Angela NACHE MAMIER

m-am construit pe o coloană infinită

colina gardiole (garda lui eol) se opune vânturilor nebune,
soarele mușcă din viile cuminți, am nevoie de lumină, de albastru,
cactuși, măslini sălbatici, irișii lui van gogh, smochinul rezistă-n brațele mistralului
ori tramontanei,
zumzet milenar peste via romana,
les ventres bleus, localnicii recunosc vântul ce va sufla
după consistența miezului de pâine:
cel uscat anunță mistralul, cel umed, vântul marin
ventre bleu e cel care are rădăcini din tată-n fiu, pirați, corsari, pescari, ciobani
pământul acesta are o inimă, acest pământ are un puls
între mediterană și muntele acoperit de vița-de-vie nemuritoare,
balena din zare – muntele saint clair – cade-n mare cu cimitirul său marin legendar
paul valéry invizibil, de negăsit, legănat de soare
notre dame de la salette, capela miracolelor, binecuvîntează drumul vapoarelor,
plânge marinarii pierduți
lacul etang de thau al lui brassens leagănă barca des copains d’abord
el se odihnește-n vecii vecilor, după vrerea sa, în cimitirul săracilor, cu fața spre
malul lacului etang de thau al copilăriei
mă reconstruiesc pe o coloană infinită, sunt cetățean al lumii
voyager c’est exister, uneori îmi spun că visez
simt marea europă crescându-mi în vine
am vecini purtați de mediterană: maurice, rachid, luigi, enrique, suleiman,
ventres bleus, amestecați cu acești exilați de la fenicieni, greci și romani încoace
fantomatice ere,
hanibal însuși, zice legenda, a trecut pe aici însetat,
a sorbit uimit licoarea sfântă a muscatului auriu, a deformat sticla de vin până la ultimul strop
richelieu, omul regelui, a distrus catedrale, a tăiat capete de rebeli
orașul burților albastre (ventres bleus, numiți așa de pe timpul unei cumplite
epidemii de ciumă care i-a decimat)
s-a întins dincolo de biserica – fortăreață saint-paul, care la revoluție și-a pierdut clopotul – campanile,
depus pân-acum la primărie, la maison du peuple
italieni împinși de sărăcie au venit din sudul italiei – les macaronis – les ritals -,
au uscat mlaștinile, au creat la peyrade drumul de pietre, au secat bălțile,
au numit locul la pointe courte,
portughezii – les morues – morunii – au fugit de salazar, spaniolii de dictatura lui franco
arabii harkis, les pieds noirs, instalați de-a valma de generalul de gaulle,
în focul războiului de independență colonial,
când camus spunea j’ai mal à l’algérie
mă definesc pe o coloană invizibilă
românii se mai întâlnesc la biserică, protestanții le-au împrumutat-o pe-a lor,
se mai ajută mai ales la făcutul colivelor,
fug în spania, nu departe, să cumpere varză, murături, mititei, cozonac cu mac
au asociații, pagina de facebook „români la montpellier”, sunt pe skype,
schimbă vești din țară, înjură de mamă și de tată guvernul, trimit mandate poștale, așteaptă vacanțele,
revin acasă își duc părinții la doctor, fac pe grozavii în patrol,
se înscriu pe o coloană din ce în ce mai absentă, pe măsură ce copiii lor
au uitat ori nici nu vor mai ști vreodată dulcea limbă română
ubi bene ubi patria
nu există echivalent pentru starea de dor

Colina de clorofilă 

Femeia întinde brațe lungi

Vine din zare

Deschide orizonturi

Cascade de gânduri

Mișcări de stele în dezechilibru

Ling și consolează

Obrajii fetei nedezbrăcată

Lipită de plaja rece

Deschide pleoapa simțurilor

Cheamă licorile nopții

Balsamuri pe buze

Își spune că nu mai suportă

Îngropată de vie

Sub fustele vieții

In poziție fetală

Desculță și dreaptă

In picioare

În casa aerului ușoară

Un mesaj roșu, incandescent

Se rostogolește-n imensitatea de azur

Incendiază colina de clorofilă

pieptul roșu al argilei din vie

Numără transpirat

Ciorchinii dulci ai luminii

păpușa de cârpă 

numărați
loviturile de obuz
în zidul ciuruit al vieții
un nu știu ce o îmbie
să deschidă largi porțile zilei
un bărbat imberb și speriat
apare
călcat în picioare
urlă disperă amenință
cu gulerul ros de gânduri negre
electrocutat
cade în transă
pe masa judecății de apoi
sirena salvării se scufundă
sub pleoape fragile
în neantul spaimei
păpușa de cârpă se clatină
sprijină pereți
ferfenițiți de fălcile nopții
își spune a fi ori a nu fi
auziți-mă apropiați-mă
numărați cu mine
numărați cu mine

