Vatra, nr. 5/2016
Cristina TIMAR – ”Se surpă în noi aparențele…”
Aurel Pantea și blazonul său – modern, hipermodern ori postmodern?
O înserare nepământeană, ultimul volum de versuri marca Aurel Pantea, e totodată şi un debut. Debutul unei ascensiuni. E volumul care pare să fi mişcat poezia lui Aurel Pantea, înţepenită de mult timp în cotloanele întunecate ale fiinţei, în care a fost trasă fără putinţă de împotrivire şi de unde a expediat nenumărate telegrame ale descompunerii către semenii prea siguri de propria vieţuire. El a fost şi este cam singurul nostru poet care a coborât cu atâta obstinaţie în bolgiile fiinţei, un Iona înghiţit de nenumărate ori de chitul uriaş şi expulzat de tot atâtea ori, punându-i-se în cârcă acelaşi mesaj terifiant. Care, fiind atât de incomod, a fost privit cu uşurătate şi condescendenţă, cel mult cu o înţelegere plină de compasiune pentru sărmanul poet care i-a căzut victimă. Căci lui aşa i-a fost ursita, să fie oficiantul cântecului de sirenă al neantului, până la o identificare aproape totală, cel puţin despre asta depuneau mărturie Negru pe negru şi Nimicitorul. Subiectul şi obiectul contemplaţiei se suprapuneau cvasicomplet, dar tocmai acel rest infim de coincidenţă e producător de disidenţă şi generează reafirmrea eului de pe alte poziţii. Când lucrurile păreau clasate în cazul poetului, iată că el se smulge din contemplarea devoratoare a neantului şi încearcă să se ridice, elevaţie ce părea imposibilă pentru un posedat de propriile viziuni nihiliste şi disperate. E o ridicare de-a buşilea, timidă, ce seamănă mai mult a rugăciune. Dar e rugăciunea unui brav soldat rănit şi terfelit în apele mâloase ale Styxului, care cade în genunchi mai mult de epuizare, decât de evlavie, la capătul unor bătălii crunte, în care nu se mai ştie precis cine e învinsul şi cine învingătorul. Căci el nu e doar ”ultimul taliban”1, după formula consacrată a lui Al. Cistelecan, al modernismului, sau un ”hipermodern”2, în termenii lui Radu Vancu, ci un poet care transcende categorisirile și etichetările curente, ce pălesc în fața atitudinilor de sorginte mitică pe care le desfășoară pe spații generoase poezia sa.
Iulian BOLDEA – Exilul literar românesc, între traumă şi luciditate
Etica identitară: mărturisirea ca mărturie
Obligaţia morală a criticii şi istoriei literare actuale e reprezentată, tot mai acut, de necesitatea reconsiderării (adică a considerării la justa valoare) a contribuţiei scriitorilor români ai exilului. Aceştia fac parte, fără nici o îndoială, din circuitul de valori al spiritualităţii româneşti. Ei sunt produsul matricei spirituale mioritice, pe care au purtat-o în sinele lor cel mai adânc, oriunde au fost siliţi să se oprească, cu voie, sau, mai ales, fără de voie, în peregrinările lor. De aceea, literatura română nu poate fi întreagă fără operele lor, în care realităţile autohtone transpar cu insistenţa pătimaşă a unor obsesii. Fără mărturia lor tulburătoare. Căci, în fapt, operele scriitorilor din exil s-au constituit, toate, în mărturii autentice despre o epocă malefică şi absurdă, în mecanismele sale implacabile, aceea a comunismului. Monica Lovinescu face parte dintre puţinii intelectuali români care nu au demisionat de la rigorile adevărului, de la exigenţele morale pe care le impune şi presupune actul scrisului. Cărţile sale pornesc de la premisa, cât se poate de limpede, că scrisul e povară şi clipă de graţie, predestinare şi blestem, şi, mai cu seamă, că ele sunt rezultatul ideii de etică literară.
