi dispare încrederea

Strâng în pumni materia textelor

 

Şi nu se desfac decât

Acele picături molatece protectoare

Aderând la suprafaţa substratului

 

 

Detaliile adâncului

 

Plictisite inele

De care atârnă strigătul existenţei

 

Bezna luminând obosit

Locurile goale din jur

Măştile în cuiele grinzii

Pantofi împrăştiaţi ca nişte flori

Pe lutul proaspăt galben

Sfârâitul motorinei

Şi pocnetul lemnelor uscate de nuc

 

Din adâncul memoriei urcă prea repede

Ghearele roşii

Sâcâitoare

 

Ghearele milei ca două păgîne

În preajma sărbătorii de sânziiene

Lărgesc crăpăturile textului

Şi strecoară detaliile

Oaze în pântecul uriaş şi pustiu

 

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]

Poeme de Carmen Veronica STEICIUC, Ioan Tudor IOVIAN, Violeta ION, Crista BILCIU, Daniel D. MARIN

poetry

Carmen Veronica STEICIUC

 

fiinţa mea este o călătorie spre tine

 

spre tine vin, domnul meu, port în braţe adevăruri şifonate

şi vise decupate din foşnetul sălbatic al anemonelor

 

prin liniştea zorilor vin prin amiezi transparente prin

mistralul cu atingeri azurii, domnul meu,

 

în oglinzile mişcătoare în care te reinventezi la infinit

fiinţa mea este o călătorie spre tine

 

de la o vreme ploile

 

 

de la o vreme ploile şi-au făcut culcuş sub pleoapele lui

tăcerile se ghemuiesc în mine şi în mama

 

când palmele noastre se ating, amintirile se rostogolesc

uşor aşezând tandreţea pe încheietura mâinii ca o brăţară

 

ultimul zâmbet strecurat printre buze vestejite

preschimbă cuvintele albe în fluturi

 

din puzzle-ul care sunt eu

 

rătăcesc în fiecare zi câte o piesă din puzzle-ul care sunt eu

deja alunec incompletă prin tine şi prin mine

 

la capătul firii absenţa ta roade aripile fierbinţi ale

memoriei în noi mă risipesc din ce în ce mai des

 

dincolo de ziduri emoţiile se desprind de mine îşi construiesc

himere multicolore mai rotunde mai blânde mai vii

 

(fragmente din volumul în lucru „Livada de portocali”)

 

Într-un mod bizar, toată viaţa am visat fluturi.

Fluturi azurii de forme şi mărimi diferite, cu aripi transparente care-mi purtau gândurile peste anotimpuri.

Fluturi coloraţi care-mi deschideau porţile unor lumi neinventate încă.

Fluturi răguşiţi care mă strigau necontenit din spatele unor oglinzi mişcătoare.

Fluturi tandri care mă îmbrăţişau de câte ori era lună plină.

Fluturi cu papion, care îmi ţineau loc în loja regală din interiorul luminii la fiecare proces de fotosinteză.

Fluturi mascaţi, care mă căutau continuu prin lanuri de grâu interminabile.

Fluturi negri, care se hrăneau cu temerile mele.

Şi un fluture alb.

Un fluture care, indiferent de vis, era întotdeauna acolo, ca o secvenţă finală.

Un fluture alb care mă aştepta, liniştit, într-o livadă cu pomi înfloriţi.

O livadă de portocali.

 

Tramvaiul cu roţi de cauciuc are o singură şină.

Tramvaiul cu roţi de cauciuc trece silenţios prin memoria oraşului.

Tramvaiul cu roţi de cauciuc nu patinează iarna.

În memoria oraşului doi îndrăgostiţi înaintează prin calmul după-amiezii.

Ea îl ţine de braţ. Zâmbeşte.

El poartă în fiecare expresie a feţei o emoţie desavârşită.

Trecătorii se oglindesc în inimile celor doi şi rămân suspendaţi pentru o vreme în starea de euforie care îmbracă străzile pietonale, bulevardele aglomerate şi portul.

Caen îi ţine pe toţi în braţe.

 

(fragmente din volumul în lucru „Livada de portocali”)

Era cald şi bine acolo.

În interiorul gândului nu aveam multe de făcut.

Eram pur si simplu o formă de energie gânditoare.

Mă bucuram de o libertate fantastică. Îmi era permis să călătoresc prin imaginarul fiinţei pe care o locuiam şi să adorm în fiecare seară în mintea unui personaj din cărţile pe care ea le citea.

Da, aţi înţeles bine.

Era o ea.

 

Este interesant să locuieşti în gândurile unei adolescente. Să vezi cum îşi construieşte o imagine despre viaţă. Cum alunecă printre temeri şi frământări, căutări, întrebări şi emoţii. Să identifici culoarea pe care o au aripile ei când se îndrăgosteşte pentru prima dată.

Cum care aripi? Ei, da, uitasem că voi, oamenii, nu vă vedeţi aripile. Dar ele există. Bineînţeles că există. Şi culoarea lor se schimbă continuu, în funcţie de emoţia care vă ţine în braţe.

 

Mai erau şi visele ei.

Despre visele ei v-aş putea povesti ore în şir, dar nu vreau să vă plictisesc.

A, nu. Nu erau vise din acelea condimentate, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Erau vise cuminţi. Deşi… Uneori mă trezeam în visele ei cu toate cuvintele interzise în lumea reală. Veneau să se desfete pe malul unei mări, pe şezlonguri din trestie de bambus, cu cocktailuri din fructe exotice şi bomboane fine de ciocolată.

Da, aţi înţeles bine. Erau acele cuvinte care nu puteau fi rostite decât între hotarele visului.

Niciodată nu m-am întrebat de ce le ţinea ascunse acolo.

 

Oricum, amintirea cea mai frumoasă despre ea a fost rolul pe care mi l-a dat în zorii unei zile senine, în care liniştea răsăritului de soare respira pur si simplu prin mine.

Era probabil rolul principal din povestea unui răsfăţ. Răsfăţul unei adolescente.

Era rolul ideal pe care îl aşteaptă orice formă de energie gânditoare. Şi eu l-am primit cu bucurie. Îl aşteptasem, recunosc, timp de treisprezece ani.

Rolul era să fiu dorinţa cea mai mare. Fiecare fiinţă umană are o dorinţă care primează.

Ei bine, eu am primit în dimineaţa despre care vă povestesc şi o parolă secretă.

Eram dorinţa ascunsă pe care orice adolescentă o poartă în culisele memoriei sale.

 

Era cald acolo. Şi era bine.

Cum? Aţi vrea să ştiţi ce alchimie nebănuită m-a îmbrăţişat în timp ce deveneam cuvânt exprimat, iar mai târziu, fluture ?

Sigur.

Vă răspund cu plăcere.

 

Eram, după cum vă spuneam, dorinţa secretă a unei adolescente.

Până aici, nimic deosebit.

Lumi nemărturisite îşi făceau loc în umbrele pe care cuvintele le săpau în mine.

 

La un moment dat însă, o stare de agitaţie a răscolit adevărurile din interiorul gândurilor.

Am fost smulsă pur şi simplu din ascunzătoarea mea şi aruncată într-un foc alb care-mi atingea formele cu o senzualitate nedesluşită.

Eu chicoteam.

Râsul meu alimenta focul alb cu voluptate.

De nenumărate ori simţeam că mă topesc de plăcere. O frenezie absolută.

De nenumărate ori.

 

Era, de fapt, un proces de modelare.

Vă puteţi imagina un olar care frământă lutul în intimitate? Câtă tandreţe trădează mângâierile sale…

Ei bine, de asemenea mângâieri mă bucuram şi eu în acele clipe.

 

A, mai era şi iluminarea. Oglindirea în esenţele vii ale focului alb. Esenţe în care entităţi minuscule, strălucitoare, se agăţau în delir de fiecare particulă a firescului. O strălucire în care abia percepeam aerul din jurul meu.

 

Lucrurile s-au derulat cu o viteză fantastică. Nici n-am avut vreme să-mi dau seama ce se întâmplă.

 

În scurt timp am realizat că am aripi.

Apoi un trup.

Din miriadele de ochi pe care-i aveam înainte, acum aveam doar doi.

Mă transformam într-o creatură interesantă, asemănătoare cu un fluture. Un fluture alb.

Singura diferenţă între mine şi insectele din ordinul lepidopterelor era faptul că eu aveam un plus de nemurire.

 

O mireasmă de livadă de portocali în floare s-a aşezat timid pe antenele mele.