Sentimental girl

Mărgelele transpirației golesc capul de gânduri

Să nu dorm (pur si simplu să nu visez)

Să nu mă viziteze nici-un duh masculin

Nici inspirația vlăguitore

Rădăcinile uscate-ale patului

Par icoanele clipelor tulburi din zori

Dinlăuntrul nisipului, zilelor, nopților

Pieptul tace, alteori prea vorbește

Buzele mângâie întunericul unor blânde speranțe

Istovitoare închipuiri

Caută-mă, vino, apropie-te, lasă-mă să te privesc

Mai fii pentru o clipă alesul meu

Aburindu-mi obrazul, țipătul mut si surd

Al încleștării de clipe!

19 ani, punerea la zid

femeia scrutează cu ochi de vultur

dictează asistentei vârsta, greutatea, profesia,

virgină ori nu

cu scârbă, printre dinți, șuieră

„virgină pe dracu”

pipăie, palpează sâni mici,

întreabă flegmatică

când ați început viața sexuală

pudică, goală, se simte cântărită

ca o bucată de carne

în niște fălci primitive ,

mănuși reci de cauciuc

împing trupul fin la stâlpul infamiei

unde dinți de crocodil

mestecă bruma de fericire

recapitulează (ca să rămână în fire):

iubirea este aer este vulcan

un „nu știu ce” interpus

între soare și lună

lumină și întuneric

între somn și trezie

palmele iubirii enorme și calde

peste pielea de sirenă

este

țipăt de pântec , urlet de prunc

podul dintre lumi și patria

 extazului –

voalul acela  învăluitor

aruncat

peste  frontierele fricii

cusătoreasa de pietre

artei naive

miranda culege cioburi scoici
comori ascunse-n nisip
azi a găsit resturi, farfurii din 1900
degetele tremură
viaţa burgului se întinde la picioarele sale
gunoaiele se aruncau pe nisip
miranda şi canişul mimoza scrutează orizontul
plaja spălată de furtună
cusătoreasa de pietre  are în buzunare
cioburi sârme culori bibelouri
portrete caleidoscopice
marea spală tălpile goale şi reci
între aer apă cer şi pământ
miranda lipeşte pietricele figurine multicolore
cu un clei vârtos şi ieftin
de la pescari
buzunarele sale buzunarele mării
poartă păpuşile mici amazoane sirene
legănate de maree
în registru minor

artă modestă

culege lemnul flotant
scoici cuțite de sidef
învelește plaja
cu mătasea sfâșiată
a cămășii de noapte
(cu dinții
ultimului mohican)
pictează digurile visele
în alb
cu tone de vopsea
armata de meduze
deschide ochi mari
sculptează himere
în mare
în spuma de val
în blândul cristal
de sare

