Pentru un timp îndelungat*, prezența simultană a unui autor în câmpul literar român și maghiar, publicarea de texte literare în ambele limbi, a fost rară în contextul din România. Cu toate acestea, în perioada postmilenială, mai mulți autori ‒ Péter Demény, Andor Horváth, Tamás Mihók, Nóra Ugron etc. ‒ au scris și au publicat texte și volume în ambele limbi. Prezentarea va examina contextele, motivele și posibilitățile unei prezențe literare multilingve, concentrându-se asupra posibilelor diferențe poetice sau strategice, a procedeelor de adaptare și a practicilor de traducere culturală în textele autorilor bilingvi.
În 2018, Sándor Márai (1900–1989) era cel mai tradus autor maghiar în Franța1, cu 27 de cărți, urmat de câștigătorul premiului Nobel, Imre Kertész, cu 11 titluri, în timp ce polonezul Witold Gombrowicz, de exemplu, apare cu 17 cărți. În România, la editura Curtea veche, au apărut Lumânările ard până la capăt, Moștenirea Eszterei, Turneu la Bolzano, toate traduse de Anamaria Pop, Divorț în cetatea Buda, în traducerea lui Marius Tabacu, și Eliberare, tradusă de Kocsis Francisko. Cu un mare succes în lumea occidentală, multe dintre romanele sale fiind pe lista de bestselleruri, Márai este adesea alăturat scriitorilor precum Robert Musil, Stefan Zweig, Joseph Roth și chiar Ortega y Gasset2. În spațiul românesc, cu excepția unei teze de doctorat3, nu a atras atenția criticilor literari.
Un călător perpetuu, scriitorul este în permanentă căutare a locuirii în cadrul unei limbi pe care și-o apropriază și o reface, o recreează. Pentru Péter Esterházy romanul este mereu inventare de lume, este mereu o aventură de natură extractivă, cum ar spune Gheorghe Crăciun, la nivelul limbajului. Poezia prozei are la acești doi mari romancieri ai secolului trecut natura unei explorări dincolo de experiența cu lumea sau la marginea lumii și a memoriei, căci propriile lor preocupări sunt mai degrabă călătoria explorativă prin literatură și dincolo de ea, prin limbaj și dincolo de acesta, în căutarea unei stări a adevărului.
Franyo Zoltan – un nume pentru Budapesta, Viena și Timișoara
Biografia lui Franyo e tipică pentru scriitorul format în Imperiul Austro-Ungar. Născut la Marghitița, în Banatul iugoslav, el se află la intersecțiile unor importante culturi ale imperiului. Mama, Ludmila Mueller, îl familiarizează cu alte limbi și literaturi decât cea maghiară. Școala elementară și-o face la Ineu, gimnaziul la Arad și Timișoara, liceul militar la Sopron, bacalaureatul și-l dă la Seghedin (1904). Între 1904 și 1907 se află la Budapesta, cursant al Academiei Ludovica. Aici își intersectează drumurile cu Miroslav Krleza și Liviu Rebreanu. Oroarea față de haina militară K.u.K., vizibilă la Krleza, poate și la Rebreanu, primește accente noi la Franyo. În 1907 devine sublocotenent, în 1910 demisionează din armată ca să devină membru al P.S.D. – membru al unei Internaționale socialiste.
Din ploaia de debuturi apărute recent la OMG Publishing vine și cel al Cristinei Alexandrescu, care scrie un volum în care mizează pe expunere și intimitate în traseul lui razant (vorbim de-o plachetă subțire, de 51 de pagini) prin teritoriile anxioase pe care le explorează (a se remarca, apropo de traseu, coperta și, în general, componenta vizuală a cărții – textele sunt însoțite de ilustrații ale Irinei Moroșan –, cu un aer contemporan, care amintește puțin de volumul Cătălinei Stanislav, ca ținută generală). Din start, odată cu primele texte, devine clar că în Cât mai departe de tot ce cunosc avem de-a face cu o poezie a fragilității, una care abordează aspecte ce țin de corporalitate, cu anxietățile la vedere și traume personale mai mult sau mai puțin „deconspirate” (grație unei biografii personale destul de difuze, punctată fără prea mult caz, mai mult insinuată), pe care încearcă să le filtreze din prisma unui newly discovered romance, în cele mai multe cazuri.
Unul dintre cele mai remarcabile romane din ultima perioadă a apărut anul acesta la Editura Fractalia și e semnat de Sașa Zara. Dezrădăcinare * are peste 400 de pagini (scris mic) și se citește cu interes de la un capăt până la altul datorită acuității extraordinare a scrisului autoarei, o acuitate greu de precizat dacă vrei să ocolești cu orice preț recuzita de termeni clasici precum „talent”, „profunzime”, „vizionarism”.
