Ion POP

Un om cu o carte sub braţ

 

Scriu aceste rânduri chiar în ziua de 31 iulie 2015, când Alexandru Vlad ar fi împlinit 65 de ani. În loc să-l sărbătorim cum ar fi meritat un scriitor de prim rang al generaţiei sale, ne amintim, iată, cu un mare regret, de dispariţia lui prematură, aşa de neaşteptată. Căci aproape nimic nu anunţa grăbita plecare dintre noi, cu câteva luni în urmă, a acestui bărbat frumos ce părea foarte temeinic aşezat în spaţiul său şi al nostru, prezenţă calmă, mai curând tăcută, surâzător contemplativă, deschizând priviri luminoase, cu retrageri în penumbre abia bănuite, spre cei cu care se întâlnea, în locuri devenite şi ele tradiţionale ale Clujului literar. Adică într-un colţ al Pieţii Unirii, în faţa librăriei Universităţii, ori la cafeneaua „Klausenburg”, foarte aproape de fosta noastră „Arizona”, ambele dispărute acum, rămase doar în memoria afectivă. Acolo e şi Sandu Vlad, cu chipul lui de Whitman boem, cu barba şi părul uşor răvăşite ca de brize marine, cu pipa de marinar pe uscat ce lăsa, în urmă cu ani, rotocoale de fum aromat de prin Olande care ştiau, numai ele, ce e tutunul adevărat…

Îl vedeam mereu cu o carte sub braţ, erau mai ales volume din scriitori de limbă engleză – a şi tradus, din Joseph Conrad sau Graham Greene, din Henri Miller -, era bucuros să-şi mărturisească admiraţia pentru aceşti literaţi şi confraţii lor cărora le cântărea atent expresia pentru tălmăciri ce nu puteau fi decât inspirate, căci făcute cu dragoste…. Ducea cu el cărţi nu doar sub braţ, căci scrisul său – de la debutul în Echinox-ul la care a fost şi redactor în anii 1973-1975 -, a topit mereu în el discrete şi subtile dialoguri cu Biblioteca. Prozatorul de clasă înaltă urma să-şi construiască prin ani un profil inconfundabil, ale cărui linii le propuneau deja excelentele povestiri din Aripa grifonului (1980), confirmate apoi valoric de romanul Frigul verii, de altă suită de proze, Drumul spre Polul Sud (ambele din 1985), până la impunătorul roman mai recent Ploile amare – opere întâmpinate generos, cum şi meritau. Cei care l-au citit atent au putut nota acea mare linişte de prozator clasic, despre care vorbea cândva G. Călinescu, acel echilibru suveran pe pragul dintre universul lăuntric şi lumea din afară, la întâlnirea dintre privirea spectatorului curios şi cea intens scrutătoare, a analistului psihologic, pentru care faptul de viaţă se cerea considerat cu circumspecţie, evaluat şi pătruns cu o lentoare productivă. Nu spectacolul evenimenţial a contat în primul rând pentru prozatorul Alexandru Vlad, cât reverberaţiile lui secvenţiale, acumulate treptat spre a compune mozaicul unor lumi cu atmosferă proprie, pregnant-revelatoare. Mici universuri, unde scriitorul iese în faţă ca protagonist sau mărturiseşte că lucrează din culisele textului, în jocul dintre real şi fictiv, dintre trăit şi citit, condus cu o degajare blând-ironică şi cu nu puţină melancolie. Căci Alexandru Vlad e şi un liric discret, ferindu-se, însă, de confesiuni sentimentale, punând umbre elegiace peste oameni şi lucruri, relativizând fără stridenţe adevăruri ce par de la prima vedere convingătoare. Un soi de scepticism sănătos veghează la echilibrul perspectivei sale asupra lumii, şi tocmai ceea ce convine la modul ideal pentru răbdarea cvasiemblematică a unui prozator înnăscut, ce lasă „concluzia” asupra a ceea ce vede şi cugetă să se apropie încet, închegându-se din multitudinea de notaţii, observaţii, nuanţe de culoare, devenind cu adevărat verosimilă. Era şi pacienţa, cu delicii multe, a ascultătorului îndrăgostit de muzica clasică…