Liricale

nu mă tem să-mi arăt entuziasmul

ori zelul de oricare fel

căutarea austeră a puterii cuvintelor

împotriva stării de grație

e barbarie curată

sunt cam terestră

impregnată de realitatea concretă

muncesc să-mi câştig existența

imaginea vie a cotidianului

n-are nimic monoton

ea declanșează motoarele poeziei

cu două sute la oră

fără frâne fără reguli fixe

nu mă refuz realității

din jur

încerc sudura dintre real

și sensibil

cuvintele devin telegrame

roșii

secționate de gând

port bagajele spintecate-ale vieții

reînvăț vocalele respirației

mă sufoc, mă trădez

dar nu mă vând

smochinul

smochinul uriaș şi neliniştit

scutură mierle lacome

umbre zemoase

parfumează aerul greu și uscat

al caniculei

rădăcinile noduroase

spintecă argila

la încrucişări de ape

sapă drumuri

camere intermediare

păsări cu ciocul albastru

zboară încet peste târgul străin

vânzători ambulanți sunt

hoții de aripi de zbor

incendiază casele fără ferestre

cu făclii în mâini

strigă pe nume pruncii

plecați în voiaj

vând pe un preț de nimic

la talcioc

scheletele noastre

îngenunchiate

şi fardate strident

pe planeta-mamă

 în scrum

bovaric again

fug de zumzetul plânsului

ridic chiar privirile

brațele încordate în neantul așteptării

trupul și gândul atacate agonic

dureri, o dureri

metaforele frumuseții iubirii, încrederii

mor ferfenițite de buzele arse

trist monolog bâiguit de clapele

otrăvite-ale sufletului furat

de dorința să se identifice

cu darurile cerului

și-ale pământului

prin ochiul zăpezilor trece fluidul

cuvântului meu

blând melancolic

spălând împietrite oglinzi

unde se surpă vizibil

omătul visării

saga

o divinitate sălbatică
hrănește teama de sine
frica de cuvântul aventuros
prin carnea obosită a poemului
stropi de sânge acoperă
casa tatălui
muțenia mamei
pielea albastră a fratelui
lumina stinge gongurile
ieșirii din minți
care-mi sparge timpanele
în țărâna proaspătă
abia răsturnată
avansează încet
nemilos
imperiul furnicilor
sacre

*** 

Denisa DURAN

(foto: Daniela Ulieriu)

Ești în mine, în stomacul meu,

plat și arzător ca un soare

decupat de-un copil;

un boț de aur

aplatizat de ciocan;

o foiță strecurată sub carne.

(O foiță strecurată sub carne)

De fiecare dată când sparg ceva

zic “Ducă-se cu răul!”

și mă gândesc la tine.

Ești răul meu,

ești mereu cu mine,

nu mă părăsești nici măcar

lipit de farfuriile sparte –

ca o ultimă gură de mâncare.

(Ești răul)

Să fim acolo, față-n față,

cu răsuflarea într-o răsuflare,

și să ne povestim cum ne-am iubi –

cu sâni calzi,

cu mâini goale…

Dimineața pătrundea în noapte

ca vorbele tale în corpul meu.

(Dimineața)

Vorbeai despre moarte

(RIP…)

dar ochii îți zâmbeau

îndrăgostiți.

(Dar ochii)

Iubesc ușile,

iubesc tăcerea,

iubesc gândurile care-mi gâlgâie în cap

ca o apă.

Și tu ești atât de bun,

și atât de generos,

bunătatea ta risipită pe jos

ca mațele unui animal tăiat

pentru hrană.

(Iubesc)

Când vreau să…

mi-e atât de teamă

că nu voi reuși să mor,

încât încerc să trăiesc.

Au fost miracole

și știu că,

aruncată chiar de la etajul patru

sau cu venele fărâmițate,

s-ar putea să mai am o șansă,

o mică șansă –

de care mi-e frică,

de care mi-e o frică de moarte.

(O frică)

Numai tu,

când mă săruți

te cobori în iad,

și mă tragi:

ca un lanț,

un scripete,

un înger cu aripi din plastic,

rezistente.

(Numai tu)

Tăcerea e o plapumă udă

care te sufocă.

Îți place tăcerea, te acoperi cu ea,

te ascunzi,

te ghemuiești

ca un copil mic, speriat de bătaie,

sau unul care așteaptă pupături pe tot corpul,

gol,

te ascunzi în tăcere,

gol,

și crezi că tăcerea ascunde mai mult,

dar nu e nimic,

e nimic.

(Te ascunzi în tăcere)

Când iubești pe cineva

îl pui în rugăciune

chiar dacă-i un străin.

(Chiar dacă)

Dimineața merg la biserică

și seara parcă am un diavol în mine.

Putere și înțelepciune!

Putere și înțelepciune!

Putere și înțelepciune!

Tăcerea ta,

ca o otravă,

scurgându-mi-se din gură.

