Paul VINICIUS
fetei de la aprozar
însă
poezia
e altceva.
nu e fătuca aia cu miere de viperă-n ea
cu ţâţe coapte
exoftalmice
cabrată-n cei paişpe kilometri de craci
şi un ruj carnivor pe buzele-i arcuite
dresându-ţi sângele parcă de pe o altă planetă
de îţi cade u-re-se-se-ul în cap
nu-i vreun weekend
dar nici vreo săptămână
de înotat
la şaibă
într-o fabrică
de rulmenţi
de fapt
poezia nici nu-i literatură.
poezia e atunci când nu te doare nimic
şi analizele-ţi ies brici
dar totuşi
te doare –
când nu mai aştepţi verdele de la nici un semafor
când eşti trist sau
faci baie
sau
te pişi
sau când nu ai nici casă
nici baie
dar ai un motan în cap
pe care-l duci la coafor.
sunt case
în care nici măcar nu poţi scrie poezie
sunt femei
cu care poţi face sex trei zile la rând
dar care nu-ţi lasă
pic de rugină
de frumuseţe
în suflet
sunt însă câmpuri
numai maci
din care
albastră
poezia
se ridică
precum un dirijabil
din somnul unui evadat din puşcărie.
poezia nu
nu se mănâncă
cu tacâmuri de argint;
se mănâncă cu mâna.
poezia nu-i vreun argument
ca să înnebuneşti
e nebunia
însăşi.
într-o noapte cu lună plină multă hârtie şi pixuri
am vrut să scriu
o poezie;
nu au ieşit decât nişte animăluţe cu aluri de oaie şi capete de telemea
pe care mi le-au halit
de îndată
toţi cerşetorii dintre cişmigiu şi
piaţa romană;
în oraşul bucureşti nu se poate scrie poezie
decât în ilegalitate
sau pe credit.
organismul meu
a coborât în pivniţă
şi m-a lăsat
de capul meu
(niciun organism
normal la capul lui
nu ar suporta
poezia)
apoi s-a mutat şi mai adânc:
într-un fost zăcământ
de uraniu.
mi-am zis să număr numa’ pân’ la trei
dar am ajuns
la şapte milioane
însă de acolo el n-a mai ieşit.
populaţia româniei se scoală de dimineaţă
şi o porneşte la muncă
ca la waterloo
când eu
de-abia
adorm.
drept să vă spun
nu mi-aş prea da eu poezia
pe munca populaţiei.
într-o zi am să mă predau
într-o femeie
într-altă zi
poate
am să cotonogesc un poliţist
mai multe nopţi la rând
am să înşurubez
nişte paraşute
însă poezia
este altceva
altceva
***
Andrei ZANCA
Aleea arborilor
privesc pierzându-se departe-n pădure
lunga cărare – timp vizibil
în spirala vieților mele
concomitente, abia
bănuite și pe care
le-am numit
cândva atât
de frumos:
odată. odată
ca niciodată.
cândva
un necunoscut
purtând
numele meu
se va îndepărta
pe aleea
arborilor.
nemișcat
la fereastră
îi voi surprinde
chipul întors
înspre mine
o clipă
înainte de
a se mistui
în zidul
grădinii, focul
căzând, zăpada
arzând în
tăcerea
hăului
Iarna rusească și ramura de măslin
i.m. Slawa Richter
te văd coborând treptele largi prin înserarea de iarnă
trecând de-a lungul fluviului pe esplanada pustie
păşind prin parcul înzăpezit, printre băncile
împovărate de zăpada
abia te mai zăresc prin ninsoarea cernută de tăcerea
dintre arbori, prin sălile concertelor, în faţa pianului
din mica Rusie, cum era numită cândva Ucraina ta
în şuierul locomotivelor din gările necunoscute
acolo, printre mujici şi soldaţi osteniţi, roşii ori albi
în pupila ta fără de nuanţe politice
refuzând improvizaţiile trecând la interpretare
spre uluirea celor adunaţi în jurul samovarului
braţele tale – aripi lopătând prin amurgul zeilor
estimp, boleşevicii smulgând cu frânghiile cupolele
bisericilor, pe când o lumină slabă învăluia claviatura
şi tu, de nezărit pe scenă
de parcă braţele, sonatele s-ar fi desprins
dintr-o negură siberiană, în vreme ce prokofiev
îşi târa ca pe o tinichea caracterul prin ziua de naştere a lui
stalin. zile mohorâte. zile neconsolate.
şi publicul învelit în şube în sala rece din Murmansk, afară
bombele decantând un studiu de Rahmaninov, deşi
cu toţii se simţeau mai în siguranţă acolo
în sala unduită de frig, şi-apoi deodată
liniştea şi tăcerea faţă de care orice grai
e un idiom, o farsă.
putem însă cândva pierde ce suntem, aidoma acelor balerine
care-şi amintesc la bătrâneţe cum au fost curtate la tinereţe
cu aceeaşi discreţie şi jenă admirând ele
uniformele militare cu fireturi, doar Nina Dorliac
contemplându-ţi somnul netulburat, tolănit acolo
sub un pian: vremuri grele, vremuri de răstrişte
paturi puţine. spaţiul rezervat, tu, nepăsător la confort
între tastele albe, între tastele negre, funebre
ca nesfârşitele înmormântări
când mânat pe scenă păşeai de parcă ai fi fost surprins
de-o ploaie, detestând analiza, detestând puterea
în vreme ce ei te urmăreau
pretutindeni, încât odată l-ai întrebat pe unul din ei:
coborâţi la prima? Da. – Eu, nu. –, într-adevăr
de unde ştie ursul polar că are botul negru
atunci când şi-l acoperă cu o labă, stând el la pândă
cum tu într-o Fugă de Bach, şi nimic, nimic nu ţi-a atins firea
şi ei scufundându-se cu toţii-n beznă ca Sf. Petru în valuri
cum mult mai târziu tu spunându-i lui Karajan:
„ich bin Deutscher”, şi el: „also, ich bin Chinese”
iar tălmaciul, sfios: „se înţeleg bine…”
tu din nou pe străzile îniernate, pe uliţele îndrăgite
blestemate, între zidurile îmbeznate, între zidurile acelea
de spaimă, mulţimea
deodată aţintindu-te din albe, oarbe pupile
deasupra, cocori rotindu-se peste ramuri chircite de ger.