 

O formă geometrică nedefinită îmi contura însingurarea. O formă de captivitate în care lumile abstracte reflectau în mine întâmplări viitoare.

 

Pe scurt, o expresie admirabilă a unui moment insolit.

O alchimie mai puţin cunoscută, în care lumina penetrează universurile dorite pentru a naşte entităţi mai mult sau mai puţin ancorate în real.

 

Cam asta ar fi.

Cum? Trecerea dintre două dimensiuni?

Da, se poate spune şi aşa.

 

…Reîntâlnirea cu ea a fost o revelaţie.

Dacă uneori zburam în neştire peste şi prin adevăruri mai mult sau mai puţin ademenitoare, în momentul în care ea a intrat în sala de expoziţie, umbrele albe au zâmbit în toate tablourile.

 

Da, aţi înţeles bine.

Umbre.

Am spus umbre intenţionat.

Deşi, semănam mai mult cu nişte pete de lumină care vibrau pe pânzele expuse.

 

Iniţial, credeam că ne-am întâlnit acolo întâmplător.

Abia târziu am înţeles jocul.

Eram, de fapt, o mulţime de fluturi albi. Locuiam în tablourile lui. Dormeam, mâncam, dansam, ne iubeam în tablourile lui.

Era acolo, ca să spun aşa, cartierul general. Locul în care ne adunam şi materializam esenţe gânditoare, după care plecam spre destinaţie.

Eram dorinţe mascate care decupează fragmente din ireal, pe care le lipesc apoi în cotidian construind întâmplări viu colorate.

 

El nu înţelegea de ce ne-a adus acolo.

Dar simţea că aşa trebuie să fie.

 

Reîntâlnirea cu ea a fost o bucurie imensă. Am reuşit chiar să-i semnalez telepatic prezenţa mea acolo.

 

Ea nu m-a uitat.

Eram pentru ea un izvor de linişte ascuns.

Şi prin asta m-a cucerit definitiv.

V-a plăcut mutarea mea?

Sigur, există o logică internă a jocului. O logică ascunsă, pe care doar fluturii o cunosc. O strategie fascinantă care vă aşează pe voi, fiinţele umane, în întâmplări dorite, uneori bizare, în momente din cele mai neobişnuite. O aşa zisă raţiune a existenţei, care vă trimite în mod conştient sau inconştient semne. Uneori prin sunet, culoare, cuvânt. Alteori prin…

 

Aveţi cumva senzaţia că ea a ales din întâmplare tabloul Ritual cu fluturi şi melci? O, nu. Bineînţeles ca nu. Probabil v-aţi dat seama, deja. Eu eram acolo. Eram culoare şi sunet în acelaşi timp.

Nu eram singur. Nu. O mulţime de fluturi albi eram în sala de expoziţie. Fiecare dintre noi întruchipam o dorinţă.

Eu eram dorinţa ei.

 

Pentru ea am locuit, multiplicat, în toate tablourile în acelaşi timp.

Am selectat canalele de comunicare. Am acordat uşor frecvenţele. Am revărsat o dragoste desăvârşită peste nevoia ei de tandreţe.

 

Am cântat chiar. Da. De ce vă miraţi? A, sunteţi obişnuiţi ca fluturii să zboare şi atât? Ei bine, fluturii cântă. Da, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, fluturii cântă. Glasul lor seducător vă poate tulbura sau vă poate induce o stare de calm nesfârşit.

De data asta însă, numai ea îmi putea auzi cântecul.

Bucuria pe care o construiam în ea avea valenţe inestimabile. Simţeam starea ei de bine când devenea culoare şi îmi atingea uşor aripile ca un abur cald. Uneori fierbinte.

 

O formă de magie? Nu. Nicidecum.

Poate o formă uşoară de hipnoză, indusă prin aprecierea deplină a frumuseţii. Un exerciţiu care vă scoate din cotidian şi vă permite pentru câteva momente să cunoaşteţi absolutul în toată splendoarea lui.

 

Da. Aţi ghicit. Imaginea din Ritual cu fluturi şi melci era începutul.

Momentul zero.

Momentul care rotunjea esenţa gânditoare a unei adolescente, imaginând întâmplări reale.

Momentul în care esenţa aceea gânditoare începea să se rostogolească precum un bulgăre de zăpadă.

Un bulgăre care definea împlinirea.

Împlinirea dorinţei.

 

 

Ioan Tudor IOVIAN             

 

frigul

 

a cam venit vremea să luăm o altă cale

 

e frig în patul vraişte al copilăriei

e frig în haina prea strâmtă a adolescenţei aruncată la debara

e frig în minte

e frig în stele

între noi e distanţa dintre două continente

deşi mă ţii de mână când privesc albastrul îndurerat al mării

 

e frig ca într-o salină în inima ta

„ca în capul unei statui” – cum a zis un poet bolnav de frig –

 

de frig şi de linişte rea

pereţii minţii crapă

ziua se surpă în noapte de cum mijesc zorii

cu uruit de fiare vechi şi pietre şi trupuri zdrobite de oboseală

 

copilul moare fără să fi aflat de ce

în bărbatul neras de săptămâni care priveşte în gol

 

frig şi ziduri fără fisuri şi tâmple de piatră ceruri definitiv închise

 

te rog

nu pune mâna nu pune mâna pe raza asta de lumină

fiindcă nu de sus vine

 

şi e atât de frig în lume

e atât de târziu

e atât de amar

 

 

passo doble la tobe eufoniu şi cinele

 

aş vrea să deschid

uşa care n-a mai fost deschisă de ani dinspre tine

inima care n-a luat foc niciodată din dragoste

mormântul atâtor zăpezi

lada cu un El Dorado uriaş

 

cu bocancii plini de noroi grei ca moartea

dansez în ploaie

frământând

frunze şi ochi şi aripi de porumbel şi săruturi

beat beat

cu o cheie în mână –

de aur de lumină de carne de pământ

 

în jur nebuneşte

rotesc case de plumb inimi de câlţi căpăţâni de poeţi fântâni fără apă

dinţi cariaţi teii în floare

 

dansez în ploaie şi nu vreau să ştiu de nimeni şi de nimic

 

„aşa să mă ţineţi minte” – zic –

„fericit tânăr neras beat de ploaie şi moarte

cu picătura de sânge în colţul gurii –

trandafir vânăt

pătat de noroi şi scuipat şi muc de ţigară şi sărut”

zic –

 

„aşa să mă ţineţi minte – dansând în ploaie

passo doble la tobe eufoniu şi cinele

în noroaiele El Dorado-ului

fericit

ca Vaca Domnului sub frunza de vişin

ca prigoria-n vântul

lui aprilie

ca roza înmulţindu-se-n carne

 

cu bocancii grei

cu inima şi mai grea

cu gura uscată de arşiţă

 

in deserto clamando

 

 

lepădat de la faţa Ta Doamne

– desprindere II –

 

lepădat de la faţa Ta Doamne

mă bălăcesc

între muzici lascive bere şi mititei aioşi

muştar şi bârfe şi covrigei unşi cu miere şi susan mac şi şpan

cu Suzana şi Lolita

trase artistic la strung de Hopa-Mitică-nici-nu-bea-nici-nu-se-strică

în baraca miracolelor

 

şi roata norocului din adn-ul meu

produce viitor la kilogram legat cu pamblică tricoloră

produce non-stop adrenalină şi american-dreams pentru poeţii gureşi

de pe Dâmboviţa & Tâmpa

pentru spitalele de psihiatrie pentru şcolile de dans din burice

pentru ministerele nimicului cu scârlionţ

 

şi roata norocului din mintea distrusă produce

în valuri kalaşnikov

realităţi cu yesmeni cu vodka & cola pentru restul lumii

pentru generaţiile copy-paste copy-paste

 

dar roata norocului

cu slove de foc şi slove făurite

 cu litere tipărite cu fierul roşu în carne

produce

între Carpaţi Dunăre şi Mare

printre hăulituri cu ghionturi mioritice

atât de multă tristeţe că-mi vine să-mi tai venele

să mă arunc în ziua de ieri

pentru totdeauna

 

dar vai

dispare în disperarea livrată cu parfum ieftin şi fundiţă

în întunericul erotic

Coana Miţa-biciclista cu tot cu Crăcănelul ei

ambetat absolut undeva în Cişmigiu

ascuns

cum numai marea sub clopotele verzi

 

