Al. CISTELECAN – Contemplația ironică
Melancoliile asediază din toate părțile primele valuri de echinoxiști. Ce-i drept, asediul e cu atît mai insinuant (și mai insidiant, dacă am voie) cu cît terenul era pregătit mai dinainte ba prin culturi melancolice temperamentale, ba printr-o lirică predispusă să se melancolizeze prin reflecție și contemplație. Mai toți echinoxiști timorați în tinerețe de real și refugiați în bibliotecă s-au trezit că realitatea dă peste ei și acolo și s-au văzut copleșiți de o melancolie existențială pe care încearcă s-o valorifice printr-o procesare ironică. Tonul l-a dat, cum era și de datorie, Ion Pop, dar drog melancolic luau, fiecare pe contul lui, și Dinu Flămând și Ioan Moldovan și Traian Ștef și Ion Urcan, ba chiar și cel mai temerar fantezist al Echinox-ului – Viorel Mureșan. Nu sunt departe, în ultimele scene, de melancolizarea propriilor fantasme nici poeții zgîlțîiți de frisoanele informului (Ion Mureșan și Aurel Pantea) sau de cele ale iluminării (Adrian Popescu, Dan Damaschin), dar la ei melancolia e doar de coloratură, nu chiar structurală. Măcar Ion Urcan s-a născut melancolic, după cum remarcam în Ad usum Delphini (Editura Echinox, Cluj, 1994), unde melancolia era ascunsă (cît să se vadă) sub un strat de umor și după o perdea de detașare. Și așa a rămas pînă azi, cînd scoate – în fine!!! – un al doilea volum – O seară la restaurant*. Ce-l va fi ținut pe loc atîta vreme, doar poetul știe, căci felul lui de a scrie nu se bizuie pe dificultăți insurmontabile, ci, dimpotrivă, pe nonșalanță, colocvialitate, narativitate, toate strategii pentru o punere în scenă a melancoliei. N-aș zice că s-au schimbat multe în cei doisprezece ani nici în atitudinea poetică (o contemplație ironică a realului), nici în funcția discretă a imaginarului (Urcan joacă pe notație), nici în viziunea sceptică (deceptivă în fond, dar tonifiată de umor) sau în combinația de candoare și caricatural. Dar firește că organizarea efectelor e acum mai subtilă, ironia contemplativă e mai cu ritual și majoritatea poemelor se constituie într-un ceremonial de ironizare. Ironie cu autoironie, montaj cu umor al secvențelor și – pe sub ele – o mîhnire existențială travestită în vervă. Căci poet de vervă a fost – și a rămas – Ion Urcan; nu o vervă ludică, de pură inventivitate (deși dă și ea probe) sau gratuită, ci o vervă de autoapărare, o sublimare în seninătate a frustrărilor și tristeții de substrat, o eschivă din fața agresiunii cotidiene. Cam asta și e rețeta de melancolie: sublimarea suferinței în surîs, relativizarea a tot ce amenință să devină prea grav și prea greu de dus; pe scurt, șarjarea melancoliei, dar fără a o primejdui.
Alex CIOROGAR – Dimensiunea politică a experienței estetice și discursurile decliniste
Înainte de a intra în detalii, aș vrea să atrag atenția asupra câtorva considerații de ordin general, schițând liniile centrale ale contextului argumentativ. E vorba de articularea, în primul rând, a două tipuri de demonstrații – una venind din zona teoriilor estetice și artistice, cealaltă din zona studiilor literare. Ce le aduce împreună e atât noțiunea de experiență estetică, cât și problema crizei/crizelor. Plecând de la observația lui Yves Citton1 privind definiția crizei ca unul din principalele mituri ale contemporaneității, aș zice că depășirea discursurilor decliniste (realizată deja?) presupune relocalizarea atenției noastre dinspre viteza, înspre direcția necesară depășirii lor.
Abandonul paradigmei formaliste a studiilor literare – mă refer, în termeni generali, la toate versiunile structuralismului și ale poststructuralismului – a avut ca efect repudierea unor întrebări (Ce este literatura? Cum poate sau trebuie ea interpretată?), specifice anilor ’60, ’70, respectiv ’80 și adoptarea altora (De ce să studiem literatura? Pentru cine? La ce bun?), pe parcursul anilor ’90-2000. Nu ne mai interesează, cu alte cuvinte, ce, cum și de ce se scrie, ci, mai degrabă, de ce se citește? Desigur, nu e prima dată când sunt ridicate aceste întrebări, însă cauzele sunt altele și, în mod analog, răspunsurile istorice nu mai sunt valabile2. Problema, pe scurt, e cea a modurilor în care, pentru a folosi o formulă cunoscută, spectrele formalismului bântuie (încă) cuprinsul metodologic al celor două discipline (studii literare, estetică). Caracterul paradoxal al contribuțiilor recente constă în încercarea lor janusiană de a propune diferite manifeste evitând, în același timp, angajările de tip avangardist.