Monica Lovinescu însăşi îşi subintitulează Undele scurte – Jurnal indirect, semn al conştiinţei implicării subiective, al intensei participări la cele scrise. Mărturia şi mărturisirea girează în egală măsură vocaţia estetică a autoarei, după cum luciditatea şi inconfortul reconsiderării reprezintă pragul necesarului şi deliberatului sacrificiu interior pe care se bazează efortul axiologic al Monicăi Lovinescu. Acest jurnal indirect constituie, de fapt, o altă faţă a interpretării literaturii române postbelice, interpretare eliberată de orice constrângeri, epurată de dogmatism, neoficială şi neinstituţionalizată, dar cu atât mai credibilă. Un revers al medaliei şi un recurs la sinceritate, o alternativă la critica, mai mult sau mai puţin dirijată, din ţară. “Literatură trăită” – am putea denumi paginile adunate sub titlul Unde scurte, pagini ce concentrează în substanţa lor momente de cumpănă şi de revelaţie, de sarcasm polemic ori de admiraţie febrilă, şi care nu sunt niciodată reci, distante, dezimplicate. În timp ce, la adăpostul unei deliberate iluzii, hrănindu-şi vanităţile mărunte, mulţi critici literari din ţară au girat, cu mai multă sau mai reţinută docilitate, farsa tragicomică a comunismului, legitimând-o, direct sau indirect, Monica Lovinescu, alături de Virgil Ierunca şi de alţi intelectuali români din exil, a privit, din exterior dar fără detaşare impersonală, o realitate agonică, o literatură fals idilistă, dogmatică, născută – cu nu puţine şi notabile exemple, desigur – din “directive” şi “circulare”, o literatură controlată cu draconică stricteţe de autorităţi.
Poeme de Matei HUTOPILA, Svetlana COROBCEANU, Sorin ANCA, Emil SUDE și Adi FILIMON
Matei HUTOPILA
în sînul familiei
carpeta de perete închide un colț cît o lume
în ochii mijiți a somn, țesătura se amestecă cu visul
ciuta paște, cerbul țanțoș mă privește drept în ochi
soba dogorește, între bunicul și bunica obrajii îmi ard
bunicul se ridică somnambul într-o rînă, începe a pupa perna
bolborosește ceva și numele unei femei
bunica se ridică de la jumătate, îl privește o vreme
în lacrimi îi spune pe nume să se culce
închid ochii și nu-i mai deschid pînă dimineață
Mihaela VANCEA – Zonă de confort
După succesul pe care l-a avut Lunetistul (Polirom, 2013), ne așteptam de la Marin Mălaicu Hondrari să revină dacă nu cu un roman mai bun, măcar cu unul la fel de incitant. Războiul Mondial al Fumătorilor* aduce pe scena literaturii contemporane un subiect cu potențial pe care Hondrari nu-l exploatează însă suficient, lăsându-l să se piardă într-o proză de atmosferă în care se mișcă incert Constantin, un bărbat care pune egal între viața sa erotică și nicotină.
Punctul forte al romanului este titlul. Acesta atrage și păcălește, totodată. De altfel, conținutul este inconsistent pentru subiectul în discuție. În fapt, Războiul Mondial al Fumătorilor lansează o serie de teme fără a le problematiza sau a le conduce într-o direcție anume. Nu e o carte despre fumători, despre ,,orfanii cu părinți”, despre prietenie, despre politica sau despre Loja Mondială a Fumătorilor. E o carte în care nu se concretizează nimic pentru că autorul alege să rămână într-o zonă de confort, preferând o poziție neutră în care nu e nici pro, nici contra fumătorilor. El scoate în față un personaj care cade în patima propriului discurs, evocând episoade amoroase ce relevă istoricul mărcilor tabagice din viața sa. Tonul evocărilor rămâne constant indiferent de momentul amintit, astfel încât, în cele două tandreți ale sale, țigările și femeile, Constantin este lipsit de pasiune. Renunță cu ușurință la tabac în momentul relației cu o nefumătoare, relație în care el încearcă să-și anexeze fără succes un limbaj și un comportament specific nefumătorilor. ,,N-am visat. De atunci pur și simplu m-am lăsat”, spune el asumându-și ulterior 300 de zile fără tabac, fără a fi măcinat în vreun fel de dorul țigărilor. Asta după ce toate experiențele amoroase de până atunci îl legaseră tot mai puternic de acest viciu.