L-am citit în timp, cu cel mai mare interes, şi pe Alexandru Vlad publicistul, în articolele sale din Vatra, de pildă, dar şi în cotidiane, făcând ecou întâmplărilor din realitatea imediată – texte în care micul reportaj primea adesea o aură ficţională. Culegeri precum Sticla de lampă, Măsline aproape gratis sau Curcubeul dublu, unde graniţa dintre real şi fictiv e mereu permeabilă, se parcurg cu aceeaşi plăcere ca textele „mari”, revelând mâna şi ochiul experte ale prozatorului rafinat, în stare să dea faptului de viaţă aparent mărunt nu puţine semnificaţii tulburătoare.

Ştim că prozatorul Alexandru Vlad a apucat să încheie un nou roman, Omul de la fereastră, despre care bunul său prieten, poetul Ion Mureşan, declară că e o carte de mare valoare. Îi vor apărea, într-o mică plachetă şi poemele, nu multe, dar probând, cum am putut citi prin reviste, aceeaşi sensibilitate a omului încrezător cu măsură, îndoindu-se cu măsură de ceea ce vede în jur, din lumea sa ascunsă. Omul Alexandru Vlad, confratele Sandu, ne va lipsi însă mult, ne şi lipseşte, absenţa lui ne doare. Ori de câte ori voi trece pe strada Universităţii, prin faţa vitrinelor de cafenea după care am stat împreună de-atâtea ori sau l-am zărit adesea, alături de – acum – alte umbre amicale, ca Petru Poantă şi Ion Maxim Danciu – îl voi vedea acolo, în faţa unei cafele, vorbind rar, tăcând ori surâzând, sub fumuri parfumate de pipă ca de pe vremuri. Dar şi mai prezent şi mai viu îl văd şi îl voi simţi aproape de tot, în vitrina luminoasă a aducerii aminte.

***

Ioan GROŞAN

PROFESIONISTUL

 L-am admirat dintotdeauna (și l-am și invidiat!) pe Alexandru Vlad pentru rigoarea cu care își concepea și ducea la capăt nuvelele și romanele sale inconfundabile. Mi-a arătat odată planul unei asemenea construcții epice: pe un fel de planșă avea un ”desfășurător” în toată regula, cu grafice, cu săgeți între episoade, ca o electrocardiogramă epică sui-generis sau ca planul de producție al unei uzine duduitoare. Chiar mi-a venit atunci în minte titlul unei proze a lui Alexandru Sahia, cred, ”Uzina vie”. Dar ceea ce m-a uimit și mai tare e că secvențele propriu-zise nu urmau o cronologie strictă, de tip A-B-C-D ș.a.m.d., cum eram eu obișnuit, ci, temporal, după episodul 1 să zicem, Vlad putea scrie imediat episodul 8 sau 17, în funcție de starea, inspirația sau documentarea sa. Asta însemna că avea, cu mare claritate, tot romanul în minte și-l putea începe de oriunde.

N-am fost de la început buni prieteni. El, alături de alți colegi din promoția lui echinoxistă (Cistelecan, Podoabă, Perian, Ioan Moldovan, regretatul Augustin Pop, Aurel Pantea, Ion Cristofor) avea o anumită prudență, un anumit scepticism față de noi, ”ludicii” (Ioan Buduca, Radu G.Țeposu, George Țâra, Lucian Perța, plus mentorul nostru într-ale jocului și farselor, Ion Vartic), ne considera cam neserioși, stricând atmosfera sobră, ”ardelenească”, ”monahală” a  redacției. Dar apoi, după ce-am debutat și eu cu ”Caravana cinematografică” și-a văzut că, totuși, e ceva și de capul meu, ne-am apropiat tot mai mult și una din marile mele plăceri era să mă întâlnesc cu el și Ion Mureșan când reveneam în Cluj.