să ne vină oare mântuirea de la morţii noştri reîntorcându-se
spre a ne trezi, spre a ne călăuzi
când pus în America să alegi dintre 30 de piane
unul la care să cânţi
te-a potopit sfârşeala, superstiţia şi mai ales neputinţa
fiindcă în Rusia ta erai mereu obişnuit să înfrunţi totul
dinspre un pian impus: „altul n-avem”
aidoma lui Tarkovski decupând o stepă rusească în Italia
ierni şi ierni între interpretare şi improvizaţie
între a fi pe jumătate german şi surâsul de porţelan chinezesc
din rictusul de primadonă al lui Karajan
deşi firea ta cicatrizată de stepe
mereu netulburată rămânea, în ciuda pianului impus
ori poate tocmai de aceea, ca şi atunci când, improvizând
acum, ai păşit înspre morţii tăi, senin, nebântuit nici
măcar de o Fugă, neurmărit
de nici un ecou al unuia din cele 30 de piane
ale magnaţilor de la carnegie-hall. –
tot astfel, odată
când umbrele se alungau peste aşezări
iar casele se topeau lin în înserarea din jur
urcam pe terasa deasupra podului
unde bunicul îşi avea colombarul
bănuind de pe atunci că drumul meu
se va înscrie între pământ şi cer unde
îşi murmura şi el vorbele abia auzite
iar porumbeii ni se aşezau pe umăr
guruind, noi uitând că-n jur
guvernau doar necazul
şi lipsurile.
apoi, bunicul alegea unul din ei
mângâindu-i cu degetul mare
capul şi aripile şi-i lega ceva de picior
apropiindu-şi de buze ciocul păsării
înainte de o lansa în sus cu acelaşi
murmur de neînţeles pentru mine
pe-atunci.
şi-n seara următoare aşteptam
aşezaţi pe banca colombarului
încât câteodată mă trezea din aţipeală
doar fâlfâitul aripilor
oftatul lui de mulţumire, în vreme ce
pasărea i se lăsa
ostenită pe umăr.
şi-n această încredere deplină
a reîntoarcerii, neştirbită de nici o ploaie
netulburată de nici un vânt, uitam din nou
totul, şi-mi părea mereu
că zăresc deasupra mea legănându-se încet
o ramură de măslin
Ilustrată cu scaun și arbori
(în pas cu lumea)
se-ntorc lupii în europa, spun ziarele întrebându-se
ce e de făcut. se-ntorc dinspre nord-est dând iama
în turmele din jur, iar el urmăreşte toate acestea
pe ecran, apoi se lasă-n fotoliu, gândindu-se:
cel mai scump scaun de pe lume e cel pictat
de Vincent, pe când abia îşi mai ducea zilele.
azi face căteva milioane, şi nici nu
te poţi aşeza, mai zice trăgând
din ţigară, aşteptând
să se dea semnalul oficial
ca lupii să poată fi
din nou vânaţi
împuşcaţi
iarna
peste zăpda imaculată dintre arbori
vor arunca sânge proaspăt, fâşii de carne în luminiş.
vor aştepta aşezaţi pe un scaun
în schela de lemn dintre arbori.
lupii vor adulmeca. vor veni, nemaiobişnuiţi
cu gândurile oamenilor.
ei vor deschide focul. vor bea. vor mânca
şi se vor întoarce acasă.
apoi, se vor aşeza în faţa televizorului
urmărind cum se reîntorc lupii în europa, iarna
Încrederea
eram opt în camera din căminul Avram Iancu
în anul de grație 1979, și până înspre orele
cele mai târzii rămânea mereu
un pat gol – unul
colinda noapte de noapte orașul
întorcându-se înspre zori, monologând
în șoaptă și-n cele din urmă se prăbușea în pat
– cu bocancii de munte în picioare chiar și vara
iar, dacă îl întrebai nedumerit, de ce, îți răspundea
cu glas stins: să se vadă că sufăr … –
adormind deîndată, deși-n curând și
ca-ntotdeauna către orele cinci din difuzorul
cu neputință de oprit, răstignit deasupra ușii
răsuna inviariabil
șlagărul reconfortant al zilei: uteciștii de azi
comuniștii de mâine, totul în rumoarea de
pantofi izbiți de zid, gemete și
înjurături regionale, însă
într-o anume noapte a aprins pentru prima
oară lumina și s-a plimbat printre paturi
însoțit de privirile noastre nedumerite:
umbla mărunt, grăbit, murmurând opintit
și gesticulând agitat, ignorând deplin
întrebările zadarnice ale vreunuia mai speriat.
și deodată s-a oprit, și-a rotit ochii holbați peste
noi și a rostit grav: domnilor, a căzut guvernul …
în dimineața aceea difuzorul a amuțit
ca prin minune pentru prima oară
zdruncinând încrederea tuturor.
(cluj, 26 septembrie 2013)
Măreție și mizerii
1.
„unde e multă minte e și multă prostie“, obișnuia
să spună Buna mea, însă eu bănui că o anume
sfială o împiedica să spună: „unde e multă
minte e și multă sminteală” – oare
aidoma credinței, doar o iubire
bântuită de îndoială să fie
adevărată?
nu ne putem recupera savant și mental
în fața lui dumnezeu, și iată, unii
ar arunca acum cu pietre-n mine
spre a mă putea ajunge din urmă
2.
în secolul al treilea înainte de Hristos
Ciuang-tse relata povestea haosului (hun-tun):
prietenii haosului, spunea el, fiindu-i foarte
îndatorați acestuia s-au decis să-i facă o bucurie,
să-și arate recunoștiința cumva. au băgat de seamă
că haosul nu avea organe de simț spre a detecta lumea
exterioară și-astfel, i-au dat cândva ochi, apoi urechi, iar
după o vreme au preschimbat cătinel haosul într-o persoană
simțitoare, cum ei înșiși … în vreme ce se bucurau
de succesul lor haosul a murit.
„îmi place haosul”, mi-a spus un cunoscut în secolul
douăzecișiunu în gara din sighișoara, „îmi place
haosul că mă pot descurca …”
3.
mă minunez ori de câte ori îmi mărturisește
vreunul spaima și neliniștea lui la gândul că moartea
îl va surprinde pe nepregătite cu o coală nepublicată
ori cu o carte în lucru. pesemne mai toți la care setea
de-a rămâne e mai mare decât setea de-a pleca ar cere
o păsuire. și-s mulți. încrezători, da´ mulți
cei care încă mai au în pregătire o carte gravă
cum deunăzi unul care lucra cu mare sârg la
manuscrisul „Conceptul de Goethe la Faust“
însă cine mai citește azi fără prejudecăți?
afară-i senin. bate un vânt cald.
mă plimb printre arbori aspirând
mireasma pământului
cu o boare de brândușă.
nu o rup, o sorb în privire ca tu
să o poți culege din ochii mei.
ascult tăcerea
convingătoare
a pădurii
atât de inutil
în lumea asta
utilitară
Monologul vagantului
fiecare vine pe lume dăruit
cu încă o moarte, aici unde
nu există unul fără o obsesie, unde
bântuie cu toții-ntr-un anume somn, încât
îți vine să întrebi dacă e cineva acasă. și nu aude.
