Etichetă / Ion Pop

de VATRA

Țintă fixă Mircea Petean

Argument

Aflat frecvent față în față cu sine însuși și cu literatura, Mircea Petean, pe care îl știm ca un editor foarte valoros și temeinic (a publicat la Editura Limes peste 2.200 de cărți) este prozator, eseist, publicist, dar mai ales un poet autentic, grav și sensibil, de o rară noblețe a expresiei. În Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă Radu G. Țeposu îl încadrează pe Mircea Petean în categoria „criticismul teatral și histrionic, comedia literaturii”, alături de Petru Romoșan și Daniel Corbu. În multe poeme ale lui Mircea Petean este exprimată tensiunea oximoronică a lucrurilor („spaima bucuriei”), dar e vizibilă, de asemenea, tentația interogării convențiilor, a programelor și indicațiilor ideologice, în consens cu reflexele ludice, ironice sau parodice tipic postmoderne, conturându-se astfel relieful unei lirici reflexive și autoreflexive, din care nu sunt absente sentimentul revoltei, gustul solitudinii și nevoia dialogului cu esențele.

Citește în continuare →
de VATRA

Cum mai citim azi scriitorii români clasici? (I)

Argument

Problema reinterpretării scriitorilor „clasici” – sau a „scriitorilor canonici”, într-un sens mai larg – a reprezentat întotdeauna nu doar o chestiune de exegeză la firul ierbii, ci și un barometru cu privire la maturitatea critică a unei culturi sau un indicator al mutațiilor criticii la un moment dat. Cel puțin începând de la Noua Critică franceză, cele mai importante inovații conceptuale s-au produs, întâmplător sau nu, pornind de la comentariile dedicate clasicilor: Roland Barthes își inaugurează practicile structuraliste pornind de la opera lui Racine, Tzvetan Todorov formulează principii naratologice pe marginea operei lui Boccaccio, Jean Starobinski practică primele „lecturi de identificare” pornind de la Rousseau etc. Studiile psihanalitice, studiile de gen sau studiile postcoloniale din deceniile următoare n-au făcut decât să sporească prestigiul canonicilor și redescoperirea unor Shakespeare, Jane Austen sau James Joyce din aceste unghiuri noi a devenit aproape o normă. Exemple de reevaluări moderne nu lipsesc nici din critica românească postbelică, cu volume dintre cele mai curajoase metodologic dedicate lui Budai-Deleanu (Ioana Em. Petrescu), Slavici (Magdalena Popescu), scriitorilor literaturii vechi (Eugen Negrici). Mai mult, există scriitori, precum Rebreanu sau Bacovia, pe care fiecare generație critică pare să-i reinventeze după grile proprii, dacă măsurăm distanța de la primele lecturi până la volume apărute foarte recent.

Citește în continuare →
de VATRA

Trei tineri poeți „singuri”

Cu acest atribut al „singurătății” se autocalifică un mic grup de poeți tineri, acum studenți la Facultatea de Filosofie din Cluj: Toni Chira, Raul Cozlean și Vasi Prode. E, poate,  un mod de a se delimita cumva de ansamblul vârstei lor lirice, dominat încă de discursurile autobiografist-minimaliste, cu ambiții, totuși,  de maximă autenticitate și de situare „în pas cu vremea” foarte permisivă din toate punctele de vedere și cu accente de nou militantism „progresist”.  Pe ei îi știu pasionați cititori de lirică americană și nu numai (de exemplu, Robert Lowell, John Berryman și alții, afini electiv cu aceștia), dar și din poezia engleză și germană a secolului XX. Așadar, mizează pe micronarațiunea expresivă existențial și accentuat confesivă, în asociații de imagini adesea insolite, fără să neglijeze metafora și simbolul, nici aluziile livrești. Și fără tentațiile exhibiționiste, acum în vogă.  Dar, „singuri” fiind, au o comună notă cvasielegiacă, un tremur al mâinii și al vocii, o privire deschisă dureros-interogativ spre lumea din jur.  Sunt note care îi „singularizează” deja în context. Deocamdată, cel mai experimentat este Toni Chira, foarte prezent în lecturile de poezie din diverse cenacluri ale țării, dar, tot mai frecvent și în reviste, cu un discurs neliniștit, al cuiva  cu „o geometrie vulnerabilă”, tulburată de decepții și „zbateri de spaimă” lăuntrice, mărturisite direct, cu o naturalețe lipsită de orice emfază. Ceva mai timid încă, Raul Cozlean înfățișează o fragilitate a  eului vulnerabil, în stare, doar,  pentru moment, „să gravez(e) spații lipsă” și câte „o casă din bucăți inexistente”, cu trimiteri la cineva „cu suferința purtată ca un medalion sub piele”. La rândul său, Vasi Prode vorbește despre vise între care își aude inima (lucru rar în poezia vacarmului  „autenticist” recent),  vorbește despre sfâșieri și striviri, despre „zece suferințe diferite”, încercând să învețe, totuși, „simpla blândețe”. E limpede că toți trei poeții ce se întâlnesc în aceste pagini promit frumoase evoluții și afirmări/confirmări  în viitorul apropiat. Să îi întâmpinăm, așadar, cu încredere.