 

hai să te dai cu mine cu el cu ea în stambă

să ne întoarcem sufletele pe dos

să li se vadă cusăturile slabe aţele de păpuşă

 

să facem măscări prin

paradisurile artificiale

 în care

 goală şi vopsită în verde de paris

 baletează au rebour jeanne duval cu poetul ei en corespondances desperechiat

cu tiribombe şi pocnitori şi sudalme şi miros iute de frică

 

dar

hai să punem sub scaunele din biblioteci grenade cu râsete şi la subţiorile îngerilor

sticlă pisată şi merde afrodiziac

hai să ne tăvălim beţi-turtă

prin praf de puşcă şi piper şi creier

făcut zob cu ranga iubirii de oameni

în academia scrobită

ţeapănă de atâta gravitate

 

-mausoleul merdului tricolor –

 

hai să ne ospătăm cu fleicile fleşcăite ale lui mam’mare

cu nasul borcănat şi roşul vertical al lui nichituş muiat în tuş sub curcuduş

între oameni de câlţi

oameni de gumă

oameni traşi la xerox pe hârtie de ambalaj pe ziduri în aiurare

 

o să vă vând contra cost cu pipeta

esenţa esenţelor sub formă de picături sub limbă

celor în care gloanţele dum-dum

fac să înflorească

psihedelic

iadul

 

pentru o clipă o să urc în al nouălea cer cu Lolita

să sfărâmăm porţi de fum să dărâmăm ziduri de carne şi nervi

să ne aciuem în ea pentru încă o viaţă pentru încă un vis

 

cu iarba fiarelor

o să desfac cele-şapte-lacăte-de-la-cele-şapte-centuri-de-castitate

ca toată tinereţea să se ducă pe apa sâmbetei

 

hai să vi-l arăt

dincolo

pe dj Marinică trompo-bicicleta cu gaze

care vinde pisată mărunt

piatra filozofală ambalată în staniol pentru uz intern –

e bună pentru brâncă şi oftică pentru meteorism şi aiurare

pentru săpat şanţuri în Pacific

pentru bucuria coborârii de-a berbeleacul a omului

din maimuţa lui urmuz la fiecare 20 de minute

pe scara Richter

 

ia faceţi voi mumos-mumos

ca Iovian–împăratul să vă injecteze în jugulară de-a dreptul

licoarea poeziei

cu tot zumzetul cuvintelor în durerile facerii

cu otrăvuri sonore şi ceruri înalte

şi pocnetul osului de pitulice sub raza iute a dimineţii cu păpădii

 

şi

le spun

celor dispuşi

să privească în ochii mari şi minunaţi

 moartea din ei înşişi

până se îndrăgostesc de ea şi de miile ei de fluturi

rătăciţi între acum şi atunci

 

 

( şi nici un om nu o va atinge aici

– şi ea va zbura

liberă şi fericită pe deasupra câmpiilor de fier şi gălbează

pe deasupra gunoaielor

din oraşele frigului

a munţilor măcinaţi de boli

a morţii în travesti )

 

dar ei sunt duşi deja cu sorcova pe pustia neagră prin hrubele beţiei de a face rău

 

 

 

Violeta ION

 

 

CEA MAI FRUMOASĂ ZI

 

Deasupra Ardealului

 

Deasupra Ardealului se înalţă surprinzător de repede oameni

palizi cu haine lungi sub care tremură corpurile subţiri, firave

răsucite a ploaie şi linişte.

Mătuşa e gazda completă, nu-şi ridică niciodată privirea din perete.

Roboteşte lucrul pe loc şi ea nu se hrăneşte. Are sîngele gros cît să-l tai cu palma,

din sîngele ei se îngraşă, din sînge îşi duce mîna la urechea beteagă

din sînge se trezeşte noaptea şi aranjează lucrurile în rafturi

toată noaptea cotrobăie prin debara cu mîini puternice din care

ţîşneşte sînge gros, bun

ca la mama acasă. Cu sîngele ei se laudă, de sîngele ei e îngrozit oraşul

cînd stă lipită de masa de la fereastră, trenurile urlă şi vorbesc cu ea.

După o stare nemaipomenită începe să zică tare. De la atîta vorbire

se încreţeşte cugetul. Bărbia îmbătrîneşte dar se ţine trează cu o sforţare în sus

de parcă s-ar smulge că e pe jumătate îngropată. Toţi oamenii din oraş

se strîng în jurul ei şi vorbesc, parcă au şi ei

bărbile îngropate pe jumătate în aerul gros

şi de la atîta vorbire cu ea încep să caute toţi noaptea prin debarale.

Noaptea e întotdeauna grozavă, magnifică.

N-am aflat niciodată ce caută.

 

 

Mă uit la femeia asta

 

Mă uit la femeia asta care îşi întinde mîinile pe geam

în spatele geamului oameni lungi

oameni prietenoşi

unii spun că-i nebună şi că de cîte ori deschide fereastra

îşi agită mîinile în gol.

Cred că se recunoaşte în mulţime şi mai cred că într-o zi

o să coboare de acolo s-o îmbrăţişeze.

Poate e mătuşa. Şi mătuşa caută de dimineaţă şi caută

şi caută pînă seara cînd mîinile ei fine

se aşează în jurul gîtului femeii din mulţime.

În fiecare dimineaţă urmele de pe gît se evaporă

şi în fiecare noapte văd o femeie care trage

un leş în sus pe scări pînă în creier

 

 

Asta e a doua noapte

 

în care visez morţi care nu fac parte

din familia mea. Le dai pomană, ce să faci, spune mama. Altfel se ţin după tine

pînă le dai. Tu, ascultă la mine, intervine mătuşa Tina, crezi că morţilor le mai

trebuie ceva? Lu’ asta, după ce şi-a schimbat religia, spune mama, nu-i mai trebuie

nici bomboană pe colivă. Lasă că o să vezi tu cum e să nu-ţi împartă nimeni!

Adică pe ei nu i-a iubit nimeni?

Te-am auzit, şuieră mătuşa. Ce legătură are?

Ce a zis, întreabă mama. Spune ce a zis!

A zis că vremea trece şi dacă mai stă aşa se urîţeşte şi n-o mai ia nimeni.

Urîtă eşti tu, şuieră şi mama, lasă-mi fata în pace,

mai bine vezi de tine că eşti stearpă ca o coajă de nucă. Şi ce mare

lucru că-l ai pe Ilie? Tot nepoata o să-ţi împartă.

Dacă îmi împarţi, mă ameninţă mătuşa, o să te bîntui în draci!

Tată, să-mi dai bani să-ţi cumpăr băutura pentru pomană, sare tata în mijlocul sufrageriei.

Se cam clatină că el a început de aseară.

N-a băut tata nimic, îmi dai bănuţii şi îţi cumpără tata de la piaţă

un vin alb, ca să nu-mi facă tensiune

o ţuică sănătoasă de prună

îţi cumpără tata carne pentru fripturi

le perpelim frumos la cuptor

luăm şi un cozonac, că mă-ta e obosită.

Mă, spune mama, iar mergi alăturea cu drumul. Dar nu e o idee rea

să-i dai lu’ tac-tu să se simtă şi el util.

Dă-i lu’ tăticu, spune tăticu. Şi din mîneca mea încep să curgă : asul de treflă

pentru regina mamă, asul de pică pentru mătuşa Tina, asul de cupă pentru tata,

şi curg pînă se umple sufrageria

şi de atîţia aşi nu ne mai încăpem în piele de bucurie.

 

 

 

Dimineaţă va fi

 

minus un grad şi mai tîrziu minus şase grade,

ne anunţă tata în bucătărie, făcînd pîrtie printre ceştile cu cafele

şi eu vreau să-i spun că logic n-are cum

oricum, nu iarna asta a noastră

dar nu apuc pentru că un om de gheaţă se ridică brusc între noi

şi-l privim în orbitele goale pînă ni se face rău

şi ne aşezăm pe scaune. Eu mă arunc ca să aud cum trosneşte scaunul, el

se aşează simandicos ca un musafir şi întoarcem simultan privirile spre fereastră:

a rămas doar copacul acesta golaş

şi fata asta cu pelerină

şi bătrînul cerşetor care strigă cu o cruce în spate

a rămas troleibuzul şi mîna dreaptă a lui Dumnezeu care mătură străzile de cadavre

a rămas soarele ăsta proaspăt de care nu te mai saturi

 

aici sînt magazinele din care ieşim fericiţi

aici pîinea şi laptele şi mierea pentru pomenile noastre

etajele care se leagănă sub corul de frunze galbene

mîinile mele din care se varsă un rîu de seminţe pentru porumbei

 

da, dimineaţă va fi minus un grad

mai tîrziu minus şase grade

 

şi aici, în casă,

figurinele de lut plămădite de atîţia ani de zile

pietre de rîu şi mileuri şi cîinii noştri încurcîndu-se printre ele

împrăştiindu-le peste tot

cearcănele mamei îmblînzite de atîta rău: că ne-am obişnuit cu el

cum se obişnuieşte omul cu tumoarea din corpul lui

renunţă la regim şi lamentări şi trece la cafele şi votcă

îndoaie pachetul de ţigări

şi ia fiecare zi ca pe cea mai frumoasă zi.