Un Cluj care – cel puțin asta a fost impresia mea – nu l-a prea iubit. Sau nu l-a iubit îndeajuns, așa cum merita. Dovadă că debutul  său cu ”Aripa grifonului” s-a petrecut în București, la ”Cartea românească”, și nu, cum era de așteptat, la ”Dacia” de pe malul Someșului. I-au pus mulți – și nu mărunți! – bețe în roate. Dar cu încăpățânarea sa benefică și cu figura sa de hirsut jemanfișist a mers mai departe. Foarte departe în proza românească.

Acum a ajuns la ceea ce mie îmi place să numesc „Cenaclul din Cer”. Ehei, câți echinoxiști o să-l întâmpine acolo!…

 

***

Sanda CORDOŞ

 

Cîţiva paşi pe hîrtie cu Alexandru Vlad

20 martie 2015

 

Vestea care m-a şocat, m-a tulburat şi m-a copleşit de durere a fost, în această serie neagră, plecarea lui Alexandru Vlad. Duminica trecută, cînd am văzut titlul mesajului de la Irina (Petraş), am clipit puternic şi, cum se întîmplă, nu mi-a venit, am refuzat să cred. Am deschis mail-ul şi i-am văzut fotografia cu faţa luminoasă, surîzătoare, pentru că el surîdea nu numai cu buzele, ci şi – mai ales – cu ochii. N-aş îndrăzni şi n-ar fi, de altfel, exact, să spun c-am fost prieteni, dar aveam pentru el, de decenii, o admiraţie afectuoasă. Ştiu că în urmă cu mulţi ani, la o cafea, m-a întrebat dacă m-ar interesa să-i citesc şi să-i fac eventuale observaţii pe un manuscris în lucru, iar Cis, care era de faţă (de fapt: noi eram de faţă la o cafea pentru că venise Cis la Cluj), a zîmbit ironic şi i-a spus că nu sînt cititorul potrivit, tocmai din pricina admiraţiei pe care i-o port.

Ne-am întîlnit ultima dată în ianuarie 2013, la Uniunea Scriitorilor, unde îşi lansa romanul (Vieţi paralele) Florina Ilis. După discuţii, a venit spre mine, pe coridorul întunecos al fumătorilor, şi m-a întrebat, cu faţa lui surîzătoare, dacă îi promit să vorbesc la fel de bine şi de deştept şi la viitoarea lui lansare de carte, care urma să aibă loc în curînd. Din păcate, la mine lucrurile (ca să nu zic paşii) au luat-o la vale şi n-am mai reuşit să-mi ţin făgăduiala. Deja, de altfel, mă mişcam cu multă dificultate, de-abia ajunsesem, balansîndu-mă ca o barcă ce luase apă (ca să folosesc o comparaţie dintr-o lume, a ambarcaţiunilor acvatice, care lui îi plăcea atît de mult) şi se îndrepta, oarecum, spre un naufragiu despre care nu îndrăznea să vorbească nimănui. (După lansarea splendidului roman al Florinei şi după prînzul pe care l-am luat apoi împreună, alături de Rodica /Frenţiu/, Adriana /Stan/ şi Andreea /Iacob/, în clinchet de rîsete, mai mult decît de pahare, a fost ultima oară cînd am mai luat un autobuz spre casă).