și-l vezi cum se clatină beat de-o lume
care strecoară lent în tine ura de sine, unde
doar minciuna mai poate mântui de minciună
unde măriri după măriri se pronunță pentru pace.
nu tu boală nu tu război nu tu foame nu tu
frig nu tu ură. pace. pacea morții, nu a vieții.
târziu. și se înfiripă zorile, dimineața asta
atât de limpede cum numai căința mai poate
limpezi un om. și nu cred. știu.
știu că acolo unde e limpezime, prospețime
și rouă, acolo își sporește prezența
și dumnezeu în beatitudinea din
glasul păsărilor, de nezărit
între verzuiri
Alegeri, ceremonii, dăinuiri
pentru m.mușat, septembrie 2013, cluj/sighet
să nu povestești despre sala aceea plină de scribi
să nu pomenești deloc podiumul cu cele trei personaje
importante și electibile și nici pe altul care-și lansa lângă ei
privirea peste sală ca pe-o umbră prevenitor-amenințătoare
( cei așezați în fața lor rămânând tăcuți, deși mulți ar fi vrut
să spună, ajunge, destul, însă nu o făceau, cum nu au făcut-o
nici înainte de iarna aceea blândă și tragică din ajunul
unui anume Crăciun)
tu părăsind deodată sala, fumând cu sete și-afară
un soare hepatic și lumea ca-ntr-un furnicar revenind
când totul se terminase iar cel cu privirea amenințătoare
îndreptându-se acum ușurat, cu mâna întinsă înspre tine
tu rostindu-ți numele și el adăugând
cu subînțelesuri, știm noi …
ca o alungare de-a ta înspre nordul pe care doreai să-l vezi
departe de orice ceremonial, după șapte ani de absență
și-nsingurare, totul prăbușindu-se din fundul paharului
în tine – vremurile acelea de durere și amar
-
o fată recitând între timp
dintr-un jurnal de deportare –
și-n jur foșnetul nenumăraților morți adunați acum în jur, tu
neînstare să te ridici din scaun de parcă ai fi fost încătușat
de aerul rarefiat de alcool amuțindu-te, privirile lor stinse
negrăitoare și tot atât de prezente ca și lacrimile tale
nelăsând nici o urmă pe obraz, cum pe unul al celor
cu haine vărgate de pe atunci, și ei
continuând ceremonialul, de parcă tăcerea, doar
și numai tăcerea pe care o simțeau în inimă
ar fi fost o blasfemie, și nimic, mai nimic
nu se schimbase
și-n cele din urmă
veștile, sosind
***
Ion URCAN
Ascensiunea
19 aprilie 2008, sâmbăta Floriilor
În nopţile mele de nesomn,
Singur, vegheat de gândul morţii,
Îmi imaginez uneori ADN-ul patern,
Spirala răsucită a cromozomului Ygrec
Clătinându-se oarbă spre cer
Ca un monstruos vierme abisal
Ce bolboroseşte întruna,
Fără să ştie vreodată de ce,
ACTG-ACTG-ACTG-ACTG…
Cum genomul uman a fost deja complet cartografiat,
La nevoie, se poate afla exact care secvenţă
E vinovată pentru hipofiza mea
Asuprită în mijlocul creierului,
Care, pentru blestemata
Spondilită anchilozantă
Ori pentru burdihanul umflat şi lacom,
Pentru spaimele proprii ori pentru cele
Primite cadou, care habar n-am ce aşteaptă
Atât de iscusit camuflate în mine,
Încât mi-au rămas până astăzi
Inaccesibile şi străine;
Pentru munca prostească, de rob,
Pentru fatalul simţ al răspunderii,
Pentru justiţiarele furii bezmetice,
Pentru atâtea zile stupide şi cenuşii,
Pentru toată fiinţa mea
Inexplicabil însăilată din petice.
Judecata de Apoi
29 aprilie 2008, a treia zi de Paşti
O tradiţie omenească sau, mai degrabă,
O superstiţie ca atâtea altele
Ne promite că, la învierea de obşte,
Vom avea toţi vârsta Mântuitorului,
Indiferent dacă am murit bătrâni sau copii.
Şi nu doar atât. Ne vom recăpăta
Sănătatea, eventualele
Mădulare ciuntite de-a lungul vieţii,
Puterea, frumuseţea şi tinereţea,
Pierzând, în schimb, orice cusur trupesc,
Arătându-ne unii altora
Şi înfăţişându-ne la Judecată
În etate de treizeci şi trei de ani
Şi sub chipul perfecţiunii
De care am fost lipsiţi pe pământ.
Mulţi oameni se bucură
De această făgăduinţă absolut iraţională
Ca de nădejdea sfântă a Raiului.
Eu, unul, Doamne, nu mi-o doresc
Şi nicidecum n-o aştept.
Am auzit mereu despre Tine
Că eşti un stăpân milostiv şi preadrept,
Care, după ce robul Tău şi-a trăit viaţa toată
Becisnic, flămând şi în zdrenţe,
Nu-l vei aduce înaintea Înaltei Cumpene
În veşminte de mire
Şi cu floarea bucuriei în piept.
Enigma lui Dante
28 mai 2008, vineri dimineaţa
Papé, Satan, papé Satan aleppe!
Ce-a vrut să spună Dante în acest grai sibilinic?
Secole de-a rândul,
o mulţime de oameni luminaţi s-au căznit
să priceapă ceva din cuvintele lui, nevenindu-le să creadă
că neasemuitul poet, iniţiatul în sublimele mistere
a scornit o falsă enigmă, aidoma unui farsor de rând,
ori a glumit cu Posteritatea.
N-are importanţă, tu înţelege ce vrei,
Răspunde domnul Derrida,
Din lumea asta, fiecare e liber să înţeleagă ce vrea
sau să nu înţeleagă nimic – iată
definiţia exactă a limbajului.
Sensul nu e altceva
decât o iluzie semantică, oglinda
dorinţei tale de a înţelege. El este
la fel de relativ precum timpul şi spaţiul.
Unul şi acelaşi cuvânt poate însemna
binele sau răul, începutul sau sfârşitul,
lehamitea sau nesaţiul. Această lume
este ea însăşi o tautologie. În realitate,
nu există bine şi rău, dragoste şi ură, iarnă şi vară
decât pentru firile plăpânde.
Nu există trecut şi viitor, cauză şi efect
decât pentru minţile şchiopătânde.
Tu însuţi vei muri în viitor
pentru a te fi născut în trecut, înainte
de a-ţi fi zămislit o placentă,
câţiva litri de lichid amniotic,
după care o mamă, apoi un tată
cu tot arborele lor genealogic şi filogenetic,
cu tot panopticul lor planetar, mergând
dinspre fii înspre părinţi,
dinspre limbă şi dinţi,
înspre explozia supernovei,
apoi înspre atomii de calciu şi de carbon
din pântecul gigantei roşii,
iar în final, refăcând simetriile rupte,
înspre Marea Explozie. Altfel spus,
tu vei muri pentru a fi creat
prin suspinul tău ultim, dinainte de moarte,
lumea – care, privită din celălalt capăt,
va fi fost creată, dacă ţii neapărat,
prin Cuvântul lui Dumnezeu,
Precum scrie în Carte.