(Putere și înțelepciune)

Când tu ieși din casă

și atingi aerul

cu fața

(iar respirația ta formează cercuri mici,

ca niște cuiburi de colibri)

mă iei de mână și mă tragi după tine,

în viață…

Îmi arăți vrăbiile,

îmi arăți cățeii…

(Mă iei de mână)

Corpul meu nu e doar al meu,

e și al vostru,

care mă sunați insistent să vedeți

dacă n-am murit –

tu, mama, tata…

Îmi simt organele plutind în mine, haotic,

niște gunoaie pe o apă

murdară de ele.

Mă doare inima,

dar în partea dreaptă.

Un sfârc mușcat de tine mă ustură

și nu știu dacă e de la dragoste

sau de la boală.

Genunchii  îmi alunecă, pășesc –

corpul meu e un corp abandonat.

Mă uit în oglindă,

firele albe mi s-au înmulțit peste noapte –

peste noaptea albă, redusă la nimic,

sfărâmată, umilită,

ca un pumn de nuci sparte.

Îmi acopăr firele albe

cu fire negre.

Sunt a voastră, mai mult decât sunt a mea,

și cândva voi fi doar a voastră  –

ca un lucru primit drept amintire

cu care nu știi ce să faci.

(Corpul meu nu e doar al meu)

Țin ochii strânși & încerc să adun

lacrimile înlăuntrul meu,

să le deturnez,

să-mi alunece încet de-a lungul

gâtului

și să-mi pice în corp

silențios,

niște picături într-o peșteră.

Pe oasele mele, stalagmite,

răsar flori

dureroase &

ascuțite.

(Țin ochii strânși)

*** 

Maria PILCHIN

Zara în rochia alb-aurie

Anteea fetiţa de şapte ani păşeşte grăbită spre casă

păpuşa ei aproape târâtă pe jos prăfuită dezbrăcată

şi murdară are un ochi închis altul deschis iar

gura ei a fost tăiată cu foarfecele acum o săptămână

aşa a vrut anteea să aibă şi păpuşa gură să mănânce

să înghită anteea ca o mamă bună îşi hrăneşte

păpuşa îi dă să bea o leagănă o înfaşă îi cântă.

Dimineţile anteea doarme gogoaşă de mătase

e vară rămâne singură acasă se trezeşte târziu

deschide ochii ia păpuşa şi merge să ia masa

terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu

mănâncă alene şi îi dă şi păpuşii să îmbuce

în linişte de parcă există o înţelegere între ele

de parcă sunt mamă şi fiică de când lumea.

Într-o zi mergea de-a lungul unui gard cu zara

păpuşa un câine din curte un dulău cât un viţel

şi-a băgat botul printr-o gaură şi a apucat capul

păpuşii anteea a strigat l-a lovit peste bot şi urechi

pe animalul nesimţit l-a zgâriat cât de tare a putut

a smuls-o pe zara şi a fugit acasă unde a spălat-o

a legănat-o a alintat-o certând tot neamul câinesc.

Copilele se laudă cu păpuşile lor le fac rochii fuste

le dau unghiile cu ojă le împletesc cosiţe cu fundiţe

anteea o iubeşte pe zara aşa cum este îi place să îi

zică poveşti să îi îngâne să îi povestească tainele

visele şi dorinţele sale zara are doar două rochii şi

umblă cu unghiile fără ojă de când au vărsat-o pe jos

dar zara e o păpuşă înţelegătoare şi nu face nazuri.

Mai ieri tata i-a adus anteei o păpuşă nouă una care

zice „mama” şi îşi îndoaie genunchii anteea a privit-o

a pipăit-o a mirosit-o şi a lăsat-o să stea aşa în cutie

zara este păpuşa ei zara este jucăria cea mai frumoasă

din lume are ochi verzi păr galben ca spicul mănâncă

cu ea a umblat mereu peste tot cu ea doar cu ea se

joacă anteea mama cea mică mama cea bună.

Pe podul de peste râu e larmă e joacă toate fetele din curte

au ieşit să îşi arate odraslele care mai de care vine şi

anteea se aşază la margine de pod îşi leagănă picioarele

şi cântă zara stă culcată într-un şal bate vântul şi e cam

frig anteea tremură un pic dar rămâne aşa nu pleacă pentru că

nu poţi pleca aşa deodată după ce abia ai venit se uită

la alte păpuşi le cercetează zara e cea mai frumoasă.

