Și acum ce mai e de făcut, după ce am găsit locul pe unde ziua cu toate casele și străzile, cu toate urletele și tăcerile, cu umbrele și luminile se scurge, ce loc voi mai găsi, dacă nu mă ia și pe mine vârtejul, chiar asa, rămân un om fără țară și fără frați și surori, pe cine voi mai numi eu prieteni și frați, unde vor fi locurile și timpurile, dacă totul va fi absorbit, fără frați, fără surori, fără prieteni
Lars Saabye Christensen stăruie în două cuvinte atunci când îl citește pe Kolbein: autenticitate și melodism. Pentru el, Kolbein e un poet consecvent, niciodată previzibil, care a navigat după o stea stabilă pe firmamentul tulburat al inimii. Și pe acest firmament personal se găsesc simultan un marinar și un crab; două umbre care se luptă pentru întâietate, nomadul și țăranul. Un vers din Anticameră descrie natura duală:
Nu e casă din care să nu fi murit cineva mușcând țărâna
pe câmpul de luptă, în tranșeele Marelui Război.
Nu e oraș, nu e sat din care să lipsească un monument al eroilor
Pentru acest ideal ne punem în cumpănă tot ce avem, viața și averea noastră, femeile și copiii noștri… Și nu ne vom opri, până ce nu vom învinge ori vom pieri.