Dedicaţie
Doamnei M. P.
27 august 2008, miercuri dimineaţa
„Dacă vrei loialitate, cumpără-ţi un câine.”
(folclor urban contemporan)
Bună prietenă, te-am auzit spunând nu demult
Că, până acum, n-ai izbutit să afli de la vreun om
Ce e iubirea.
Auzindu-te, m-am gândit o clipă că exagerezi, dar apoi
Am înţeles că s-ar putea să ai dreptate.
Statistic vorbind, cred că printre oameni,
Cei cu adevărat capabili de iubire
Sunt abia doi sau trei la un milion. De aceea,
Nu e de mirare
Că prea puţini dintre noi avem norocul să-i întâlnim.
Iată de ce
M-am gândit să te ajut, dezvăluindu-ţi
O cale mai scurtă şi sigură, pe care, urmând-o, tu
Vei afla negreşit
Ce este iubirea adevărată
Şi nedezminţită, iubirea
Până la moarte.
Iat-o aici; te rog
S-o iei în considerare
Cu toată seriozitatea şi încrederea.
Mai întâi, fă-ţi rost
De un căţel de şase săptămâni, abia înţărcat. Nu te uita
La rasă – e preferabilă o corcitură comună.
Ia-l acasă, consultă un veterinar
în privinţa îngrijirii şi hranei,
Dar să nu-ţi treacă prin gând să cunoşti vreun dresor.
Apoi, pregăteşte bani suficienţi
Ca să înlocuieşti pe rând uşile, bună parte din mobilă, covoarele,
Plus câteva cărţi, câteva perechi de pantofi, genţi şi poşete.
Hrăneşte-l până la refuz, culcă-l cu tine în pat,
Ia-l mereu în braţe, mângâie-l ori de câte ori ai mâna liberă
Şi vorbeşte-i tot timpul ca unui om. Nu folosi
Niciodată interjecţiile obişnuite pentru câini.
La masă, dă-i întotdeauna şi lui din farfuria ta –
O îmbucătură tu, una el,
Până când vezi că nu mai vrea.
Lasă-l să facă orice doreşte, iar când face măgării,
Nu-l pedepsi, ci mustră-l cu blândeţe şi dragoste, mângâindu-l.
El, desigur,
Nu va şti vreodată de ruşine sau remuşcare, dar va cunoaşte
Sentimentul vinovăţiei şi, în curând, ai să-l vezi
Cât de mult se va teme să nu-ţi piardă iubirea,
Să nu simtă în privirea ta mânia, lehamitea sau indiferenţa.
Ai să-l vezi cum va deveni
întruparea iubirii celei mai curate, a recunoştinţei,
A cuminţeniei, ascultării
Şi a frăţiei veşnice, neîmpărţite,
Până la moarte şi, poate, dincolo de ea.
Nu te considera niciodată stăpâna lui,
Ci sora lui mai mare,
Vorbind şi purtându-te cu el în consecinţă.
Astfel, veţi fi
Când amândoi câini, când amândoi oameni.
Dacă îţi va muşca uşor vârfurile degetelor,
Dacă te va linge pe obraz, pe nas ori pe gură,
Nu-ţi fie nicidecum silă şi nu te feri. Încurajează-l
Şi răspunde-i cu mângâieri şi cuvinte drăgăstoase –
E chipul lui de a te săruta.
După vreo trei-patru ani, te va mai părăsi din când în când
Pentru câte o căţeluşă în călduri, dar întotdeauna va reveni,
De oriunde, la tine.
Nici eu, bună prietenă, deşi am fost foarte iubit,
N-am cunoscut de la oameni iubirea absolută.
Pe aceasta, cred că bunul Dumnezeu
Ne-o păstrează la El, în
Patria nemuritoare,
Iar aici, pe pământ, ne îngăduie s-o întrezărim
Doar în fiinţa câinilor,
Îngeri în trupuri de fiare.
Lecţia de română
Octombrie 2013
Dragi copii,
Numai bunul Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă,
Numai El ne-a văzut fiecăruia naşterea şi moartea,
încă dinainte de întemeierea lumii.
Totuşi, pe cât ne stă în putinţă,
Şi noi, oamenii, trebuie să încercăm
Să întrezărim prin ani ceea ce ar putea urma.
Tare mă tem că voi pierdeţi vremea aici
Cu toate aceste romane şi poezii,
Povestiri, drame, nuvele,
Elegii şi amintiri din copilărie,
Cu gramatica şi ortografia limbii române,
Cu categoriile ei lexico-semantice
Care, oricum, nu vă mai spun nimic,
N-au nici o legătură cu viitorul vostru
Şi, în orice caz,
Nu vor încăpea în valizele voastre
De emigranţi.
Învăţaţi cât mai bine engleza, franceza, spaniola,
Italiana, germana, suedeza, olandeza –
Altminteri, nu veţi putea munci în Europa nici în State
Decât ca salahori, spălători de vase ori sezonieri agricoli,
Iar când o să fiţi de vârsta mea,
N-o să puteţi schimba nici un cuvânt cu nepoţii voştri,
Cu nora, cu ginerele, cu vecinii sau cuscrii.
În cele din urmă, veţi ajunge
Nişte bătrâni singuratici, tăcuţi,
Mereu cufundaţi în amintirile obscure
Ale originii voastre.
„Lasă-l în pace, e de treabă, dar e puţin ciudat –
Nu e din ţara asta, a venit de undeva din Est”.
Transparenţă
4 aprilie 2015, Sâmbăta Floriilor, dimineaţa devreme
Prin ţărâna reavănă, printre mlădiţele verzi de salcie
De care atârnă mâţişori pufoşi aurii,
Ţi se străvede cumva chipul, precum
Peştii prinşi în gheaţa râurilor,
Dar tu nu eşti ca ei, încremenit,
Ci trăieşti şi te mişti asemeni argintului viu pe sub gheţuri;
Asemeni cositorului topit în căuşul meşterului,
Din fiinţa ta se ridică aburi metalici, oglindind
Undeva în adâncuri şi în depărtare ori poate foarte sus,
Pe interiorul calotei stratosferice,
Gânduri şi fapte, sentimente, închipuind
Bunăoară amintiri ale mele cu tine, paşii tăi vătuiţi
În dimineţile de iarnă, când te trezeai de cu noapte
Să mături zăpada şi să te pregăteşti de mers la fabrică,
Ori visul în care Ileana te-a văzut coborând,
Într-o dimineaţă senină de vară,
Pe drumul de sub pădure, vesel şi fericit,
Cu un pui de urs în braţe;
Râsul tău plin de bucurie,
Strecurat de toate firimiturile răutăţii,
Pe care văd că Domnul nu ţi-a poruncit
Să-l lepezi când ai trecut dincolo.
