Categorie / Critică literară

de VATRA

Nina Corcinschi – Misterul din portretul însuflețit

Lumea misterioasă a feminității este provocarea narativă și nucleul ideatic al romanului Misterul de est (Arc, 2020), de Lucreția Bârlădeanu. Adusă într-un orizont narativ deopotrivă mistic și realist, livresc și cotidian, ideea de feminitate se nuanțează și se încarcă de complexitate. Dincolo de personajele cu nume și destin din carte, în epicentru este feminitatea, cu fascinația ei orbitoare, cu uriașa ei putere de seducție. Prin prisma acesteia, Lucreția Bârlădeanu atinge o temă sensibilă – relațiile dintre doi oameni de creație, dinamica sinusoidală a dragostei lor.  Naratorul romanului preferă maniera tradițională (ubicuă și omniscientă) de expunere. Fixează cu precizie cadrul și evenimentele, este generos în detalieri, excesiv în explicații, lăsând să răzbată din acestea și o tentă ușor tezistă.

Citește în continuare →
de VATRA

Mihaela Vancea – Un prezent numit plăcere

Viața perfectă nu este deloc perfectă, așa cum ar părea că anunță, la o primă vedere, volumul În sfârșit am o viață perfectă*. Nu, ea e pur și simplu extraordinară de descoperit în toată gama ei de momente. Nereușitele nu sunt eșecuri, câștigurile nu sunt succese, totul este experiență și plăcere de a fi parte din tot ceea ce se întâmplă. Poezia cu care debutează Horia Corcheș propune o atmosferă de reviriment existențial, aflată la polul opus cu poemele unei realități debusolate, încercate, ale mai tinerilor poeți. În contextul unui triaj de episoade biografice, volumul deschide o discuție oarecum filosofică în jurul ideii de trăire în prezent și experimentare cu toate simțurile deschise.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Poezia ca antropologie

Cel mai recent volum al lui Șerban Axinte, Scrâșnetul dinților*, impresionează în primul rând prin felul în care construiește și menține tensiunea lirică de la prima la ultima filă, între care poemele par părți ale unuia singur. Volumul e alcătuit din patru grupaje, în care sunt tematizate boala/spitalul, marile pierderi (cea a părinților) sau despărțiri, la fel ca demonii din propria ființă. E o construcție de a cărei unitate a vorbit deja Bogdan Crețu, insistând cu temei asupra unei laturi inițiatice: „Volumul e atent construit, fiecare secțiune trimițând la o experiență-limită, care, chiar dacă la început pare transcrisă mecanic, gri, frontal, se plasează prin acumulare la un nivel simbolic. E o inițiere care se petrece nepremeditat, cred, cel mult acceptat, în această odisee în care eroul se are dușman pe sine însuși.”**

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – De la concept la empatie şi viceversa

Faptul că a împlinit recent o vârstă frumoasă, intrând cronologic în categoria şaptezeciştilor, nu modifică prea mult percepţia noastră asupra criticului exigent, subtil şi bonom-ironic Al. Cistelecan. Cei care i-am stat în preajmă sau care ne bucurăm de generoasa lui prietenie nu putem să nu fim de acord cu aprecierile Profesorului nostru Ion Pop: „S-ar putea spune, însă, atâtea despre omul Al. Cistelecan, generos, cu o prietenoasă exigenţă faţă de cei care îi caută prezenţa vie sau scrisă. De mai bine de trei decenii mă bucur să îi pot fi aproape şi că îl simt alături. Cu spiritul lui sclipitor, cu omenia lui profundă, cu cărţile sale cu care am devenit prieten de multă vreme ca şi cu autorul lor atât de tânăr, dincolo de orice cifră convenţională de calendar.” (Iulian Boldea, Aurel Pantea, Al. Cistelecan sau bucuria exegezei, Editura Limes, Cluj, 2012).

Citește în continuare →
de VATRA

Ciprian Handru – Mahalaua în proza română contemporană

Studiu de caz: Raiul găinilor: fals roman de zvonuri și mistere (2004) și Soldații. Poveste din Ferentari (2014)

Ținând cont de studiile critice alocate reprezentării mahalalei în proza românească1, acestea acoperind câteva segmente din tabloul literaturii române, și anume, etapa interbelică, proza scrisă sub comunism și textele postdecembriste, se observă predilecția cercetătorilor pentru stabilirea unor repere fundamentale în literatura română de la origini până în prezent în privința mahalalei. În sensul acesta, s-au remarcat o serie de romane-etalon, care au dobândit de-a lungul timpului o „aură” canonică. Printre cele care s-au impus (existând un consens evident în această privință), pe lângă Maidanul cu dragoste a lui G.M. Zamfirescu, Groapa lui Barbu se bucură de cea mai mare popularitate, fiind considerată cel mai reprezentativ text. În lucrările recente, pe cale de „canonizare” se află și romanul Amantul Colivăresei (1994)de Radu Aldulescu, alături de Simion Liftnicul de Petru Cimpoeșu, fiind textele la care recurg studiile când vine vorba de reprezentări ale mahalalei în proza postdecembristă.