Nadala copila din scara vecină fiica unui şef de vamă

vine la ea o apucă pe zara o ridică se uită la părul ei o

adulmecă aşa ca un câine şi râde un chiot prelung ascuţit

răzbate afară nadala strigă: păpuşa ta miroase urât ai

o jucărie împuţită toate râd anteea îşi bagă nasul un miros

urât de terci stricat terci de griş de hrişcă de orez de ovăz

de grâu răzbate afară din zara păpuşa ei cea frumoasă.

Anteea tremură anteea plânge toate râd chiote nebune

se aud pe pod zara e o păpuşă împuţită anteea o cuprinde

o strânge la piept dar râsul nu conteneşte toţi ochii se

îndreaptă spre ea şi păpuşa ei cu miros urât anteea înţelege

că nu a fost bună ideea să îi taie gura vai ce idee proastă

ah ce idee neroadă să hrăneşti o păpuşă cu terci cu

terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu.

Râsetele lor împuşcă aşa ca în filmele pentru cei mari

ca o mitralieră din filmele cu nemţi vocile lor urâte o

strâng de gât o sugrumă o ameţesc anteea plânge

lacrimile ei cad în râu şi vrea şi ea să cadă odată cu ele

dar îi este frică şi ruşine şi o doare anteea desface

braţele desface şalul şi zara zboară încet în jos ca o

eşarfă ca o pasăre ca un fluture transformat în cocon.

Zara cade ah cade coboară spre apă încet ca la botez

se loveşte de o piatră sare mai încolo şi se întoarce pe

spate corpul ei în rochia de un alb auriu pluteşte o vreme

pe valuri apoi părul ei ud o trage la fund şi zara dispare

strălucind ca o sirenă ca o ştimă a apelor a viselor

a dorinţelor anteea stă încremenită pe pod copilele

tac o privesc curioase anteea se ridică şi pleacă.

Aşa se întorc din bătăliile pierdute ostaşii şi ea soldăţica

de plumb merge mult merge greu merge încet câinele

doarme după gard anteea vine acasă intră pe uşă cade

secerată în pat şi plânge vai plânge greu plânge mult

plânge încet mama gaia o mângâie pe cap mama o cuprinde

mama gaia o leagănă: lasă nu-i nimic au mai crescut şi alţi

copii fără tată vei creşte şi tu veţi creşte şi voi.

Pe fundul râului zara tace mult tace greu tace încet.

*** 

Adriana BARNA

Portret cu om în trecere

Urc în taxi. Spre gară, spun. Suntem trei: taximetristul, eu și tu că te duc cu mine, deși nu ești prezent. Apare al patrulea personaj: vocea din off de la Dispecerat: pe Industriilor la Radiatoare – cine e mai aproape să preia apelul, Tudor Vladimirescu 22, scara D, Dumitru, café Noir hai răspunde, café Noir pe Crinilor. Pauză.

               Tu umbli cu bună dimineața în traistă și în lunga ta călătorie te mai prinde

                foamea între cele două lumi, cum ar fi dumicații de pâine – doi – rupți din pita

                întreagă și cercetezi dacă între dumicați și pâine se află cea mai bună

                asemănare, îți pare că drumul te duce încet către viață, ca și când ai fi lăsat

                în urmă lucruri împietrite și reci, pe margine puse acolo anume, ca să arate

                că nu curge sânge prin ele, că e vie doar urma ta printre semnele mărunte și

                mari;

Café Noir, o mașină, Tudor Vladimirescu, blocul Lama, răspunde:

                Apa, dar de ce spun eu apa, fluviul, doar el are un contur mișcător, umbrele au

                viață proprie când le dai nume, dacă le chemi, se croiesc după înălțimea

                ta  și fug de lumină ca potârnichile, dar tu ai de pus foița de aur pe chipul tău

                din oglindă,

Taximetristul răspunde: Café Noir 7 minute, preiau eu Crinilor.

                  Umbli pe jos ca printr-o pustietate unde culorile nu au margini spre nicăieri

                   și stau  la vedere  puse pe șotii parcă, dar cine strigând te bate cu patul puștii

                   la-începutul acesta de zi infernal?