                                                                                                                   Ion Pop

Citește în continuare →
de VATRA

Cancel culture și progresism în mediul cultural românesc (IV)

Andreea Pop

Cancel culture

Nu știu dacă toate discuțiile de tip cancel culture din ultima vreme de la noi (să luăm și doar ultimul an și tot se adună o mână de situații) rămân în zona unor fenomene izolate în România. Dată fiind frecvența lor tot mai mare – dacă luăm Facebook-ul la puricat, găsim lejer cazuri o dată la trei luni –, ar părea că se conturează mai degrabă premisele unui fenomen, unul care, probabil, se va accentua tot mai mult pe viitor, mai ales având în vedere larga circulație a trendurilor, felul în care ele vin din afară și se impun și la noi, o consecință normală a globalizării și a accesului rapid la orice. Sigur, există o mai mare conștientizare în rândul opiniei publice în ceea ce privește repoziționări de tipul ăsta, suficient a aminti aici cele câteva cazuri de #metoo din zona literară contemporană (câteva care încing spiritele pe rețelele de socializare as we speak), care acum câțiva ani păreau imposibile de-a dreptul și care acum proliferează tot mai mult și produc valuri de emoție în lumea literară/ reacții de tot soiul, și de o parte, și de alta a problemei. 

Citește în continuare →
de VATRA

Nichita Stănescu – patru decenii de postumitate (I)

Argument

La 40 de ani de la dispariția poetului (și la 90 de ani de la naștere), revista „Vatra” își propune să redeschidă „dosarul Nichita Stănescu” prin reevaluarea poziției sale în istoria literaturii române. Demersul nostru pornește de la premisa că, deși Nichita Stănescu rămâne una dintre figurile importante ale canonului școlar, receptarea sa critică a intrat în ultimele decenii mai degrabă într-un con de umbră. Toate bătăliile canonice ale generațiilor post-șaizeciste – fie că e vorba despre optzeciști sau despre douămiiști – au vizat delimitări canonice față de opera lui. Mai mult, seria revizuirilor „est-etice” post-nouăzeciste, dacă nu și-a făcut o țintă predilectă din deconstruirea imaginii scriitorului (așa cum s-a întâmplat în cazul lui Marin Preda), nici n-a contribuit la menținerea „mitului Nichita Stănescu”, în condițiile în care civismul n-a reprezentat o miză centrală a operei sau a conduitei poetului.