Citește în continuare →
de VATRA

Gheorghe Perian – Critica universitară clujeană: Mircea Zaciu

Una din năzuinţele celor ce au predat la Facultatea de Litere din Cluj a fost să scrie o sinteză (istorie, panoramă etc.) despre literatura română din Transilvania. N. Drăganu, D. Popovici şi Ion Breazu au încercat în scrierile lor să ofere o imagine de ansamblu asupra producţiei beletristice publicate de-a lungul timpului dincoace de munţi, în reviste sau în volume. Iar dintre criticii formaţi după al Doilea Război Mondial, cel ce a rezonat mai adânc la acest ideal a fost Mircea Zaciu, autorul unei cuprinzătoare lucrări în domeniu, Ca o imensă scenă, Transilvania…, lucrare tipărită în 1996, adunând rodul unui efort ce se întinde pe treizeci de ani. Autorul a scris mult şi profund pe această temă, a revenit în repetate rânduri asupra marilor figuri ardelene (Agârbiceanu, Goga, Blaga,  Rebreanu), a atras atenţia asupra scriitorilor din al doilea plan şi a încercat să definească şi să ilustreze un aşa-numit „spirit transilvan”. Mircea Zaciu a stăruit asupra anumitor scriitori, a cercetat îndelung anumite orientări, a aşezat într-o lumină puternică anumite opere, dar nici una din problemele mari ale literaturii din această parte a ţării n-a rămas neatinsă, toate au fost observate, astfel încât la sfârşitul lecturii imaginea întregului apare cu claritate pentru fiecare cititor.

Citește în continuare →
de VATRA

Senida Poenariu – Alexandru Mușina și poezia confesivă americană (I)

Într-un interviu din 2011 acordat lui Vakulovski, Alexandru Mușina își descrie propria poezie printr-o raportare bine-cunoscută, comună lunediștilor, la poezia poeților americani: „utopia mea era, este o poezie fără referințe culturale exagerate, una centrată pe ceea ce mi se întâmplă mie, pe stări, senzații ș.a.m.d., în sensul folosit de anumiți poeți americani. Olson, Creeley, Berryman, Lowell sunt și ei poeți culturali (asta e altă poveste), dar voiau să facă altceva… ceva centrat pe propria biografie, ca Lowell în Life Studies sau Berryman în Dream Songs. Asta voiam și eu, nu știu ce și cât am reușit. De-aia l-am folosit în ʼ81, când în Occident deja era vechi, iar la noi nimeni nu-l folosea”1.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Sub zodia totalităţii

S-au împlinit, în 5 septembrie 2021,  o sută de ani de la nașterea lui Adrian Marino, autor al unor edificii hermeneutice de remarcabilă anvergură, teoretician cu vocaţia sintezei, cu propensiune spre ideologiile literaturii, spre modelele conceptuale care integrează şi reformulează din perspective novatoare modelele unor discipline precum teoria literaturii, hermeneutica literară sau literatura comparată. Pledoaria lui Marino pentru o critică a „ideilor literare” documentează asupra anvergurii teoretice şi a vocaţiei totalităţii care configurează destinul intelectual al criticului, ale cărui proiecte nu sunt lipsite de alură utopică, prin amplitudinea şi relevanţa lor epistemologică. Un portret credibil al lui Adrian Marino regăsim într-un articol al lui Mircea Martin: „Într-o cultură care a trăit – şi încă mai trăiește – în mirajul subiectivității, care este în continuare obsedată de specificitate şi îmbătată de unicitate, Adrian Marino a căutat mereu generalul, conceptualul, tipologicul, invariantul. Gustul particularului este înlocuit la el cu propensiunea ideologizantă, savorii stilistice şi plasticității expresiei le este preferată ariditatea discursului teoretic, efectele carismatice, «farmecul» sunt refuzate în favoarea tenacității constructive.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Histrionul în capcană

Prima grijă de poet a lui Ruba a fost cum să găsească o cale prin care gravele să pară frivole iar frivolele – măcar unde se poate (dar la el se poate pretutindeni) – grave. A și găsit-o numaidecât distribuindu-se în rol de saltimbanc al propriilor nevroze și angoase și jucând nonșalant în marginea lor, pe o subțire frânghie ironică. În loc să-și plângă de milă ori să se compătimească în stil sobru, face snoave și scorneli în baza unui cod de parabole prin care-și decantează linia biografică în spectacole confesive. Spectacolele au vervă de ingeniozitate și rulează pe bază de fantazie și umor de sine. Ele de-grevează, nu agravează o condiție cu fond traumatic de care Ruba pare că fuge pe unde apucă. Și apucă pe te miri unde, pornind de la vreun episod cotidian sau de lectură ori, și mai frecvent, de la un episod de memorie ori de pură fantazie. O artă ludică ingenioasă și ingenuă totodată îi permite să transforme confesiunea în șampanie și să-și parcurgă anxietățile ca pe un număr de circ. Dar oricâte salturi de fantezist ar face (și face unul după altul, căci tumbele autoironice sunt sportul lui preferat), de sub frivolitate răsare întotdeauna o urmă dramatică. Poetica acestei urme e, de fapt, poetica lui Ruba, una care debitează bancuri anume spre a releva un strat de dramă existențială. Ruba fuge de sine tocmai pentru a se regăsi. Ce dă el afară pe ușă, sare imediat și clandestin înapoi pe fereastră. Și sare tot mai vizibil pe măsură ce volumele se înșiră. Să vedem un pic pe unde vrea Ruba să se ascundă și cum ajunge, la urmă, să dea nas în nas cu el.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – Confesivul pur vs. dur

Elena Bălășanu scrie o poezie bine „cuibărită” în autoscopie brută, pe care o transcrie fără artificii stilistice și, în general, fără pretenții de construcție înaltă. Singurătatea nu ne face mai buni e un debut care execută astfel într-un mod grațios exercițiul dramei temperate, una bine ținută în frâu, deși nu iertată de irizările melancoliei; o pledoarie cap-coadă pentru un soi de încordare „călduță”, fără prea multe accente militante sau fără un radicalism discursiv.

Citește în continuare →