Mircea Martin, în Generaţie şi Creaţie, printr-o formulare de-a dreptul remarcabilă, postula ceea ce am putea numi „condiţia ideală a criticii literare” exemplificată în argumentaţia criticului de Lucian Raicu prin studiul despre (un alt) Liviu Rebreanu: „A trebuit să treacă timpul pentru a ne întâlni cu Rebreanul acestei cărţi şi a trebuit să apară cineva care să-şi câştige printr-o îndelungată asceză dreptul la complicitatea unui mare destin. Prin asceză, adică prin solitudine, pasiune şi răbdare… critică, dar şi prin tristeţe, «căci talent înseamnă tristeţe» (G. Călinescu). […] Căci posteritatea operelor nu e decât actualizarea repetată a enigmelor conţinute”. Tot despre o asceză, care ia de această dată forma pedanteriei, vorbeşte şi un studiu care îşi propune inventarierea „citărilor” din poezia „promoţiei excepţionale de poeţi”, cum spunea autoarea opului despre care discutăm, Emilia David. Cât despre câştigarea dreptului la complicitatea unor mari destine, Emilia David îi cedează dreptul acesta, ca mulţi alţii, lui Nicolae Manolescu care, cel puţin în mentalul colectiv literar, a confiscat (încă) rolul de complice în formarea/afirmarea generaţiei optzeci. Pe de altă parte, autoarea nu urmează atât de mult ghidul de lectură manolesciană, ci îl adoptă pe Ion Bogdan Lefter, care, mai ales prin Flashback şi matricea tipologică propusă, devine în economia discursului atât autoritatea prin care autoarea îşi validează ipotezele, cât şi factorul prin care se fixează analogic specificitatea atitudinilor poetice în genere. Raportându-ne la citarea de mai sus, rămâne să observăm în ce măsură reuşeşte Emilia David să prezinte dacă nu un alt optzecism, măcar unul actualizat printr-un act hermeneutic pasibil de a oferi noi direcţii interpretative. Citește în continuare →