Cu Alexandru Vlad şi cu Ion Mureşan am pornit un proiect care mi-a fost foarte drag, în cadrul căruia  aduceam scriitori (în carne şi oase) în faţă şi în dialog cu studenţii. Mai tîrziu am găsit şi un titlu, „Întîlnirile de la Filo”, şi cadrul acesta mi-a permis, de-a lungul anilor, să invit sau să primesc, la sugestia editurilor, cîţiva scriitori minunaţi, în seri cărora nu numai eu sper că le păstrez o bună, caldă aducere-aminte. Dar primii au fost cei doi concitadini. Era pe la sfîrşitul anilor ’90, stabilisem cu scrupulozitate momentul, vorbisem – telefonic – chiar şi cu doamnele lor, într-o mică, feminină complicitate logistică. Sala „Blaga” (ori „Grimm”?) era plină ochi şi ei n-au apărut. După vreun sfert de oră, am anunţat că, din păcate, mult aşteptaţii oaspeţi n-au ajuns, studenţii care veniseră special pentru ei au ieşit, iar eu mi-am început obştescul curs de teoria literaturii. După vreun alt sfert de oră, a întredeschis uşa sălii Horea (Poenar) şi mi-a şoptit: „Au venit”. Am coborît la noi în birou, erau veseli şi expansivi, iar Alexandru m-a întrebat pe unde umblu, uite, ei au ajuns cu jumătate de oră mai devreme, după cum am convenit, să bem o cafea împreună. Am băut cafeaua, am urcat în sală, erau emoţionaţi în faţa celor vreo sută de studenţi, dar n-au lăsat, se-nţelege, să se vadă, şi a ieşit un dialog viu, plin de miez, de miezul vieţii lor de scriitori. Alexandru, de altfel, a reluat transcrierea acestei întîlniri (pe care nu-mi mai amintesc dacă am publicat-o în revistă, probabil că da), sub titlul Curs practic cu scriitori, dat de mine, în cartea sa Sticla de lampă.

Vorbeau bine în public amîndoi, Muri în stilul său, cu demonul în spinare, atins de bîlbîiala sacră, în care istorioara era purtată pe nesimţite spre viziune. Alexandru, în schimb, vorbea atît de atent la fiecare cuvînt încît, deşi discursul său era în mod evident spontan şi autentic, părea elaborat, părea că rosteşte un text pe care îl pregătise dinainte. Şi lucrul acesta e valabil nu numai în ceea ce priveşte întîlnirea cu studenţii sau lansările de carte. Avea, în discursul său dintotdeauna, o dicţiune specială a ideilor, un mod de a privi şi de a povesti cu tîlc (aflat şi în cele mai banale istorii sau mai ales în acelea), avea fraze grele şi memorabile, pe care le spunea uşor, fără morgă, cu faţa lui mereu surîzătoare. O faţă care intra în acord cu gesturile sale, cu mîna ridicată într-un anume fel, indicînd, apăsînd o semnificaţie. Şi gesturile lui puteau să pară unui necunoscător studiate, cînd, în fond, aveau, la fel ca vorbirea lui, la fel ca întreaga sa prezenţă, ceva aristocratic. Da, cred că Alexandru Vlad a fost un boem aristocrat, cu o mare înţelegere pentru biata fiinţă umană şi meandrele ei.

După ce n-am mai ieşit, m-am gîndit de multe ori, cu drag şi dor, la cei doi, la Muri şi la Vlad, spunîndu-mi că mi-ar face plăcere să-i revăd. M-am gîndit să-i invit să treacă într-o zi pe la mine, să vorbim ca altădată, să fumăm şi să rîdem, ca şi cum între mine şi ei n-ar fi o boală, un baston, un cadru. Nicicînd nu mi-am închipuit că între mine şi ei ar putea fi o moarte, şi anume moartea lui Alexandru.