 

 

Crista BILCIU

 

EVANGHELIA DUPĂ LILIT

în 13 cânturi deşucheate

(POEMA DESNUDA – Cartea 2)

Prolog

 

 

Ascultă-mă

dar nu cu urechea,

 ci cu sexul lipit de textul prin care respir…

Majoritatea fecioarelor sfârşesc în patul unui bărbat, dar

nu orice purtător de penis e bărbat, după cum

nu orice purtător de pix e critic literar

pisicile nu sunt toate la fel în întuneric –

unele mai blânde zgârie rău

altele rânjesc doar (cele de Cheshire)

iar altele bătrâne fac zeama bună –

dar, de cele mai multe ori,

precum oul care dă lecţii de gătit găinii

aşa caută critica de azi târtiţa poeziei de ouă

căci, vai, nu orice critic literar are pix

(nu orice pix zgârie rău)

unii critici au sex

iar sexul lor o latră pe Lilit, târfa

Lilit râde în somn căci

Ce naşte din poezie critici literari mănâncă

 

 

Introducere

(Odă mie însămi)

 

-Cine eşti tu?

-Sunt Lilit. Lilitu…

Cartea a doua nu e cine ştie ce

În ea veţi face cunoştinţă

cu ceea ce a mai rămas din

personajul numit Laura

cu o versiune adăugită, peticită

şi îmbunătăţită

Deci, eu, Laura

scriu

înşir cuvinte în mansarda mea

de pe Căderea Bastiliei

alături de partenerul meu neobosit

şi negrăitor, gândacul gânditor pe nume

Gândac Gândescovici Raskolnikov

El stă în chiuveta mea care picură

iese din instalaţia de scurgere

şi aşteaptă

aşteaptă să îl observ

şi să îmi fie frică şi greaţă

(Gândescovici are peste 5 centimetri lungime)

atunci Gândescovici zâmbeşte pe sub elitre

şi gândeşte: Eu sunt îngeraşul tău

eu îţi voi lua cuvintele oarbe de lăbuţă

eu ţi le voi purta în jos

prin instalaţia de scurgere

până în casele oamenilor

eu ţi le voi sălta spre urechile

şi decolteurile gospodinelor

spre urechile intelectualilor

Iar mansarda ta va fi un focar de cultură

Eu voi ieşi prin fiecare canal şi fiecare robinet

voi lipi abţibilduri cu chipul tău

şi cuvintele tale mă vor urma cuminţi,

ţinându-se de lăbuţe să nu se piardă

şi nu, tu nu vei fi o simplă statistică

atunci când vei muri,

tu vei ajunge în Dicţionarul Scriitorilor,

şi în manualele alternative,

în ştirile de la ora 5,

chiar în „Times” şi „Sunday News”

şi de acolo, ţup!

în subconştientul colectiv.

Şi viaţa ta nu va fi degeaba

nimic nu va fi degeaba

aliluia aliluia aliluia…

 

Ascultă.

Aşa reflectam eu în timp ce

mă plimbam pe străzile prăfuite ale oraşului

(mint când spun că străzile sunt prăfuite –

de fapt, inventez,

ca să nu-ţi dai seama că sunt atât de căzută în mine

încât nu mă uit nici la străzi, nici la cer, nici la oameni –

nici măcar la tine care mă citeşti,

probabil, simţi incertitudinea prezenţei mele,

te plictiseşti

Şi aştepţi degeaba să încerc să te cuceresc prin clasicele figuri de stil…)

Chiar acum, creierul meu scrie,

Corpul meu nici nu e aici,

paşii îmi duc inconştient sacul de oase şi grăsimi organice

în zig-zagul supermagazinelor,

sufletul meu însă stă aplecat asupra lui însuşi,

ca atunci când te apleci să bei apă dintr-o fântână,

te vezi pe tine în ea

şi rămâi tâmpit, ca Narcis,

Dar sufletul meu e departe de a se extazia

de netezimea obrazului său,

sufletul meu e orb

şi trebuie să se pipăie cu degetele pentru a se cunoaşte,

îşi tatonează încet, cu tentaculele,

fiecare centimetru al epidermei, căutând spărtura –

pentru că trebuie să fie o spărtură în fundul vasului,

altfel de unde apa din cală,

de unde oscilaţiile periculoase ale navei,

gata să se abandoneze îmbrăţişării furibunde a valurilor,

de unde fuga îngrozită

a şobolanilor lucidităţii,

care preferă să se înece decât să însoţească

o astfel de corabie bolnavă (nu beată).

Rana – cauza bolii – spărtura mare

prin care conştiinţa mea îşi poate trece cu uşurinţă pumnul,

fluierând a pagubă,

credem că a fost făcută de ochii lui albaştri

de ochii lui mirosind deocheat a D.H.Lawrence…

 

STOP!

Ştiu. Cuvintele mele nu au reuşit să înşface ideea.

Lasă ideea. De unde au apărut iar ochii?

Şi de ce sunt albaştri?

Şi cine eşti tu?

Sunt Lilit. lilitu.

Lilitu? Ce s-a întâmplat cu Laura?

 

Atunci Laura se trezi din somn.

 

 

 

Daniel D. MARIN

 

 

Lumea într-un cip

 

Trăiesc în bunăstare şi apatie.

În acest caz, lumea este, printre altele, tolerantă cu mine.

Când traiul ăsta dă semne de oboseală,

lumea fojgăie în jurul meu şi-mi dă întruna sfaturi arţăgoasă.

Dacă aş putea introduce lumea

într-un cip pe care l-aş putea activa oricând

m-aş putea crede un dumnezeu-copil.

În acest caz, lumea îmi va părea, printre altele,

obedientă ca un roboţel-spion

dependent de telecomandă, baterii şi cheful meu

de hârjoneală şi de a strecura mică discordie.

Abia atunci adio bunăstare şi apatie cu adevărat hieratică.

 

 

Lecţia de cinism

 

Învăţ să fiu un bun cinic.

Mă ajută să trec peste.

Cinismul de împrumut îmi

vine perfect. În noua mea haină

defilez calm prin societate.

Cota de popularitate

îmi creşte invers proporţional

cu puţina îngăduinţă

de care dau dovadă. Însă tot

nu reuşesc să trec peste.

Cu cinismul la vedere, trec

prin societate ca un superb

manechin anorexic pe catwalk.

 

 

respiro

 

Fac ce vreau. Şi vreau să fac dezastru.

Arunc obiecte, rup hârtii, răstorn

castronul cu mâncare al pisicii

în mijlocul camerei, smotocesc pisica,

mă învârt în jurul camerei,

sar până dau cu capul de tavan.

Un vecin îmi bate în ţeavă

să mă potolesc, altul mă întreabă

direct prin peretele lavabil

ce m-a apucat. Şi ce-mi place

să-i las în suspans! Din păcate

nu mă ţine prea mult. Mă potolesc.

Sunt cuminte şi mă doare.

Strâng tot ce-am aruncat. Oftez de oftică.

Pisica stă în mijlocul camerei

în două lăbuţe, privindu-mă cu ochii ei albaştri

de birmaneză, total confuză.

 

 

Levitaţia

 

Se mai întâmplă să-mi iasă exact

invers. Şi nu-i prea rău. Dimpotrivă.

Ieri am vrut să ajung la pacea interioară,

dar paranoia mi-a invadat mintea.

Din paranoia am trecut printr-un

inexplicabil proces direct la extaz.

Buddha mă privea şi parcă mă invidia.

Mie nu-mi păsa. Nici nu mai

ştiam ce-i aia invidie. Deja mi se arcuia

aura în jurul capului. Mai s-o ating,

dar extazul te consumă şi se consumă

rapid. M-am trezit în metrou.

Levitam în lotus deasupra unui scaun de plastic

roşu cu ochii holbaţi, iar oamenii

se holbau la mine. Mă arătau cu degetul.

 

 

Nediferenţiatul

 

Încerc să fiu eu.

