Autor / VATRA
Nina CORCINSCHI – Inima, un pui de cățea schilodită
Iulian Fruntașu nu este un poet prea cunoscut de cititorul basarabean, cu atât mai puțin unul răsfățat de critică. Știam că a debutat cu o oarecare gâlceavă. Poezia Țara mea, publicată în revista Vatra, în 1997, a produs unele reacții de scandal, pe de o parte imprecațiile vitriolate ale unor cititori mai conservatori (mulți dintre ei patrioți de meserie) și, pe de alta, entuziasmul rebelilor din tânără generație, puși pe jubilat la orice înjurătură. Analizată cu detașare, poezia în cauză nu este mai mult decât un exercițiu de frondă socială în vogă pe atunci. Mai exact, o replică descheiată la demagogia patriotardă, cu care o serie de scriitori au făcut carieră, punând pe răni care trebuiau tratate cu seriozitate o crustă festivistă. Dar mai curând, poate, s-ar cuveni văzut în textul respectiv un gest de revoltă la situația dezolantă a Republicii Moldova, țară (ori tzară?) incapabilă să-și asume demnitatea unei existențe decente: „stai la răscruce așteptând în van/ să vină cineva să te f***” e o declarație care nici nu mai lasă loc de comentarii. Dincolo de această miză nu are rost să căutăm în poezia buclucașă rostuiri literare. Acestea le găsim altundeva. În cărțile de poezie ale lui Iulian Fruntaşu, mai cu seamă în antologia Să fi fost totul o mare păcăleală?, apărută în 2016 la Editura Cartier. Citește în continuare →
Vladimir BORŢUN – Ce fel de stângă e noua „stângă radicală”?
Ca unul care face un doctorat despre noile partide de stânga din sudul Europei (Bloco, Syriza, Podemos) şi cooperarea dintre ele, m-am entuziasmat sincer la apariţia cărţii lui Calossi*. Mai ales când literatura din câmpul ştiinţelor politice şi al studiilor europene e foarte săracă pe acest subiect, în special pe cooperarea transnaţională a „stângii radicale” (ghilimele se vor justifica pe finalul textului), în ciuda izbânzilor electorale ale acestei stângi din ultimii câţiva ani. Din păcate, cartea nu se ridică la înălţimea nivelului cerut de vidul existent în literatura de specialitate. Citește în continuare →
Horaţiu NAN – Marxismul trepanat
Prezentată ca un raport asupra filosofiei dedicat „nefilosofilor“, cartea lui Louis Althusser* ajunge din fericire, după primul capitol, să se ocupe de justificarea şi emendarea muncii intelectuale a autorului ei, sub pretextul unui ocol prin ceea ce filosofia a reprimat de-a lungul istoriei ei. Astfel se iveşte ocazia de a urmări într-un singur text etapele principale ale proiectului general althusserian: lobotomia teoriei marxiste. Ce riscă să se întîmple odată cu eliminarea categoriei de subiect din schemele materialiste ale lui Marx? În primul rînd, abandonarea determinismului în înţelesul său dialectic; în locul unui proces deocamdată orb de autodeterminare se insistă acum asupra „autonomiei practicilor sociale“ făcînd o concesie determinării economice „în ultimă instanţă“. Foucault şi imanenţa „rea“ a „noului materialism“ sînt la un pas distanţă, iar argumentele se prezintă aici destul de simplist. Potrivit lui Althusser ideea de ierarhie a practicilor e ilegitimă pe motiv că ţine de o „judecată socială de valoare“ şi că, în fine, dacă în cazul lui Platon ierarhia serveşte la legitimarea ordinii sociale existente, atunci e obligatoriu la fel pentru toată lumea (p. 87). Citește în continuare →
Bernie TAFT – Testamentul lui Georg Lukács
Era la doar şase săptămâni de la invazia Cehoslovaciei de către cele cinci state ale Tratatului de la Varşovia*. O a doua întâlnire pregătitoare a partidelor comuniste şi muncitoreşti fusese convocată la Budapesta, în încercarea de a organiza adunarea internaţională planificată. Impactul imediat al intervenţiei militare asupra partidelor comuniste europene a fost de aşa natură încât tot ce s-a putut stabili la această întâlnire a fost să fie reconvocată din nou peste şase săptămâni.