Acum, fiinţa ta e vie într-un chip cu totul neaşteptat,
Precum oglinda unui lac de argint viu
Ascuns în creierii unor munţi neumblaţi,
Din care se ridică aburi metalici
Sub lumina stelelor şi a lunii.
***
Ovidiu SIMION
Elegia I
(Pământul )
Părinţii noştri dragi şi iubiţi şi respectaţi şi doriţi
au murit, au dat ortul, s-au dus dracului, gata ! –
tati şi mami, unul după altul, ca doi bulgări de zăpadă
în mâna lui dumnezeu, ca două popice, ca
un castel din trei cărţi de joc,
ca doi dinţi din faţă.
Tati şi mami au căzut sub cârtiţele harnice,
au bufnit, din donjon şi mansardă, pe scări
până hăt ! în colţul cel mai întunecat
al tuturor pivniţelor şi dungeoanelor Casei norocoase a Vieţii.
Şi au lăsat moştenire o lume nouă,
cu totul alta, numai a noastră.
E fix ca şi cum ei n-ar fi fost niciodată. Şi nici n-or să mai fie,
pentru că-n lumea asta în care trăim cu siguranţă nu mai sunt.
Decât hainele care putrezesc mai greu, ascunse,
pantofii cu blacheuri, agletul şireturilor, proteza dentară etc.
Întrebarea care ne trezeşte, deseori, din siestă:
Oare a fost doar o părere, o impresie,
o reacţie electrochimică cerebrală,
odată-ca-niciodată-un-basm, un vis frumos &
prea colorat, spre dimineaţă ?
A fost sau n-a fost ?
Soția ovulează & fantazează, ca întotdeauna.
Copiii chirăie, cu mânuţe pufoase şi guriţa mânjită
de ciocolată topită. În ei colcăie & dospeşte, tic-tac, un vajnic voinic
care-l va ucide negreşit pe zmeul greşit, pe cel bun.
Ultima strofă din O, mamă …de Mihai Eminescu n-avea ce căuta acolo
(de fapt, nici a doua.)
Mama e putredă, iar din tata n-au mai rămas decât
ciolanele compactate de pământ –
Să nu cauţi comparaţie
pentru cine te ţine cel mai strâns în braţe.
Elegia a II-a
(“Nature never goes out of style.”)
Aici mă aflu eu, încă un victorios
care se înalţă pe vârfuri cocoţat pe Everest,
doi metri jumate deasupra,
singur pentru restul vieţii, înfăşurat în manta-mi,
în aerul turbionar şi îngheţat, (foarte) sărac în oxigen.
Aici e mormântul părinţilor mei. Dublu. E vară.
În stânga, tata e distilat în seva ierbii verzi pe care
o cosesc la fiecare două săptămâni.
Unde, de şase luni, doarme mama, furnici harnice, miriade,
cosaci, buruienile proaspete şi melci băloşi îşi fac lucrarea
sub roiuri de albine, fluturi şi gângănii zburătoare, mii.
Natura-i o vergină îmbietoare, cu faţa roşă de dogoare,
cu sinul alb, de piatră, rotund şi dizvelit.
Elegia a III-a
(C-secţiunea)
suntem mai mici decât singularitatea gravitaţională din inima găurilor negre –
acel punct infinit de mic, cu o densitate infinită, care mănâncă tot-tot,
până şi lumina – , mai mici decât sufleţelul din trupul
întins cuminte în coşciug, la doi metri sub tălpile noastre umplute
cu sânge în plină luptă cu gravitaţia, până în capilare şi capilaricule,
ca să ne fie cald & bine în pantofii negri şi impecabili de nuntă,
botez şi înmormântare; suntem absolut indispensabili ca să
ne punem întrebări simple: de ce zboară păsările? de ce înoată peştii?
(– dar ele, ei ştiu că zboară şi înoată? – ) de ce mai vin berzele înapoi?
de ce copiii sunt cronometre mai exacte decât ceasul atomic
dacă după va fi identic, exact, întocmai ca înainte să ne fi pomenit pe lume?
cineva plânge întotdeauna, în hohote, pe ascuns, îşi îndeasă ochii în găvane
cu podul palmelor şiroind de lacrimi, şi râde ca proasta în târg la serviciu, hi-hi-hi,
opt ore/zi, cinci din şapte.
ferice, zic, de cei ce încă mai pot fi înjuraţi apăsat de mamă,
ce n-au căzut în lume dintr-o C-secţiune care s-a vindecat după o lună.
Elegia a IV-a
(In lieblicher bläue …)
lui F. H.
„În albastru adorabil înfloreşte turla bisericii cu acoperiş de metal.
O împresoară forfotă de rândunele, ea stă turnată
în cel mai emoţionant albastru. Soarele alb urcă pe cer
şi colorează tabla, doar cocoşul-giruetă cântă în tăcerea de sus.”
Săgetam strada gării spre centrul oraşului împreună
în pasul ştrengarului (avea patruzeci şi unu de ani, aveam şase)
la tanti Joca remaiatoarea de ciorapi
cu fire duse stopate cu bobiţe de ojă roşie ca sângele
braţele noastre erau rotoare
în urma noastră aerul rămânea
pe feţele trecătorilor încremenit în vârtejuri încinse.
Eu eram maimuţa cea tânără, ea era maimuţa bătrână
eram o comoriţă o porumbiţă şi un pui de om
am plâns patru ore în ultima bancă
în clasa întâi ţinând în braţe căţelul de
cauciuc cu trompeţică trădat
voiam să mă fac şofer şi cizmar
era nenucia când rămâneam singur
trimitea o vrabie să mă privească de pe pervaz.
Asta-i menirea soarelui – lucrarea lui scoate totul la iveală,
le arată celor cruzi şi neştiutori şi fără minte calea
pe care se vor pierde în pădurile de metal, trei, pe rînd,
apoi într-o vale în care cură uşor & mititel un pârâu cu lacrimi
şi-un firicel de sînge din rana din piept a soldatului
iarba creşte, verde verde verde şi grasă şi cărnoasă
nimeni nu te mai apără unghiile nu cresc nici părul
doar pielea se face zgârci se face nimica
şi um-blă mâ-ţa pe peréte, pân’ te-apucă
wily-wily-wily degeţelul mic nu ştie nimic
„ chinurile seamănă toate.
Cele pe care Oedip le trăi,
cu tânguirea unui sărac căruia-i lipseşte
ceva. Fiu al lui Laios, sărman străin la greci!
