Categorie / Critică literară
Nicoleta CLIVEȚ – „Cele de jos cu cele de sus împreună vorbesc…“
Se petrec lucruri „de mare spaimă“ (p.5) în ultimul roman al Ioanei Bradea – Înalt este numele tău*, căci stihii și umbre de tot felul se dezlănțuie, fără ca nimeni să-și pună problema strunirii lor. O cetate medievală, a Bistriței natale, repetat descrisă ca „fără rege și sfinți“, caută să-și făurească o istorie (prin însemnările scribului Christian Pomarius Baumgarten) și o catedrală (prin efortul arhitectului Petrus de Lugano), undeva la mijloc de secol XVI. Momentul întemeietor este sabotat, însă, din toate părțile, prin intrigi, violențe, schimbarea stăpânirii și chiar a paradigmei religioase. Așa cum urbea își caută un fundament, așa și locuitorii săi, bezmetici și neputincioși, își caută un sens. O căutare ce-i poartă, pe toți, dinspre hăuri spre înalt și înapoi, cu o repeziciune pe care nu o concurează cu adevărat decât performanța autoarei de a concentra totul în mai puțin de o sută de pagini. Citește în continuare →
Daiana GÂRDAN – Literatura română a secolului al XIX-lea: vehicul și monument al memoriei culturale
Se poate remarca, la sfârșitul secolului al XX-lea și primul deceniu din noul mileniu, o tendință a criticii de a compila, în volum, serii de articol cu caracter mai degrabă publicistic, de cronică literară, decât științific/academic. După 2010, însă, acest trend pierde teren în fața volumelor care adună studii academice publicate în reviste științifice indexate în baze de date internaționale, care reușesc să depășească granițele naționale spre export cultural. Cel mai funcțional model care deschide acest dialog este volumul lui Andrei Terian, Critica de export. Teorii, contexte, ideologii, publicat în 2013 la editura MLR, care însumează o serie de articole științifice ce se adresează în primul rând unui public internațional și reușește astfel să producă o schimbare de paradigmă pentru formulele criticii tinere. În siajul acestor tendințe vine și volumul lui Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică*, care cuprinde și el o serie de studii cu caracter academic, pretabile unui public universitar internațional. Citește în continuare →
Mihaela VANCEA – Subversiunea, manelele, scandalul
După trei ani de locuit în Ferentari, de studiu despre manele și viața de șmecher, n-ai cum să nu furi meserie și să nu aplici ceea ce înveți și în munca de zi cu zi. Adică, n-ai cum să scrii despre șmecherie decât aplicându-i principiile. Ceea ce face ca Adrian Schiop să devină încet, dar sigur, un trendsetter. Lui îi plac subiectele tabu, rușinoase, alea pe care lumea se ferește să le discute în amănunt. El vine cu,,subversiunea, problemele, scandalul”, așa cum declară într-un interviu pentru Scena9. Astfel, la patru ani de la apariția romanului Soldații. Poveste din Ferentari (2013), roman care surprinde iubirea dintre Adrian, un jurnalist homosexual și Alberto, un fost pușcăriaș, Schiop publică și o teză de doctorat despre manele. Citește în continuare →
Rita CHIRIAN – Spirala neputinței de a ieși din poezie
Claudiu Komartin este cel mai activ poet douămiist; câteva dintre cele mai însemnate întâmplări literare – predilect poetice – care se petrec de ani buni pe scena noastră literară îl au ca inițiator și ferment, fie că vorbim despre mica & elitista Casă de editură Max Blecher, fie că amintim despre Institutul Blecher (numit, cam prea minimalist, „club de lectură”) sau despre Poesis International, apreciată drept cea mai unitară, sub aspect valoric, și cea mai „occidentală” revistă de poezie de prin părțile noastre. Privit din orice unghi biografic, Claudiu Komartin este, cu siguranță, omul-orchestră, capabil să se așeze, asumat, „până la sânge”, într-o funcție care miroase a vetustețe și utopie – dacă nu chiar dezonorantă în ordinea pragmaticilor: este un involuntar maestru al poeziei muribunde. Dacă este vorba despre o ciudată formă de franciscanism exersat asupra mezinei sluțite din familia literaturii de astăzi, poezia, sau, dimpotrivă, despre o gravitație care-l leagă indisolubil de marginalitate nu se poate spune cu certitudine, dar sigur este că, fără a ne feri de cuvinte mari, Komartin este poetul care face pentru poezia românească – de azi și de ieri – și pentru cei câțiva câini romantici alienați de poezie cât de mult se poate face aici și acum. Citește în continuare →
Țintă fixă: Florentin Popa, efrafa
Alex CIOROGAR
Dirty Metamodernism
