Categorie / Critică literară
Andreea POP – Fantezismul organic
Efuziunea sentimentală e cea mai evidentă notă a poeziei Elenei Mihalachi din Locuieşte-mă (Charmides, 2016). Registrul afectiv funcţionează aici în exces, suprasaturând versurile de exaltări aproape ritualice; în bună parte, el suprapune zona de „circulaţie” a poemelor la desenul amoros, care astfel derulează nostalgii romantico-suave şi piruete graţioase pe fondul unei senzualităţi luxuriante. Citește în continuare →
Ovio OLARU – Portocala mecanică ft. Lana del Rey
După publicarea, în 2011, a romanului Poker, urmat de volumul de poezii O formă de adăpost primară şi de Poker. Black Glass, în 2013, Bogdan Coşa revine în 2017 cu Ultraviolenţă*. Ar fi o impunitate să vorbim despre succesul sau calitatea intrinsecă a primelor două romane din aşa-zisa trilogie Poker, la fel cum n-are rost să discutăm despre poezia autorului. Cu un titlu catchy, care trimite la Anthony Burgess şi Lana del Rey deopotrivă, romanul promite violenţă, perversitate, kitsch şi narcisism pop. Cei care se lasă influenţaţi de titlu, însă, vor fi dezamăgiţi. Citește în continuare →
Senida POENARIU – Individuaţie à la Muşina şi obsesia centrului
În numărul din Vatra dedicat lui Alexandru Muşina, Radu Vancu pleda pentru „capitalizarea unui legat de asemenea portanţă”, „unul dintre cei mai buni patru-cinci poeţi” ai prolificei generaţii optzeci (subscriu la această încadrare valorică), prin trei demersuri: o editură poetică să-i publice poezia integral, apoi materializarea unei ediţii de eseuri şi epistole (tot la o editură puternică), şi implementarea cursurilor de scriere creatoare la cât mai multe universităţi din ţară, susţinute de scriitori anume angajaţi pentru aceasta. La numai un an după aceste observaţii, editura Tracus Arte lansează pe piaţă Opera poetică a lui Alexandru Muşina în două volume, ediţie realizată de Cristina Vasilică, iar, în 2016, Radu Vancu însuşi preia frâiele şi coordonează antologia de peste 300 de pagini, Regele dimineţii* la editura Cartier. De altfel, tot la Cartier a apărut recent şi o reeditare a eseurilor lui Alexandru Muşina, Eseu asupra poeziei moderne. Teoria şi practica literaturii. Nu voi mai comenta aici afirmaţia de bun simţ a lui Radu Vancu despre importanţa cursurilor de scriere creatoare, aşa cum nu mai este cazul să insist nici asupra eforturilor depuse de Alexandru Muşina, primul profesor de scriere creatoare de la noi, în acest sens. Aleg să cred că în momentul de faţă necesitatea şi utilitatea acestor cursuri este clară pentru toată lumea. Citește în continuare →
Ioana BOŞTENARU – Detectivism autohton
Cu un debut înregistrat în anii ’90, Caius Dobrescu a continuat să scrie constant, poemele, eseurile şi romanele sale fiind sugestive în acest sens. „Migraţia” spre un tip de proză mai aparte, cea poliţistă a fost înregistrată încă din Minoic (Polirom, 2011) şi persistă în cel mai recent roman, „moarte în ţinutul secuilor”, un thriller autohton, mélange de tragi-comic, politic, multiculturalism, mister, un colaj postmodern, în care memoria fragmentară redă drama unei societăţi „încercate” de-a dreptul de istorie. Citește în continuare →
Alex GOLDIŞ – Preda şi efectul bulgărelui de zăpadă
Nu e secret pentru nimeni că Marin Preda a fost una dintre personalităţile cele mai incomode ale regimului comunist. N-a fost un disident, ba chiar s-a retras sistematic din dezbaterile politice propriu-zise, evitând să publice lucruri nelegate strict de literatură; în acelaşi timp, însă, a avut un proiect constant de lărgire a limitelor expresivităţii în totalitarism, atacând – cu o ambiţie neegalată de nici un scriitor român postbelic – prin fiecare roman subiecte delicate. De aceea, o carte care să scoată la iveală felul în care s-a raportat regimul însuşi la Preda e cât se poate de interesantă. M-aş fi aşteptat ca volumul Ioanei Diaconescu, Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii*, să stârnească o mică dezbatere în spaţiul public românesc cu privire la cazul prozatorului, dar şi cu privire la chestiuni mai ample legate de raporturile scriitorilor cu Puterea în comunism. La mai bine de doi ani de la apariţie, cartea a rămas însă puţin discutată. Citește în continuare →
Andreea POP – Degajată, „reprezentaţia” crizei
Cu toate că împrumută numele unui ciclu care în volum trimite spre o logică de extracţie intimistă, poemele Marinei Popescu din Ultimul nu va stinge lumina (Paralela 45, 2016) nu ating decât tangenţial problematica biografică. Nu pentru că n-ar avea suficient material existenţial de prelucrat (Poemul pentru taţii care plâng sau acela cu titlul amintit mai sus sunt doar două exemple – şi cele mai reuşite, de altfel – în care poeta decantează cu un minimum de notaţie elegiacă o epopee de familie nu lipsită de micile ei „catastrofe”), ori pentru că lipsesc de aici accentele confesive (ultimul grupaj al volumului le livrează sub forma unor puseuri ceva mai grave faţă de fizionomia generală a versurilor), ci pentru că scenariile poetice pe care le desfăşoară Marina Popescu preferă mai degrabă să deruleze o radiografie urbană negativă. Citește în continuare →
Nina CORCINSCHI – Erosul venal şi transcendenţa
Era inevitabil ca o literatură a degradării, a erosului dizolvat în pornografie să producă la un moment dat şi o hermeneutică ficţională a viciului, un discurs ideologic despre dorinţă şi formele vicioase pe care le poate lua aceasta astăzi, după o explorare obosită a tuturor limitelor.
Romanul Doinei Postolache Vicii + 18 (Tracus Arte, 2016) este o astfel de carte. O disertaţie ficţională despre vicioşi şi profeţii viciului. Despre viciul de dincolo de prejudecăţi. Despre viciul care în orizont filozofic îşi dezvăluie irizările măreţiei. Despre viciul ca bucurie în sine, ca reontologizare a lumii şi mântuire a corpului. Citește în continuare →
Nicoleta CLIVEŢ – Revanşa „operei postume“
Posteritatea critică a lui Ion D. Sîrbu nu e doar fecundă, ci şi eficient administrată, în recentul volum Revanşa postumă (Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2016), de Nicolae Oprea. După reeditarea, în 2015, a monografiei Ion D. Sîrbu şi timpul romanului (care, la momentul apariţiei, în 2000, făcea operă de pionierat pe subiect), criticul revine pe teritoriul „sîrbologiei“, nu doar cu certă tragere de inimă, ci şi cu sentimentul datoriei faţă de o posteritate pe care nu doar că o constată ca fiind fertilă, ci pe care şi-o doreşte şi arhivată corect, minuţios, exhaustiv dacă se poate (şi se poate!). E ca şi cum această posteritate i-ar fi fost lăsată, tacit şi temporar, în grijă; e ca o responsabilitate asumată cu maximă seriozitate. O seriozitate cam profesorală uneori, ce ajunge să dilueze câte ceva, esenţial, din fluidul sufletesc ce leagă, fără îndoială, criticul de prozator. Citește în continuare →
Rita CHIRIAN – Zodia incertitudinii
revistavatra.org 