KOCSIS Francisko – Zugravul miniaturist
În anii din urmă, începând cu 2012 mai precis, Ioan Milea mi-a făcut onoarea de a-mi trimite cărţile sale tipărite în fragilul format A6, intitulate Fulguraţii, prima din anul amintit, apărută la Editura Eikon din Cluj, constituind a doua apariţie din şirul acestui ciclu, judecând după cifra romană care o individualizează, urmată de III şi IV la Editura Limes (2013 şi 2015).*
Primul lucru pe care trebuie să-l remarcăm la Ioan Milea este maniera în care scrie, în spiritul poeziei nipone clasice, dar el nu scrie haiku-uri în forma consacrată, ci mai degrabă terţine care trădează o strânsă înrudire cu poezia de la soare-răsare, terţine cărora el le zice cu justificat temei fulguraţii, căci ele sunt asemenea unor scăpărări delicate, nişte focalizări bruşte de lumină asupra unui petec de lume, de viaţă, de gând, toate văzute într-un fel neobişnuit, în nuanţe frapante, din unghiuri inedite şi în ipostaze surprinzătoare. Ioan Milea este un fin observator al lumii în care trăieşte, orice schimbare îi atrage luarea-aminte, îi atrage privirea şi-i provoacă reacţia emoţională, atitudinală şi uneori şi morală (mult mai rar, e adevărat, lăsând să se ghicească îndărătul scepticismului intrinsec lecţia bine învăţată a zădărniciei).
Andreea POP – Pastorale umanitare
Adunate sub un titlu cam în răspăr cu proiectul general minimalist al volumului, poemele Paulei Erizanu din Ai grijă de tine… (Editura Charmides, 2015) au, înainte de orice, un filament puternic biografist. Fondul primar al acestei poezii aici e de găsit, în maniera confesiv-personalistă cu care poeta își derulează fragmente disparate de viață, monologuri paternale închipuite (pe alocuri cu accente hotărât disfuncționale), ori imagini din copilărie păstrate cu cerbicie pe retină.
Nichita DANILOV – Povestea unui om foarte harnic
I
Cică a fost odată un om foarte harnic care tocmai din pricina hărniciei sale a dat de bucluc. La început omul foarte harnic a trăit într-un sat uitat de lume, ca mai toți oamenii, nici mai prost, nici mai bine decât alții; însă iată că a trecut timpul și, într-o bună zi, fără a sta prea mult pe gânduri, omul și-a pus coada pe spinare și a plecat la oraș. Și odată ajuns acolo a început toată nebunia.
Căci, ajungând la oraș, omul harnic a început să trebăluiască de dimineață până seara de nu mai încăpea lumea de munca lui. Și nu știu cum s-a făcut și desfăcut, dar pe măsură ce omul nostru devenea din ce în ce mai iute și mai robace, toată lumea nu numai că s-a lenevit, ba s-a și pervertit la rele. Un timp, oamenii munciră așa, în dorul lelei, învârtindu-se aiurea prin casă sau pe străzi. Când se săturau de hoinărit, intrau în câte o bodegă, trăgeau un țoi de rachiu, priveau tăcuți pe geam mașinile ce se opreau la semafor, mai cereau unul, după care se retrăgeau la casele lor și ațipeau. Un timp lucrurile au mers destul de bine și în ciuda excesului de zel afișat de omul harnic, oamenii și-au văzut de treburile lor. Apoi, încetul cu încetul, indolența i-a cuprins pe toți. Văzându-i căzuți în apatie, omul harnic la început s-a întristat. „Nu cumva, și-a spus el, zelul de care am dat dovadă a avut darul de a le paraliza spiritul și a le tăia orice inițiativă?” Dar, tot el, după o clipă de meditație, și-a spus: „Totuși, zelul meu ar fi trebuit să le servească drept exemplu. Prin urmare, n-am de ce să mă simt culpabil. Ei singuri sunt vinovați pentru lenea și delăsarea lor. Să-i las în voia Domnului…” Și i-a lăsat. Decăzând, oamenii s-au lenevit de tot. Podelele nu mai erau dereticate cu săptămânile, trotuarele și străzile au început să fie din ce în ce mai murdare. Casele începură să se încline într-o rână, și animalele, parcă, la fel. Lenea s-a întins peste oraș ca o plagă. N-a scăpat de ea nici un muritor. Dar nu numai oamenii deveniseră leneși, ci și animalele, copacii și plantele, ba și lucrurile abandonate pe casa scărilor și-n curți. Unii au început să se lenevească la bătrânețe, pe alții i-a prins lenea la tinerețe și s-au pus pe tânjeală, iar altora lenea le-a făcut pocinog din fragedă pruncie, de cum au ieșit din burta mamei lor; și așa cum s-au născut, așa au și trăit, și așa au îmbătrânit, fără să lase vreun folos în urma lor, fie-le, dar, țărâna ușoară, căci, din pricina lenei, au avut greu de pătimit.
Alexandru VLAD – O poveste
revistavatra.org 