În această atmosferă am sunat la domiciliul lui Georg Lukács din Budapesta ca să-l întreb dacă aş putea avea o discuţie cu el. I-am explicat că sunt un delegat din Australia la întâlnirea partidelor comuniste de la Gellert Hotel, şi am menţionat numele unui prieten comun care era la vremea respectivă şeful unui partid comunist din Vestul Europei. „Desigur”, mi-a răspuns. „Îmi va face plăcere să vă văd. Ce ziceţi de mâine dimineaţă?”. Citește în continuare →
Alex CISTELECAN – Autogestiuni filosofice
Un episod pe cât de comic, pe atât de grăitor din Cearta cu filosofia pare să rezume cel mai bine receptarea postcomunistă a așa-numitei French theory” în spațiul românesc. E vorba de scrisoarea deschisă pe care Liiceanu i-o adresează în decembrie 1989 (!) lui Jacques Derrida. În ea, Liiceanu revizitează amar o întâmplare din 1982, când, aflat într-un sejur la Paris, filosoful român a asistat la o prelegere a celebrului său omolog francez. Ei bine, ceea ce trebuia să fie o întâlnire sau o experiență revelatoare, s-a dovedit a fi, mărturisește Liiceanu, o ocazie ratată și o sursă, iată, nesecată (7 ani se scurseseră) de reproș și amărăciune. Derrida, tocmai revenit dintr-o călătorie cu peripeții în Cehoslovacia, soldată cu arestarea sa de către autoritățile de la Praga, în loc să profite de experiența la prima mână a tragediei lagărului comunist și să le împărtășească studenților grozăvia acestui sistem totalitar și drama profundă a sutelor de milioane care trăiesc sub el, și-a transformat experiența într-o poveste comică de aventuri, spre hazul general al studenților din sală. Scârbit, Liiceanu ieșea și trântea ușa chiar înainte de sfârșitul prelegerii. Nu însă fără a reveni la catedră, ulterior, după finalul cursului, spre a-i bate obrazul lui Derrida pentru această lipsă de înțelegere și empatie; și pentru a reveni, iată, șapte ani mai târziu, cu o concluzie încă și mai generală a întregii pățanii: în fond, inaderența lui Derrida la drama blocului comunist nu fusese doar o scăpare de moment, în care histrionismul francezului s-a întâmplat să bată seriozitatea lui filosofică, ci era chiar expresia acestui fond filosofic însuși: la o adică, reflecta Liiceanu șapte ani mai târziu, ieșirea din totalitarism și depășirea crimei comuniste presupun „o recentrare a subiectului”, „moartea «morții omului», deci reînvierea acelui personaj suspect – «omul»”, a „subiectului suveran [care], izgonit de structuralism din centrul lumii, devine din nou agentul privilegiat al discursului”. „Iată de ce, domnule Derrida, vă cer să uităm o vreme de «nebuniile» filosofiei (își mai poate spiritul îngădui, în acest sfârșit de mileniu, nevinovate jocuri de vacanță?)… ceea ce vi se cere este să slujiți o cauză comună, pe aceea a arhitecturii spiritului european, așa cum nu ați știut să o faceți atunci, în prelegerea din 1982 de la Collège de France”. Citește în continuare →
Cristian NICHITEAN – Revoluţie liberală şi sclavie modernă
Seria interminabilă de hagiografii ale liberalismului ce au invadat piaţa editorială autohtonă postdecembristă a fost întreruptă pentru o clipă de publicarea unei lucrări iconoclaste şi demistificatoare, Contraistoria liberalismului. E o apariţie binevenită, ce poate ajuta la risipirea unor prejudecăţi adînc înrădăcinate. Cum ar fi, de pildă, asocierea dintre liberalism ca mişcare socială, politică şi intelectuală reală, înscrisă în contextul său istoric concret, şi apologia libertăţii ca atare. O confuzie semantică pune orice agent raţional în faţa unei dileme: la urma urmei, cum să te opui ideologiei liberale fără să treci drept un adversar al libertăţii?
Citindu-l pe S. Žižek, aflăm că în capitalism exploatarea e naturalizată, înscrisă în funcţionarea economiei. Deoarece dominaţia nu este rezultatul presiunilor şi violenţei extra-economice, avem libertăţi personale şi egalitate. Astfel, dominaţia socială directă a devenit inutilă, întrucît ea e înscrisă chiar în structura procesului de producţie. Dar lucrurile n-au stat aşa dintotdeauna. Perioada de aur a liberalismului se suprapune cu secolele de maximă violenţă extra-economică: exproprierea nativilor în colonii şi a ţăranilor prin enclosures, în metropolă. Violenţă extraeconomică pe care liberalismul este chemat s-o legitimeze. Dar să urmărim concluziile istoricului italian.
Citește în continuare →
Nicoleta CLIVEȚ – Politropii amoroase, dar nu numai
Poet cumpătat în relațiile cu viața, chiar ușor speriat de tușele ei groase, de concretețea prea agresivă și de stările sufletești inflamate, Traian Ștef rămâne un retractil șarmant și atunci când, refugiat în versatilul regat al minții și al cărții, se încumetă să atace teme grele, așa cum se întâmplă în Poemul de dragoste (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016). Scrise la o vârstă de relativă calmare a simțurilor, poemele sale testează cu succes conductibilitatea iubirii, capacitatea acesteia de a (te) trece peste diverse praguri, dar mai ales peste ultimul. Pe un fundal cotidian estompat, voit blurat tocmai pentru a ascunde privirii „crăpăturile din fundal“, și într-o sintaxă îndelung decantată și esențializată, Traian Ștef se joacă de-a amantul în cel mai serios mod cu putință, reușind să evite orice catastrofă ar putea rezulta de-aici. Citește în continuare →
Andreea POP – Anduranțe
Prozopoemele cu care debutează Ciprian Popescu în Mile End au aerul unui bilanț identitar operat pe fondul unei radiografii intime negative. Experiența emigrării, pe care poetul și-o „exorcizează” sub forma unei mitologii personale decadente, devine aici pretextul principal al unui spectacol alienant de primă mână, a cărui expresie n-are cum să fie altfel decât convulsivă. Citește în continuare →
Mihai-Dan CÎRJAN – Ernst Nolte şi imaginarul istoric al democraţiilor liberale (Partea a II-a)