Nu-mi iese.

Împrumut voci, figuri,

uneori chiar gânduri.

Fără voie. Nu mai ştiu unde

încep eu şi unde încep

ceilalţi. Nediferenţierea îşi face

de cap în propriul meu cap.

 

 

Motor!

 

Mi-e foarte greu să accept

că în realitate nu e foarte greu.

Mă ascund ca un tâlhar

cu şişul în mânecă după tihnă

şi trândăveală, să pot

la un moment anume ales

să înfig şişul în oricine-mi perturbă

reveriile bizare. Dar nimeni,

nimeni nu se sinchiseşte.

Atâta plictis încât las bizareriile

deoparte şi trec la acţiune.

O imensă energie benefică

îmi inundă trupul. Întorc totul

pe toate părţile. Sunt în plină

acţiune de cercetare. În curând

voi fi în deplină acţiune.

Deja mă trece un fior când

mă gândesc la tot ce-aş putea face.

 

 

Direct spre soare

 

Mi-am luat un automobil.

Numai bun pentru drumurile noastre.

Nu consumă mult. Numai

că de câte ori sunt la

volan mă transform în altcineva.

Nimeni nu mă recunoaşte.

Şi mă ţin de farse.

Până mă plictisesc. Atunci

mă dau jos din automobil şi redevin eu.

Mi-a venit meseriaşa

idee să-i ataşez nişte aripi.

Să fie un nou automobil zburător

prin lume. Dar de unde aripi?

Prind un arheopterix

şi-i retez aripile, apoi precum

Dedalus le ataşez cu ceară

la automobilul meu. Şi pornesc motorul.

Şi îmi iau zborul direct spre soare.

Însă gelos pe mine nimeni nu-i.

Sunt prea multe avioane.

 

 

câinele invizibil
în parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini

pe iarba crudă şi umedă

copilul ţine un câine invizibil în braţe

îl mângâie pe blana deasă şi moale

îi şopteşte ceva strict secret la urechea uşor ridicată

câinele invizibil pricepe desigur totul

(e de o inteligenţă vizibilă de la o poştă)

şi îi răspunde copilului tot în şoaptă ceva strict secret

 

copilul îl hrăneşte cu jăratec şi pâine pe vatră înmuiată în lapte

o muşcătură el două câinele invizibil

 

în parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini

un copil cât un purice

se joacă în blana moale şi deasă

a unui câine invizibil

care creşte tot creşte

cât blocul de vis-a-vis

cât un transatlantic.

 

 

Individualitate

 

Vine o vreme când toate îţi par

aproximativ indistincte. Lucruri, oameni,

fluxuri energetice şi electromagnetice,

sunt o masă omogen structurată

ca un fel de reţea. În orice punct te-ai afla

totul e indistinct. Mai grav,

tu însuţi devii treptat la fel de indistinct.

Încerci să-ţi recapeţi

individualitatea, dar ea nu dă semne

că ar vrea sau ar putea fi recuperată.

Te gândeşti că poate acesta e un semnal

că un nucleu al individualităţii tale

a rezistat totuşi. Încerci să construieşti

în jurul lui straturi de individualitate.

Aproape că ai reuşit, ai o puternică

individualitate, dar abia ieşi în stradă

printre mii de oameni că straturile

cad unul câte unul. Rămâne singuratic nucleul.

Îţi subminezi

până la extincţie

propriul nucleu de individualitate.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

Poeme de Rita CHIRIAN, Emilian MIREA, Mălin STAN, Vlad ZBÂRCIOG, Sorin LUCACI

pile-of-old-books

Rita CHIRIAN

bio

99.
când creşte zăpada
o uriaşă insectă exotică
inima în spatele grinzilor
chiar cel mai slab dintre noi poate
să numească refugiile trecute prin foc
pierdute deja pierdute în curând pierdute din nou

01.
crezi? vrei? câmpul vizual e câmpul de tragere.

03.
au strigat ruşinea şi furia ca doi
omuleţi isterici am iubit frigul soră bună
gura e plină cu apă de mare

06.
în cada de baie dresurile pe care apa le umflă
stai ca-n braţele cuiva căruia nu-i cunoşti numele nici nu vrei

07.
pace în biografiile neintenţionate
pace în camerele în care ducem la capăt transplantul
pace în camerele în care vina şi naufragiul sunt
plastografii sigure & încete
pot să ating şi să scuip
nu doare
sfârşitul e numai această acreală
care se întoarce în gură

10.
am
inventat
războaiele amânate
partea decupată a fotografiei –
când lucrurile singure devin alte lucruri

13.
„unde?” – „nicăieri.” –
„viu, mai viu, foarte viu”: cerul curat &
maşinăria lumii în care săpăm şi dăm pământul la o parte
şi nu mai scapă niciun hohot

 

când aerul nu ne mai ajunge

row, row, row your boat, gently down the stream,
merrily, merrily, merrily, life is but a dream

straturi peste straturi peste straturi
poveşti scurte vs. poveşti pe care nu vrem să le spunem

(nu sunt împotriva cicatricilor)

despre ce vorbeşti?
despre pavajele de aur,
despre capetele sfărâmate de zid

despre spaţiile moarte

– cometele care se izbesc în cea mai veselă dintre tăceri
– frumuseţea noroiului

– copiii pe care i-am ucis

– plictiseala revoluţionară

– naraţiunile în care nimeni nuuuuu
– istoriile paralele ale umanităţii

despre familia mea de eroi şi de ticăloşi

(nu sunt împotriva)

creez un spaţiu în plus:
insulele radioactive

eliberarea constantă a sângelui

despre ce vorbeşti?
(nu sunt)

(nu)

roll, roll, roll gently down the line,
blow, blow, now blow your fucking mind

 

ce ne mai rămâne să urâm

îmi smulg părul cu mişcări tot mai leneşe,
mă dezbrac din ce în ce mai încet.

la picioare
nu am nicio zdreanţă de carne,
striptease-ul a fost oprit la timp.

acum n-o să lăsăm cu niciun chip
să pătrundă vreun firicel
de lumină.

am epuizat repede
exerciţiile de sinteză,
episoadele de manie,
straniile compulsii de femeie
care-şi organizează
fără cusur cuibul.

la capăt
paharul gol
de care-mi lovesc
din când în când
dinţii.

 

picioarele spânzuratei

apropie-te –

de sexul trist să nu-ţi legi nicio speranţă

– nu-i aşa că pentru câinii în lanţ nu simţi decât scârbă? –

de cealaltă parte orificiile dilatate de obsesie

sincronul fascist al umilinţei

scrierea confuză a mâinilor care vor să apuce –

– şi poate că tot ce-a venit

a fost fetiţa fără corp

cubul de gheaţă sub picioarele

spânzuratei

această crimă

perfectă –

 

ne încasăm partea

şi dac-am vorbi despre fericire, am vorbi despre

tristeţea de a se fi sfârşit

autostrăzile suspendate & halucinaţia marginii –
dacă ţi-e sete, aşază-ţi în faţă un pahar cu apă şi nu-l bea

incendiază piane

câtă vreme, încet, se pregăteşte execuţia

îmi sprijin fruntea de perete

nu picură nicio otravă
e încă un fals literar, o acnee

ratările trupului

sunt

constelaţii gata alcătuite

 

număr privat

suntem mai mari decât gura copilului,
numai buni să acoperim aceste spărturi.
prietenii vii au făcut totul repede & bine,
şi cineva a plâns, însă foarte puţin, şi dragostea
a fost frumoasă ca sângele în pantofii
prea mici, rana a fost aici dinainte,
noi ne-am născut pentru ea.