Viaţa-i moarte şi moartea-i altă viaţă.”
Elegia a V-a
(Viaţa după mama)
Îţi iubesc moartea, mamă. (Acum
sunt un bărbat adevărat : puternic, responsabil, romantic &
cu simţul umorului. Te vizitez doar o dată pe săptămână.)
Nu te mai am decât pe tine. Nu mă legeni,
nu-mi spui povestea cu Virviruşa plecată în pădure,
dumnezeu mă umple de spaimă.
Te iubesc aşa cum eşti. O luptătoare, o gueule cassée în descompunere,
care mă întreabă, spre dimineaţă, dacă o iubesc şi-aşa.
Te port direct în inimă, 3D, nu în buzunarul de la piept.
Inima mea încă bate, cu patru camere
umplute cu sânge încleiat ca mierea însângerată –
căile de acces, cablajul, furtunurile, tuburile, ţevăria
manometrele şi voltmetrele –
valvele etanşează, pistoanele se duc şi vin, gresate, cazanele sunt
sub presiune
Poate o să mă dau huţa.
Când vreau eu,
soarele şi cerul meu se sting cât aş pocni din degete.
Cât aş apăsa un întrerupător.
Un candelabru somptuos în bezna ca cerneala e absurd.
Te iubesc, mamă. Am rămas numai noi doi. În
lumile noastre Rorschach. Tu eşti aripa stângă a liliacului
prins în perdea cu cleştele de rufe , eu sunt aripa dreaptă.
Bazinul osos.
Ştiu. Vrei acasă. Nu mai poţi respira.
Ţi-e pieptul apăsat de prea multă greutate.
Într-o zi o să-ţi trosnească sternul.
N-o să se producă niciun cutremur.
N-o să aud nimic.
Elegia a VI-a
(DEATH WUZ HERE)
Mama a trăit ultimii șase ani scuipându-și plămânii, ca să facă loc
să-i crească alții, noi, pentru că-i era frică de moarte
și nu se putea împăca la gândul că, odată ș-odată, va trebui să moară și ea
(amâna mereu și nu voia să audă – cum fac alții cu dentistul).
Voia să-și schimbe și inima – la fel, pe rând, rinichii, ficatul, pancreasul:
întâi organele interne, câte unul pe lună.
Avea gata pregătit un plan amănunțit de rejuvenare.
Dar toate clopotele-au spus: prea târziu, nu-i vreme de vărsat lacrimi.
Ar fi trebuit să înceapă mai devreme. Pe când nu împlinise
26 – când mergea cu viitorul meu tată la cinema la Zboară cocorii și
viitorul meu tată i-a spus că seamănă leit cu Tatiana Samoilova,
dar că ea e mai frumoasă.
Acum dulcea noastră mamă e moartă.
Un vânt hain și pizmaș, stârnit din senin, a înghețat-o
și a ucis-o. Deci, de-acum înainte,
iarna e-a morții trâmbițătoare strâmbă fără suflet,
înfășată în mahrame ce se vor topi.
Acum zăpada a netezit sub greutatea ei pământul,
și ține cald, ca o pătură, trandafirilor, garofițelor și crăițelor pe care le-am plantat
pe fața și pe pieptul ei, în primăvară.
Și-i ține cald.
Nimic putrid aici.
Elegia a VII-a
(Cât ai scote un dinte de lapte cu aţă de cusut)
Mamă, ştiu că întotdeauna ţi-a fost frică să mori.
(Cam aşa cum altora le e frică de şerpi, de lipitori,
de animale târâtoare, de apă, ori de avion).
Ştiu că-ţi era foarte frică, nesănătos de frică, că toată viaţa
ai fost o tanatofobă patentată,
cu toată simptomatologia ca la carte,
conformă DSM IV si ICD 10.
Prima dată, să ştii, deja mergeam la grădiniţă, eram băiat mare
(eram foarte mândri amândoi ţinându-ne de mână
pe trotuar – ţii minte cum
ne claxonau toţii şoferii?),
te-am auzit spunând lui tanti Joca:
n-aş vrea să ştiu cînd se întâmplă,
să fie aşa, să se termine dintr-o dată, să nu ştiu nimic, –
când am fost în vizită la ea şi ea mi-a dat biscuiţi negri cu cacao
şi dulceaţă de cireşe negre şi m-a lăsat să mă joc cu Peter cel Bătrân,
care făcea hapciu
când mă apropiam de el ca să-l prind de mustăţile ţepoase şi rare şi lungi şi albe.
Nu mai ştiu când mi-ai spus ultima dată că urăşti moartea,
şi cât de frică ţi-e, şi că tu crezi, din tot sufletul, tot,
dar că, oricât de mult te-ai străduit o viaţă întreagă,
nu crezi că, pe urmă, ar mai putea fi ceva dincolo,
c-ar mai fi o viaţă veşnică şi că acolo o să te întâlneşti
cu bunica, cu bunicul, cu mătuşa Silvia, cu toţi.
În ultimii şase ani ai părut vindecată.
Ultima dată când am vorbit, mi-ai spus că mă iubeşti
mult-mult-mult-mult-mult-mult-mult şi
că acolo eşti înconjurată de foarte multă dragoste.
Ei, acum vezi că n-a fost greu?
A fost cât s-ar arde un bec,
cât ai opri televizorul,
cât ai strivi sub pantof un gândac de bucătărie.
Zi că te-a ciupit un purice … odată …pac!
Acum eşti o moartă plină de dumnezeu.
Elegia a VIII-a
Mama a fost foarte curajoasă:
a rămas să privească întâiul film de groază din viața ei
până la capăt –
doar pentru datoria lucrului dus la bun-sfârșit.
cu spatele îngropat în fotoliul din purpură imperială,
ore în șir, în cel mai abrupt montagne-russe din lume:
mai periculos decât Fuji-Q Highland.
nu și-a dus măcar o dată mâna la ochi,
nu a privit printre degetele făcute foarfece.
s-a uitat țintă în pânza cinemascopică
ca-ntr-o oglindă mare ca marea unită cu cerul la asfințit.
a sorbit aerul cu nesaț,
și-a umplut plămânii cu oxigen sub presiune –
o mare tragediană, o maratonistă, ai fi zis.
Elegia a IX-a
(The Snow Globe)
Copilăria e doar pentru pici (piticii cei mai mici).
Paradisul e-ntotdeauna pentru cei mari: e ceva ce-a trecut
demult și se va reîntâmpla
când Doamne-Doamne ne va chema în dreapta Sa.
(El e întotdeauna la trecut și la viitor,
și e, mai ales, binecunoscut și treaba părinților).
Poți să-ți confecționezi singur cel mai frumos glob de zăpadă: de ex.