Coroana de Aur, preluat, Eminescu la statuie, blocul Turn o mașină, vă rog.

portretul unui spânzurat

In memoriam Dan Socina

vine fotograful cu un maldăr de poze și cu un bec de optsute de wați.
cu cămașa desfăcută la gât, lăsat anume la vedere un triunghi de piele pe care
să îți culci privirea. se uită pe pereți, n-are bani, vrea să lase aici un portret,
al cui e? al unui spânzurat, nu-l cunosc. uite are papillon și mustață.
e adâncit într-un gând. e cu privirea spre cineva nevăzut care spune cucu.
ce moment printre alte momente. vestonul alb retușat. ce greutate poartă pe suflet,
aproape că i-o putem cântări. fluieră parcă un cântecel adormit. are cearcăne.
n-am avut onoarea să îl cunosc. ia-ți portretul – îi zic – nu acum că plouă afară.
se udă hârtia. nu azi că e luni. nu pot să îl duc, sunt cu căruciorul, copilul e adormit.
copilul meu a făcut primii trei pași aici în galeria de artă, asta nu se poate uita.
nu uiți nici tu. nu uit, ia-ți portretul. ține-l aici. ia-ți obiectul. du-ți personajul.
n-am loc în casă, am colecția mea de cristale – am cristale și-n baie, am cristale
cu picătura de apă păstrată înăuntru. e vorba de milioane de ani. știu cum arată.
cristalele alea. te vindecă. ha ha vindecă-l pe ăsta dacă îți dă mâna. dar nu e bolnav.
pune-te în situația mea. eu? tu. am nevastă tânără. are pretenții mari. îmi închipui.
renumita Saigon te face praf și pulbere. ce Saigon? pulbere am zis. adică un cristal mărunțit până aproape la atomi. am o șansă să fiu angajat. ce Saigon spui?
metropola, ce, n-ai auzit? spune de câți bani ai nevoie, păi, să văd. vezi și tu cum se uită la mine. întoarce-l și tu cu spatele. nu-l mai privi. spală-te pe cap cu el.
e de valoare într-o colecție. vinde-l unui colecționar. uite chiar ție ți-l vând pe nimic.
dacă e pe așa n-am eu atâta bănet ca să-l cumpăr.
vin altădată.
înțelege și tu.

Top of Form

Portretul artistului adolescent

El vine la întâlnire descheiat, cu părul vâlvoi, cu un dialog gata scris,
pune la cale o izbândă pe fundația unui eșec datorat altcuiva
și cum se mai bucură, cum a învățat să se bucure de legături
de pe vremea când nu știa încă dacă este băiat sau fată;
uite-l cum vine plin de promoroacă pe sprâncene
și mă cheamă să mințim împreună ca să scape nevătămat,
uite-ne pe noi cum suntem prinși cu minciuna și scăpăm nevătămați amândoi
cu mîinile și urechile neurzicate, cu un pas mai aproape de adevăr,
uite-ne pe noi cum pregătim plecarea lui în Lumea Nouă și saltul în alt timp
iar nopțile se strâng separat pe lângă trupurile noastre
ca o cămașă de forță roșie umezită în oțet, putredă pe alocuri
de cât a fost purtată,
uite cum îți ia el pielea lui de hârtie cu tatuaje de vopsea albă
și și-o duce acasă să o atârne la capul patului în loc de icoană,
vezi cum își mută el organul bucuriei din minte în inimă,
după ce mai înainte nici nu știa că îl are,
îl vezi cum face alpinism, când lui i se cere să meargă la pas?
aici rostește vorbe, aici intră în pielea unui personaj gata să moară
odată cu vaporul care va fi detonat peste câteva ore: sistolă-diastolă,
uite cum ne privim în ochi și ne împărtășim cu ziua asta caniculară,
printr-un trecut apropiat, care va fi la rândul lui spulberat
odată cu plecarea lui în locul trasat cu verde contur, care-i va locui sufletul,
iar sufletul lui va duce de căpăstru o sălbăticiune venită din alt film
și-i va purta cămașa în carouri ca pe un steag cu însemne heraldice
pînă când va fi pregătit să ajungă acolo, nu departe în timp,
cât aș mânca un măr copt, iar tu ai mânca un arici de mare,
gata să spunem lucrurilor pe nume, pe limba lor, în țara lor,
ca și cum ar fi un grai pe care îl știm fără să-l fi învățat vreodată,
eu îți arăt, dar tu vezi?