Ioana ȘERBAN – Ceară și bronz (fragment)
Nu i-a plăcut acel apartament. L-au cumpărat când ea avea șapte ani, s-au mutat acolo în ‘98. Pe atunci, nu aveau bani să-l mobileze cum trebuie: în sufragerie, erau o masă mică rabatabilă, un pat care putea servi – histrionic – și de canapea, o măsuță cu un televizor. Nu exista lustră, ci un bec atârnat flasc de tavan. Când veneau musafiri, mama ei înghesuia paharele, scrumiera și farfuriile cu prăjituri pe un taburet din bucătărie. Mai erau și două cornize pe care mama le-a întins inventiv pe orizontală, pe post de etajeră încropită, sub care stăteau cataloage din colecția Arborele Lumii. „N-avem bibliotecă, de parcă noi ne-am păzi de cărți ca de râie!”, gândea Aril. Ceilalți colegi și prieteni aveau bibliotecă – din acelea standard și oarecum kitsch, admitea și ea, ticsite cu veselă, bibelouri, vaze cu flori artificiale și vreo piramidă Feng-Shui. Dar era acolo – și poate, alături, și vreun mini-bar. Lui Aril îi era rușine să-și invite colegii la ea acasă. În ruptul capului, nu le-ar fi mărturisit de ce. Mai târziu, în fața celor pe care totuși îi aducea acasă, se lăuda savant: „Ah, ai mei sunt într-o pasă dadaistă – vor ca-n locul bibliotecilor să avem cornize – e și ușor a la Picasso!”. Iar pe colegi, uluiți de acele tendințe complet străine lor, îi delecta asta, „Uau!”…
„Nu mi-a plăcut casa, iar acum o pierdem…”
Dan STANCA – Omor calificat
Eram trei. După ani şi ani, odată ce am ajuns în puşcărie, condamnat la 25 de ani pentru crimă cu premeditare sau omor calificat, îmi dau seama că din punctul de vedere al unui scriitor sau cineast experimentat reprezentam triunghiul erotic clasic. Dar între noi nu putea fi vorba de aşa ceva. Doi eram, sigur, virgini, doar al treilea, Daniel Pupăză Gagarin, Doamne, ce nume!, mai avusese de-a face cu vreo fetişcană. Dar nici el nu era bărbat sută la sută. Aşa că am plecat într-o excursie minunată în Maramureş, pe Valea Izei, într-o drumeţie iniţiatică, având, cum ar veni spus, în traistă lecturi mobilizatoare despre regiunea aceea misterioasă a ţării, Graal-ul lui Wolfram von Eschenbach, ehe, Sarasău Sarasate, vârful de munte Pop Ivan, e drept, acum pe teritoriul Ucrainei, adică, vezi Doamne, Le Royaume du pretre Jean, cum spune scriitorul medieval, – oare nu cumva cupa Graal-ului izgonită din Occident înainte de-a ajunge într-un refugiu din Orientul îndepărtat o fi făcut escală şi prin părţile astea? -, am ajuns şi la Rohia, dar habar nu aveam de părintele Nicolae, care atunci, în 1978, se aciuise acolo şi mai avea să trăiască vreo zece anişori, am ajuns şi la Sighet şi, tot aşa, habar nu aveam de temuta puşcărie, ce să mai spun că paşii ne-au dus şi la Săpânţa şi am intrat în cimitirul vesel considerând imediat că este o impietate ce a făcut poetul popular acolo, scrijelind pe cruci versuri de doi bani care mai degrabă şi-ar fi găsit locul în revista „Urzica”…În închisoare am timp berechet să revizuiesc ce am trăit şi, mai mult de atât, mă bucur că, fie şi în asemenea condiţii deplorabile, sunt totuşi în viaţă spre deosebire de ceilalţi doi care nu mai sunt… Maramureşul de odinioară este înecat de aceeaşi mlaştină care a inundat ţara. Aceiaşi delincvenţi, aceiaşi afacerişti corupţi, aceiaşi gospodari care au plecat în străinătate ca să muncească şi să facă bani, regiunea aceea în care altădată bisericile de lemn reprezentau un veritabil simbol arhitectural şi duhovnicesc este dominată acum de nişte hardughii de piatră, clădite de oamenii avuţi care speră că astfel îşi salvează sufletul. De la ce? Apa Izei e neagră, şi Vişeul e înecat de lubrifianţi,fătucile sunt muieri fardate şi aşa se duc la discotecă. Flăcăii moroşeni de odinioară nu se mai taie cu brişca, ci se bat cu bâtele, îşi sparg feţele şi mai au puterea să şi râdă fără să le pese de mutilarea generală. E atâta disperare în lumea şi în ţara asta încât nu mai e loc de nici o vorbă.