Tata, Mama și Copilul, Cea mai fericită familie din lume. E
simplu și poți, până meșterești, până una-alta,
să-ți aduci aminte și să plângi cât vrei; să râzi în
hohote și să scâncești, să-ți târșâi pantofii: până vei fi spaghettificat
de gaura neagră din coșul pieptului.
În fine, vei fi scuipat îndărăt,
dintr-o mașină de tocat,
închegat din mii de mii de fire carmin,
tot în lumea asta.
Ai nevoie de un borcan, cât mai rotund, de bobițe de zăpadă artificială (polistiren),
de super glue, apă, glicerină de la farmacie, aracet și trei figurine prefabricate în minte,
date cu praf de sclipici.
O să cearnă, o să troienească.
***
Gheorghe SIMON
SIC TRANSIT ULISE
Fuga per canonem
-
Copil. Acum un secol perimat
în tremurări de uitare
pe străzile solitare din Dublin
cutreiera un tînăr cutremurat de cuvinte
umbrindu-şi sufletul pînă în zorii trezirii
fiindu-i o teribilă frică de nopţile albe
ale aurorei scandinave
citind în grabă Fuga per canonem
cum lumina răsare de pe chipuri anonime.
Surprins de un duh străin
ascuns într-un cuvînt
de care copilul se va fi temut
cînd deodată i se arătă
din Turnul de veghe
ca un fulger alb
ea
clipa umbrită de amintirea subită
a copilăriei smerită-n peisaj
cum valuri se sting la un mal
făcînd să se-ntrupeze tăcerea de piatră
înscrisă pe fruntea celui care pleacă
pentru a-şi face loc de unde să se-ntoarcă
spre o imaginară Itacă.
Toate i se perindau în vîrtej de ispitire
precum la ora de geometrie
i se întipărise în memorie
un cuvînt fără glorie precum numele părintesc
încrustat pe un pupitru din amfiteatrul
de la Colegiul Sfînta Treime
făcînd să dispară toate chipurile
transfigurate în neaşteptata
Figură a Tatălui Ceresc
cum întreaga geometrie
din neclintita galaxie
făcea să se destrame
desfigurată
făcătura neînsufleţită a simoniei.
Exilat între străini
i se arătau toate
în atît de cumplita sărăcie
cu haine împrumutate de la Fiul
în căutarea numelor comune
prin citirea literelor din alfabetul irlandez
fiecare copac o literă
fiecare rîu o fecioară
despletindu-şi umbra spre revărsarea de sine
pînă i se pierdea urma
în tăcuta mare cu sclipiri jucăuşe
ale sufletelor rămase
la suprafaţa orbitoarei melancolii
suspendînd Cuvîntul.
Ulise e doar o propoziţie:
după treimiişaptesute de ani
şi după ce a orbit
Homer se întoarce în Irlanda
ca un răspuns bun
aşteptat de Fiul Tainei
cu o memorie de elefant se spune
în trei zile am învăţat 500 de versuri
şi pot să le repet fără greşeală.
Din exces de timp năvălitor
privind gnomonul din crucea zilei
el a purces pe mările interioare
ale Irlandei
pentru ca Figura aurorală
să se recompună şi să ne apară
ca un palimpsest
în ţesătura vie pulsatorie
eliptică de subiect.
Douăzeci de mii de ore i-au trebuit
pentru a traversa deşertul imaginar
pe apele absenţei
suspect în ochii oamenilor de nimic
acuzat de răutăţi inventate
între matutine şi nocturne
îi dădu pe toţi la dracu
şi pe Bloom şi pe Hermes şi pe Ulise.
Afurisenie, fiind cuvîntul
repetat în grabă şi pe care-l regreta
ca un fel de maudit al stării de veghe
cînd nimeni nu-l citea cu asprimea
vîntului care tulbură duhurile rebele
rătăcitoare pe Marea Neliniştirii.
Toate măturate de raza neagră
a Gnomonului grăbind asfinţitul
cînd Taina îşi dezvăluie subit
frumuseţea ascunsă
sub valuri de aşteptare seculară
psalmodiind molcom durerea
zidurilor în care mocneşte
tăcerea alumnului încasînd clipe calpe
în cuvinte piezişe
în penumbra străduţelor înguste
de unde îi era dat
să vadă imagini decoltate
încît puterea închipuirii
îi dădea aripi să zboare
pe deasupra forfotei şăgalnice
în văzduh
precum Chagall în Catedrala din Metz
a văzut Fecioara imaculată
primind fără frică Harul neîntinării
ca orice pămînteană supusă îndurării.
-
Bărbat. O mie de cuvinte şi un teanc de notiţe
aproape ilizibile dictate literă cu literă
spre a face să curgă rîurile pletoase ale Irlandei
spre marea mocnind de gînduri ascunse
pentru a face umbră paginii albe din Cartea Facerii
cititorul se opreşte cuprins deodată
de un vertij ameţitor desluşind o făptură de semne
înstelate pe tîmpla Sfîntului din Montparnasse
înmugurind în spirală sufletul celui cuprins
de nostalgia începutului
în Portretul de acum al artistului
cu faţa spre un trecut cuibărit tot mai adînc
pînă la ultima rază care-i atinge fruntea
şi izvorul însetării de sine în acolada privirii
întoarse îndărătul cortinei de unde pîndesc
aceleaşi figuri anonime cum ai încorda clipa
răsucind-o cu o cheiţă de aur aflată întotdeauna
la purtătorul de comori celeste în inima vulcanică
şi a nepotolirii cuvintelor geană sub sprînceană
cale sprîncenată pînă ajungi
unde ai mai fi fost vreodată
gene clipind alene
verbe şi nume răsărind
din pomene şi prolegomene
gene sub sprîncene cale nevăzută
fără de capăt
ne-ncepută.
O mie de cuvinte roind spre încîntare
clipind arar şi repede
în Itaca lui Joyce
in terra viventium dat
non non dat tertium
pe retina zilei soarele orbitor
şi subţiate raze
fac din văzduh tremurător o privelişte
în care citeşte ochiul triadic nemuritor
precum iniţialele fiicei Lucia
făpturi vii de lettrines
în vitrina de suflet a Tatălui
care se preface că o ia uşor
de la un ospiciu păcălindu-i pe doctori
şi dîndu-şi o falsă adresă
şi vreo patru mii de franci
ca să-şi cumpere un mantou de blană
în aşa fel procedînd
păcătosul meu suflet celtic
dintr-un instinct de castă rusesc
vizibil în scrierile lui Tolstoi
care nu e niciodată plicticos
niciodată stupid
niciodată obosit
niciodată pedant
şi niciodată teatral.
III. Efigie. Joyce e un fulger viu, neîntrerupt
deasupra unui abis uman corupt
o entitate plutitoare
o entelehie fulguitoare
o magmă rece
cu străluciri interioare
de cristal şlefuit în imaginar
pe cînd mie, cititor solitar
mi-e dat să văd luciul viu al viciului
aparenţa deşartă şi înălţarea aparentă.