 

***

Emilian MIREA

 

Poemele morţii

copacul în formă de cruce

pe câmp
undeva în afara oraşului
trăieşte un copac
în formă de cruce

l-am văzut primăvara
plin de flori
l-am văzut vara invadat
de frunze şi păsări
l-am văzut toamna
ruginiu
când părea scăldat
în sânge
ca după înjunghiere
şi l-am văzut iarna
când crucea e şi mai
evidentă şi îngheţată
într-un atemporal
aproape mistic

mă întreb dacă
nu cumva
Iisus e printre noi şi
I se pregăteşte
a doua Răstignire (?!)
disecţie

am prins moartea
şi am pus-o
pe masa
de operaţie –

m-am convins:
nu avea organe şi
nici vreo urmă
de suflet

mă întreb
şi acum
ce anume o ţine
în viaţă?…

 

dispariţie

un foarte bun prieten
a plecat
din această lume
cu tot cu mormânt –

spun asta pentru că
în ultima vreme
de câte ori mă duc
la cimitir
să-i caut mormântul şi
să-i aprind o lumânare
nu-l mai găsesc
comprimare

o bătrână de peste nouăzeci de ani
care locuieşte lângă cimitir
stă la fereastră câteva ore pe zi
şi priveşte către cavoul în care
soţul său doarme de câţiva ani

viaţa trepidează în jur dar
pentru ea
spaţiul şi timpul s-au comprimat
în cei câţiva zeci de metri distanţă
dintre fereastră şi cavou
m-am reîncarnat într-un guguştiuc

deşi trăiesc
(sau aşa cred)
am bănuiala că
în acelaşi timp
m-am reîncarnat
într-un guguştiuc care
zilnic
îmi vine în balcon şi
mă priveşte de parcă
m-ar întreba
de ce nu plec
pentru că el
deja
mi-a luat locul
de primăvara până toamna

de primăvara până toamna
dorm cu ferestrele deschise
să circule viaţa şi moartea
prin camera mea
ca pe strada principală

în miez de noapte le aud
şuşotind –
se întreabă ce vor face
în ziua în care voi închide
ferestrele iar ele
se vor ruga de mine
la geam
să le deschid
Gogeamitu

la Craiova
în Muzeul Medicinei
am văzut scheletul
lui Gogeamitu –
cel care măsura
aproape doi metri şi
jumătate

sufletul lui
probabil
locuieşte acum
într-un atom
cu oase
lungi
ne îmbrăcăm cu moarte

nu înţeleg de ce
ne mândrim atât
cu faptul că
ne îmbrăcăm şi
încălţăm cu
piei de animale(?!)

în fond
nu facem decât
să ne îmbrăcăm
şi încălţăm
cu moarte
cazemata

ninge fără întrerupere şi
în cartierul meu
moartea lasă urme cenuşii
în zăpadă

săptămâna trecută a murit
un vecin –
era un om falnic care credea
că va trăi mult

scara blocului în care locuia
părea o cazemată
care însă nu l-a apărat
de moarte
moartea e o femeie fără soţ

o fată frumoasă şi
cu sânii mari
trece pe lângă mine –
nu e a mea
e a altuia
care
cu siguranţă
nu o preţuieşte

o moarte frumoasă trece
zilnic
prin case şi pe stradă
şi nu remarcă nimeni că
aceasta femeie-moarte
cu sânii mari
nu are soţ

 

***

Mălin STAN
tu eşti o rugăciune, deci ce eşti?

te ascult pentru a mă împărtăşi sunete, cuvinte, lume, de tot.
hobiţii îţi construiesc bradul ce va susţine coloana vertebrală
a fiecăruia ce intră în acestă poezie.
te ascult şi mă învrednicesc să uit totul.
să fiu absorbit de tine care în singurătate devii orice lucru
care pentru semenilor noştrii este un lux.
un spirator sau aspirină.
cuvintele îşi încâlcesc sensurile.
sunetele se amplifică prin aerul tot mai cald.
restul este doar un vis în comuniune cu tine.
dezbrăcându-te, ideile se aşează în făclie, luminează
şi tu dispari, ca luna printre ghiuluri de ceaţă. se ştie,
Dumnezeu a făcut din cer o cădelniţă.
acum cei slabi sunt pătrunşi de gândul Lui. şi eu ascult.
discuţia noastră în minţile tuturor

tot ce am vorbit cu tine este subiectul de bârfă al tuturor oamenilor ce trec pe lângă mine.
purtând un aparat din secolul trecut
şi îmbrăcaţi popular doar pentru ochiul meu,
încă se dau reluări cu talk-show-ul nostru.
la televizoarele pe care doar cei aleşi le văd şi le ascultă pentru a se împărtăşi.
privirile se învârt prin oraş până ce mă găsesc şi mă persecută,
mă răstignesc, pe marile ecrane pentru ca sărbătoarea paştelui să fie mereu vie.
la sfârşit, curentul s-a luat în această poezie şi o beznă de zăpadă
s-a aşternut cu un cutremur mesianic,
marele ceas londonez visat în evul mediu.
toţi sunt dezlegaţi şi îmi poartă vorbele pentru a intra pe orice uşă.
terenul primitiv

la ultima întâlnire un teren primitiv a fost bătut în cuie pe mine.
lumea va fi luminată în trei secunde. eram ultimul baraj.
acum un potop stă să cadă peste mine,
iar tu vei deveni un amfibian. eu voi fi sus zburând,
iar tu o lipitoare de pământul plin de urmele cuvintelor.
duhul lui Dumnezeu stă să intre ca un ac
prin pânza groasă imaginea înaintării greoaie spre Tine.
la televizor ultimii cultivatori s-au înecat în propriile sudori,
terenul este zona unde vulturii devorează lumea.
se joacă cu bucăţile de carne pe care le aruncă din cioc în cioc,
căci sunt fierbinţi. în ziua de odihnă,
se încheie toate cusăturile încât nimic nu poate intra pe el,
de aceea este pustiu. totul este lângă Tine într-o pungă cu ser fiziologic.
se aşteaptă primii bolnavi, cu primele jafuri care ar aduce în lume viaţa.
atunci tu vei ieşi la suprafaţă, eu mă voi coborî astfel încât tu mă ţi de
mâna prin care s-a scris poezia,
iar eu de mâna prin care cartea e aproape de divinitate.
crescut în frica lui Dumnezeu

boabe de muştar aruncate pe jos.
ca nişte meteoriţi penetrează podeaua.
ajung aici şi-şi corectează mersul prin poezie,
locul unde copiii învaţă să meargă în toate modurile odată,
pe toate mijloacele odată.
seara boabele se coc şi lumea le înghit, respiră uşuraţi
cunoscuţii îşi pot da duhul prin ei.
ca o cârjă sar peste cuvinte, masca celor mai primejdioase prăpăstii.
bătrânii aruncă cu ele pe jos strigâd „copii!, copii!” şi ele se năşteau.
creşteau în frica lui Dumnezeu.
când se uită aici, ochii le joacă, trupul tremură,
cuvintele rup ritmul credinţei cât un bob de muştar.
haina aceasta de poezie

plin de haine care nu-mi trebuie,
capul meu a devenit un stâlp ce ţin stelele departe.
eu stâlpul ce susţine înaltul.
păsările se întrupează în undele care m-au vâjâit
ca o vrajă la care hainele încă rezistă.
nimeni nu mă atinge, dar unii ce se apropie de mine sunt absorbiţi
şi încă o haină pare că mă încălzeşte,
că mă ţine prizonier în această poezie.
cu un parbriz la prima vedere ce face loc printre cuvinte
ca printre măsele noilor cusături.
prima dragoste

ploaia m-a bătut ani întregi
şi acum toate puterile mele se adună pe marginile trupului meu
şi ameninţă să se sinucidă.
ochii se zgârie de parcă am mâncat arici,
părul se taie de parcă păduchii au forat în craniu.
şi norii grei nu mai au susţinere.
săgeţile tale din vremea lui traian şi a lui decebal acum erup peste noi
cu dragoste, cu slavă deşartă şi numai tu mă poţi scoate de aici,
din poem lăsându-l în paragină ca şi locul unde scriu.
cine va muri aici se va mântui.
cine va rupe rândurile va câştiga secunde bune de admiraţii iscate
de câteva momente când luptele divine s-au oprit.
şi ploaia e singura ce mă susţine lângă tine invocându-ne.
pe această foaie unde literele sunt picăturile de sânge de la prima oară,
mişcătoare prin tine.
poezie în cârje pentru a se îndrepta pentru Împărăţia Ta

sunt scrumul de ţigară care te arde
şi te înşeală cu aerul care se botează în numele tatălui spre care urcă.
uită-te bine la noi: stăm printre mormane de deliruri.
cuvintele se ridică peste nivelul mării la suflarea ta. nu-i nimic.
jos se face loc pentru amândoi cu deschidere spre mare.
una murdară şi cu animalele născute din tine.
uneori din mine dar nu acum. acum eşti doar a mea.
te las acasă pentru o ţigară artificială,
pentru una pentru copii mă pregătesc şi a te primesc
ca pe un copil şi lumea de aici va fi cea de dincolo.
doar punându-i o schijă şi un baston pentru a se îndrepta.
să mă şteargă de păcate ca în cele mai hidoase moduri. să-mi fie pernă,
să-mi fie comunicare cu tine când îmi înghit cuvintele pentru a mă hrăni arificial,
ţigara aici.
poezie ca dig pentru invazii

o mică invazie pe pielea ta dezlipită şi pusă la microscop.
se poate vedea clar cum culorile se întrepătrund
de aici de la suprafaţa poeziei ca la suprafaţa unui val,
chipul tău este modelul pielii tale.
mulţime de ochi de serafim stau pe toate stâlpurile, pe toate xxx,
obiectele de seducţie al oricărui obsedat de scris, vorbit, desenat
sau orice mijloc de a trăi în lumea văzută de aproape.
numai el ştie cum e să respiri la înălţime,
când durerile de cap devin insuportabile.
la fel cum ochii voştrii privesc aceste versuri care pot petici orice dig rupt
pentru a opri o catastrofă. o invazie şi atât:
pielea poate muri înaintea ta, înaintea trupului. poate putrezi şi să se reîntoarcă în sânul lui Avraam. perdeaua ce despărţea pe adam şi eva de Dumnezeu
când au păcătuit ca orice muritori.
***