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în palimpsest: Eugen Negrici (III)

Ion Pop

Eugen Negrici și relația critică

În acest moment de bilanţ a iniţiativelor teoretice şi de critică literară ale lui Eugen Negrici,  îmi pare evidentă complexitatea relaţiilor  sale cu opera, „asediată” din puncte de atac de o varietate ce se regăseşte la foarte puţini interpreţi români ai scrisului autohton. S-a vorbit chiar despre „contradicţiile” sale, admise totuşi ca expresie a dinamicii  viziunii şi atitudinilor  faţă de literatură  şi viaţa literară.  Căci scrierile  teoreticianului şi criticului nostru atestă deopotrivă  o cunoaştere aprofundată a perspectivei structuraliste şi semiotice asupra textelor, care pot trăi şi cumva independent de autor ‒ mod de a afirma, în fond, primatul lor, cu „gramatica” specifică fiecăruia ‒,  ca şi încercarea de a aproxima „figuri  ale spiritului creator” implicat în moduri şi grade diverse în raporturile cu lumea din afară, într-un context social-istoric dat. Şi, nu mai puţin, atenţia  acordată receptorului,  cititorului  care stabileşte, la rândul său, legături individualizate cu ceea ce citeşte. Numele lui Roland Barthes  este, fireşte, citat în mai multe rânduri, cu accente asupra avertismentului făcut de francez privind permanentul pericol al căderii literaturii în convenţionalitate, în starea de supunere faţă de „doxa” dominantă, de opinia curentă, conservatoare şi dogmatică. Umberto Eco nu lipseşte nici el din referinţele lui E. Negrici, tot ca semiotician, şi nu e singurul. Unui asemenea soi de disciplină  conceptuală, ostilă improvizaţiei impresioniste, el îi ataşează însă şi un însemnat procent de relativizare  a sensurilor „tari” pe care orice sistematizare teoretică le-ar putea implica. O anume dezinvoltură stilistică mărturiseşte, de asemenea,  nevoia sa de evadare din „sistem”, de relaxare a situărilor teoretice ale poeţilor în rubrici cu linii prea ferm trasate. Numai că, în 1988, va publica un concentrat eseu despre… „sistematica poeziei”…

Citește în continuare →
de VATRA

Poeme de Ion Pop, Viorel Mureșan, Dumitru Chioaru, Kocsis Francisko și Mircea V. Ciobanu

Ion Pop

Despre ceapă

Nu pot să mă prefac  a nu şti

că un mare poet latino-american

a închinat cândva o  odă cepei,

Mulţi vor spune totuşi 

că e o legumă inestetică şi vulgară, –

un poem despre ea

ar împuţi , nu-i aşa,

o mare parte  din lirica românească.

Însă eu, de la o vreme

mă mulţumesc cu puţin.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Pop – Diversificarea firească a perspectivelor

Dacă ne uităm spre ceea ce se întâmplă în critica literară românească, nu mi se pare că am fi intrat într-o epocă de criză reală a studiilor din acest domeniu. Dimpotrivă, mai ales în mediile universitare, observ că a crescut numărul de cercetări monografice consacrate unor  personalităţi reprezentative, – cercetarea doctorală a încurajat mult aceste demersuri –, şi nu lipsesc nici încercările, unele foarte reuşite, de sinteză critică. Aici ar putea veni în ajutor şi editurile, care să reînvie colecţii precum „Momente şi sinteze” de la vechea Minerva, ori „Studii” de la „Univers”, cu propuneri concrete de nume, opere, teme). Senzaţia de „impas” poate fi susţinută totuşi de o un  fenomen mai general-european şi chiar mondial, care indică părăsirea centrului scenei de către criticii şi teoreticienii literari care o dominau cu mare ecou prin anii ’60-’70 ai secolului trecut (mă gândesc mai ales la Franţa, Elveţia, dar nici Germania, Italia sau Anglia nu stăteau rău). „Ritmul epocii” a deplasat accentul pe întâmpinarea accentuat publicitară a cărţilor, adevărata critică de întâmpinare a cam dispărut de multă vreme prin aceste locuri; la noi mai rezistă, dar cu destul de puţini cititori…

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în oglindă: Ioana și Liviu Petrescu (I)

Argument

Nu e deloc simplu să spunem ceea ce au reprezentat Ioana şi Liviu Petrescu pentru literatura română, pentru Alma Mater Napocensis, pentru generaţiile de studenţi care au avut şansa şi privilegiul de a-i cunoaşte, de a le audia cursurile, de a le asculta sfaturile şi sugestiile de lectură. Înainte de toate, revelatorie era prezenţa lor, luminoasă, benefică, stimulativă.

Citește în continuare →