Joyce e un Dante răsturnat
convergent doar în rezonanţă şi actanţă
un fel de punte suspendată
deasupra unui abis
iar acel Cineva, presupus că ar traversa
deşertul uman al vieţii
recompune o lume
israelit-irlandeză
ameninţată cu destrămarea
unde destrăbălare nu-i şi nici viciu
viciul e doar numele obişnuinţei.
Bloom deschide bine păzite uşile Infernului
care încălzesc şi excită
pe cei dinăuntru, cuprinşi de duhul remuşcării
excelînd în mizeria clipei
care are durata veacului fără de capăt
exacerbînd amintirea păcatului
pe măsură ce vrei să fie dat uitării.
Un american credea despre Bloom
că e Ulise în persoană
cum în avatar putea fi văzut la Bucureşti
la Fondul literar, sosit, într-un palton ponosit
să împrumute ceva bani
cît să-i ajungă pînă la următorul episod
al Penelopei fără punctuaţie dar cu accente
Mircea Ivănescu, Hyperionul sibian
cel care a dat chip românesc ulisianului Joyce.
Bloom deschide uşile Infernului
dar nu pentru a înfrînge moartea
ci pentru a preamări puterea
şi triumful searbăd al autodizolvării.
Nici o părere de Înviere
nici cît urma unui bulgăre de zăpadă
în clocotul întunecat al smoalei
în iureşul înviforat al chinului
fără de sfîrşit
aşa cum neantul cotidian
ştirea zilei faptul divers ultima oră
pier fără de urmă
însetînd foamea de senzaţie
şi paralizînd în valuri
persoana umană.
Nimicul are durata clipei
care îşi diminuează puterea
pe măsură ce ne dă iluzia
că potoleşte o însetare fictivă.
Bloom traversează deşertul unei zile
înteţeşte aparenţele
sortite unui exil interior
de o crudă viclenie
care fac din om un haos orbitor.
În Ulise, Dumnezeu ar voi să se ascundă
de om şi de lume
de aceea toate ne apar posibile
aşa cum totul e probabil în viaţă
viaţa ca un privilegiu al indeterminării clipei
precum Bloom ni se arată
îşi face apariţia şi ne deschide
şi căruia îi deschidem
cînd ne cercetează sufletul.
-
Akasia. Într-o carte deschisă la prima pagină
marea nelinişte vraişte năvăleşte
şi înnegreşte pustiul lacom al sufletului
cu litere cît mai mărunte
inundate deodată
de o prea aprigă ardoare interioară
marea neagră marea moartă
fără ieşire din sine
să respire în largul unei lămuriri senine
să-ţi vezi sufletul în oglindiri cristaline
cu irizări pe manşeta albă a paginii
cu iniţiale în mărime naturală
cum îi stă bine duhului în treime
cum părintele e răstignit
de viu în fiu
cum fiul risipitor
purtat de valuri şi strivit de ţărmul
matern al rodniciei
tăcere topită în tumultul clipei
cît ai clipi şi o altă clipă te-ar umbri
cum ai călători înapoi spre casă
şi casa să devină o corabie beată
înaintînd duios dureros
spre asfinţitul zilei
cum ai face să se trezească Homer
cu Fiul Ulise întors
dintr-o călătorie care sfîrşeşte
înainte de a începe.
Împînzită fiind mai întîi şi lămurită
de pe un ţărm spre un alt tărîm
unde cuvintele ţin loc de fiinţe
şi în loc de fiinţe făpturi de semne
precum smochinul neroditor
de prea multe vorbe şi vorbitori dezertori
pe cîmpia mănoasă a înţelesului
unde orice sunet e îngropat
ca pe o sămînţă de vorbă
în viul pămînt
unde nimic nu se întrevede
la orizontul naşterii din nimic a luminii
cu razele curgînd aurite şi înrîurite
pletoase ca rîurile Irlandei înverzite
după ce vor fi părăsit
ţărmul de aur al tăcerii homerice
himerice.
Într-o dimineaţă
într-o clipă în faţa unei biserici
tînărul tenace aplecat şi aplicat
răpit cu totul de un duh straniu
pînă i se ia vederea interioară
ocupat pînă la moarte
cu şlefuirea muchiilor
celor patru Evanghelii
adulmecînd aerul răcoros al uimirii
după două mii de ani
Odiseu ajunge în sfîrşit
într-o altă carte
şi Cartea e mai vie decît autorul.
Cu spatele la noi
într-o fotografie preferată
priveşte în lumea cealaltă
de pe malul stîng cu ochiul stîng
spre celălalt tărîm
pieptănînd pletele rîului Anna Liffey
din sufletul Luciei
ca pe un alfabet al tăcerii
fiecare literă e o rană în cununa verde
de pe creştetul Annei Livia
fiecare sunet înmugureşte
murmurînd ascuns precum Fiul
se eliberează de tot ce e pămîntesc
neascuns
şi-i împrumută Părintelui
cămaşa prea strîmtă
cum corpul literei vii
i se pare prea strîmt
pentru duhul înaripat în văzduhul uimirii
precum Tatăl, un nou Odiseu
călătorind spre tărîmul drepţilor
cu un ochi zarea închizînd
cu celălalt înflorind
lumina de pe celălalt tărîm
un pămînt viu verzui
verzui cum e chipul cîmpului
zănatice zîne cucerite-n contemplare
şi-ntre pleoape raze frînte.
Numele lui Dumnezeu e în sufletul omului
cînd un francez se roagă şi spunea Dieu
Dumnezeu numaidecît ştia
că se roagă un francez
precum portretul Creatorului irlandez
ni se relevă cînd îl privim
şi îl vedem cum îşi întoarce
faţa înspăimîntată privind în altă parte
cu spaima care îl cuprinde
zvîrcolindu-se asemeni unei frunze
aruncate în foc
aplecat asupra cărţii ca asupra lui însuşi
cum numele e o cuantă a Duhului
atît de comun înveşnicindu-ne
cum portretele sfinţilor
cu braţele înclinate a binecuvîntare
şi atît de clara răsfirare a degetelor lui Iisus
care scriu în aerul biruitor
al Duhului însufleţitor
de parcă ar scrie direct pe feţele noastre:
profeţind şi imitînd
zgomotele bastoanelor de cricket:
pic, pac, poc, pîc: ca nişte stropi de apă
într-o fîntînă, domol picînd
în cupa plină ochi
direct în sufletul Barbilianului
aflat cîndva la izvoarele Dunării
curgînd pe dedesubtul fiecărei pagini
încărcate de referinţe
precum păcatele omului
cum nu ar fi fost
se topesc deodată
pe întîia pagină albă
a Duhului.
[Vatra, nr. 7-8/2015]
revistavatra.org 