Dezvoltările ce contribuie la consolidarea unei noi paradigme poetice ar putea fi sistematizate prin examinarea relațiilor pe care fiecare formulă o întreține în raport cu aspectele centrale ale metamodernismului. Căci, fără excepție, toate sistemele auctoriale recente par să articuleze problematicile actualității (tematicile post-umane și filtrele digitale, să zicem) cu câteva dintre codurile și convențiile principale din istoria liricii moderne. Așa cum douămiiștii au prelungit, de pildă, practica producției de manifeste, câțiva metamoderniști au reluat, fără niciun fel de încărcătură social-politică, retorica avangardei (Hutopila, Drăgoi, Buzu, Olaru). Florentin Popa rămâne, totuși, exemplul cel mai potrivit în acest sens. Atunci când îi definește poezia drept „un cocktail în același timp retro și avangardist”, Iovănel descrie, probabil involuntar, tocmai esența metamodernismului, unde renașterea interiorității afective devine o consecință directă a post-ironiei: „și te-ai întors încet și ai spus naturlich senzual ca într-o/ reclamă la detergent catedrale gotice reverberau de muzică de/ lift”. Citește în continuare →
Țintă fixă: Ştefan Borbély (5/5)
Comentarii la cărţi de critică de întîmpinare
Al. CISTELECAN
Frivolităţile unui erudit
Dintre toţi echinoxiştii, Ştefan Borbély e cel care se plimbă pe cele mai mari suprafeţe şi prin cele mai diverse locuri. E probabil şi singurul dintre ei predispus – şi abilitat – la/în erudiţie. Cărţile lui – cu vremea destul de multe – sunt, în principiu, de două feluri: unele „solide”, de explorare cu mirajul exhaustivităţii, altele „frivole”, amestecînd comentarii literare cu eseuri de actualitate social-politică ori cu intervenţii de atitudine. După cum e firul bibliografic, par a alterna într-un ritm programat: după o carte de exegeză care tinde să istovească tema, una care strînge articole cît mai apropiate de – şi implicate în – ipostazele actualităţii. E ca şi cum Borbély s-ar relaxa, între o carte „grea” şi alta, cu specii de glose mai libere, incitat de realitatea imediată, fie literară, fie meta-literară. Cu toată această alternanţă, Borbély e unul din cronicarii literari cei mai devotaţi, consemnînd literatura la zi cu normă întreagă (de nu şi mai mult). Citește în continuare →
Țintă fixă: Ştefan Borbély (4/5)
Comentarii de carte
Georgeta MOARCĂS
Ştefan Borbély şi calea dionisiacă
În cele peste cincisprezece cărţi publicate din 1995 până astăzi, Ştefan Borbély este acelaşi comparatist egal cu sine însuşi, care a ales, cu maturitatea unui debut de excepţie, perspectiva critică, metoda, traseul hermeneutic ce va fi doar adâncit, extins, ramificat în volume cu tematică diversă. Eseistul şi-a stabilit din start uneltele sau armele cu care va aborda literatura. Prezente în primul volum deja într-o proporţie semnificativă, cele două concepte nietzscheene, apolinicul şi dionisiacul devin căi de lectură în întâlnirea cu operele unor mari scriitori, printre cei aleşi numărându-se Thomas Mann, Hermann Hesse, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu. Dar ele nu sunt doar instrumentele preferate în exegeza literară, ci acţionează insidios pentru modelarea viziunii existenţiale a scriitorului. Influenţa gândirii nietzscheene e difuză şi seducătoare, semnalând nu doar o alegere raţională, ci devoalând şi resorturi de adâncime. Dincolo de afinitatea pe care Ştefan Borbély ar putea-o avea cu spaţiul cultural german, crepuscul, decadentism şi vitalism, dincolo de dimensiunea catalitică a unor interpretări ale literaturii române dintr-o perspectivă comparativistică firească, am considerat provocatoare încercarea de a reconstitui ipotetic motivaţia alegerii acestor arme şi unelte. Citește în continuare →
Ţintă fixă: Ştefan Borbély (3/5)
Comentarii globale şi tematice
Mircea MUTHU
„De ce are Cenuşăreasa pantofiori de sticlă?”
Un comentariu sistemic grefat, eventual, pe straturile tematice din eruditele pagini imprimate periodic sub apostila colegului şi profesorului Ştefan Borbély – astăzi un veritabil doctissimus, la meridianul nostru, în mitologie, psihoistorie şi comparatistică (nu numai) literară – ar fi necesar să circumscrie, în primul rând, eşafodajul teoretic şi, implicit, metodologic al acestora. Autorul Civilizaţiilor de sticlă (2013) sau al Eseurilor biblice (2015) trăieşte şi astăzi, după debutul editorial din 1995, „bucuria descoperirii cotidiene prin lectură”, îl atrage „misterul intelectual al detaliului, provocarea hermeneutică de a înţelege şi de a descifra ceea ce pare sibilinic”. Nu este „profesorul pedant şi scrobit”, prins în captivitatea bibliografiei de-a dreptul enciclopedică, deşi cărţile sale, variate ca subiect şi perspectivă de tratare, sunt încheiate la toţi nasturii conexiunilor şi argumentărilor cu finalităţi prioritar conceptuale. Citește în continuare →
Țintă fixă: Ştefan Borbély (2/5)
Evocări, portrete
Cătălin GHIŢĂ
Portretul intelectualului la maturitatea deplină:
Ştefan Borbély şi meritele investigaţiei comparatiste
revistavatra.org 