 

 

***

Eugen URICARU

Pe  lamă de cuţit

Nici nu  știu cum m-am împrietenit cu Alexandru, Sandu, Vlad. Lucrurile s-au petrecut pe neobservate,. Cu siguranță, prima întîlnire s-a  petrecut la Arizona și prima discuție a fost despre un prozator american. Sandu era îmbibat de literatură anglo – saxonă și făcea și o operă de misionariat în această privință. Eu aveam alte repere și discuțiile noastre erau complementare. Desigur, duse în contradictoriu. Cu toate rechizitele sale –  talent, o bună cunoaștere a limbii și literaturii anglo – americane niciodată nu mi s-a părut că discut cu un prozator aflat în siajul acesteia. Pentru mine, Alexandru Vlad era  cel mai autohton prozator ardelean, mai ardelean decît Liviu Rebreanu și tot atît de mult cît era Pavel Dan. Nu știu ce părere avea el despre acest minunat autor dar cred că nu știu deoarece niciodată Alexandru Vlad nu a deschis acest subiect. Spre deosebire de toți autorii ardeleni, cu excepția lui Pavel Dan dar încluzîndu-l pe Liviu Rebreanu, Alexandru Vlad stăpînea la nivelul de maestru stăpîna oricărui prozator din această țară – limba română. Era un meticulos, un căutător de nuanțe, un parcimonios al expresiei, eu i-am spus de multe ori că e un fel de Isaak Babel al literaturii române. Asta îl nedumerea deoarece nu-și putea închipui cum ar fi el cineva necunoscut lui. La fel ca Babel ( sunt  un bun  cunoscător al acestui mare scriitor ucis de micul călău Ejov și asta dintr-o pricină mondenă) Alexandru Vlad era un povestitor sclipitor, cu plăceri declarate în savurarea adjectivelor. Asta cînd povestea. Cînd scria era perfecționist și de aceea cred că multe dintre ideile și proiectele sale literare au rămas într-un incubator virtual. Noi chiar am fost prieteni literari, o vreme. Apoi, întîmplările vieții ne-au îndepărtat și la propriu și la figurat.  Pentru mine obsesia lui transilvănistă era o împrejmuire pe care o clădea cu încăpățînarea unuia care nu este prea sigur de sine. Sunt convins că nu era așa. Dar a fost norocos – a scris cărți bune, s-a bucurat de prieteni, și-a văzut copiii mari, cu cartea în mână și la îndemână. Generos, avid de a ști cît mai multe dintre ciudățeniile Pământului, hrănit cu mâncare proastă dar cu lecturi bune , încrezător că totul va fi bine, spunînd mai multe decît era înțeles de cei ce-l ascultau, Alexandru Vlad  făcea parte din stirpea rară a celor pentru care literatura, scrisul și cititul, însemnau cam totul în viață. Nu credea că omul e o mașinărie complicată deoarece trăia cu sufletul și nu credea că totul se poate termina simplu și repede, ceea ce s-a  și petrecut. Pentru  mine este și va rămâne o enigmă ( desigur, nu prea multă vreme) faptul că deși suferea în tăcere , prezența lui era extrem de tonică. Cred că nimeni dintre apropiații săi nu a reușit să aibă un conflict pe față cu el. Presupun că înțelesese cu adevărat ce spusese Disraeli la vremea sa –  viața noastră e prea scurtă pentru a ne permite să o facem să fie și măruntă.

Felul său de a-și trăi viața a fost extraordinar  de tonic și de creativ – chiar dacă nu a scris tot  ce voia să scrie a reușit să creeze în jurul persoanei sale o aură a unei lumi proprii, mult mai bune decît lumea multora dintre noi.  Era un generos care pășea în viață pe o lamă  de cuțit – acesta era Alexandru Vlad.

***

Adrian POPESCU

Portretul unui om liber

Ochi de copil, vioi, neliniştiţi, pe o faţă de pirat cu barbă şi pipă. Gesturi largi, tăiate, îndrăzneţe. Om al drumeţiilor montane şi al dialogului relaxat din cafenele. Un om liber, cel mai liber om din lumea scrisului, pe care l-am cunoscut… De aici, poate, prietenia lui cu Nicolae Steinhardt, care afirmase, vă amintiţi, „contrariul păcatului nu este virtutea, ci libertatea”. Libertatea de a face orice dacă iubeşti, adaug, parafrazându-l pe Sfântul Augustin.