Mai sînt poeți cu temperament clasic pînă și-n zilele noastre devenite nu doar post-moderniste, ci și post-umaniste. Un asemenea temperament îi duce, încetul cu încetul, la asumarea reflexivității ca existență și la transformarea contemplației în acțiune. E un mod de a intra într-o vîrstă apolinică definitivă, unde toate tulburările au un cifru de seninătate. Markó Béla n-a participat, ca poet, la multe sindrofii dionisiace, dar nici nu s-a dat înapoi de la vertijul activist. Două bune decenii a fost printre protagoniștii vieții noastre politice, încărcîndu-se de demnități și răspunderi și ducînd bătălii interminabile. Pe bună dreptate, poezia lui a devenit, în compensație, contemplativă și reflexivă. E și modalitatea vizionară care se potrivește cel mai bine cu temperanța lui și cu nostalgia echilibrului – deopotrivă lăuntric și social. Clasicitatea ca mod de a fi va fi fost poate anterioară clasicității ca mod de a scrie și-i poate cauza ei eficientă. Dar la clasicitatea din urmă poetul a ajuns doar după ce a avut revelația simplității, a poeziei de acces direct.
În ansamblul operei lui Petru Cimpoeşu, Simion Liftnicul (2001) ocupă un loc central, cu un dosar impresionant al eceptării. S-a spus deja de multe ori că romanele lui Cimpoeşu se situează într-un registru epic divers, policrom, situat la limita dintre figurativ şi transfigurativ, reprezentările narative fiind focalizate pe detalii insolite ale cotidianului, dar şi pe resurse ale autoreferenţialităţii. Percepţia prozatorului se orientează asupra reliefului propriei alcătuiri textuale, de aici decurgând ispita fragmentarului, relevarea fisurilor referenţialităţii ca dominante ale edificării ansamblului narativ, scriitorul fiind, cum remarcă Radu G. Ţeposu, „un desăvârşit radiograf al stărilor confuze, al comportamentului latent, în care ochiul percepe degrabă semnele crizei, ale degringoladei”.
În vremile de azi, debutul și-a pierdut orice eroism. Greu cu adevărat e azi să nu debutezi, nu să debutezi (chiar dacă nu scrii). Odată ce-au căzut marile narațiuni, a căzut și aceasta mică (dar nu și pentru cei în cauză) și particulară. Au fost însă vremi, nu foarte depărtate, în care au existat adevărate drame ale debutului. Unele – drame fericite, cum au fost, bunăoară, cele din deceniul șapte al veacului trecut, cînd se ridica generația ’60, pe vremea lui Ioan Alexandru, de pildă. Pe-atunci cu mare greutate ajungeai să debutezi în anul II de studenție, căci regula era s-o faci în chiar primul an și să ajungi la licență clasic – sau, în orice caz, posibil subiect de licență. Zece ani mai tîrziu, pe vremea lui Adrian Popescu, să zicem, nu mai era chiar așa, dar puteai să-ți susții dimineața licența și după-amiaza să-ți lansezi cartea de debut. Peste alți zece ani, România făcîndu-și planul la poeți, debutul a fost împins, în cazurile fericite, la finele stagiului obligatoriu de trei ani. Cazurile fericite erau însă puține iar poeții mulți, așa că s-a trecut la publicarea lor în grămezi ordonate (un fel de antologii de pre-debutanți) înainte de a li se permite să treacă pragul unui debut personal.
S-au împlinit în iulie cinci ani de la dispariţia lui Augustin Buzura, important prozator, publicist şi eseist contemporan, membru, din 1992, al Academiei Române. Romanele sale (Absenţii, Orgolii, Feţele tăcerii, Vocile nopţii, Drumul cenuşii etc.) sunt repere ale literaturii române postbelice. Într-un interviu pe care mi l-a acordat pentru revista „Vatra”, la întrebarea mea referitoare la momentele de extaz şi de ocrotire resimţite de-a lungul timpului, scriitorul a răspuns: „Tot timpul, absolut tot timpul am avut asemenea trăiri. Şi întotdeauna, în cele mai îngrozitoare încleştări, am avut vreo trei-patru momente în care am murit puţin şi apoi am simţit acel ajutor de care nu m-am îndoit niciodată. Dacă-l cauţi, vine sau ţi se arată. Nu trebuie să-i vezi faţa, dar am simţit întotdeauna acest sprijin şi de fiecare dată când mai primeam un impuls, când primeam dreptul de a mai trăi, îmi spuneam că nu mi-am dus până la capăt ideea pentru care exist.” În romanul Fețele tăcerii Augustin Buzura circumscrie un teritoriu amplu şi divers al vieții sociale, reprezentând epic teme de rezonanţă acută (violența, alienarea, culpabilitatea), printr-o imersiune în straturile profunde ale istoriei şi ale socialului. Apărut la patru ani după Absenții, în care miza analitică era reprezentată de condiția socială a intelectualului, romanul Feţele tăcerii refuză convenţionalismul, amprenta conformistă sau ideologizantă, conservându-şi statutul de roman social: „Cu Fețele tăcerii (1974), un roman inegal, lungit peste măsură, nu lipsit de «burți», dar, probabil cel mai solid și mai interesant al scriitorului, tematica și stilistică a prozei lui Buzura pare a se stabilizat definitiv. Fețele tăcerii este un puternic roman social și, în mult mai mică măsură, psihologic, deși autorul persistă în a examina crize de conștiință, suflete măcinate de silă, handicapuri morale”1.
revistavatra.org 