Memorie înaintând printre obstacole puse de-a valma
lui S.M.

       (Portret)

Memoria ta se târăște ca un panda uriaș.
Te privesc direct, foveea ta e acoperită de negură.
Vine un chelner cu șort negru și ne ia masa,
o duce dincolo să întregească un cerc mai mare.
Spui: e chiriașul meu, stă în camera din spate,
te ridici, vine un tânăr adept al lui Thoreau și-ți ia scaunul
fără să întrebe dacă cineva stă acolo.
Acum stai în picioare și te clatini ca un plop.
Chiriașul tău aduce un scaun și te prăbușești în el
ca într-un cuib al păsării-grădinar.
Îmi povestești scena ta preferată din „Călăuza”,
aceea în care el e iubit pentru momentul prezent,
eu îți povestesc cum „Mistrețul” a încercat să-și ducă în Zonă
fratele care moare pe drum. Călătorește apoi singur
și se roagă cu buzele arse să îi învie fratele;
iese din decor, ajunge în sat și devine cel mai bogat om.
Memoria ta înaintează ca o plasă de prins vise
către bogăția nevrednicului personaj,
o ajut să urce o treaptă, spun: se împlinea
cea mai intimă dorință, deși vocea spunea altceva,
rugăciunea inimii, zici tu stins, dar bucuros că găsești calea,
DA, dacă nu știa nimeni că ai ajuns până acolo.
Te-am văzut atunci spunând versuri operate pe creier,
nu îți aduci aminte decât de tatuajele ei dintr-o poveste
pe care ai scris-o cu un stilou cu cerneală violet.
Foveea ta e umbrită de o siluetă stînd în picioare.
Memoria ta caută un punct de sprijin
pe care îl muți într-un loc nou, de fiecare dată mai îndepărtat.
Iau un evantai cu un haiku scris pe ambele fețe
și îl mișc ușurel, poate umbra dispare…
Te ridici, îți cauți haina, avem insomnie,
memoria ta caută un vehicul, nu mai vrea să meargă pe jos,
iar alături găsește motocicleta de lemn.

Portret al unui moment anume

n-ai timp, pleci care va să zică, te duci înapoi,
ai de vorbit cu cineva, ai de vindecat pe cineva,
mai ai de învățat, mai ai de mers până la gară, ai de lucru,
ai de trecut pe acolo, ai de visat un vis, ai de făcut față,
ai de trăit în trup, ai de mișcat un munte, ai de răbdat,
ai de pus cap la cap două lucruri, ai de înviat din morți,
ai de petrecut un timp printre ai tăi, ai de rupt lanțul,
ci iată cum te uiți tu înapoi cu toată privirea și iată
cum intri pe ușă flămând și cu respirația tăiată ca și când
ai fi fugit prea repede și rămâi așa de-a curmezișul,
stană de piatră rămâi între două vocale, între un moment și
o clipă care pleacă precum a venit, vai cum te treci tu
în răstimpul ăsta în care
ai de murit
Tata!

***

Marina POPESCU

Pe măsura ce îmbătrânesc

                        oamenii îndrăgesc tot mai mult porumbeii

Sunetul

            fâşului frecându-se de fâş,

mirosul

            roţilor frecându-se de şine,

îmi ridic clapele căciulii de pe urechi

                        mă prefac că te ascult

cu privirea dincolo de geamul îngheţat,

                        al naibii

                        nu mă aşteaptă în staţie

                        nici azi,

                        de o lună ziua tot creşte

                        pentru ca noi să ne putem vedea.

Dau din cap în ritmul cuvintelor tale,

vezi bine cât interes,

spui ceva despre nişte cuşti cu porumbei

şi nu pot decât să-mi imaginez

                        sângele lor cald

                        alunecând prin zăpadă.