în jurul meu voi vă adunaţi la un foc
literele sunt fumul şi flacăra totodată.
mâinile strânse şi lovind piepul ca singura jetfă ce
nu mai începe în mine. mă descarc aici,
cea mai mare furie, unde voi nu aveţi loc şi fugiţi în titlu, la ceruri, în neant.
ca tinerii ce se rugau şi vă prefăceaţi în sălbăticiuni.
când scriu

va veni cineva mai puternic decât Mine care va dărâma poezia în trei zile
şi o va clădi la loc. cuvântul Tău care se face pe sine sălaş în peştera foii
se preface în gândurile tale, nişte magi care aruncă mrejele ei ca să nu scape din mâini
şi să nu fie pustie ca acum.
seara absoarbe din toţi lăsându-i goi.
de aici de sus

telefonul a sunat şi imediat m-am dus la vizor să văd cine e.
la primul sunet, telefonul a explodat şi cuiele hristosului au sărit pe mine.
am fost prins la telefon şi persecutat în timp ce vorbeam singur
cu tăierea firului, gâtul meu improvizat.
erai Tu plin de toată forţa sărbătoarei,
căci în sfârşit dopul de la şampanie a plosnit anuţând venirea Ta
în capul poemului privind peste toţi printr-un vizor.
în jur petrecere mare, dar se aud numai ţârâituri de telefoane.
prins în mijloc, camera s-a făcut cămaşă de forţă şi trântit la pământ
să mă umbreşti cu numele Tău, ca o cazemată.
adăpostit în poem

am terminat de scris portretul tău pe geamul acesta de iarnă:
aceştia doi se luptă între ei.
păsările ştiu acum că a venit vremea migrărilor şi prima care-l atinge
devine de aur pentru popoarele barbare de atunci când noi doi ne iubeam.
ţi l-aş putea prinde în păr sau face verighetă,
dar tu încă te topeşti în mine.
geamul anunţă o cazemată pentru copii de la parter care se joacă cu bulgări de zăpadă,
iar portretul te judecă până ce trupul se crucifică singur.
Dumnezeu a terminat de scris poemul
unde eu stau la adăpost la războiul îngerilor.

***

Vlad ZBÂRCIOG
Ning secundele

Ca un dor sau poate o lacrimă
Stă timpul între noi nevăzut
Trupul lui – piramidă sacră –
fără sfârşit, fără început.

Iar noi navigăm prin el, neştiind
cât de subţire ni-e firea.
Ning secundele, cerul veghind
Timpului nemurirea.

2 februarie 2007
Azi noapte m-ai chemat…

Azi noapte m-ai chemat la tine
din nou
să trecem hotarul Iertării.
Mi-ai zis să las aici
toate păcatele lumii,
să mă despart
de gânduri şi vise
pentru a mă contopi cu Lumina.
Mamă!
Mă îmbii mereu dincolo,
acolo unde nu există durere,
unde sufletul este ca lacrima
şi stăpână e doar Veşnicia…
Iartă-mă, mamă!
Nu mi-am dorit altă menire,
decât să împart
din cuvânt,
din iubire,
din cântec…
Şi-acum,
dacă Domnul vrea să mă-apropii
de Cer,
luând cu mine speranţa,
Ajută-mă, prin stropii de dor
şi de vise
să întoarcem omul cu faţa şi inima
spre Lumina zilei dintâi…
Te văd venind

Te văd venind
pe cărări de aer
Păşeşti uşor,
de parcă te temi
să nu apeşi prea tare
iarba visării
Te apropii şi mă cuprinzi.
Ochii tăi îmi şoptesc
pe limba vederii
cuvinte stropite cu mireasmă
de floare.
Mamă! Dacă ar fi să-ţi pot da
sufletul meu!…
Uneori, când nu te visez
mai multă vreme
În mine coboară o toamnă
sfâşietoare…

10 martie 2007

 

Nu mai pot trăi fără ea

Stau cu ochii lipiţi
de chipul tău luminos,
venerând aburul care te-a
materializat,
aerul care ne leagă
mai puternic decât cuvintele.
Intrat în mine cu infinit cu tot,
mi-e teamă că va exploda,
dizolvându-te…
Îţi admir paşii,
uşori, ca de fulg,
şi aud cum încolţeşte iarba
din urma ta.
Îmi şopteşti cu privirea
cât de gingaş îţi mângâie sufletul
timpul trăit de mine.
Te bucuri că vederea ţi s-a schimbat
de mult cu gândul,
că trupul tău a luat înfăţişarea
gândită de inima mea…
Cutremurat, mă întreb:
nu cumva la naştere m-ai spălat,
mamă,
cu durerea neamului,
încât nu mai pot trăi fără ea?…

18 martie 2007
Floare de măr – cuvintele

Cuvintele sărută buzele tale
ca stropii de ploaie pământul,
îndrăgostit de creşterea ierbii.
Floare de măr sunt cuvintele
în îmbrăţişarea rostirii tale…
Ele plutesc uşor,
legănate de sunete,
până când se prefac în lumină…
Ce minunat că suntem unul,
că îţi pot rechema chipul,
unduirile silabelor
de care mă sprijin!
Iar tu,
desprinsă de ochiul visării,
pluteşti prin aer ca un înger,
înflorindu-mi de dor
inima…

29 martie 2007
Cobori din vid

Cobori din vid pe scări de secunde
Îmbrăcată în strai de lumină.
Vorbele tale dezmorţesc aerul împietrit,
Echilibrând o stare divină.

Treci peste umbrele reci ca un dor,
Ca o aducere-aminte
Chipul tău parcă-ar fi reclădit
Din sfinte cuvinte…

22 ianuarie 2007
Te desluşesc

Te desluşesc uneori cum apari
dintr-un loc inversat
şi pătrunzi în inima mea.
Închid ochii
şi văd tunelul albastru
prin care-ai plecat,
prin care revii,
plutind uşor,
de parcă ai înota în fiece bătaie
a inimii mele,
de parcă ai dirija respiraţia clipei.
Ne contopim
şi nu mai pot reţine greutatea privirii
care mă frige,
la fel cum razele soarelui
frige ochii unui nou născut…
Resemnat,
mă sprijin de trupul amintirilor
şi totul în jur ia forme ciudate:
casa, cu mâinile-n şolduri, mă întreabă:
pe unde am rătăcit ani în şir?
Pomii mă cercetează cu ochi de muguri…
Din tulpina lor aud glasul strămoşilor;
Ţărâna stă impasibilă –
a uitat de mult povara tălpilor mele…
Şi numai tu mă priveşti
însetată de dor,
încât nu mai ştiu: sunt jumătate din tine?
eşti jumătate din mine?…
De dor

Nu ne despărţim niciodată.
Suntem în dialog continuu:
tu – de acolo, de Sus, din nemoarte;
eu – de aici, unde exist între azi
şi între mâine.
Eşti Catedrala în care mă rog
zi de zi
Iar tu îmi dirijezi mereu gândul
spre noi poeme de lumină
Pământul mai păstrează atingerea paşilor tăi.
De dor,
merg pe urmele tale
pentru a-ţi mângâia chipul
de aer…