Scria şi le publica în revista Vatra, destul de rar, nişte splendide poeme în stilul liricilor moderni englezi. Nişte bijuterii stilistice, confesiuni mascate, ironice şi tandre. Îmi plăceau pentru prospeţimea lor acvatică de fruct de mare abia pescuit, expus pe un pat de gheaţă la primele ore. Şi mă grăbeam să i-o spun, dar Sandu Vlad mi-o lua înainte, elegant, remarcând el nu ştiu ce întorsătură din poezia mea. Generos, nu mă lăsa pe mine să-i laud poemele, ca pe nişte pietre preţioase iradiind lumina din ele.

Pipa cunoscută de toţi, controlori, colegi, primari, l-a însoţit şi dincolo, pusă a-i fi la îndemână în barca-pat-sicriu, poate pirogă, în care s-a strecurat acum câtva timp, sub ochii noştri umezi. Barba i se va fi decolorat, prin ţările ploioase, pe unde cutreieră, se spune, pe-acolo unde musonul ţine mai multe luni de zile… O fi stând Alexandru undeva ascuns, într-un ţinut al „palatelor verzi”, hudsoniene, tălmăcite de el, locuri misterioase, pe care mi le-a descoperit şi mie. Sau într-o colibă sub palmieri, bând cafea, mestecând frunze de coca şi scriind sub cercul unei lămpi cu petrol… Nu m-aş mira să apară, eventual împreună cu prietenul său (şi al meu) Petru Poantă, tovarăşi fideli de Arizona nouă, Klausenburg, într-o dimineaţă. Cu zâmbetul lui binecunoscut şi descheiat la cămaşă, doi nasturi de sus, pufăind aromele tutunului olandez. Un plic de tutun fin i-am adus şi eu, de la poetul Nichita Danilov, din Basarabia. Şi, desigur, am adus şi un alt dar, acesta mai lichid, pentru alt prieten al lui Alexandru Vlad, acesta pe numele său lung Ion Mureşan, practic un fel de dublu al lui Sandu, prin libertatea luată cu de la sine putere în faţa convenţiilor nu doar plictisitoare, constrângătoare.

Îmi plăceau personajele ciudate ale prozatorului, majoritatea, iar pe unul dintre eroii lui, mai bine zis anti-eroii lui, din volumul autobiografic „Viaţa mea în slujba statului” l-am identificat – era un fost coleg de şcoală primară, un băiat zvăpăiat din clase mai mari, care nu şi-a dezminţit, matur, apetitul, încă de-atunci vizibil pentru aventurile cele mai caudate, tratate ludic. Pitorească, mereu, acţiunea paginilor prozelor lui Alexandru Vlad se desfăşoară, rapidă, cinetică, în cotidian dar acesta se metamorfozează treptat în fantastic. Secretul scriitorului.

Am împărţit cu el plăcerea de a mă bucura de monedele găsite pe stradă, ca pe mici gesturi miraculoase pe care Cerul le face pentru noi. Alexandru Vlad are o interpretare fenomenologic-lirică unde talentul lui străluceşte, cuceritor de vibrant la semnele realului.

 

***

Mihai DRAGOLEA

Plecarea lui Alexandru Vlad

 