Alexandru VLAD – Scadenţa
Schimbările, mai ales cele neaşteptate, au totuşi loc în zilele care nu prevestesc nimic special. Nici hornari ieşiţi în cale, nici pisici, nici emoţia nemotivată care să devină mai târziu ceea ce se numeşte emoţia anticipaţiei. Ce altceva simţea Petra venind la redacţie decât, ca pe o frecţie cu camfor, frigul tonic de afară? Străbătea pe jos parcul înnegrit şi mustind de umezeală (una din ploile acelea reci, limpezi şi sleite de ianuarie), uimit de extraordinara claritate a tuturor imaginilor: automobilele în culori deschise şi precipitarea studentelor spre Universitate îi alertau toate simţurile. Starea lui era mai degrabă optimistă. Frigul îi făcuse întotdeauna plăcere, ca duşurile reci. De fapt nici nu ploua, cum crezuse în parc, unde apa se scurgea în şiroaie subţiri pe trunchiurile negre, lucioase ca ebonitul.
La mezanin se întâlni cu Baronul (eventual acesta putea fi semnul care prevestise ceva), fostul proprietar al clădirii: Petra îl văzuse prin înfloriturile forjate ale liftului şi-l salută ca toţi ceilalţi, cu o politeţe afectată, de operetă. Pentru un om demodat – o politeţe demodată. Abia recepţionă însă o privire de la ochii apoşi, de cobai, care nu mai suportau lumina. Fostul baron locuia, cu toată curăţenia aproape chimică pe care o afişa, într-o cămăruţă insalubră de la ultimul etaj şi era singurul care folosea liftul, cel din urmă privilegiu de clasă pe care şi-l păstrase. De altfel clădirea avea doar două etaje şi liftul din lemn sculptat era un lux. Se considera (mai mult în glumă) ghinion să-l întâlneşti dimineaţa când urci scările, dar cu timpul fiecare s-a convins din experienţă ce poate prevesti o asemenea întâlnire – un reportaj fulger, un material la comandă şi timp limitat, furia colerică şi împănată cu insulte a lui Panaitescu.
Vatra, nr. 6/2016
Nora IUGA – Poeme
hai să fugim
frumoasa mea în noaptea asta
numai petarde și animale domestice
hai să fugim în adâncul pădurii
unde marele mutilat de război
își sărută cârja
cu douăzeci de ani mai tânără.
Vatra-dialog cu Nora IUGA: „nu aş putea iubi un bărbat care mi-ar spune te iubesc”
– Cititorii ştiu cine este Nora Iuga. Spuneţi-ne ceva ce majoritatea nu știe despre dumneavoastră.
– Nu ştie nimeni că la Sibiu, la 11 ani, mă dădeam în vânt după locotenenţii germani, dar eram hotărâtă să ajung călugăriţă în ordinul ursulinelor şi să devin logodnica lui Hristos.
– Dacă nu aţi fi devenit scriitoare, ce v-ar fi plăcut să deveniţi şi de ce?
– Eu cred că nu ne putem dori ceva ce n-am mai fost sau ce nu vom fi. Oricum, gena mea principală este una artistică şi casa mea e scena. Tot universul dansează: şi quasarii, şi uriaşele roşii, şi piticele albe, până şi calea laptelui când dă în foc; şi eu de ce nu aş putea să realizez cândva o piruetă uriaşă ca mişcarea de rotaţie a unei planete albastre?!
Liviu ANTONESEI – Educația umanistă, educația globală și societatea (1). Un diagnostic
Nota red.: Continuăm dezbaterea începută în numărul anterior al revistei noastre și consacrată soartei învățămîntului umanist din universități (și nu numai) cu această primă parte din intervenția d-lui profesor universitar dr. Liviu Antonesei. Îi invităm la dezbatere pe toți cei interesați, ale căror contribuții le așteptăm pe adresa redacției: revista.vatra@gmail.com.
revistavatra.org 