Telenovela

Dacă Jose o place pe Maria

care îl iubeşte pe Armando care

nu poate trăi fără Bettina

şi între ei intervin Mercedes şi Sebastian

plus nişte partide de sex, trădări şi

câteva morţi dubioase

pentru ca la final să rămână fiecare

cu cine şi-a dorit,

te gândeşti că şi el ar putea fi

în curând doar al tău,

strângi telecomanda în palmă până când

plasticul negru trosneşte,

apeşi Off, îţi netezeşti bluza,

pui mâna pe cuţit.

Obsesiv-compulsiv

Oamenii mor când începi

să te plictiseşti de ei,

vin mici excavatoare, încarcă mormanele

în camioane care dispar,

în urma lor ştii că poţi bea

toate sticlele de vodkă ale Rusiei

şi nu o să reuşeşti să te îmbeţi,

nici scenele de sex tot mai deviante

nu mai stârnesc excitaţie

fiindcă în doze mici şi consecvente

anormalul devine banalitate

şi simţurile tot mai uşoare

 – ca fulgii –

vin mici excavatoare, încarcă mormanele

în camioane care dispar,

în urma lor noaptea rămâne

ca un câine pierdut pe marginea străzii,

priveşti lung şi rescrii cu mici modificări

acelaşi poem pe zeci de foi, ţi se pare

că dacă te opreşti

vei muri.

Pui căştile pe urechi şi aştepţi

Te înghesui în spatele vagonului

aproape de geamuri, cât să

fentezi claustrofobia şi toate celelalte fobii

pentru care ai dat de atâtea ori search pe google.

Îţi pui căştile pe urechi şi rămâi aşa

fără să dai drumul la muzică

inspiri şi expiri într-un ritm perfect,

numeri în gând bătăile inimii,

eviţi să observi cât de mult

s-au apropiat de tine şi asta îţi dă

liniştea unei false izolări, ca atunci când ai pune

un paravan de rigips între tine

şi vecinul de birou

şi prin el se aude cum apasă pe mouse,

cum trage o coală de hârtie din imprimantă

şi îşi sună nevasta,

cum mângâie fusta de mătase a secretarei

tot mai sus spre coapse,

iar ea atinge cu tocul placa subţire dintre voi,

atunci îţi vine să mai pui un paravan şi încă unul

între tine şi vecinul de birou,

dar spaţiul s-ar îngusta prea mult

până când în urechi încep pocnituri şi

sunete distorsionate venite dintr-un tunel

de rezonanţă magnetică nucleară

şi atunci pui căştile pe urechi,

fără să dai drumul la muzică şi aştepţi

să treacă ziua de muncă şi oamenii,

aştepţi până ţi se face o cumplită frică

de aşteptare.

Citeşte spamul şi apasă Delete

Surprindeţi momentele esenţiale din

casa dumneavoastră folosind un smartphone

şi o cameră de supraveghere cu IP

de ultimă generaţie,

cea mai bună metodă de a şti permanent

ce se întâmplă la dumneavoastră acasă

atunci când lipsiţi

ce face copilul, câte fursecuri fură pisica

din farfurie,

vă puteţi bate nevasta dacă aţi prins-o cu amantul,

în timp ce fredonaţi „he hit me and it felt like a kiss”,

veţi creşte progresiv intensitatea  până se va simţi

ca şi când aţi făcut dragoste cu ea,

camera va înregistra totul nu vă faceţi griji,

monitorizarea se poate face de oriunde aveţi internet

chiar şi la celălalt capăt al Pământului

ba chiar, spun cercetătorii şi de pe cealaltă lume

spre care soţia dumneavoastră s-ar putea îndrepta acum

dar nu, credeţi-ne pe cuvânt

nu asta a fost intenţia noastră,

noi am trimis un simplu mesaj publicitar,

vă asigurăm că dacă nu sunteţi mulţumit de cameră

o puteţi oricând returna şi veţi primi banii înapoi,

dar nu şi soţia,

asta nu.

Make-up

Aşa se întâmplă cu sprâncenele pensate prea mult

ajungi să desenezi cu creionul unele perfecte

sau le tatuezi,

laşi firele subţiri să crească

în linişte pe dedesubt

cam aşa şi cu tine,

desenezi un zâmbet mare,

laşi ura să crească

în linişte pe dedesubt.

[Vatra, nr. 3-4/2016]