Neaşteptată şi nedreaptă, plecarea dintre noi a lui Al. Vlad m-a durut mult. Cu violenţă, aproape am retrăit o plecare a lui, una apăsat veselă. Nu îl pot altfel omagia şi răzbuna. Eram în anii fragezi ai tranziţiei interminabile, invitaţi şi noi la zilele revistei Poesis. Lume multă, de calitate şi de peste tot, găzduită în hotelurile din centrul oraşului Satu Mare. Am primit spre locuit, Al. Vlad şi cu mine, o cameră elegantă, spaţioasă. Gazdele, organizatorii erau sensibili la relaţiile dintre participanţi, ne ştiau de prieteni şi aşa ne-au aşezat laolaltă. A fost bine. Prima seară s-a petrecut îndelung şi îmbelşugat în restaurantul hotelului central din Satu Mare. Ne-am retras târziu şi-am mai povestit, până ne-a luat somnul. A doua zi n-a diferit mult de prima, finalizată tot în restaurant. Numai că, la un moment dat, Al. Vlad mi-a şoptit, în vacarmul general, că pleacă într-o vizită, la un amic meteorolog, să las uşa camerei neîncuiată. Eu am rămas la datorie, până la spargerea chefului nocturn, vesel şi ameţit, deşi meteorologia locului era, atunci, ploioasă şi cenuşie. Am urcat la etaj şi am ajuns în dreptul camerei noastre. Am fost surprins să aflu uşa neîncuiată, eram însă sigur că Alexandru şi-a scurtat vizita şi a revenit. Dar, când am deschis uşa, am dat cu ochii de o tânără doar în maieu şi pantaloni, îşi ştergea părul ud şi fredona ceva refren. Am fost convins că am greşit camera, juna nici nu m-a băgat în seamă, m-am bucurat că nu m-a observat şi m-am retras repede, silenţios. Şi, mai ales, total derutat. Am coborât la recepţie, să întreb la ce cameră sunt cazaţi Alexandru Vlad şi subsemnatul; numărul era cel la care fusesem, unde văzusem minunea ştergându-şi bogata podoabă capilară. După ezitări şi gânduri cenuşii consumate pe un fotoliu din holul hotelului, am urcat la aceeaşi cameră, am bătut discret la uşă şi am ascultat. Nimic. Am încercat uşa, s-a deschis uşor. Nimeni în hol, doar dinspre baie venea lumină, m-am uitat şi acolo am revăzut tânăra necunoscută, la oglindă, acum se pieptăna. Am depăşit silenţios cadrul, să ajung în încăperea prevăzută cu cele două paturi obişnuite. Al meu, cel dinspre balcon, era după cum îl lăsasem. În celălalt, cu spatele rezemat de speteaza înaltă, de lemn, fuma pipă liniştit tolănit Alexandru Vlad. Câteva clipe m-a privit intrigat, apoi s-a înveselit masiv, l-a apucat râsul uitându-se la faţa mea deplin caraghioasă, trăgând cu ochiul către baie, neînstare să scot vreun cuvânt. Alexandru Vlad înţelesese spontan resursele zăpăcelii mele şi, tot râzând, a lămurit situaţia: la capătul vizitei la amicul meteorolog, fiica aceluia a dorit să-l conducă pe Sandu spre hotel, să nu se rătăcească. Cum pe drum i-a prins ploaia, adolescenta a venit şi ea la hotel, cât să treacă ploaia şi să-şi uşte pletele ude. La vremea acelei benigne acţiuni m-am găsit eu să scarpin uşa. Evident încântat, Al. Vlad a chemat-o din baie pe tânără, mi-a prezentat-o şi i-a povestit păţania. După cum istorisea Sandu, tinerei i-a dispărut repede fâstâceala şi au plecat amândoi râzând. Eu am rămas să-mi trag sufletul pe patul cuvenit, satisfăcut că am făcut doi oameni să râdă sănătos. Zilele următoare, la Satu Mare şi Cluj, Al. Vlad a mai reluat istorioara, o savura povestind cu talentul epic major de care a avut parte. Mi-ar plăcea să-l mai fac să râdă şi să povestească apoi, inimitabil, dar nu se mai poate. Aşa îmi rămâne să răsfoiesc Moby Dick, ediţia pe care el mi-a dăruit-o cândva. Şi să ţin cont de dedicaţia pe Curcubeul dublu: „Domnului M.D. cu care am văzut atâtea curcubeie!…” Vor lipsi, de-acum, ploile…

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]