20 octombrie 2007
La nesfârşit…

Ne completăm golul din suflet
cu lumină,
de parcă am fi vase comunicante
sau, mai degrabă,
un singur trup
prin care fulgeră acelaşi sânge…
Uneori, mi se pare
că fără lumina ta
aş orbecăi în labirintul gândurilor,
aş rătăci în golul păcatelor
comise în inconştienţă;
alteori, mi-i teamă că atâta lumină
ar putea să nu încapă în inimă,
iar eu nu ştiu s-o extind
peste trup,
s-o transmit fiecărei celule.
De aceea,
încerc s-o împart şi altor suflete,
făcând loc noilor jeturi,
La nesfârşit vei rămâne în mine,
până mă vor părăsi dorul şi lacrima
şi voi rămâne doar pământ…

 

***

Sorin LUCACI
chiriaşul dinlăuntrul sufletului meu

în trupul meu locuieşte un alt trup la fel de singur
şi nu ştiu dacă mă voi obişnui vreodată cu asta
câteodată ne unim singurătăţile în mod deliberat ca două armate aliate într-un război al neputinţei
fiecare bătălie câştigată sau pierdută împreună la o halbă de bere după o zi nimicitoare
ne scuteşte de efortul inutil de a justifica ziua de mâine
noul meu chiriaş stă chircit cu picioarele aduse la piept şi mestecă toată ziua
bomboane gumate de zmeură
îmi citeşte câteodată din oswald spengler şi herbert marcuse
şi-a mobilat o cameră în partea dreaptă a sufletului meu
confort 2 semidecomandat cu trecere prin vena cavă inferioară
şi cu vedere spre pubelele multicolore ale oraşului
doar atât şi-a permis din leafa lui de cititor de contoare pentru suflet
nu ne prea vorbim decât în momentele când ne retragem
seara târziu dinspre întinsele câmpii ale andaluziei
am mai câştigat o luptă cu necunoscutul din noi îmi spune
se întâmplă să-mi mai ceară câte-o ţigară şi din vorbă în vorbă
ne apucă miezul nopţii pălăvrăgind despre locuri oameni şi nimicuri

chiriaşul dinlăuntrul sufletului meu este un băiat bun
fost profesor de istorie într-un cătun din nordul bucovinei
a fost dat afară din învăţământ pentru că le povestea copiilor după cursuri
cum ne-au furat bolşevicii pământurile
cum buneii noştri au fost persecutaţi de evreii comsomolişti
cum adevăraţii strămoşi ai acestor ţinuturi ar fi fost dacii liberi sau carpii

în oraş s-a aciuat în urmă cu trei ani iar de vreo doi sălăşluieşte în partea dreaptă a
sufletului meu şi-mi ţine de urât în nopţile mele insomniace

deşi i-am spus de nenumărate ori că e posibil să-l vând la toamnă
chiriaşul dinlăuntrul sufletului meu nu vrea să plece
stă chircit toată ziua cocoţat în vârful patului şi mestecă bomboane gumate de zmeură
vorbindu-mi despre copilăria lui nefericită
acum vă vorbesc dintr-un lemn de salcâm

dragii mei concitadini
acum vă vorbesc dintr-un sicriu cu redingotă şi joben
sau din blana unui viezure mort de spaimă
nu sunt nici mort nu sunt nici viu
sunt mai degrabă mortul viu
înjumătăţesc ziua cu noaptea şi beau un răsărit de absint
aşteptarea e mai rea decât moartea
vă spun că vor veni vremuri mai bune şi pentru voi
vă vorbesc cu liniştea unui patriarh iar voi mă ascultaţi
toropiţi de aromele bahice ale serii
până ce vin hingherii de suflete să vă adune
să vă perceapă taxa pe vise
taxa pe viciul neputinţei
taxa pe nonvaloarea adăugată
taxa pe istoria nescrisă a pământului
nu-i lăsaţi să vă ia
nu-i lăsaţi să vă mâne ca pe vite
noi nu suntem d-ăia băiete
noi am fost cândva vieţaşi
noi am fost cândva mai ceva decât jean valjean
aici se impune puţin respect măcar aşa de ochii lumii
de amorul artei
acum vă vorbesc dintr-un lemn de salcâm
de care au atârnat funia groasă a spânzuratului
vă spun că e bine aici sub pământ şi e cald în casa fără ferestre
şi de aici de jos se vede uneori cerul ca printr-o bucată de pânză ruginie
dar voi acolo sus ce faceţi măi oameni buni
nu facem nimic
nu facem nimic
suntem legaţi de mâini si de picioare
caci noi suntem legaţi de mâini si de picioare
ne-au pus căluşul în gură
au încuiat toate odăile
au închis toate drumurile
au sigilat graniţele unui viitor de câlţi
au zăvorât ultima rugăciune în pântecele lunii
încât ne e lehamite să mai şi murim
de azi înainte muţenia îmi va ţine de urât în nopţile ploioase
de azi înainte n-am să vă mai vorbesc
decât prin gura unui leu de marmură
peste apa someşului

stătea în mijlocul drumului cu sticla de jumate în mână

o sticlă verde unsuroasă îmbrăcată pe jumătate în papură

dacă apropiai nasul de gura sticlei te trăznea un miros greoi şi înţepător de şliboviţă

nimeni nu mai era ca el

nialcoş la horă nialcoş şi la beţie

de ce el şi nu altu’? mă întreba pruncul roşcovan şi cârn

ce dracu să-i spun cum să-i spun

cum să-l fac să priceapă că nu tată-so era de vină pentru cele întâmplate

făcea eforturi să stea drept frumos înalt nemişcat ca un stâlp de telegraf mâncat de carii

apoi făcea câţiva paşi împleticindu-se iar se oprea bălmăjea ceva în ungureşte

nu ştia decât înjurături si câteva expresii uzuale

boz meg înjura se poticnea mai făcea câţiva paşi iar se oprea, ‘tu-ţi biserica cui te-o-nchinat ….şi soarele mă-tii

ni la el mutu stă ca prostu în drumu’ ţării, cât îi de bat râdeau copiii

pe marginea colbuită a drumului

iar făcea câţiva paşi iar se poticnea

de ce el şi nu altu’ mă? de ce el? mă întreba într-una printre lacrimi şi sughiţuri copilul roşcovan şi cârn

unii se adunaseră în turnul bisericii lângă clopotniţă

era frig şi o privelişte cutremurătoare se întindea spre celălalt capăt al satului

nu-i plăceau înmormântările, aproape că le ura le detesta cu o ură viscerală

dar fusese nevoit să asiste la câteva

deşi întotdeauna printr-un exerciţiu de imaginaţie se vedea în locul mortului

cum ar fi dacă…

îl cuprindea mila de sine şi începea să plângă mocnit înfundat nu zgomotos
oarecum ruşinat de emoţiile care puneau stăpânire pe el

vântul aspru îţi biciuia faţa iar de jur împrejur fuioare de cânepă valsau printre copaci ca nişte năluci bezmetice

pe o muzică înspăimântător de sinistră

„mânce cât inima-i cere/ aur colbuit în niere” cânta un ţânc de nici cinci ani pe marginea drumului

ultimele siluete care însoţeau cortegiul dispăruseră de pe linia şerpuită a drumului printre copaci

„mânce cât inima-i cere/ aur colbuit în niere”
de ce el, de ce el?…
cu buzunarele ticsite de iluzii
“sur le pont d’Avignon
L’on y danse, l’on y danse
Sur le pont d’Avignon
L’on y danse tous en rond”

graseia copilul vecinilor refrenul cu mâinile întinse spre cerul aducător de ploaie
făcea semne spre ceva numai de el ştiut
ca şi cum ar fi uitat acolo sus zâmbetul răzleţ al unei păpuşi de ceară cumpărată dintr-un talcioc
printre multe alte zâmbete aşezate cu nemiluita în dreptul ferestrei
ca şi cum şi-ar fi prelungit puţin copilăria şi aşa încercată de nenumărate boli
timiditatea-i acoperise faţa ca o botniţă cu aripi negre
în dimineaţa aceea ca o senzaţie de pasăre oarbă
pentru că rămăsese doar atât senzaţia de foame ca un gol înfipt în stomac
pasărea cu ghearele răsfirate mirosind a tristeţe
copilul răscolea haotic pământul din faţa casei
unde printre crengi şi cârlige de rufe jubilau un cuplu de pisici fericite
acolo era locul zămislit într-un deşert fără formă în care mai credeau doar cei bolnavi de iubire
doar cei cu buzunarele ticsite de iluzii
cu aromă de mentă si busuioc
şi turma de bivoli năvălind în somnul său ca o eşarfă neagră la gâtul providenţei
lăsa urme adânci pe pământul din faţa casei
lăsa urme adânci pe obrajii palizi ai copilului
ca nişte roiuri de viespi în călduri

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]